Cleopa Cristian

DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI IISUS HRISTOS

În Biserica Slavei Tale stând, în Cer mi se pare a sta. Astăzi Preasfântul Duh ne-a adunat şi în această mănăstire să ne rugăm împreună cu slujitorii Sfântului Altar, cu Sfinţii, cu Sfinţii Îngeri, cu Maica Domnului, Preasfintei Treimi, pentru iertarea păcatelor, pentru sănătate, pentru împlinirea rugăciunilor mântuitoare, pentru iertarea păcatelor celor mutaţi la viaţa cea veşnică.

La Sfânta Evanghelie s-au citit neamurile după trup ale Domnului nostru Iisus Hristos pentru că Mântuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu – Om.

Sunt multe credinţe, multe filozofii şi vor apărea şi altele, care mai de care, ca să sucească minţile şi să rătăcească pe oameni. Dar toate sunt neputincioase în faţa morţii trupeşti şi a morţii duhovniceşti - păcatele. Cine poate să învieze din morţi şi să  ierte păcatele? Numai Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Care este Dumnezeu Adevărat şi Om desăvârşit. Cele două firi: dumnezeiască şi umană fiind unite fără amestecare, fără împărţire şi fără despărţire. Domnul Iisus Hristos suferă ca Om, moare ca Om dar Înviază, Se Înalţă la Cer şi şade de-a dreapta Tatălui ca un Dumnezeu Atotputernic.

Pentru că se apropie Naşterea Domnului (Sărbătorim Naşterea Domnului, nu Crăciunul. Crăciun era omul în peştera căruia S-a născut Hristos Domnul. Deci nu-l sărbătorim pe Crăciun sau pe moş Crăciun), vom spune câteva cuvinte despre naşterea noastră duhovnicească.

Prin Sfântul Botez, omul se curăţeşte de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele făcute până la Botez, se naşte duhovniceşte la o nouă viaţă spirituală, „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5), devine membru al trupului mistic al lui Hristos şi deci membru al Bisericii şi fiu al lui Dumnezeu după har (I Ioan 3, 1). Creştinii primesc la Sfântul Botez, în dar, Harul Dumnezeiesc, cu totul desăvârşit. Harul primit la Sfântul Botez este Hristos întreg: ”Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni 3, 27).

Domnul Iisus Hristos zice lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia Cerurilor”. Fiindcă „ce este născut din trup, trup este, şi ce este născut din Duh, Duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus” (Ioan 3,5-7). 

Mântuitorul Iisus Hristos, fiind Dumnezeu desăvârşit, a dăruit celor botezaţi Harul desăvârşit al Sfântului Duh, căci El nu primeşte adaus de la noi. Dar Dumnezeu ni Se descoperă nouă şi ni se arată pe măsura lucrării poruncilor dumnezeieşti şi ne dăruieşte adaus la credinţă: „Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Deci orice I-am aduce, odată renăscuţi în El, este de la El, din El şi era ascuns în El.

Inima duhovnicească

Creştinul ortodox are două perechi de ochi, două perechi de urechi şi două inimi. Avem urechi trupeşti cu care auzim precum aud şi dobitoacele, dar nu înţelegem. Participi la slujbele bisericeşti, auzi, dar nu înţelegi. Mai mult auzi păcatele pe care ţi le şopteşte diavolul. Te uiţi cu ochii trupeşti, dar nu vezi. Mai mult, vezi păcatele pe care ţi le arată diavolul.

Creştinul ortodox are o inimă de carne ca centru trupesc cu rolul ei binecunoscut. Dar având suflet şi duh, creştinul ortodox are şi o inimă duhovnicească - centrul suprafiresc din el[1]. În inima duhovnicească se află toate puterile fireşti şi suprafireşti.

Domnul nostru Iisus Hristos spune: ”Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile” (Marcu 7, 21). Nu poate inima de carne să gândească, ci mintea care se află în inima duhovnicească, care cuprinde şi inima de carne. Sau spune Sfântul Apostol Pavel ”lărgiţi şi voi inimile voastre!” (II Corinteni 6,13). Trebuie să curăţim inima duhovnicească cu toate puterile ei sufleteşti şi trupeşti ca să putem primi mai mult har dumnezeiesc, să putem face mai mult bine.

