Cleopa Cristian

Ian. 06, 2023

Inima duhovnicească

INIMA DUHOVNICEASCĂ

(Texte din cartea : Inima Duhovnicească. www.cleopacristian.com cărti)

Ce este inima?

Mântuirea sufletului nu constă doar în lepădarea de pa­timi, ci şi în unirea sa cu Mântuitorul Hristos. Ea este co­mu­niunea cu Hristos Domnul, care are loc în inimă. Prin urmare, pentru a dobândi mântuirea este necesar să ne aflăm inima, mai întâi. Când Dumnezeu binevoieşte să ne învrednicească de aceasta, începem să păşim pe calea mântuirii: „Zis-a avva Pamvo: «De ai inimă trează, poţi să te mântuieşti»”[1]. A avea „ini­mă trează” înseamnă a ne afla inima – şi Dumnezeu este Cel care ne călăuzeşte întru aceasta.

Interpretând cuvintele Mântuitorului: „Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21), Sfântul Marcu Ascetul afirmă: „Trebuie să avem întâi Harul Duhului Sfânt lucrând în inimă şi apoi să intrăm, pe măsura vredniciei noastre, în Împărăţia Cerurilor”[2]. Iată de ce numeroşi Sfinţi Părinţi consideră aflarea inimii drept factor esenţial al mântuirii, deoarece inima este însufleţită de Harul necreat al lui Dumnezeu, creştinii avându-L pe El drept Învăţător şi pe Duhul Sfânt drept îndreptător.

În Sfânta Scriptură şi în Scrierile Sfinţilor Părinţi, „sensul cuvântului „inimă" este atât de inimă metafizică (inimă duhovni­cească), cât şi de inimă trupească – întrucât inima, înlăuntrul căreia are loc comuniunea şi unirea cu Dumnezeu, este şi centru şi organ anatomic al fiinţei noastre. Deşi aceste două sensuri se împletesc, există şi diferenţe între ele[3]”.

„Inima este simţirea, inima este voinţa omului, inima este mintea omului. Inima este acestea trei la un loc, toate într-o unire nedespărţită. În Sfânta Scriptură însă, precum şi-n textele Părinţilor, găsim cele trei cuvinte având acelaşi înţeles. De multe ori şi cuvântul „suflet” are înţelesul de „inimă”[4].

„Nu este mintea, strict vorbind, inimă, nici inima nu este doar minte. Mintea este conţinută în inimă, care este mai cuprinzătoare decât mintea, ce naşte de fapt gândurile”[5].

„Din profunzimile inimii (Matei 15, 19; Facerea 6, 5), din mintea care are fiinţa în inimă, răsar gândurile bune sau rele. Şi atunci când spunem că trebuie să fim atenţi la gândurile noastre, înţelegem că trebuie să le întâmpinăm acolo unde se nasc, în inimă. Şi dacă sunt bune, să le lăsăm să iasă, să le urmăm spre depozitele şi laboratoarele creierului. Şi, dimpotrivă, dacă sunt rele, să le omorâm în locul în care s-au născut: în inimă, în partea inimii care se numeşte minte”[6].

Afectele şi sentimentele bune sau rele, se nasc tot în inimă şi de acolo tind să iasă la suprafaţă, în viaţa noastră.

„De asemenea voinţa noastră, dorinţele, hotă­rârile bune sau rele, tot înlăuntrul inimii se nasc şi de acolo se ridică şi ajung trăiri, lucrări şi fapte”[7].

Orice se lucrează în inima noastră, fie gânduri, fie afecte, fie voinţă, înainte de a ajunge la faptă, trebuie să treacă prin toate fibrele inimii, „ca să ia mai întâi toate cele trebuincioase din toate loca­şurile inimii, primind însuşirile necesare şi apoi să ia viaţă şi formă”[8].

Astfel un gând bun trebuie să se unească cu o sim­ţire bună şi cu o voire de asemenea bună, pentru a fi desăvârşit. Din Sfânta Scriptură aflăm că Domnul nostru Iisus Hristos, când: s-au apropiat zilele înălţării Sale, El, „Şi-a întărit gândul de a merge la Ierusalim”  (Luca 9, 51).

„Mai mult, un sentiment frumos nu este de ajuns pentru a deveni o faptă bună. E nevoie şi de gânduri ajutătoare, şi de o voinţă bună. Aceleaşi lucruri se pot spune despre dorinţe şi despre ceea ce priveşte voinţa omului”[9].

Toate cele ce vin din inima noastră trebuie să fie drepte, curate şi bune (Proverbe 15, 30). Dacă vor fi rele, strâmbe sau incomplete, ne spune Părintele Spiridonos Logothetis, vom fi nişte oameni bolnăvicioşi, precum genul sentimental, bolnăvicios cu tot dezechilibrul lui, oameni a căror viaţă este dirijată numai de sentimente (Proverbe 19, 3)”.[10]

Omul este un întreg, un tot unitar, şi în inima lui se află, raţiune, sentimente şi voinţă. Pentru niciun motiv nu trebuie să se împartă, să se dezbine întru sine. Pentru că omul care are inima dezbinată „este nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1,8), precum spune Sfânta Scriptură; sau are, după cum o numesc psihologii, o personalitate dedublată.

Este de neconceput pentru credinţa ortodoxă ca mintea, raţiunea să creadă în Dumnezeu, iar voinţa să dorească păcatul. Nu că aceasta nu se întâmplă, se întâmplă cu noi toţi dar aceasta o considerăm o greşeală”[11]. Sfântul Apostol Pavel, inspirat de Duhul Sfânt, spune: „Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela, îl săvârşesc”  (Romani 7, 18-20).

Scopul este ca toate funcţiunile inimii să se găsească într-o unitate neîntreruptă, ca inima să fie una şi finalitatea tuturor funcţiilor inimii una: Dumnezeu (Proverbe 16, 1). De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Rostul raţiunii este să aibă cunoaşterea lui Dumnezeu, rostul afectelor este de a-L dori şi a-L iubi pe Dumnezeu, iar scopul voinţei de a se ţine de voia lui Dumnezeu”. „Dar”, ne spune Sfântul Grigorie Palama, „păcatul sparge această unitate a inimii, abătându-ne mintea spre făpturi şi o îndeletniceşte cu cele trupeşti şi pământeşti”.

Inima este centrul fiinţei omeneşti

Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: „Trebuie să ştii mai întâi că, precum centrul se găseşte în mijlocul cercului şi circumferinţa este construită prin proiec­ţia razelor ce pleacă din centru, care se şi unesc în centru, la fel şi inima se găseşte în om ca centru în care sunt unite simţirile, toate puterile trupului şi toate puterile sufletului”[12].

„Inima, după mărturia Sfân­tului Vasile cel Mare şi a altor Sfinţi Părinţi, este cea dintâi născută între mădularele corpului nostru. Ea este, după acelaşi Sfânt amintit, „rădăcina vieţii”. Inima este scaunul, rădăcina, începutul şi izvorul tuturor puterilor fireşti ale tru­pului şi sufletului”[13]. Ea se zideşte cu puterea lui Dumnezeu, înaintea tuturor organelor trupului, după mărturia Sfântului Vasile cel Mare, care zice: „Inima nu numai că se zideşte mai întâi, dar şi moare în urma tuturor mădularelor”[14].

Inima omului-centru de sinteză şi taină a vieţii

„Problema inimii este pasionantă, tulburătoare şi neelucidată de cunoaşterea umană. Filocaliile subli­niază acest caracter de taină al inimii omeneşti, ca de altfel al întregii vieţi omeneşti şi al omului însuşi. Obiectul analizei acestei literaturi duhov­niceşti sunt adâncurile şi abisurile vieţii sufleteşti şi religioase, legate de mister. Taina omului este, în ultimă analiză, taina inimii sale şi a bogatului ei univers”[15].

În antropologia creştină ascetică, inima este sin­teza şi centrul fiinţei umane, a funcţiilor şi facul­tăţi­lor spirituale omeneşti. Adâncul ei, consideră Sfân­tul Marcu Ascetul, este mintea, tronul sau locul în care Se sălăşluieşte  prin Botez, Hristos Domnul şi Duhul Sfânt. Inima iarăşi este numită de aceşti părin­ţi: «centrul nostru cel dinlăuntru»[16], spre deosebire sau în contrast cu «omul cel dinafară», care este «trupul».[17]

„Inima exprimă, în sinteza filocalică, întreaga fiin­ţă umană. Fie că vor să delimiteze o funcţie a apa­ratului psihic uman, fie că vor să definească global constituţia omenească, Părinţii filocalici o nu­mesc „inimă”.

Dacă până la Părinţii Isihaşti, accentul cădea pe rolul inimii de sediu al sentimentelor şi al voinţei sau cel mult de organ al unei cunoaşteri imperfecte, isihasmul asociază inima cu noţiuni teologice înalte, precum „chip al lui Dumnezeu, loc al îndumne­zeirii”[18].

Sfinţii Părinţi ai Filocaliei, între care Sfântul Marcu Ascetul şi Sfântul Diadoh al Foticeii, iar mai apoi tradiţia isihastă sinaită şi athonită, subliniază mereu ideea potrivit căreia  inima se identifică cu „abisurile ontologice ale fiinţei noastre în care, ca într-o sfântă a sfintelor, într-un templu sau biserică a Duhului Sfânt, Se sălăşluieşte de la Botez, în chip tainic, Hristos”[19].

Fiind de natură spirituală, inima se află la hotarul dintre Dumnezeu şi noi”[20]. „Inima este profunzimea indefinibilă a trupului şi a sufletului; în ea, mintea omului se poate adânci în adâncurile lui Dumnezeu. Omul întreg este legat de Dumnezeu prin inimă şi minte, această rădăcină a sufletului, care îşi are sediul în El”[21]. „Inima devine, în spiritualitatea răsăriteană, loc al sinelui uman, al eului, dar nu izolat, solitar, ci al sinelui ca facultate sintetizatoare a întregului dinamism uman, legat de transcendent”[22].

