Cleopa Cristian

Duminica după Botezul Domnului

Iată-ne ajunși cu ajutorul lui Dumnezeu la sfârșitul Sfintelor Sărbători de iarnă. Și în această Duminică suntem îndemnați spre pocăință. Primele cuvinte ale Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și ale Sfântului Ioan Botezătorul au fost: ”Pocăiți-vă, că s-a apropia Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 3,2).

Împăratul Ceresc – Duhul Sfânt, bate la poarta inimii noastre duhovnicești și o putem deschide numai prin pocăință. Iar unde este Împăratul Ceresc, acolo este și Împărăția Cerească.

Prinși de duhul lumesc al acestei lumi și de păcate, uităm că cel mai important lucru în această viață este să facem faptele bune mântuitoare și ca să ne mântuiască Dumnezeu. Iar cel mai sigur lucru este moartea trupească după care urmează Înfricoșata Judecată și răsplata: fericirea veșnică sau chinurile iadului.

După ce au păcătuit protostrămoşii noştri, Adam şi Eva au pierdut Harul Duhului Sfânt şi au fost blestemaţi să moară cu trupul: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3,17). De ce? Pentru ca păcatul să nu fie fără de moarte. Omul păcătos, dacă l-ar lăsa Dumnezeu să trăiască, ar păcătui la nesfârşit. Aşa, dacă face păcate, suferă, dacă continuă, se îmbolnăveşte şi moare. Indiferent de păcate: de băutură, fumat, droguri... Şi bătrâneţea este tot o boală. Adam a trăit 930 de ani iar Noe 925 de ani. În zilele noastre, deși avem asistență medicală, medicamente, operații, transplanturi de organe, trăim în medie 70 de ani, De ce? Păcatele.

Cea mai scurtă și sigură lucrare pentru întoarcerea noastră și unirea duhovnicească cu Dumnezeu este ”Mântuirea prescurtată”.

Sfinții Părinți Varsanufie și Ioan zic: „Pocăința învie sufletul, lacrimile duhovnicești bat la poarta cerului și cuvioasa smerenie o deschide.”

Putem să fim plini de păcate, dar dacă zicem cu pocăință: „Doamne, iartă-mă!” „Nu mă pedepsi după păcatele mele!”, inima duhovnicească se deschide Harului Dumnezeiesc, care ne înviază duhovnicește. Prezența Harului Dumnezeiesc în inima noastră duhovnicească face ca din ea să izvorască lacrimi curățitoare, cuvioasa smerenie ne apropie de Dumnezeu iar dragostea gustă din Dumnezeu. Prin smerenie golim inima duhovnicească de păcate ca să poată intra în ea Harul Dumnezeiesc – dragostea dumnezeiască.

Creştinul ortodox, dacă este viu cu sufletul, are două perechi de ochi, două perechi de urechi şi două inimi. Avem urechi trupeşti cu care auzim precum aud şi dobitoacele, dar nu înţelegem. Participăm la slujbele bisericeşti, auzim, dar nu înţelegem. Mai mult, auzim păcatele pe care ni le şopteşte diavolul. Avem ochi trupeşti, dar şi ochi sufleteşti. Ochii trupeşti sunt asemănatori cu ochii altor vietăţi de pe pământ: câini, pisici, cai, lupi şi multe alte animale necuvântătoare. Ne uităm cu ochii trupeşti, dar nu vedem. Mai mult, vedem păcatele pe care ni le arată diavolul.

Creştinul ortodox are o inimă de carne ca centru trupesc cu rolul ei binecunoscut. Dar având suflet şi duh, mai are şi o inimă duhovnicească - centrul suprafiresc din el. În inima duhovnicească se află toate puterile fireşti, subfireşti şi suprafireşti.

Domnul nostru Iisus Hristos spune: „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile” (Marcu 7, 21). Dar nu poate inima de carne să gândească, ci mintea care se află în inima duhovnicească, și care cuprinde şi inima de carne. Sau spune Sfântul Apostol Pavel: „lărgiţi şi voi inimile voastre!” (II Corinteni 6,13). Dacă lărgim inima de carne, facem infarct şi murim. Trebuie să curăţim inima duhovnicească cu toate puterile ei sufleteşti şi trupeşti ca să putem primi mai mult Har Dumnezeiesc, să facem cât mai mult bine. Sfântul Serafim de Sarov ţinea în inima sa duhovnicească întreaga lume. Sau la Sfânta Liturghie când spune preotul „Sus să avem inimile!” trebuie să ridicăm la Dumnezeu mintea, simţirea şi voinţa, puteri ale inimii duhovniceşti, nu inima de carne.