Sfântul Serafim de Sarov ţinea în inima sa duhovnicească întreaga lume. Dacă lărgim inima de carne facem infarct.

Sau la Sfânta Liturghie, când spune preotul „Sus să avem inimile!” Trebuie să ridicăm la Dumnezeu mintea, simţirea şi voinţa, puteri ale inimii duhovniceşti, nu inima de carne.

Inima duhovnicească este şi centrul tuturor puterilor fireşti ale sufletului, adică: a puterii voitoare, a celei raţionale, a celei cuvântătoare, a celei gânditoare, a celei înţelegătoare, a celei cugetătoare, a celei alegătoare, a celei hotărâtoare, a celei mâniose, a celei poftitoare etc.”[2].

Când creştinul ortodox îşi descoperă inima duhovnicească devine persoană. Aici, în inima duhovnicească Dumnezeu a sădit dragostea firească omenească, aici se află Hristos, Harul Dumnezeiesc, Maica Domnului, Sfinţii Îngerii, Sfinţii dar şi patimile şi dracii dacă suntem păcătoşi.

Prin Sfântul Botez, diavolul este scos din inima duhovnicească a celui care se botează și i se iartă păcatul strămoşesc şi păcatele săvârşite până la Sfântul Botez, devine fiu al lui Dumnezeu după har (Ioan 1,12) şi membru al Bisericii Ortodoxe. Pentru a spori în credinţă, copilul botezat trebuie educat creştineşte.

Din păcate se petrec cele contrare. Prin educaţia necreştină pe care o primeşte în familie, în şcoală, prin mass-media şi societate, el va deveni mai puţin credincios sau necredincios, iar diavolul va intra din nou în inima lui duhovnicească. Însă până la moarte, Hristos rămâne în adâncul inimii duhovniceşti.

Sfântul Diadoh al Foticeii scrie: „Din Dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii am aflat că, înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar satana foieşte în adâncurile inimii, ascuns în gânduri (Psalm 63, 7). În momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară, iar Harul Dumnezeiesc din inimă.

În inima (duhovnicească n. n.) a omului se săvârşeşte războiul satanei pe care, fiind nevăzut, nu-l simt cei mai mulţi creştini. Prin Sfântul Botez, diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui prin trup.

Când Harul Dumnezeiesc părăseşte pe om, diavolii foiesc ca nişte şerpi în adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorinţa binelui. Iar când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se strecoară ca nişte nori întunecoşi prin porţile inimii, spre patimile păcatului. Aşadar, după Sfântul Botez, diavolii petrec împrejurul inimii creştinului, lucru care vrăjmaşii mântuirii noastre nu vor să fie ştiut de oameni, ca nu cumva să se întrarmeze împotriva lor cu smerita cugetare, cu postul, cu rugăciunea şi cu Sfintele Taine”.

„Adâncul minţii”, care, în rugăciunea duhov­nicească este totuna cu „adâncul inimii”, se referă, în înţelesul filocalic, la partea cea mai ascunsă şi tainică a vieţii noastre sufleteşti, a sufletului nostru, în care se află Hristos, aşteptând făptuirea noastră sau lucrarea virtuţilor. Acest „adânc al inimii” îl scrutează Dumnezeu (Ieremia 17,10; Psalm 7,9; 16,3), şi, după mişcările din el, ne cunoaşte viaţa, gândurile, conduita spirituală.

„Inima (duhovnicească n.n.) nu este doar un punct de convergenţă şi sinteză a variatelor lucrări ale psihicului uman, ci centru de sinteză a întregii lucrări duhovniceşti creş­tine. Ea este, în acelaşi timp, câmpul de luptă, locul în care se înfruntă binele şi răul, păcatul şi vir­tutea. După cum ştim să ducem acest război nevă­zut, inima noastră duhvnicească se dovedeşte a fi centru al lucră­rilor duhovniceşti supe^­rioare, supranaturale (trans­con­ştientul), sau al lucrării inferioare, paranaturale, şi rele (subconştientul păcatelor şi al patimilor).