Inima-centru întreit al creştinului ortodox

„În antropologia filocalică, inima mai are, în legătură cu lupta lăuntrică, două înţelesuri funda­men­tale. Potrivit celui dintâi, ea e considerată centrul ascuns al minţii, pecetea lui Dumnezeu în om, nivelul cel mai înalt al vieţii, în permanentă legă­tură cu El. În „încăperea cea mai dinăuntru, mai ascunsă şi mai sinceră a inimii, în această „sfântă a sfintelor, Se sălăşluieşte, la Botez, Hristos Dom­nul”[23].

Din această cămară de-a dreapta a inimii, izvo­răsc toate gândurile noastre bune, ca potenţia­litate a virtu­ţilor. În ea se află energiile spirituale supe­rioare. Ea este altarul sufletului, despre care vor­beşte Sfântul Marcu Ascetul sau adâncul minţii, „cerul înstelat de înţelesuri strălucitoare şi atotluminoase”[24].

„Adâncul minţii” care, în rugăciunea duhov­nicească este totuna cu „adâncul inimii”, se referă, în înţelesul filocalic, la partea cea mai ascunsă şi tainică a vieţii noastre sufleteşti, a sufletului nostru, în care se află Hristos, aşteptând făptuirea noastră sau lucrarea virtuţilor. Acest „adânc al inimii” îl scrutează Dumnezeu (Ieremia 17,10; Psalm 7,9; 16,3), şi, după mişcările din el, ne cunoaşte viaţa, gândurile, conduita spirituală.

„Inima nu este doar un punct de convergenţă şi sinteză a variatelor lucrări ale psihicului uman, ci centru de sinteză a întregii lucrări duhovniceşti creş­tine. Ea este, în acelaşi timp, câmpul de luptă, locul în care se înfruntă binele şi răul, păcatul şi vir­tutea. După cum ştim să ducem acest război nevă­zut, inima noastră se dovedeşte a fi centru al lucră­rilor duhovniceşti supe^­rioare, supranaturale (trans­con­ştientul), sau al lucrării inferioare, paranaturale, şi rele (subconştientul păcatelor şi al patimilor).

Prin gândurile bune, ce izvorăsc din ea, inima revelează centrul supranatural al fiinţei umane, supraeul, supra-conştientul sau transconştientul”[25].

Inima (duhovnicească) este bună prin fire şi, în starea ei naturală, nealterată de păcat, naşte gânduri şi trăiri curate, „gânduri luminoase”[26], în baza legăturii ei spirituale cu Dumnezeu şi potrivit dorului ei de ceea ce este bun şi superior în om (Proverbe 18,4).

Într-o inimă (duhovnicească) curată, „străpunsă” şi „zdrobită” de pocă­inţă, Se sălăşluieşte Hristos. „Cerul” sau „ochiul inimii” se deschide, primind în casa sufle­tului lumina minunată mai presus de strălucire[27]. Alături de El, într-o inimă curată se află îngerii, cu lumina lor[28].

Atunci când inima este curată, în acest abis al fiinţei umane, se oficiază „slujirea (liturghia) inimii”[29], căci în ea se află Hristos, Care este „cu­prins şi ţinut în chip necuprins, dar vădit şi neîncetat, de către inima credincioasă”[30]. Datorită „transparenţei sale”[31], ea produce sau izvorăşte „înţe­lesuri şi gânduri dumnezeieşti şi lucrări vred­nice de Dumnezeu”[32]. Într-o astfel de inimă (duhovnicească), venind Domnul şi văzând „simţirea ei desăvârşită”, Îşi înscrie legile Sale (Romani 2,15)[33]. O astfel de ini­mă – spune Sfântul Simeon Noul Teolog – petrece în contemplaţie ca în al treilea Cer şi e răpită în Rai şi vede arvuna bunătăţilor făgăduite sfinţilor şi se face martorul bunătăţilor veşnice, pe cât e cu putinţă firii omeneşti”[34].

Calist Patriarhul învaţă că această reaprindere a lucrării duhovniceşti, are şi un sediu: „cea mai din mijloc încăpere a inimii”[35].

O inimă învârtoşată (Marcu 6,52), din care a fost izgonit, prin păcat Hristos, este sfâşiată şi duplicitară. O astfel de inimă rodeşte şi gânduri rele, fie datorită ispitei diavoleşti, care caută s-o învăluie, să o tulbure şi s-o întunece, fie prin amin­tirea răului gândit sau făptuit anterior[36].

Ascetica ortodoxă vorbeşte despre un război exterior şi despre o luptă lăuntrică. Cel exterior are mai mult caracterul de luptă trupească şi sufletească de lepădare de grijile pământeşti. Cel dinlăuntru constă în risipirea gândurilor rele, venite de la duhu­rile răutăţii care încearcă să ne ispitească şi se dă potrivit asceticii, în inima (duhovnicească). Aici, în „omul dinlăun­tru”[37], se dă lupta şi războiul, aici este cumpăna, balanţa care înclină către iubirea lui Dumnezeu sau, în mod opus, a lumii. Şi tot aici discernem asupra intenţiilor noastre, pe care le traducem în faptă”[38]. Pentru acest motiv, inima este considerată „laborato­rul dreptăţii şi al nedreptăţii”[39], aici se face „negu­ţă­toria cea bună şi cea rea”[40], viaţa şi moartea”[41].

Sfântul Macarie Egipteanul spune: aşa cum o­chiul este mic faţă de celelalte organe ale trupului şi pupila, mică fiind, este vas mare, căci vede întru ea dintr-odată cerul, stelele, soarele, luna şi celelalte făp­turi şi de asemenea acestea care se văd dintr-o dată, dacă sunt formate ca imagini de mica pupilă a ochiului, tot aşa şi mintea şi inima.

Inima (duhovnicească) este şi ea un vas mic, dar acolo sunt balaurii şi leii, fiarele veninoase şi toate vistieriile răutăţilor, acolo sunt căile aspre şi neregulate, acolo prăpăstiile. De asemenea, acolo este Dum­nezeu, acolo îngerii, acolo viaţa  şi Împărăţia lui Dumnezeu, acolo Lumina şi Sfinţii Apostoli, acolo vistieriile Harului, acolo sunt toate.

Aşa cum atunci când este ceaţă întinsă peste tot pământul şi nu se vede om cu om, tot aşa, de la călcarea Poruncii de către Adam şi Eva, întunericul acestui veac se află întins peste toată făptura şi peste toată firea umană şi de aceea oamenii sunt umbriţi de întuneric, sunt în noapte şi petrec în locuri înfricoşătoare.

După cum o mare cantitate de fum care se află într-o casă, întunecă şi întinează totul, aşa este şi cu păcatul şi cu gândurile lui întinate care se aşază şi alunecă în gândurile inimii şi aduc în ea o mulţime infinită de demoni (Facerea 6,5; 8,21).

Şi aşa cum vânturile, care, când suflă tare, mişcă făpturile de sub cer şi fac vuiet mare, tot aşa şi pu­terea vrăjmaşului loveşte şi mână gândurile şi agită adâncurile inimii spre voia şi slujirea lui şi împrăş­tie gândurile.

Aşa cum vameşii, care stau în trecători înguste doresc să controleze pe cei care merg pe ele, tot aşa şi demonii supraveghează şi pun stăpânire pe sufle­te  şi, dacă ele nu s-au curăţit de păcate, la ieşirea lor din trup nu le îngăduie să meargă la localşurile din Cer şi să se întâlnească cu Stăpânul lor Hristos, pentru că sunt trase în jos de demonii din văzduh, iar cei ce sunt în trup, prin osteneală şi multă luptă, vor dobândi Harul de sus de la Domnul, adică vor merge la Domnul, împreună cu cei ce s-au odihnit după o vieţuire virtuoasă, precum li s-a făgăduit: „unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (Ioan 12,26). Şi vor împărăţi împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt în veacurile nesfârşite.

Inima duhovnicească este centrul energiilor supranaturale, centrul vieţii naturale şi centrul lucrărilor para­na­turale.

Mai analitic, inima duhovnicească este considerată drept obârşia trupului şi izvor al puterilor lui naturale, adică a poftei şi a iuţimii.

De asemenea, ea este rădăcina tuturor puterilor sufletului, adică a voinţei, a gândirii şi a raţiunii.

În creier (encefal) nu este „fiinţa sufletului” ci „lucrarea” mintală a sufletului. Sfântul Grigorie Palama spune că  fiinţa minţii se găseşte în inima duhovnicească, în timp ce lucrarea ei (gândurile) este în creier.

Inima omului, centrul puterilor fireşti

Inima este un centru natural în virtutea faptului că, dintre toate organele trupului omenesc, ea a fost plăsmuită mai întâi. Sfântul Vasile observă: „Când au fost create animalele, inima a fost prima făurită de natură, în aşa fel încât să corespundă animalului respectiv”[42].

„În primul rând, ca centru al puterilor fireşti, este bine să reţinem că inima este sediul, rădăcina şi izvorul tuturor puterilor fireşti ale trupului, adică: a puterii seminale, a puterii de procreaţie, a puterii hrănitoare, a puterii vieţuitoare, a puterii simţitoare, a puterii atrăgătoare, a puterii păstrătoare, a celei prefăcătoare, a celei eliminatoare etc. De asemenea, inima este şi centrul tuturor pute­rilor fireşti ale sufletului, adică: a puterii voitoare, a puterii raţionale, a puterii cuvântătoare, a puterii gânditoare, a puterii înţelegătoare, a puterii cugetătoare, a puterii alegătoare, a puterii hotărâtoare, a puterii mânioase, a puterii poftitoare etc.”[43].