Sfinții Părinți zic: „Începutul dragostei de Dumnezeu și de aproapele este a ne considera pe noi înșine nevrednici de El și de semenii noștri. Atunci nu va ieși din gura noastră niciun cuvânt de judecată sau de osândă împotriva semenilor noștri, fiindcă Harul Dumnezeiesc pe care îl primim ca răsplată pentru zdrobirea inimii și pentru lacrimile vărsate, nu va  lăsa niciun cuvânt rău să iasă din inima noastră.

Preabunul Dumnezeu să ne ajute să avem mereu această zdrobire a inimii noastre duhovnicești pentru a deveni fără păcate, căci singura clipă în care omul este fără de păcat este atunci când se osândește pe sine”. Altfel greșim cu gândul, cu cuvântul, cu fapta și cu duhul. (Texte din cartea Mântuirea prescurtată, Ierod. Cleopa Popa, Editura Panaghia.

Păcatele îndepărtează Harul Dumnezeiesc, împietresc inima duhovnicească și întunecă mintea noastră.

Dar mintea, fiind duh, ușor se întunecă prin păcate: mânie, pofte, ură, zavistie, desfrânare...), iar prin pocăință sinceră și venirea Harului Dumnezeiesc se curățește și se luminează.

Dacă zicem din inimă: „Doamne, iartă-mă!” se va deschide mintea și va veni în ea Harul Dumnezeiesc care o va lumina și curăța. Apoi vom deveni mai credincioși, vom învia duhovnicește și vom avea lacrimi duhovnicești curățitoare.

Pocăința trebuie să fie o stare duhovnicească permanentă, pentru că motorul vieții duhovnicești este pocăința. Însă noi venim la Biserică de cele mai multe ori când avem necazuri, suferințe, nevoi, venim la Biserică și ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute.

Avem exemplu pe niniviteni care la propovăduirea prorocului Iona „Patruzeci de zile mai sunt și Ninive va fi distrusă” (Iona 3,5). „Regele s-a sculat de pe tronul lui, și-a lepădat veșmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac și s-a culcat în cenușă” (Iona 3,6). Apoi regele a dat poruncă „Să se îmbrace  în sac și către Domnul să strige din toată puterea și fiecare să se întoarcă din calea lui cea rea și de la nedreptate pe care o săvârșesc mâinile lui” (Iona 3,8). „Poate Dumnezeu Se va întoarce și Se va milostivi și va ține în loc mânia Lui ca să nu pierim. Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăință, că s-au întors din căile lor cele rele. Și I-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse și nu le-a împlinit” (Iona 3,8-10) Auzind și văzând acestea s-au pocăit peste 120.000 de Niniviteni.

Dar pentru că erau împătimiți în păcate și nu i-a învățat și ajutat nimeni să lupte cu patimile și să se despătimească, după un timp ninivitenii s-au întors iarăși la păcate.

Fărădelegile Ninivei și pustiirea ei (Naum cap. 3).

„Vai de cetatea cea vărsătoare de sânge, plină de minciună și de silnicie din care nu se curmă jaful” (Naum 2,1)... „Numai din pricina multelor desfrânări... te va mistui focul și sabia te va stârpi și te vei prăpădi ca lăcusta” (Naum 2,4, 15).

Ortodoxia nu garantează mântuirea. Dacă te-ai împărtășit de 1.000 de ori te-ai mântuit. Contează ce se petrece înlăuntrul inimii noastre duhovnicești: te-ai făcut mai bun, mai smerit, mai milostiv, mai iertător, mai răbdător... Și acestea ni le arată Dumnezeu prin ispite.

În fiecare clipă a vieții prin ceea ce facem ne unim cu Dumnezeu sau cu diavolul. Dacă ai făcut milostenie, diavolul te ispitește să te mândrești, să te lauzi și astfel te-ai unit cu el.

Nimeni nu este vrednic de Sfânta Împărtășanie, dar important este cui îi este de folos.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Dacă plângem zilnic pentru păcatele noastre ne putem împărtăși zilnic. Iar dacă nu plângem pentru păcate, nu ne este de folos să ne împărtășim nici de Paști.”

„Lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5,19) spune Sfântul Apostol Ioan. Lumea lucrează pentru bani, din mândrie, din slavă deșartă, din mânie, din zavistie, pentru plăceri trupești... Pocăința - metanoia înseamnă schimbarea minții. Dintr-o minte împietrită-mândră și întunecată de păcate într-o minte smerită și milostivă. Dar după cum învață și Sfântul Ioan Botezătorul trebuie să facem „roade vrednice de pocăință” (Ioan 3,8).

Doctorii recomandă: „Dacă vrei să-ți lungești viața trupească, pleacă-te cât mai des în față”. Deci să facem cât mai multe închinăciuni și metanii” cu pocăință, nu exerciții fizice.

Ca să-L găsim pe Dumnezeu înlăuntrul inimii noastre duhovnicești trebuie să ne deschidem inima noastră duhovnicească prin pocăință.