Prin gândurile bune, ce izvorăsc din ea, inima revelează centrul supranatural al fiinţei umane, supraeul, supra-conştientul sau transconştientul”[3].

Inima (duhovnicească n.n.) este bună prin fire şi, în starea ei naturală, nealterată de păcat, naşte gânduri şi trăiri curate, „gânduri luminoase”[4], în baza legăturii ei spirituale cu Dumnezeu şi potrivit dorului ei de ceea ce este bun şi superior în om (Proverbe 18,4).

Într-o inimă (duhovnicească) curată, „străpunsă” şi „zdrobită” de pocă­inţă, Se sălăşluieşte Hristos. „Cerul” sau „ochiul inimii” se deschide, primind în casa sufle­tului lumina minunată mai presus de strălucire[5]. Alături de El, într-o inimă (duhovnicească n.n.) curată se află îngerii, cu lumina lor[6].

Atunci când inima duhovnicească este curată, în acest abis al fiinţei umane, se oficiază „slujirea (liturghia) inimii”[7], căci în ea se află Hristos, Care este „cu­prins şi ţinut în chip necuprins, dar vădit şi neîncetat, de către inima credincioasă”[8]. Datorită „transparenţei sale”[9], ea produce sau izvorăşte „înţe­lesuri şi gânduri dumnezeieşti şi lucrări vred­nice de Dumnezeu”[10]. Într-o astfel de inimă (duhovnicească n.n.), venind Domnul şi văzând „simţirea ei desăvârşită”, Îşi înscrie legile Sale (Romani 2,15)[11]. O astfel de ini­mă – spune Sfântul Simeon Noul Teolog – petrece în contemplaţie ca în al treilea Cer şi e răpită în Rai şi vede arvuna bunătăţilor făgăduite sfinţilor şi se face martorul bunătăţilor veşnice, pe cât e cu putinţă firii omeneşti”[12].

Calist Patriarhul învaţă că această reaprindere a lucrării duhovniceşti, are şi un sediu: „cea mai din mijloc încăpere a inimii”[13].

O inimă (duhovnicească n.n.) învârtoşată (Marcu 6,52), din care a fost izgonit, prin păcat Hristos, este sfâşiată şi duplicitară. O astfel de inimă rodeşte şi gânduri rele, fie datorită ispitei diavoleşti, care caută s-o învăluie, să o tulbure şi s-o întunece, fie prin amin­tirea răului gândit sau făptuit anterior[14].

Ascetica ortodoxă vorbeşte despre un război exterior şi despre o luptă lăuntrică. Cel exterior are mai mult caracterul de luptă trupească şi sufletească de lepădare de grijile pământeşti. Cel dinlăuntru constă în risipirea gândurilor rele, venite de la duhu­rile răutăţii care încearcă să ne ispitească şi se dă, potrivit asceticii, în inima (duhovnicească n.n.). Aici, în „omul dinlăun­tru”[15], se dă lupta şi războiul, aici este cumpăna, balanţa care înclină către iubirea lui Dumnezeu sau, în mod opus, a lumii. Şi tot aici discernem asupra intenţiilor noastre, pe care le traducem în faptă”[16]. Pentru acest motiv, inima duhovnicească este considerată „laborato­rul dreptăţii şi al nedreptăţii”[17], aici se face „neguţă­toria cea bună şi cea rea”[18], viaţa şi moartea”[19].

Sfântul Macarie Egipteanul spune: aşa cum o­chiul este mic faţă de celelalte organe ale trupului şi pupila, mică fiind, este vas mare, căci vede întru ea dintr-odată cerul, stelele, soarele, luna şi celelalte făp­turi şi de asemenea acestea care se văd dintr-odată, dacă sunt formate ca imagini de mica pupilă a ochiului, tot aşa şi mintea şi inima.

Inima (duhovnicească n.n.) este şi ea un vas mic, dar acolo sunt balaurii şi leii, fiarele veninoase şi toate vistieriile răutăţilor, acolo sunt căile aspre şi neregulate, acolo prăpăstiile. De asemenea, acolo este Dum­nezeu, acolo îngerii, acolo viaţa şi Împărăţia lui Dumnezeu, acolo Lumina şi Sfinţii Apostoli, acolo vistieriile Harului, acolo sunt toate.