Omul se aseamănă prin raţiune cu puterile necor­porale şi spirituale (îngerii) deoarece el raţionează, cugetă, judecă fiecare lucru, năzuieşte după virtute şi iubeşte punctul înalt al virtuţilor, care este cucer­nicia.

„Puterile sufletului se împart în: putere raţională şi putere iraţională. Trebuie să se ştie că raţio­nalul prin fire conduce iraţionalul.

Puterea iraţională are două părţi: una care nu ascultă de raţiune, adică nu se supune raţiunii, alta care ascultă şi se supune raţiunii. Puterea neascultătoare şi nesupusă raţiunii se împarte  în facultate vitală, care se numeşte şi puls, facultatea seminală, adică de naştere, şi facultatea vegetativă, care se numeşte şi nutritivă. Acesteia din urmă îi aparţine şi facultatea de creştere, care dă formă corpurilor. Aceste facultăţi nu se conduc de raţiune, ci de natură. Partea care ascultă şi se supune raţiunii se împarte în mânie şi poftă. Îndeobşte, partea iraţională a sufletului se numeşte pasională şi apetitivă. Trebuie să se ştie că mişcarea impulsivă aparţine părţii sufletului supuse raţiunii. Facultatea de nutriţie, de naştere şi pulsul aparţin părţii nesupuse raţiunii. Puterea de creştere, de nutriţie şi de naştere se numeşte vegetativă, iar pulsul se numeşte putere vitală.

Puterile părţii nutritive sunt patru: atrăgătoare, cea care atrage hrana; păstrătoare, care ţine hrana şi nu permite să fie eliminată de îndată; transformatoare, care transformă mâncarea în umori, eliminatoare, care elimină şi evacuează ceea ce este de prisos”[44].

Puterile raţionale specifice omului sunt în număr de cinci: 1. mintea; 2. gândul; 3. puterea cugetătoare; 4. puterea alegătoare; 5.  puterea hotărâtoare.

Puterii cugetătoare îi aparţin judecăţile, asenti­men­tele, impulsurile spre acţiune, aversiunile şi evitările acţiunilor. În chip special îi aparţin înţelegerea celor spirituale, virtuţile, ştiinţele, principiile artelor, puterea de deliberare şi puterea de alegere”[45].

„Lucrurile se împart în bune şi rele.

Când se aşteaptă un lucru bun, se naşte pofta – unde este prezentă plăcerea. Iar când se aşteaptă un lucru rău, apare frica – unde este prezentă tristeţea. Aici se vorbeşte de binele real, fie de binele aparent. Tot astfel când vorbim despre lucrul rău”[46].

Puterea cuvântătoare a sufletului se află la bărbaţi deasupra inimii trupeşti, cu două degete orizontale deasupra sânului stâng şi ţine până aproape de sânul drept.

Puterea mânioasă-irascibilă, se găseşte în mijlocul inimii trupeşti.

Puterea poftitoare, se află în mijlocul inimii trupeşti şi ţine până la ombilic.

Inima, centrul puterilor suprafireşti

În al doilea rând, inima duhovnicească este centrul mai presus de fire, căci Harul lui Dumnezeu mai presus de fire, pe care l-am primit de la Sfântul Botez (Galateni 3, 27), se află în inima duhovnicească, unde stă ca pe un tron. Acest lucru ne învaţă Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în dumnezeiasca Sa Evanghelie, zicând: „...împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17,21). Încă şi dumnezeiescul Apostol Pavel zice: „Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu a trimis pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva Părinte!” (Galateni 4,6; Romani 8,16). Aceasta o mărturisesc împreună cu Sfintele Scripturi şi dumnezeieştii Părinţi: „Inima domneşte tot trupul, iar când darul va stăpâni păşunea inimii, împărăţeşte peste toate gândurile inimii”[47]. Sfântul Isaac Sirul zice: „Iată, cerul este înăuntrul tău, de vei fi curat; şi întru sine vei vedea îngerii şi lumina lor şi pe Stăpânul lor cu dânşii”. Iar în alt loc, spune: „Sârguieşte-te a intra în cămara ta cerească că una este aceasta şi aceea” (Cuv. 43 şi 30).

Dumnezeu a pus în inima omului dorul de El. „Abisul inimii aspiră spre abisul lui Dumnezeu. Inima omului a fost creată pe măsura lui Hristos, o raclă atât de mare, încât să încapă Dumnezeu în ea. De aceea, aici, jos, nimic nu ne satură… căci sufletul uman e însetat de infinit… orice lucru a fost creat cu scopul lui, iar dorinţa inimii, pentru a se avânta spre Hristos.”[48]

Loc al întâlnirii, al dialogului şi al unirii cu Dumnezeu, inima duhovnicească constituie locul sau centrul de taină al fiinţei noastre, în care se concentrează Împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul nostru.

„Dacă Hristos locuieşte în inimile noastre prin credinţă (Efeseni 3, 17), după dumnezeiescul Apostol, pe de altă parte, toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse în El (Coloseni 2, 3), atunci toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse în inimile noastre. Şi se vor face cunoscute inimii, pe măsura curăţirii fiecăruia prin porunci”[49].

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: „Aceasta este comoara ascunsă în ţarina inimii tale, pe care nu ai aflat-o încă din pricina nelucrării. Căci de ai fi aflat-o, ai fi vândut toate şi ai fi cumpărat ţarina aceasta. Dar acum, fiindcă ai părăsit ţarina, te îngrijeşti de cele din jurul ţarinei, în care nu se află nimic altceva decât spini şi pălămidă. De aceea zice Mântuitorul: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Deci îl vor vedea pe El şi comorile din El atunci când se vor curăţi pe ei înşişi prin dragoste şi înfrânare; şi cu atât mai mult, cu cât vor spori curăţirea”[50].

Iar Sfântul Simeon Metafrastul precizează: „Comoara de care zice Apostolul că o avem în vase de lut socoteşte că este puterea sfinţitoare a Duhului pe care, încă fiind în trup, s-a învrednicit s-o primească. Căci zice, iarăşi, acela: „Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (i Corinteni 1,30).  Deci cel ce a aflat şi are de la sine această comoară a Duhului, poate dobândi toată dreptatea poruncilor şi toată lucrarea lor nu numai curat şi fără pată, ci şi fără osteneli şi dureri, ceea ce nu putea să dobândească înainte fără osteneală. Căci nici nu poate cineva, chiar dacă ar vrea, să cultive cu adevărat rodul Duhului înainte de împărtăşirea de Duhul cel Bun. Cu toate acestea, să se silească oricine, alergând prin răbdare şi credinţă şi să se roage lui Hristos cu căldură, ca să dobândească această comoară cerească. Şi atunci va putea să facă în sine şi prin sine, precum s-a spus, toată dreptatea în chip curat şi desăvârşit, fără osteneală şi fără greutate”[51].

Sfântul Maxim Mărturisitorul face o remarcă esenţială: „mintea, adâncul inimii, este locul luptei duhovniceşti nevăzute, ea aflându-se între înger şi diavol. Aici, în văzduhul inimii, se duce războiul nevăzut, aici sunt biruiţi, într-o primă etapă, vrăjmaşii şi, curăţia ei şi dobândirea strălucirii cereşti, aici are loc întâlnirea omului cu Dumnezeu. În baza spiritualităţii acestei lupte şi a libertăţii de voinţă, inima poate deveni centru al energiilor supranaturale, revărsare a Sfântului Duh sau loc al lucrării paranaturale, rele, pătimaşe”[52].

Valoarea fundamentală a inimii în viaţa duhovnicească a fost pusă în evidenţă de Părinţii filocalici aparţinând spiritualităţii isihaste, care acordau o valoare esenţială Rugăciunii lui Iisus. Părinţii Filocaliilor vorbesc de rolul acesta fundamental al inimii pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, în rugăciunea minţii, în rugăciunea minţii coborâte în inimă şi în rugăciunea inimii. Mintea, refăcută de pe urma scindării şi împrăştierii produse de păcat, adunată şi unificată în sine, se coboară în inima duhovnicească, descoperind şi experiind în acest adânc de taină al sufletului Împărăţia lui Dumnezeu şi bogăţia ei. Gândul se uneşte cu simţirea, trăind taina unirii cu Dumnezeu, în „abis de smerenie”. „La capătul rugăciunii culminante, a rugăciunii mai presus de orice lărgime sau a rugăciunii de după rugăciune, când rugăciunea însăşi încetează, mintea şi inima pătimesc răpirea”[53].

Asceza filocalică consideră multele necazuri şi lipsuri, depărtarea de mijloacele de curăţire a inimii[54]. Inima devine prin pocăinţă şi lacrimi, prin smerita cugetare şi trezvie, prin străpungere, „inima desăvârşită”, care nu mai are niciun fel de mişcare naturală şi locuieşte în înţelesurile duhovniceşti ale lucrurilor[55].

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit să îndrepte  gândurile şi înclinările inimii omeneşti, care ajunseseră la o mare stricăciune.

Multe sunt locurile din Sfânta Scriptură, care arată inima duhovnicească ca fiind Sfânta Sfintelor, unde se uneşte Dumnezeu cu omul. Sfântul Grigorie Teologul şi Isaac Sirul spun că unirii omului cu Dumnezeu îi premerge dezlegarea de materie. Această unire tainică a omului cu Dumnezeu cere anumite condiţii ca Unul ce este Sfinţenie Absolută, Dumnezeu se uneşte cu cei curaţi cu inima[56].

„Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru” (Luca 17,21) ne spune Domnul nostru Iisus Hristos. „Dar unde înlăuntru? Unde altundeva decât în inima noastră duhovnicească. Oricine vrea să găsească Împărăţia lui Dumnezeu nu are decât să privească bine înlăuntrul său şi acolo o poate vedea. Va vedea o lume duhovnicească, un loc duhovnicesc”[57].

Sfântul Isaac Sirul ne descrie acest loc: „Pământul cel duhovnicesc se află înlăuntrul omului curăţit sufleteşte, soarele care străluceşte peste acest pământ este lumina Prea Sfintei Treimi. Văzduhul pe care-l respiră cel care locuieşte acolo este Prea Sfântul Duh. Viaţa, veselia, bucuria acelui loc este Hristos. Aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu ascunsă înlăuntrul nostru, după cuvintele Domnului”[58].

„Străduieşte-te să intri înăuntrul locului tău tainic şi vei vedea locul cel ceresc. Este unul şi acelaşi lucru. Printr-o singură intrare, intri în amândouă. Scara către Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul tău. Este într-un chip tainic întrupată în inima ta. Adânceşte-te de-acum în inima ta, ieşind din împărăţia păcatului, şi vei găsi acolo înlăuntrul tău scara pe care, păşind, vei putea să urci la cer”[59].

„Marea temă a mântuirii noastre priveşte înclinaţiile inimii. Acolo, înlăuntru, au loc cele mai importante şi mai mari trăiri ale noastre.

Acolo vine harul şi lumina lui Dumnezeu, desigur după măsura în care l-am cerut şi noi.

Acolo simţim tăria (Psalm 50,13), nădejdea (Psalm 27,9) şi bucuria îmbrăţişării (Psalm 12,6) dăruite de Dumnezeu celor ce-L iubesc.

Acolo împărăţeşte pacea.

Acolo, în inima noastră, Sfântul Duh aduce dragostea lui Dumnezeu, precum zice Scriptura: Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă (Romani 5,5)”[60].

Numai cel care are Harul şi puterea lui Dumnezeu în inima sa nu se înfricoşează de nimic, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Să vă dăruiască după bogăţia Slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru” (Efeseni 3,16). Şi odată cu această putere dumnezeiască, Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, ca să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncinea, şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3,17-19).

Inima centru al puterilor paranaturale

Inima este un centru paranatural, fiindcă din ea izvorăsc toate patimile şi toate gândurile hulitoare; această afirmaţie trebuie interpretată in spiritul celor deja spuse – anume că, după Sfântul Botez, Harul Dumnezeiesc se sălăşluieşte în centrul inimii, în timp ce diavolul lucrează din afara ei. Adresându-se lui Anania, Sfântul Apostol Petru îl întreabă: „Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt?” (Faptele Ap. 5, 3). Acelaşi satana intrase şi în inima lui Iuda: „Şi făcându-se Cină, şi diavolul punând dinainte în inima lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, ca să-L vândă... ” (Ioan 13, 2). Este binecunoscută învăţătura Mântuitorului: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19).

Fiinţa umană devine duplicitară datorită păcatului care o scindează şi o sfâşie. Această alterare se răsfrânge şi asupra structurii spirituale. Ca urmare, inima are, în experienţa ascetică filocalică, şi o cămară de-a stânga, un caracter recesiv. Aceasta este un „laborator de gânduri rele”[61], cum o numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul: „fabrica de răutăţi”,  inima şi mintea întunecate de păcat (Romani 1,21-22; 25-26).

Scriitorii filocalici, vorbind despre inimă ca despre un loc al ispitei, spun că în jurul inimii „roteşte acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă nici mintea să se întâlnească cu Dumnezeu, nici sufletul să se roage sau să creadă sau să iubească pe Dumnezeu după voia sa”[62].

„În această cămară întunecoasă a sufletului, până la Botez, şerpuieşte diavolul, izvorând gânduri rele, păcătoase şi pătimaşe, eteronome, sub forma diferitelor ispite. Tot aici este sediul gândurilor autonome, izvorâte din propria noastră conştiinţă, dar care nu sunt conduse spre o finalitate pozitivă. Această robie a minţii face din ea un centru paranatural, inferior, negativ, pătimaş. În această sferă sau zonă tenebroasă se află potenţial, potrivit acestei antropologii filocalice a inimii, ispitele, sub forma gândurilor interioare strecurate de diavol. Acesta este subconştientul păcatelor şi al patimilor, memoria vibraţiilor şi a faptelor păti­maşe, întipărită în fiinţa noastră legată mai strâns de latura biologică[63].

Toate războaiele şi lucrurile rele care se petrec în lume îşi au începutul în inima rea a omului. Sfântul Apostol Iacob ne spune: „De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?” (Iacob 4,1). Deci începutul păcii se face prin curăţirea şi sfinţirea inimii noastre duhovniceşti, iar apoi, cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, vom putea face pace şi în exteriorul nostru.

Prin urmare, în inimă are loc cea mai mare luptă a nevoitorului creştin. Ajutat de Hristos, creştinul iese biruitor din această luptă – diavolul fiind învins – şi cunoaşte atât pacea lăuntrică cât şi pacea din afară. Cea mai importantă lucrare a omului este deci „să intre în inima sa, să se războiască cu satana, şi să-l urască pe acesta”[64], întrucât inima – acest centru natural, paranatural şi supranatural, care este izvorul vieţii trupeşti şi duhovniceşti – poate deveni şi izvor al morţii duhovniceşti.

Inima duhovnicească – centru al comuniunii
şi al dragostei ecumenice

Mântuirea este universală şi nimeni nu poate nădăjdui în mântuire decât în unire cu ceilalţi[65], pentru că adevărata natură a omului include în ea pe Duhul Sfânt – Acesta este «ca un suflet comun»[66] tuturor oamenilor, iar spiritualizarea unui om nu poate înainta decât în pleroma umană care este Biserica. „Nu ne putem mântui aşadar decât împreună, colegial, după cum spunea Soloviev: „Se va mântui cel ce mântuieşte pe alţii”. Sfântul Dorotei dă o frumoasă şi clară imagine a mântuirii sub forma unui cerc. Centrul cercului este Dumnezeu şi toţi oamenii se găsesc la circumferinţă. Îndreptându-se spre Dumnezeu, fiecare urmează o rază a cercului. Şi cu cât se apropie de centru, cu atât se aproprie şi între ei. Astfel distanţa cea mai scurtă între Dumnezeu şi om trece prin aproapele”.[67]

Nu se poate sta singur în faţa lui Dumnezeu. Prin fiinţa sa omul este legat de ceilalţi atât în cădere cât şi în mântuire. „Universul şi societatea umană au fost create ca un întreg, ca o mare «Liturghie» celebrată în comun de toate fiinţele. Urmarea de către fiecare dintre ele a vocaţiei particulare nu îngăduie pierderea din vedere a perspectivei de ansamblu”[68].

„Ce înseamnă de fapt viaţa aceasta în comuniune? Unitatea de taină a Bisericii este dragostea trăită a sfinţilor, bucuria chipului şi asemănării lui Iisus Hristos în noi.

Fără îndoială, acestea toate sunt spuse de-a dreptul prin atât de cunoscutul cuvânt al Domnului nostru, când a zis: „Când veţi fi doi, sau trei în Numele Meu, voi fi şi Eu acolo”[69].

„Sobornicia, fiind viaţa de plinătate tainică, pare totuşi, după aceste cuvinte ale bunei vestiri, destul de simplu de ajuns. Ea e orice întâlnire laolaltă, săvârşită în Numele Lui. Da, aceasta e sobornicia: orice viaţă laolaltă, dar la care trebuie adăugată această enigmatică putere a numelui. Ce este această putere şi cum poate lucra în noi? Altminterea, cum ajungi să poţi trăi cu orice om întâlnit o viaţă victorioasă, de comuniune, iar nu viaţa în comun, aflare la un loc, întâmplătoare sau silită, care, dacă nu e vrajbă este doar purtarea faţă de celălalt ca faţă de un lucru, iar nu faţă de un om viu? Atunci te vei întreba: cum poate rodi în chip binecuvântat întâlnirea ta cu altul?”[70].

„După adevărul predaniei ortodoxe, în chipul cel mai simplu cu putinţă: pătrunzând tu însuţi într-o astfel de sobornicie. Ca să înţelegem ce este comuniunea, să intrăm şi să facem parte din ea. Aşa ne învaţă toţi dascălii şi duhovnicii noştri. Vino şi gustă, că bun este Dumnezeu. Aşa aflăm ce e unitatea de dragoste şi puterea de taină a ei şi care în chip concret nu este decât însăşi Biserica, viaţa tuturor Sfinţilor, uniţi euharistic, viaţa celor ce trăiesc real bătaia Numelui Sfânt în inima lor, a celor ce se adăpostesc deplin la umbra Numelui, hrănindu-se în toată clipa cu Numele Domnului, a celor ce, prin lucrarea minţii în inimă, înfăptuiesc întruparea dragostei lui Hristos în chiar fiinţa lor şi a tuturor laolaltă.

„Ajunşi aici, vom descoperi cu uimire că viaţa laolaltă în duhovnicie, viaţa sobornicească şi apostolească, nu se câştigă cum s-ar crede, printr-o înţelegere cu ceilalţi, printr-o încercare de împăcare exterioară cu ei. Nu, dimpotrivă, ea e o biruinţă lăuntrică şi se câştigă în singurătate, în pustie deplină, aşa cum o câştigă aschiţii şi sihaştrii, fiecare din noi agonisind în sinea lui acea minunată putere a lui Hristos, puterea Numelui”[71].

„Mai de-a dreptul, ce înseamnă încă aceasta? Că numai dragostea lui Hristos în tine, adică numai biruindu-te şi cucerindu-te desăvârşit pe tine însuţi, ajungând să-ţi fii propriul tău stăpân, în chiar locul cel nespus al inimii, te vei putea sobornici, te vei putea întâlni cu ceilalţi, te vei putea împăca cu Domnul cu Lumea, Făptura lui Dumnezeu”[72].