Nesfârşita iubire a lui Dumnezeu se cunoaşte din:

1. Răbdarea Lui cea multă;
2. Iertarea Lui cea mare;

III.   Bucuria Lui cea mare.

Acestea sunt cele trei mari însuşiri ale iubirii dumnezeieşti. Dumnezeu are pentru noi o iubire răstignită – ne iubeşte cu dragoste dumnezeiescă, dar şi suferă din cauza păcatelor noastre. Pentru că păcatul are dimensiuni cosmice – ajunge până la Dumnezeu. Sfânta Maria Egipteanca care a fost rugată de pustnicul Zosima ca să-i spună viața ei lumească îi răspune: - Numai dacă mă gândesc, se întunecă cerul și pământul!

Inima duhovnicească a creştinului ortodox este o raclă atât de mare încât încape haric pe Dumnezeu: „Câţi, în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni 3 ,27).

Această inimă duhovnicească a noastră este creată de Dumnezeu numai pentru El. „Dă-mi, fiule, mie inima ta” (Pilde 23,26) ─ ne spune Dumnezeu prin regele şi înţeleptul Solomon.

Pruncul plânge pănă ajunge la inima mamei. Poţi să-i dai orice... La inima mamei simte dragostea ei de care are nevoie.

De aceea, oricât de mari şi multe păcate ar face omul, este nefericit. Uitaţi-vă la marii miliardari, beţivani, drogaţi, curvari... Sunt nefericiţi. Ochii oglindesc starea inimii duhovniceşti. Sunt ochi de curvă şi de curvar, de beţivan, de drogat, ochi vicleni, de hoț, ochi de avar...

Ce aflăm din Sfânta Evanghelie a Fiului Risipitor pentru pocăința noastră: Un om oarecare, care este Dumnezeu Tatăl, avea doi fii după har. Fiul cel mare ascultase de Dumnezeu, şi prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti era unit cu Dumnezeu şi întărit duhovniceşte pe calea mântuirii. Celălalt fiu mai mic,  nu era întărit duhovniceşte şi a cedat ispitelor trupeşti. Fiind în luptă, aflase de la aşa-zişii prieteni, că există o ţară îndepărtată unde oamenii devin fericiţi făcând ceea ce Dumnezeu Tatăl îi porunceşte să nu facă - păcate. Şi fiind ispitit de patimile trupeşti s-a hotărât să plece acolo ca să fie fericit. De aceea îi spune Tatălui:  ─ Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine de avere. Dar ce avere are omul? Păcatele sunt singura avere a  omului. Dar Dumnezeu Tatăl îi dă darurile dumnezeieşti şi încă ceva pe deasupra, care îi va fi de folos în lumea păcatelor.

După puţin timp, fiul cel mic părăseşte lumea minunată a lui Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe Sfinţii Îngeri şi pe Sfinţi, Biserica, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine prietenii credincioşi, şi se duce într-o ţară îndepărtată, trăind în beţii, desfrânări şi alte mari păcate. Toate păcatele dar mai ales desfrânările distrug și irosesc forțele vitale omenești și scânteia dumnezeiască din inima duhovnicească a omului se stinge. Omul lipsit de dragostea firească curată și dragostea dumnezeiască, aleargă de la o patimă la alta ca un dobitoc fără de minte.

(E lung pământul! Ba e lat! Zicea Nae când era beat de păcate).

În Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos citim: Iisuse, mintea cea întreagă a celor curați cu fecioria! Inima duhovnicească a creştinului ortodox, dacă este lipsită de Harul Dumnezeiesc ─ de Harul dragostei dumnezeişti, este seacă şi pentru a nu suferi, acceptă să o umple diavolul prin intermediul oamenilor păcătoşi cu duh lumesc şi cu duhul păcatelor. Însă el observă că este nefericit şi diavolul îl ispiteşte cu păcatele şi mai mari - peste fire, ca să-l coboare mai în adâncul iadului. Şi astfel ajunge Fiul Risipitor mai nefericit şi mai înfometat, de fapt de dragoste dumnezeiască, de dumnezeire.

Lumea îl apasă, îl face nefericit şi nu vede nicio scăpare, nicio ieşire. Pentru cel necredincios mormântul nu are ieşire, ci numai intrare.

Coborând mai în adâncul iadului păcatelor, se duce la unul din locuitorii ţărilor păcatelor - la satana, care îl trimite în ţarinele sale să pască porcii (Luca 15,15).

Astfel păţeşte orice fiu neacultător, care părăseşte Biserica, pe Părintele Său Ceresc, Sfintele Taine, ajungând, prin săvârşirea păcatelor, rob al diavolilor. Din fiu al lui Dumnezeu după har (I Ioan 3,2), ajunge rob al diavolilor (I Ioan 3,8).