„Străduieşte-te să intri înlăuntrul locului tău tainic şi vei vedea locul cel ceresc. Este unul şi acelaşi lucru. Printr-o singură intrare, intri în amândouă. Scara către Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul tău. Este într-un chip tainic întrupată în inima ta. Adânceşte-te de-acum în inima ta (duhovnicească n.n.), ieşind din împărăţia păcatului, şi vei găsi acolo înlăuntrul tău scara pe care, păşind, vei putea să urci la cer”[20].

„Marea temă a mântuirii noastre priveşte înclinaţiile inimii (duhovnicești n.n). Acolo, înlăuntru, au loc cele mai importante şi mai mari trăiri ale noastre.

Acolo vine harul şi lumina lui Dumnezeu, desigur după măsura în care l-am cerut şi noi.

Acolo simţim tăria (Psalm 50,13), nădejdea (Psalm 27,9) şi bucuria îmbrăţişării (Psalm 12,6) dăruite de Dumnezeu celor ce-L iubesc.

Acolo împărăţeşte pacea.

Acolo, în inima noastră (duhovnicească n.n.), Sfântul Duh aduce dragostea lui Dumnezeu, precum zice Scriptura: Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă (Romani 5,5)”[21].

Numai cel care are Harul şi puterea lui Dumnezeu în inima sa duhovnicească nu se înfricoşează de nimic, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Să vă dăruiască după bogăţia Slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru” (Efeseni 3,16). Şi odată cu această putere dumnezeiască, ”Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, ca să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncinea, şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3,17-19).

        Simţirea duhovnicească

      În inima duhovnicească Dumnezeu a sădit dragostea firească – de copil nevinovat, care dă bucuria firească. Şi cine are dragoste curată simte nevoia de a o împărtăşi.

       Prezenţa Harului Dumnezeiesc în inima duhovnicească ne dă bucuria duhovnicească care este veşnică şi sporeşte mereu prin curăţia inimii noastre: ”Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion” (Psalm 83,8).

Inima noastră duhovnicească este o raclă atât de mare încât încape haric pe Hristos: „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3,27).

Inima aceasta duhovnicească este creată numai pentru Dumnezeu. Zice Duhul Sfânt în Pilde: ”Dă-mi, fiule, mie inima ta” (Pilde 23,66). Oricâte bogăţii lumeşti şi păcate ar face omnul este nefericit. Şi acest lucru se vede în ochii lui. Ochii oglindesc starea inimii duhovnicești. Sunt ochi de curvă şi curvar, ochi mânioşi, ochi vicleni, ochi de avar, de bețiv…

       După cum pruncul plânge până ajunge la inima mamei, pentru că acolo simte dragostea firească, tot aşa şi creştinul este nefericit oricâte bogăţii lumeşti ar avea şi oricâte păcate ar face.

Starețul Daniil Tudor de la Rarău zice: «Certitudinea tare că suntem ai lui Hristos, că suntem creştini, ne vine astfel pe această cale a întoarcerii către noi înşine, a lucrării lăuntrice şi care ne dă simţirea du­hovnicească a lucrării în noi a acestor haruri, care ne dă conştiinţa şi simţământul că Duhul Sfânt stăruie în noi şi lucrează în noi. Şi Ieronim Monahul şi, mai târziu, aseme­nea lui, şi Simeon Noul Teolog zice: „Cum femeia grea simte mişcările copilului în pântecele ei, aşa şi noi, prin bucuria, prin tresăltarea de voioşie pe care o descoperim lăuntric în inima noastră, recunoaştem că Duhul lui Dum­nezeu locuieşte în noi".

Către aceasta trebuie să mergem. Şi este cu putinţă oricui s-a botezat. Conştiinţa aceasta duhovnicească a lu­crării Duhului în noi e neapărat trebuincioasă. Ea ne dă temeiul, tăria şi lumina vieţii noastre în Hristos.