„Putem spune atunci: Intră în cămara ta (inima duhovnicească n. n.), şi ea îţi va dărui ţie la adânc şi sobornicia, îţi va dărui şi întâlnirea cea bună cu ceilalţi, ce sunt semeni ai tăi. Aceasta mai presus de orice şi în ciuda oricărei deosebiri între oameni. Acolo, în cămara rugăciunii tale, se plămădeşte şi prinde început viaţa cea adevărată, sobornicească. În chip paradoxal, ea e, cum vedem, rodul neaşteptat dar plin al vredniciei noastre deplin însingurate”[73].

„Numai împăcându-ne şi acceptându-ne mai întâi pe noi înşine, acolo aflăm pe ceilalţi tu; fraţii noştri; numai dintr-o astfel de cucerire rodnică de sine, se întemeaiză Biserica sobornicească, comuniunea ecumenică, unirea şi unitatea tuturor în Hristos. Dragostea ecumenică a Bisericii, se zideşte pe inimile marilor însinguraţi mistuiţi de focul Duhului Sfânt, inimile adevăraţilor biruitori, acei biruitori de ei înşişi. Năzuind, luptând şi învrednicindu-ne spre a afla isihia, împlinim în noi ceea ce s-ar părea cu neputinţă, simplitatea paradoxală ecumenică. Această simplitate nu e deloc simplificare sau sărăcie de sine, izolare reală, ci este unirea şi plinătatea şi întâlnirea armonioasă a celor mai potrivnice contrarii, ale tuturor şi ale fiecăruia în parte, şi aceasta în noi înşine, în inima noastră. O împlinire întreagă, minunată şi reală, prin clarităţile noastre din profunzimi, care face să izvorască în noi, conţinuturi tainice şi nesecate, de viaţă prea bogată a fazelor harului”[74].

„Aşa ni se descoperă lumina, în însăşi temeiurile noastre lăuntrice, covârşitorul paradox al soborniciei, care în chip negrăit se întrupează, cum am spus, în singurătatea fiecăruia. Ea ne dă putinţă ca, în acelaşi timp, să ne dăruim deplin şi fără stavilă tuturor fraţilor noştri, păstrându-ne totuşi pururea şi pe de-a-ntregul liberi chiar prin această dăruire şi totdeodată făcându-ne, prin chiar această unire a noastră, râvnitori realizatori încă şi ai libertăţii celuilalt sau a celorlalţi, ca şi cum această libertate a lor ar fi însăşi libertatea noastră proprie. De vom vrea mai mult, să luăm pildă despre această liberă dăruire de sine, sobornicească în singurătate, de la toţi Părinţii treziei, care au trăit şi încă mai trăiesc prin ungherele neştiute ale lumii, care, fiecare în felul  său, ca şi altădată cu Avva Agaton, zic: „De mi-ar fi cu putinţă să găsesc un bubos şi să-i dau trupul meu şi să-l iau pe al lui, bucurie aş avea: dragostea cea deplină aceasta este”[75].

„Niciodată în afară de Hristos şi în afara Bisericii Sale. Umblă toată clipa în duh.

Orice încercare de individualism este o erezie.

Ce face un pustnic în pustie? Este el singur? Nu, se roagă în deplinătatea soborniciei.

Nicio desăvârşire şi împlinire în afara Bisericii. Cristalul cristalizează numai scufundat într-o soluţie deplin saturată. Niciodată călugărul, acest monos perfect, nu se poate împlini în afară de obşte. Şi chiar când schimniceşte el rămâne în unitatea de dragoste sobornicească.

Ca nişte adevăraţi dreptslăvitori, noi trebuie să ne dăm bine seama cum o rugăciune, în afară de unitatea de dragoste a lui Hristos, e scundă şi nu poate pătrunde până la Dumnezeu, decât în virtutea atârnării şi referirii ei la rugăciunea Bisericii, la rugăciunea Maicii lui Dumnezeu şi a soboarelor celor cereşti de rugăciune. În neputinţă şi în nesocotire rămâne orice «aducere» care nu trece prin mâinile Miresei lui Hristos. Stearpă şi uscată e pâinea în care nu creşte dospeala ei cea sfântă, pe care ea pururi «o amestecă în trei măsuri de făină» şi tuturor o împarte. E moartă orice rugăciune care nu se însufleţeşte din seva şi ritmul pe care Biserica le revarsă, ca un firesc şi suprafiresc scoc, de care nu ne putem lipsi întru mântuire”[76].

„Prin păcat, omul s-a mărginit pe sine, s-a încuiat în propriul său neant, s-a ascuns, s-a acoperit, s-a redus la el însuşi, la mediocritatea vieţii de rând, prea a noastră înşine”[77].

Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia iadului
se află în inima noastră

Tot în inima noastră duhovnicească se poate afla şi împărăţia iadului. Aici, pentru păcatele noastre, vine diavolul şi îşi clădeşte împărăţia sa. Tot de aici pornesc tulburările, certurile, războaiele, ura, frica şi celelalte păcate. Aici, în inimă, se aprind gândurile cele rele şi necurate. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune că: „din inimă ies gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii minci­noase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om...” (Matei 15, 19-20).

În inima duhovnicească trăieşte omul iadul, încă de acum. Aici devine blestemat. Aici vin diavolii şi, precum zice Domnul, „şi, intrând, sălăşluiesc aici, şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Matei 12,45). La Sfântul Botez, Harul Duhului Sfânt se sălăşluieşte în adâncul inimii duhovniceşti şi-l alungă de acolo pe diavol.

„Astfel, diavolul, rămânând în exterior, seduce pe om cu mândria, slava deşartă şi mai ales cu senzualitatea, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care pune la încercare virtuţile oamenilor. Astfel, diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, împlineşte o mare iconomie”[78]. „Acolo, zice Sfântul Nicodim Aghioritul, există patimile de toate felurile, gândurile hulitoare, ticăloase, desfrâ­nate, toate dorinţele cele rele, înclinaţiile, poftele, străduinţele şi deprinderile (Pilde 6,18); acestea ajung să o rănească cu lucrurile lumii, din inimă născân­du-se şi găsindu-se tot în inimă. Şi precum cenuşa înăbuşă scânteia focului, astfel şi acestea înăbuşă Dumnezeiescul Har primit la Sfântul Botez, precum zice Sfântul Calist”[79].

Acolo este rătăcirea şi începutul păcatelor de tot felul ce s-au lucrat după Sfântul Botez, prin gândurile şi lucrările rele care şi acum se săvârşesc în fapte. Acolo este satana, chiar dacă nu în cel mai adânc loc al inimii duhovniceşti (unde este Harul, precum a zis Sfântul Diadoh al Foticeii)”[80].

„Păcatul se naşte în inima duhovnicească a omului şi trăieşte acolo aşteptând prilejul să iasă afară prin gânduri sau fapte. Şi dacă niciodată nu reuşeşte să iasă afară, împiedicat fiind de vreo anumită pricină, ce se va întâmpla? Va trăi păcatul înlăuntrul inimii duhovniceşti a omului, drept pentru care omul va fi neîndoielnic păcătos, chiar dacă păcatul dinlăuntrul lui nu va deveni faptă. Iată de ce învaţă Domnul Iisus Hristos folosind exemplul adulterului: Eu însă vă spun vouă: Oricine se uită la femeie, poftindu-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5,28).

Este posibil, şi s-a observat aceasta, să trăiască omul cu păcatul în inima lui duhovnicească şi să-l gândească, şi să-l dorească, şi să se îndeletnicească neîncetat cu acesta înlăuntrul său fără să-l săvârşească în afară. Atunci omul are o inimă bolnavă. Iar dacă omul are inima bolnavă şi cu ea a iubit puternic păcatul, şi l-a dorit, şi s-a îndeletnicit mereu cu el, cum să-L mai iubească pe Dumnezeu? Cum să-L mai dorească omul pe Dumnezeu? Dumnezeu cere să-L iubim din toată inima. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, spune porunca lui Dumnezeu (Marcu 12,30)”[81].

„Dacă inima noastră iubeşte păcatul, nu-l va iubi pe Dumnezeu. Dacă inima noastră se va deda răutăţii, nu va putea vorbi cu Dumnezeu. Dacă inima noastră doreşte cele rele, nu-L va putea dori pe Dumnezeu. Dacă inima noastră vrea răul, nu-l va vedea pe Dumnezeu”[82].

Dumnezeu vrea inima noastră duhovnicească spre a-I fi Lui tron, spre a se sălăşlui acolo ca Împărat: „Dă-mi, fiule, mie inima ta” (Pilde 23,26). Pe tronul inimii duhovniceşti a omului poate împărăţi Dumnezeu sau diavo­lul.

„Prin urmare, noi ne dăm inima către cine credem că merită mai mult. Către Cel pe care Îl considerăm ca o comoară preascumpă şi nepreţuită: Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima! (Matei 6,21). Iar dacă comoara noastră cea nepreţuită este Dumnezeu, atunci ne dăruim întrea­ga noastră inimă şi-L iubim din toată inima noastră.

Dacă însă altceva preţuim mai mult în înăuntrul nostru, atunci vom dărui tronul inimii noastre acelui lucru, acelui altceva, care poate fi banul sau pute­rea, slava, ştiinţa bună, plăcerea trupească, sănă­tatea, frumuseţea, femeile, bărbaţii, o opţiune poli­tică, diavolul. Atunci în inima noastră împărăţeşte păcatul”[83].