Treptele păcatelor în care cade sunt: păcatul cu gândul, cu imaginaţia, cu vorba, cu fapta, obişnuinţa păcatului, viciu, deznădejdea şi sinuciderea.

Porcii din textul Sfintei Evanghelii, în interpretare duhovnicească, sunt dracii. Cum râmă porcii, aşa râmă dracii în inima duhovnicească a creştinului ortodox până găsesc necurăţia, cu care să se hrănească. Pentru că dracii se hrănesc şi cu energia păcătoasă din om – duhul desfrânării, al slavei deşarte, al mândriei, al lăcomiei pântecelui, al mâniei, al iubirii de arginţi...

Ajuns în stăpânirea păcatelor – în viciu, păcătosul nu mai are nevoie de draci, pentru că a devenit el însuşi drac. Mort duhovniceşte, în păcate, omul ajunge mai rău decât dobitoacele (Psalm 48, 21).  Însă dobitoacele nu fac păcate pe care le fac unii „oameni”: Gomorie, sodomie, legături cu morţii, legături cu animalele, schimbare de sex, căsătorie cu persoanele de același sex, incest...

Dar scânteia dumnezeiască – glasul conştiinţei – glasul lui Dumnezeu în om, licăreşte în inima duhovnicească a celui întunecat de păcate. I s-a făcut foame de Dumnezeu. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalm 33,8), spune psalmistul.

Venindu-şi în sine, a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!  Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta;  Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15,17-19).

Păcătosul este în afară de sine, rătăcind pentru plăcerea simţurilor (văz, auz, gust, miros şi pipăit) în păcate. Este în afară de sine, deoarece a părăsit Împărăţia lui Dumnezeu, care se află înlăuntrul inimii sale duhovniceşti (Luca 17,21). Pentru că unde este prezent Duhul Sfânt - Împăratul Ceresc, acolo este prezentă şi Împărăţia Cerurilor.

Păcatul cufundă sufletul în somnul iubirii de sine, al nepăsării şi nesimţirii.

Cine ne trezeşte? Harul Dumnezeiesc, care lucrează prin conştiinţă – glasul lui Dumnezeu în inima noastră duhovnicească;

La slujbele Bisericii – Utrenie, se cântă: „Uşile pocăinţei deschide mi-le, Iubitorule de oameni...”

Glasul Sfintei Evanghelii strigă: Scoală-te cel ce dormi şi te va lumina Hristos.

Harul Dumnezeiesc ne trezeşte din moartea păcatelor şi ne înviază duhovniceşte. Însă este o împreună-lucrare. Domnul Iisus Hristos spune: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16,24). „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3,2). Duhul Sfânt bate la poarta inimii noastre duhovniceşti, iar noi o deschidem prin pocăinţă: Iartă-mă, Doamne! Ajută mă, Doamne! Nu mă pedepsi după păcale mele!

Pocăinţa este întoarcerea cu căință de la păcate la virtuți, de la diavoli la Dumnezeu. Pocăința minţii, deschide inima noastră duhovnicească împietrită în păcate și putem primi Harul Dumnezeiesc care ne înviază duhovnicește. De aceea trebuie să cazi înaintea lui Dumnezeu şi să te rogi cu pocăinţă – să nu te bizui pe tine însuţi.

Sunt multe legături care nu lasă sufletul să vină la Dumnezeu: patimile, păcatele, obiceiurile, legăturile păcatelor, prietenii, diavolii... Dar pe toate acestea le topeşte într-o clipă Harul Dumnezeiesc. Iar când avem lupte foarte mari pentru a merge la Biserică şi a participa la Sfânta Liturghie, este bine să cerem binecuvântarea preotului, a duhovnicului.

Momentul hotărârii este cel mai important.

La primul semn de căință din partea păcătosului, Dumnezeu vine spre el mai repede ca lumina soarelui și îl primește cu brațele larg deschise. Duhul Sfânt prin Sfântul Proroc și Împărat David zice: „Tu ai cunoscut gândurile mele de departe” (Psalm 138,2). Iar Sfântul Apostol Iacob ne învață: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi” (Iacob 4,81).

Această întoarcere din ţara păcatelor la Dumnezeu se împlineşte atunci când păcătosul se mărturiseşte cu căinţă, primeşte dezlegare de la duhovnic şi se Împărtăşeşte cu Însuşi Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos.

Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să nu amânăm pocăința – îndreptarea noastră. Numai clipa aceasta este a noastră: „Iată acum este vreme potrivită, iată acum este ziua mântuirii” (II Corinteni 6,2). „Ca să fim fără prihană și curați, fii ai lui Dumnezeu, neîntinați în mijlocul unui neam rău și păcătos și ca să străluciți ca niște luminători în lume” (Filipeni 2,15).

Lui Dumnezeu I Se cuvine Slava, cinstea și închinăciunea și Sfinților de la care m-am inspirat în această Predică. Amin.