Simeon Noul Teolog subliniază puternic că nu eşti cu adevărat creştin fără această iluminare lăuntrică. Pe principiul acesta al conştiinţei harice, al trăirii suprafireşti con­ştiente, Simeon Noul Teolog ne arată că se întemeiază toa­tă Teologia şi viaţa în Hristos. Pe temeiul acesta se realizează omul cel nou. Omul lăuntric. Ce este de fapt acest temei? E însăşi Rugăciunea cea sfinţită, Rugăciunea necurmată.

Starea noastră obişnuită, chiar fiind botezaţi, dar neiluminaţi, neînvredniciţi de virtuţile Botezului, e, de fapt, starea de păcat, continuarea de a trăi în păgânătate. Dar care stare de păcat anume? Cea a păcatelor obişnuite? Nu. Ceva mai mult. Cu toate că suntem botezaţi, mintea noastră rămâne încă mintea omului nebotezat, a omului neduhovnicesc, a omului încă sub păcatul originar, în străvechea păgânătate, atâta vreme cât nu şi-a iluminat Botezul.

Păcatul originar e de fapt starea în care se nasc toţi copiii Omului. Fără iluminare, cu toate că [suntem] bote­zaţi, viaţa noastră la adâncul ei, e acoperită de urzeala păcatului originar. Starea aceasta zisă „firească, are nenoro­cirea de a ne păstra confuzi, are nenorocirea de a face minţile noastre distrate şi nelămurite asupra adâncurilor lăuntrice. Nu ne dăm seama de acest viciu ancestral pe care nu l-am înlăturat încă. Datorită însuşi Păcatului ori­ginar şi lipsei noastre de vrednicie faţă de noi înşine, adică datorită faptului că nu am pus conştient în lucrare virtuţile Botezului, noi nici nu ne mai dăm seama ce este această tăgăduire de noi înşine, anularea şi secăciunea noas­tră. Noi rămânem numai fireşti, nu mai suntem duhovni­ceşti deloc. Datorită acestei stări ancestrale de păcat ori­ginar şters numai virtual[22], mintea noastră amestecă şi confundă, asimilează mereu acest păcat originar neanulat cu greşalele noastre personale zilnice, şi de aci neputinţa noastră şi confuzia noastră la limită.

Acest Totuşi nu e totuşi un fals temei. Nu e decât o anulare a nevredniciei noastre faţă de Sfântul Botez [pe care] îl facem nelucrător. Păcatul originar nu mai e o putere, nu e act, ci o stare, o inerţie fundamentală pe care viaţa omului natural totuşi se întemeiază, cum se întemeiază şi pe eroare. Fiind totuşi botezaţi, vrednicia noastră ne dă pu­tinţa oricând să ne bucurăm de puterile Harului care pot duce până la locuirea continuă a Sfântului Duh în noi.

Prin urmare şi creştinul, cu toate că are virtual harul, îşi începe adevărata lui existenţă morală şi religioasă printr-o lipsă, printr-o foame şi sete de Dumnezeu, care vine din lip­sa scopului duhovnicesc, care îi este, prin voinţa lui Dum­nezeu, scopul lui. Adică, altminterea spus, omul simte go­lul, neantul de a nu fi duhovnicesc. Firea omului e de a [fi] suprafiresc.

De aceea viaţa noastră în sine nu e decât o învrednicire de a realiza omul lăuntric. Tot cursul vieţii noastre noi trebuie să ne păstrăm această stare harică fundamentală. Toată viaţa trebuie să ne străduim cu toată râvna şi grija să ne înfăptuim această mare muncă a mântuirii, această lucrare duhovnicească care constă în a ne câştiga şi sta­tornici această ursită superioară, această stare de har statornică şi de veşnică deschidere spre Dumnezeu. Până atunci, cu tot Botezul, noi dăm putinţa în noi să stăruie umbra păcatului originar, adică acea stare fundamentală de reprimire, acea neputinţă duhovnicească de la care am plecat. Starea aceasta negativă, fundamentală, de la care pleacă viaţa noastră, lasă, dacă nu în latura noastră gândită, cel puţin în viaţa noastră zilnică, o negaţie funda­mentală, cu urmări vădite, cu urmări asupra noastră înşine şi a celor din jur, care înrâuresc până şi asupra societăţii, care stăruie şi ea în „duhul negaţiei", cu toate că de la Hristos şi ea este în plină mişcare spre o stare dumnezeiască definitivă, pe care nu a atins-o, ca trup al lui Hristos.