La omul duhovnicesc, însă, inima duhovnicească şi mintea, toate sentimentele şi gândurile devin unelte sau mijloace ale lucrării de spiritualizare. Unificată în sine şi statornicită în gânduri şi trăiri duhovniceşti, prin ea lucrează Dumnezeu, realizând gândurile şi trăirile sufleteşti bune, curate şi sfinte.

Inima este, deci, după cum spune şi Cuviosul Isaia Pustnicul, în legătură cu ultimele izvoare ale binelui şi răului (Proverbe 15,14)[84]. De noi depinde către care dintre acestea o îndreptăm: către o viaţă potrivită ei şi voii lui Dumnezeu sau către o existenţă decăzută, împlinind voia duhului celui rău şi străin.

Învăţătura Sfinţilor Părinţi este că Raiul şi iadul nu există decât din punctul de vedere al oamenilor, nu şi al lui Dumnezeu. Este adevărat că Raiul şi iadul există ca două feluri de viaţă distincte, dar nu Dumnezeu le-a creat. În tradiţia patristică este evident faptul că nu există două locuri diferite, ci Dumnezeu Însuşi este Raiul pentru sfinţi, după cum ne spune: „Împăraţia lui Dumnezeu este înlăuntru vostru” (Luca 17,21) şi tot El este iadul pentru păcătoşi (Matei 8,12; Isaia 66,24).

Viaţa de dincolo de mormânt este o continuare a vieţii pământeşti. Aceasta înseamnă că fiecare duce cu sine dispoziţiile sufleteşti pe care le-a avut în ultimele clipe ale vieţii. Dincolo nimeni nu-şi mai poate schimba aceste dispoziţii. Acolo nimeni nu mai are libertatea şi posibilitatea  de a se decide pentru bine sau rău, ci numai posibilitatea de a continua linia pe care a avut-o în pragul morţii. Viaţa pământească este timpul semănatului, iar viaţa de după moarte este timpul secerişului. Viaţa de dincolo se pregăteşte aici, pe pământ. Aici e pus omul în faţa unui examen moral, aici i se dă libertatea de a se decide să trăiască aproape sau departe de Dumnezeu. Dincolo trage doar consecinţele celor făcute pe pământ. Drept aceea, cei buni au Raiul în inima lor, însă aici pe pământ, şi-l duc cu ei dincolo, iar cei răi au aici, pe pământ, iadul în ei şi cu el pleacă şi dincolo. Cei buni, cei ce trăiesc în comuniune cu Dumnezeu aici, în comuniune şi în fericire vor trăi şi dincolo, pe când cei ce urăsc pe Dumnezeu şi trăiesc departe de El aici pe pământ, departe vor trăi şi dincolo de mormânt. Cei ce pleacă de aici împovăraţi de păcate, sunt traşi în jos de această povară, şi nu-şi pot lua zborul să se înalţe la Dumnezeu. Cei ce au iubit, aici, iubesc şi dincolo, iar cei ce au trăit aici cu ură, cu ură trăiesc şi dincolo. Şi cum rezultatul final al iubirii este bucuria şi fericirea, iar al urii, chinul, urmează că sufletele în viaţa de dincolo sunt fericite sau nenorocite. Şi o stare şi alta sunt rezultatul sau răsplata vieţii pământeşti a fiecăruia”[85].

Sfântul Isaac Sirul, ne arată ce este Raiul şi ce este iadul. Vorbind despre Rai, Sfântul afirmă că acesta reprezintă iubirea lui Dumnezeu. Dar referindu-se la iad, el spune aproape acelaşi lucru, că şi iadul este pedeapsa iubirii. El scrie: «Iar eu spun că cei pedepsiţi în gheenă sunt biciuiţi cu biciul dragostei –  şi ce poate fi mai amar şi mai cumplit decât pedeapsa dragostei?». Aşadar, iadul reprezintă chinul iubirii lui Dumnezeu. Aşa cum arată Sfântul Isaac, „durerea pricinuită în suflet de păcătuirea împotriva iubirii lui Dumnezeu este mai aprigă decât orice osândă”. Ne simţim nevrednici şi ne osândim singuri atunci când nu vrem să recunoaştem iubirea cuiva şi ne ridicăm împotriva ei. Ne simţim cumplit atunci când suntem iubiţi şi nu răspundem cu iubire. Dacă facem o paralelă cu iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, putem înţelege chinul iadului. În legătură cu aceasta, Sfântul Isaac Sirul mai spune că ar fi o greşeală ca oamenii să creadă "că păcătoşii din focul gheenei sunt lipsiţi de iubirea lui Dumnezeu".

Aşadar, Dumnezeu îşi va trimite Harul Dumnezeiesc asupra tuturor, dar oamenii Îl vor primi fiecare după curăţirea inimi lor (Matei 5,8). Iubirea lui Dumnezeu se va revărsa asupra tuturor, dar va avea urmări felurite, pedepsindu-i pe cei păcătoşi şi fericindu-i pe cei vrednici.

Aşadar iubirea şi slava dumnezeiască sunt aceleaşi pentru toţi, dar fiecare le va primi diferit. În ce va consta însă această diferenţă? Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Pe cel ce va fi miluit îl voi milui, şi cine va fi vrednic de îndurare de acela Mă voi îndura” (Ieşirea 33, 19). Sfântul Apostol Pavel, citând acest pasaj din Vechiul Testament, arată: „Deci dar, Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte” (Romani 9,18). Aceste versete trebuie interpretate ortodox. Cum se poate ca Dumnezeu să se îndure de unii oameni şi să-i împietrească pe alţii? Este Dumnezeu părtinitor? Potrivit interpretării pe care o dă Fericitul Teofilact al Bulgariei, aceasta nu ţine de Dumnezeu, ci de firea omenească. Sfântul Teofilact spune: „Aşa cum soarele înmoaie ceara lumânării, dar întăreşte lutul, nu la întâmplare, nu de la sine, ci din pricina deosebirii între materia cerii şi cea a lutului, tot aşa se spune că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon”. Aşadar, slava dumnezeiască, adică iubirea Lui, se va revărsa asupra tuturor, dar va lucra după treapta duhovnicească a fiecăruia.

Sfântul Grigorie Teologul îi sfătuieşte pe cei cărora se adresează să se pătrundă de învăţăturile Bisericii cu privire la învierea trupurilor, la judecata şi la răsplătirea drepţilor. Aceste lucruri ar trebui privite prin prisma faptului că viaţa ce va să fie va fi „lumina celor ce şi-au curăţit cugetul” – fireşte, „după măsura curăţirii fiecăruia” – şi vor ajunge în Împărăţia Cerurilor, în vreme ce viaţa ce va veni va fi „întuneric pentru cei a căror parte stăpânitoare a sufletului este oarbă”, întuneric ce reprezintă în realitate îndepărtarea de Dumnezeu, după „măsura slăbirii din această viaţă  a vederii duhovniceşti”.

Putem analiza această diferenţă şi din punct de vedere al realităţii palpabile. Acelaşi soare „aduce lumină vederii sănătoase, dar o întunecă pe cea bolnavă”. Nu soarele poartă vina, ci ochii. Exact acelaşi lucru se va petrece la a Doua Venire a lui Hristos. Unul este Hristos, „dar este pus spre cădere şi ridicare: cădere pentru cei necredincioşi, şi ridicare pentru cei credincioşi”.

Aşadar, potrivit Sfântului Grigorie Teologul, Dumnezeu Însuşi este şi Raiul şi iadul oamenilor, de vreme ce fiecare trăieşte slava lui Dumnezeu potrivit curăţirii inimii sale.

1. a) Raiul şi iadul reprezintă energia slavei necreate a lui Dumnezeu, aşa cum o trăiesc oamenii, şi prin urmare sunt necreate. Aşadar Raiul şi iadul există, dar nu sub forma ameninţării şi a osândei, ci sub forma bolii şi a vindecării. Drepţii şi păcătoşii îl vor vedea pe Dumnezeu într-o altă viaţă, dar în vreme ce drepţii se vor bucura de participarea şi trăirea întru Dumnezeu, păcătoşii nu vor avea acest privilegiu.
2. b) Deoarece oamenii trăiesc diferit slava dumnezeiască, potrivit stării lor duhovniceşti, curăţirea este trebuincioasă încă din timpul acestei vieţi. Sfântul Grigorie Palama subliniază: „Aşadar, omul trebuie mai întâi să se curăţească pe sine, şi apoi să primească mântuirea”.
3. e) Iadul nu reprezintă absenţa lui Dumnezeu, aşa cum se spune de obicei, ci este prezenţa şi perceperea lui Dumnezeu ca foc nestins (Isaia 33,14; Evrei 10,27). Deci după faptele noastre trăim deja din această viaţă Raiul şi iadul. Ba mai mult, modul în care vom trăi cea de-a Doua Venire a lui Hristos depinde de felul în care îl percepem pe Dumnezeu acum, în această viaţă.

După despărţirea de trup, sufletele păcătoşilor care nu se pocăiesc pentru faptele lor se află în iad, care este deosebit de gheena veşnică. Iadul reprezintă pregătirea pentru chinurile veşnice. Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune că nu trebuie să ne gândim că iadul este un loc anume, ci o stare a sufletului, nevăzută şi netrupească. Când vorbim despre iad, nu ne referim la nimic altceva decât la „strămutarea sufletului în nevăzut”. Sfântul Nichita Stithatul foloseşte cuvântul iad cu înţeles – de loc obscur şi întunecos – pentru a caracteriza o închisoare şi o temniţă. Dacă sufletul nu a fost vindecat pe când era încă unit cu trupul, după despărţirea de acesta, el suferă şi este chinuit de patimi, nu simte alinare şi mângâiere, nu se împărtăşeşte de Lumină şi Dumnezeire, iar aceasta reprezintă o experienţă neagră, chinuitoare, un chin. Aceasta se numeşte iad.