Cu toată jertfa Domnului, în fire stăruie o rană nevindecată, o spărtură rău reparată, o luptă neterminată, şi fără lucrarea directă a Harului, ieşirea aceasta din criză rămâne nesigură.

Rugăciunea cea sfinţită, rugăciunea cea binecuvântată ne dă această trecere sigură la virtuţile Botezului, pe care le trezeşte lucrătoare în noi.

Ea urzeşte în noi tăria lui Hristos, pânza Duhului Sfânt, temeiul lui Dumnezeu. Ea descoperă în noi firea cea suprafirească care este adevărata noastră omenie. Omul lă­untric. Rugăciunea cea sfinţită, întemeiază în noi Biserica cea vie care trebuie să fie necurmată.

Prin urmare, curăţirea minţii nu se reduce la depistarea gândurilor care au intrat în ea şi au îmbolnăvit-o, ci constă în lepădarea de ele – pe care nu o vom obţine prin raţionalizări şi introspecţii analitice, ci numai prin Rugăciunea lui Iisus; iar când spunem „rugăciune”, ne referim la lucrarea Duhului Sfânt, Care pătrunde în inima duhovnicească atunci când aceasta pomeneşte neîncetat numele lui Iisus”.

Sfântul Grigorie Palama ne încredinţează că gândurile, care constituie lucrarea minţii, sunt repede curăţite dacă ne dăruim timpul rugăciunii, în special Rugăciunii lui Iisus. Dar, deşi rugăciunea ne va scăpa de gândurile rele, ea nu ne va curăţi sufletul întru totul, deoarece puterea care pune în lucrare curăţirea deplină a sufletului nu poate fi activată dacă celelalte forţe sufleteşti nu sunt şi ele purificate în întregime – prin înfrânare, trezvie şi dragoste. „Să nu se amăgească omul, precizează Sfântul Grigorie Palama, gândind că s-a curăţit întru totul dacă s-a lepădat de gândurile cele rele”[23]. „Privegherea”, spune şi Sfântul Ioan Scărarul, „contribuie mult la curăţirea minţii şi a sufletului: Ochiul care priveghează purifică mintea; somnul îndelungat învârtoşează sufletul[24]”.

Oricum am cerceta rugăciunea, fie în analiză de sine, lăuntrică, sau în „analiză impersonală", obiectivă, totdea­una ea ni se vădeşte drept o problemă a „centrului”.

Rugăciunea în general, văzută din afară, este „cen­trul însuşi al vieţii religioase", precum şi pentru fiecare ea este, sau mai bine trebuie să fie, centrul sau chiar inima noastră bătând în Dumnezeu.

Centrul acesta dinafară, precum şi cel lăuntric, aco­peră unitatea tainică a „centrului de duh", a unei inimi harice a omului, nevăzută şi neajunsă în stare de păcat. E inima suprafirească a omului, locul lui cel sfânt, sau cum s-a spus uneori în chip filozofic, „locul ontologic"; dar mai nimerit, pentru că ordinea duhovnicească nu poate fi confundată cu cea abstractă, locul pnevmatic, locul pe unde noi ne inserăm în lumea spirituală, locul sau altarul Duhului Sfânt.

Trebuie, însă, de îndată adăugat că şi acest fel de a vorbi nu este desăvârşit. Viaţa de rugăciune nu poate fi referită astfel, decât în chip nedesăvârşit, când ne mărginim la o cercetare de analiză.

Duhovniceşte vorbind, centrul dinafară, obiectiv, al omului viu şi real, trupesc, inima lui care-i bate în piept, precum şi centrul lăuntric al vieţii lui sufleteşti, cât şi cel de al treilea, centru negrăit, una sunt. Putem spune că acest centru pneumatic se împlineşte în noi, tocmai întru­cât noi [ne] străduim să ne aflăm unitatea totală şi clară a vieţii noastre, întrucât tindem spre desăvârşirea noastră, spre nostalgia şi dorirea noastră cea mai înaltă şi adâncă.

Adevăratul „hegemonicon", adevărata inimă a omului, una este, înecată şi pătrunsă de Duhul.

S-ar putea spune că scopul vieţii noastre duhovniceşti este tocmai realizarea, aflarea şi împlinirea în noi a acestei inimi. Această referire ne-o descoperă Sfântul Duh».

Învierea duhovnicească a creştinului ortodox începe din momentul în care merge şi participă regulat la Sfânta Liturghie şi se împărtăşeşte cu Harul Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine, prin rugăciune, lecturarea cărţilor sfinte, milostenii, canon de rugăciuni… Harul Dumnezeiesc vine în inima noastră când ne rugăm. Dar este o luptă. Spun « unii » că nu există diavoli. Îi poţi observa pe diavoli când te rogi câteva minute: îţi rătăcesc mintea la toate păcatele şi în toate colţurile lumii. Iar dacă te uiţi la un meci de fotbal, la un film desfrânat câteva ore nu clipeşti şi nu te gândeşti la Dumnezeu. Sau când te rogi în Biserică: îl lauzi şi te închini lui Dumnezeu, dar ai şi gânduri de hulă. Înseamnă că mai este cineva rău în mintea noastră.

Să ne ajute Preabunul Dumnezeu să devenim creştini luptători ca să fim încununaţi şi binecuvântaţi de Dumnezeu şi în această viaţă şi în viaţa cea veşnică.

Lui Dumnezeu I Se cuvine, slava, cinstea și închinăciunea și Sfinților de la care m-am inspirat în această predică. Amin.

.

[1]  Pentru studiu, recomandăm cartea: Curăţirea inimii, pr. Daniel de la Rarău, Editura Agathon, 2010.

[2] Cleopa Ilie, Arhim. Urcuşul spre Înviere, Editura Trinitas, Iaşi 1992, pp. 215-216.

[3] Teşu Ioan, Pr. conf. dr., Omul-Taină Teologică, Editura Christiana, 2004, p. 127.

[4] Isihie Sinaitul, op. cit., p. 83.

[5] Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale…, p. 159.

[6] Sf. Isaac Sirul, op. cit., p. 221.

[7] Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în Filocalia rom. vol. 12, p. 120.

[8] Calist Patriarhul, op. cit., p. 362.

[9] Ibidem, p.441.

[10] Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., p. 234.

[11] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete teologice, în Filocalia…, vol. 2, p. 207.

[12] Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 223 de capete…,p. 66.

[13] Calist Patriarhul, op. cit., p. 325.

[14] Diadoh al Foticeii, op. cit., p. 458.

[15] Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., p. 172.

[16] Sf. Macarie Egipteanul, op. cit., p. 113.

[17] Idem, p. 164.

[18] Idem.

[19] Idem.

[20] Ibidem, cap. 2.

[21] Logothetis Spiridonos, Arhim., op. cit.,, p. 28.

[22] Prin Botez, păcatul originar a fost şters, dar înclinaţia spre păcat a rămas în fire. Mântuitorul Hristos a suprimat ne­cesitatea păcatului, dar nu şi înclinarea spre păcat, pentru a nu forţa voia liberă a omului, care este cauza păcatelor. Lucrarea lui Hristos, de restaurare şi îndumnezeire a firii umane, reali­zată în Persoana Sa, rămâne virtuală pentru persoanele umane, până când acestea, în mod liber, se încorporează şi se asimi­lează Lui. Prin Botez, omul se dezbracă de „omul cel vechi" (Efeseni 4,22) şi se îmbracă în Hristos, în „omul cel nou" (Efeseni 4,24), dar în mod potenţial. El trebuie să actualizeze această schimbare în sânul Bisericii, printr-un proces lent şi dificil de creştere, care presupune, pe de o parte, renunţarea constantă la starea decăzută a firii, lupta împotriva ispitelor, curăţirea proprie şi, pe de altă parte, do­bândirea firii celei reînnoite în Hristos, prin împlinirea porun­cilor, prin virtuţi, prin conlucrarea liberă şi conştientă cu Harul primit prin Sfintele Taine (N. red.).

[23] Sf. Grigorie Palama, EF 3, p. 410, Filocalia greacă, vol. 4, p. 133.

[24] Sf. Ioan Scărarul, op. cit., Cuvântul X, p. 348.