Prin contrast, după ce părăsesc această viaţă, cei drepţi trăiesc în Rai în sânul lui Avraam. Cu alte cuvinte, ei participă întru luminare şi dumnezeire. Sfântul Nichita Stithatul spune că sufletele sfinţilor, care sunt curate şi bineînmiresmate, cu dumnezeiasca asemănare şi plini de slava lui Dumnezeu şi de lumina cea mai curată, atunci când ies din trup, strălucesc ca soarele de faptele lor bune, de înţelepciune şi curăţie. Aceste suflete sunt purtate „de către îngeri prietenoşi către lumina cea dintâi”. Prima Lumină e Dumnezeul Treimic, Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi, lumini de rangul al doilea sunt îngerii şi cei drepţi ce se împărtăşesc de Prima Lumină.

Inima duhovnicească

Inima duhovnicescă[86] constituie o mare problemă pe care, graţie lucrărilor Duhului Sfânt, Sfinţii Părinţi au lămurit-o în chip multilateral, cu excepţia loca­lizării ei, care rămâne un mister incomprehensibil.

În concordanţă cu învăţătura Sfintei Biserici Orto­doxe, în sufletul celui botezat ortodox, lucrează atât Harul Duhului Sfânt cât şi duhurile cele rele.

Sfinţii Părinţi spun că inima duhovnicească este centrul supranatural al fiinţei umane, pentru că în adâncul ei tronează după Sfântul Botez, Harul Duhului Sfânt.

Deoarece inima duhovnicească a omului nu este una materială, Sfinţii Părinţi o consideră ca un loc al omului care există „deasupra şi înăuntrul inimii de carne, în orice caz, într-un spaţiu tainic cu neputinţă de cunoscut sau de înţeles cu mintea noastră. Noi primim această învăţătură a Părinţilor prin credinţă, precum primim şi celelalte taine ale credinţei noastre. „Aceasta (inima duhovnicească n. n.) este deci suflarea lui Dumnezeu în inima trupească”.[87] De aceea ne spune Calist Patriarhul Constan­tino­polului: „Este un lucru minunat că Dumnezeu Tatăl a vărsat din Duhul Său simţire şi suflare înţele­gătoare în inimile trupeşti, care drept au crezut în Cuvântul Întrupat”.

Stareţul Daniil Tudor de la Rarău precizează următoarele: „Centrul acesta dinafară, precum şi cel lăuntric, acoperă unitatea tainică a «centrului de duh», a unei inimi harice a omului, nevăzută şi neajunsă în starea de păcat. E inima suprafirească a omului, locul lui cel sfânt, sau cum s-a spus uneori în chip filozofic, „locul ontologic”; dar mai nimerit, pentru că ordinea duhovnicească nu poate fi confundată cu cea abstractă, locul pnevmatic, locul pe care noi ne inserăm în lumea spirituală, locul sau altarul Duhului Sfânt...

Duhovniceşte vorbind, centrul dinafară, obiectiv, al omului viu şi real, trupesc, inima lui care îi bate în piept, precum şi centrul lăuntric al vieţii lui sufleteşti, cât şi cel de al treilea, centru negrăit, sunt una. Putem spune că acest centru pnevmatic se împlineşte în noi, tocmai întrucât noi  (ne străduim) să ne aflăm unitatea totală şi clară a vieţii noastre, întrucât tindem spre desăvârşirea noastră, spre nostalgia şi dorirea noastră cea mai înaltă şi adâncă.

Adevăratul „hegemonicon”, adevărată inimă a omului una este înecată şi pătrunsă de Duhul.

S-ar putea spune că scopul vieţii noastre duhovniceşti este tocmai realizarea, aflarea şi implicarea în noi a acestei inimi. Această referire ne-o descoperă Duhul Sfânt”[88].

Mântuirea sufletului nu constă doar în lepădarea de patimi, ci şi în unirea sa cu Mântuitorul Hristos. Ea nu e o stare negativă, ci una pozitivă; este comuniunea cu Hristos Domnul, care are loc în inimă. Prin urmare, pentru a dobândi mântuirea este necesar să ne aflăm inima, mai întâi. Când Dumnezeu binevoieşte să ne învrednicească de aceasta, începem să păşim pe calea mântuirii: „Zis-a avva Pamvo: «De ai inimă trează, poţi să te mântuieşti»”[89]. A avea „inimă trează” înseamnă a ne afla inima – şi Dumnezeu este Cel Care ne călăuzeşte întru aceasta.

Interpretând cuvintele Mântuitorului: „Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21), Sfântul Marcu Ascetul afirmă: „Trebuie să avem întâi Harul Duhului Sfânt lucrând în inimă şi apoi să intrăm, pe măsura vredniciei noastre, în Împărăţia Cerurilor”[90]. Iată de ce numeroşi Sfinţi Părinţi consideră aflarea inimii drept factor esenţial al mântuirii, deoarece inima este însufleţită de Harul necreat al lui Dumnezeu, creştinii avându-L pe El drept Învăţător şi pe Duhul Sfânt drept îndreptător.

Este greu să definim inima duhovnicească, căci, aşa cum spune Sfântul Macarie Egipteanul: „Abis necuprins este inima ta”[91]. Omului trupesc, care se lasă condus de logică şi vieţuieşte în întunericul de după cădere, îi este aproape imposibil să cunoască această inimă duhovnicească sau să experieze realitatea în care fiinţează omul duhovnicesc. Nicio definiţie nu poate cuprinde această realitate; tot ce putem face este să formulăm analogii şi caracterizări.

Omul duhovnicesc, care vieţuieşte în rugăciune, „descoperă că inima lui nu este numai un organ fiziologic sau centrul vieţii sale psihologice, ci ceva de nedefinit prin care intră în legătură cu Dumnezeu, Izvorul a toată făptura"[92]. Inima este locul unde se dezvoltă întreaga viaţă duhovnicească, loc însufleţit de energiile necreate ale lui Dumnezeu. Pentru mulţi dintre noi, acest loc adânc este întru totul necunoscut, Harul Dumnezeiesc lucrând tainic mântuirea în inimă. Părintele arhimandrit Sofronie ne desluşeşte pe larg sensul acestei lucrări: „Câmpul de bătălie al luptei duhovniceşti este, în primul rând, propria noastră inimă; numai cel care îşi cercetează inima cu atenţie poate înţelege reflecţia profetului David, privitoare la adâncimea inimii (Psalm 63,7). Adevărata viaţă a creştinului se desfăşoară în acest adânc al inimii, tăinuit nu numai unui ochi străin, ci chiar şi posesorului ei. Cel care pătrunde în ascunzişurile inimii sale se va găsi faţă către faţă cu însăşi taina fiinţei sale, iar cel care s-a dăruit pe sine cu inimă curată contemplării eului său lăuntric ştie că mişcările duhovniceşti ale inimii sale sunt absolut imposibil de cuprins, deoarece, în adâncul său, inima atinge acea stare fiinţială în care nu există niciun fel de mişcare”[93].

Sfântul Apostol Petru ne vorbeşte despre „omul cel tainic al inimii” (I Petru 3,4) –  inima fiind locul unde este sfinţit Hristos Domnul: „Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfinţiţi în inimile voastre” (I Petru 3,15). Harul Dumnezeiesc apare în inimă „când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre” (II Petru 1, 19). Deşi omul se uneşte cu Dumnezeu în inima sa, inima este mai prejos de Dumnezeu, căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră (I Ioan 3, 20).

Am citat aceste pasaje pentru a ilustra cât de des se referă Sfânta Scriptura la inimă; într-un alt capitol, vom discuta felul în care este caracterizată inima în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi. Mintea este ochiul inimii, iar Sfinţii Părinţi leagă mintea de inimă. Inima se identifică de unii dintre Sfinţii Părinţi cu mintea, după cum ne spune şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Străduiţi-vă de vă curăţiţi mintea de ură şi neputinţă, prin inimă înţelegând Domnul mintea”[94]. Aşadar, mintea este ochiul sufletului, iar inima e deopotrivă centrul făpturii umane şi centrul lumii duhovniceşti; drept aceea, când analizează purificarea minţii, Sfântul Grigorie Palama se referă la purificarea inimii[95].

Sfinţii Părinţi numesc „minte” atât esenţa sufletului, care se află în inimă, cât şi energia acestuia, care constă în gânduri: „Lucrarea minţii, care se compune din gânduri şi imagini inteligibile, se cheamă minte. De asemenea, minte este şi puterea de a aduce aceste lucruri la viaţă – ceea ce Scripturile numesc «inimă»"[96].

Aplecându-se asupra noţiunii de „luare-aminte", Nichifor din Singurătate observă: „Luarea-aminte, au spus unii dintre sfinţi, este supravegherea minţii; alţii, paza minţii; alţii, iarăşi, trezvia; alţii, liniştea mintală şi alţii, altfel. Dar toate acestea arată unul şi acelaşi lucru. Gândeşte şi despre acestea aşa cum ai gândi când ar spune unul despre pâine «bucată», iar altul, «îmbucătură»"[97]. Fie că spunem „paza minţii", fie „paza inimii" spunem acelaşi lucru – ceea ce înseamnă că în teologia patristică mintea se identifică cu inima. Prin urmare, toate cele afirmate despre minte se aplică şi inimii.

Legătura dintre minte şi inimă

Legătura dintre minte şi inimă este de asemenea evidentă şi în scrierile Sfântului Diadoh al Foticeei, care arată că „din însăşi clipa în care ne-am botezat, Harul se ascunde în adâncul minţii”. Deşi el „îşi acoperă prezenţa faţă de simţirea minţii, din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătăţile Harului intră într-un chip negrăit în comunicare cu sufletul prin simţirea minţii”; iar atunci „când va vinde cineva toată bogăţia lumească, va afla locul în care stă ascuns Harul lui Dumnezeu”[98], căci, în adevăr, „Harul lui Dumnezeu sălăşluieşte în însuşi adâncul sufletului, adică în minte, de aceea din însuşi adâncul inimii simţim oarecum izvorând dragostea dumnezeiască, când ne gândim fierbinte la Dumnezeu”[99].

Întrucât pe vremea Sfântului Diadoh predominau concepţiile eretice ale mesalienilor – anume că Harul lui Dumnezeu şi satana sălăşluiesc împreună în acelaşi loc în sufletul credinciosului, Sfântul face o distincţie clară între ceea ce se cunoaşte din Sfintele Scripturi şi ceea ce percepe mintea: „Eu însă am înţeles din Dumnezeieştiîe Scripturi şi din însăşi simţirea minţii, că înainte de Sfântul Botez Harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile dinspre dreapta ale minţii. Dar din ceasul în care ne renaştem, diavolul e scos afară, iar Harul intră înăuntru”[100]. Deci, Harul şi satana nu coexistă în acelaşi loc: „De aceea Harul, lucrând prin simţirea inimii, înveseleşte trupul celor ce sporesc în cunoştinţă cu bucurie negrăită, iar dracii, lucrând prin simţurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, mai ales când ne află umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea credinţei”[101].

Când acţionăm după dorinţele trupului, Harul Dumnezeiesc, care sălăşluieşte în adâncul inimii duhovniceşti de la Sfântul Botez, este covârşit de patimi, iar efortul nostru trebuie să se îndrepte prin vieţuire ascetică spre alungarea norilor şi spre ridicarea lespezilor care îl acoperă. Deci, prin Sfânta Taină a Botezului, satana e scos afară din suflet. Şi adaugă acelaşi Sfânt: „Domnul zice în Evanghelii că nu poate fi scos cel tare din casa Sa, dacă nu-l va scoate unul şi mai tare, după ce l-a legat şi jefuit (Matei 12,29). Cum poate deci cel scos cu atâta ruşine să intre iarăşi şi să petreacă împreună cu Stăpânul adevărat, Care se odihneşte în casa Sa cum vrea?”[102].

Sălăşluindu-se Harul Dumnezeiesc în adâncul inimii duhovniceşti, dacă inima ne va fi bântuită de patimi, vom avea de purtat o luptă anevoioasă pentru a le îndepărta întru aflarea Harului. Îmbiindu-ne metoda isihastă a rugăciunii inimii, Mitropolitul Teolipt al Filadelfiei ne încredinţează că atunci când vom face „să înceteze împrăştierile din afară” şi vom părăsi „gândurile dinlăuntru”, mintea ni se va ridica „la lucrurile şi la cuvintele Duhului”[103]. În continuare, arhipăstorul ne îndeamnă: „Opreşte aşadar, vorbirile despre cele din afară şi luptă-te cu gândurile dinlăuntru până ce vei afla locul rugăciunii curate şi casa în care locuieşte Hristos, Care te luminează şi te îndulceşte prin cunoştinţa şi sălăşluirea Lui”[104]. Inima (duhovnicească n. n.) este deci locul în care se descoperă Harul prin asceză – locul unde sălăşluieşte Hristos; cel care s-a curăţit pe sine de patimi şi de orice făptuire păcătoasă cunoaşte aceasta. În timp ce pentru omul care duce o viaţă dumnezeiască, inima duhovnicească este o realitate vie, pentru cel căzut, care vieţuieşte departe de Dumnezeu, inima este ascunsă şi întru totul necunoscută; unul ca acesta nici nu ştie dacă inima lui există sau nu.

„Descoperirea inimii duhovniceşti echivalează cu descoperirea persoanei. Cel care, prin asceză întru Har, pătrunde în inima sa – acel loc unde Se revelează Hristos ca Împărat al său – devine o persoană, deoarece persoana poartă în sine asemănarea cu Dumnezeu”[105].

Învăţătura Sfinţilor Părinţi arată potenţiala asemănare a chipului omului cu Dumnezeu, iar această asemănare fiind chip în lucrare. Creat de Dumnezeu şi recreat prin Sfântul Botez în Biserică, omul este, în mod virtual, persoană; atunci când dobândeşte asemănarea cu Dumnezeu, prin strădania proprie – şi mai presus de toate, prin Harul Dumnezeiesc, el devine cu adevărat persoană. Prin urmare, priviţi din perspectivă ontologică, toţi oamenii sunt „persoane” chiar şi satana. Din perspectivă soteriologică însă, nu toţi suntem „persoane”, întrucât nu toţi am dobândit asemănarea cu Dumnezeu.

Fără să ignorăm ontologia persoanei, dorim să scoatem în evidenţă viaţa ascetică, îndeobşte ignorată de teologii contemporani. Constatările părintelui arhimandrit Sofronie sunt revelatoare în această privinţă: „în Fiinţa Dumnezeiască, Ipostasul constituie cel mai adânc principiu fiinţial. În mod asemănător, în făptura umană, ipostasul este elementul cel mai intrinsec. «Persoana» este omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (I Petru 3, 4). Ea constituie cel mai preţios miez al întregii fiinţe şi se manifestă în capacitatea omului de autocunoaştere şi autodeterminare, în energia sa creatoare, în capacităţile sale cognitive îndreptate atât spre tărâmul omenesc cât şi spre cel dumnezeiesc. Arzând de dragoste pentru Dumnezeu, omul simte că s-a unit cu Preaiubitul său. Prin această unire, el ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu – şi astfel, iubirea şi cunoaşterea se contopesc într-o singură lucrare”[106].

„Persoana este deci omul cel tainic al inimii. Aceasta este denumirea cea mai adecvată, întrucât fiind o comuniune şi o unire mistică cu Hristos, persoana nu se poate defini în termeni ştiinţifici. Aşa cum Biserica nu poate fi definită altcum decât ca Trup al lui Hristos, astfel nici omul şi nici inima lui, care este sălaşul comuniunii mistice dintre Dumnezeu şi om, nu se pot defini altfel”[107]. Părintele arhimandrit Sofronie observă: „Cunoaşterea ştiinţifică şi filosofică pot fi formulate teoretic, dar «persoana» este dincolo de orice formulare; dacă nu se revelează ea însăşi pe sine, este incognoscibilă privită din exterior. Aşa cum Dumnezeu este un Dumnezeu ascuns, şi omul are tărâmurile sale de taină. El nu este, desigur, nici autorul existenţei şi nici sfârşitul ei. Dumnezeu este Alfa şi Omega, nu omul. Atributele dumnezeieşti ale omului se reflectă în calitatea vieţii sale: aceasta este «asemănarea» după fiinţă, despre care ne vorbeşte Sfânta Scriptură”[108].

Persoana reprezintă o realitate care se naşte prin Harul Dumnezeiesc; ea identificându-se cu inima, putem afirma că şi inima se naşte tot prin Harul lui Dumnezeu, ca şi persoana – locul inimii neputându-se discerne decât prin Harul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, nici persoana, nici inima nu pot fi definite în termeni obişnuiţi: „Persoana se naşte de sus şi nu se supune legilor naturii; ea transcende hotarele pământeşti. Fiind singulară şi unică, ea nu poate fi cuprinsă în cuvinte”[109]. „Când spunem că persoana renaşte de sus”, continuă părintele Sofronie, „spunem, de fapt, că o floare negrăit de gingaşă se deschide în adâncurile fiinţei noastre: ipostasul sau persoana. Ca şi Împărăţia lui Dumnezeu, persoana „nu va veni în chip văzut” (Luca 17, 20). Procesul prin care spiritul uman pătrunde în tărâmul veşniciei divine diferă pentru fiecare dintre noi”[110].

Renaşterea unei persoane este deci o revelaţie, inima fiind locul unde Dumnezeu se arată omului, ne încredinţează părintele Sofronie: „Dumnezeu Se revelează în inimă ca iubire şi lumină în această lumină, omul contemplă Slava lui Hristos ca pe Unul-Născut din Tatăl, Slava care li s-a arătat apostolilor pe Muntele Tabor, considerând preceptele evanghelice ca pe nişte reflectări pământeşti ale veşniciei cereşti. Revelaţia personală face ca Revelaţia Noului Testament să ne fie familiară duhovniceşte”[111].

Am introdus aceste citate pentru a ilustra faptul că omul devine cu adevărat „persoană” numai atunci când îşi descoperă inima (duhovnicească n. n.). Totodată, am evidenţiat faptul că inima este locul care ni se dezvăluie treptat printr-o viaţă ascetică după Har, locul înlăuntrul căruia Se arată Dumnezeu. Omul percepe lumina dumnezeiască în inima sa – dar, deşi poate percepe acest loc unde se revarsă dragostea lui Dumnezeu pentru el şi dragostea lui pentru Dumnezeu, nu poate înţelege întru totul mişcările lăuntrice ale inimii sale.

„Potrivit învăţăturilor patristice, inima duhovnicească e situată în inima trupească; ceea ce s-a spus despre minte şi inimă se aplică şi în cazul inimii duhovniceşti”[112]. Referindu-se la cuvintele Mântuitorului: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15,19) şi la cele ale Sfântului Macarie Egipteanul: „Inima conduce întregul trup, şi atunci când Harul se înstăpâneşte în ea, împărăţeşte peste toate gândurile şi toate mădularele, căci acolo, în inimă sălăşluiesc mintea şi toate gândurile sufletului”, Sfântul Grigorie Palama afirmă: „Inima este sălaşul capacităţii raţionale a omului, primul organ raţional al trupului”[113]. În sprijinul acestei afirmaţii, Sfântul Grigorie Palama îl citează pe Sfântul Apostol Pavel: „Scrisoarea noastră sunteţi voi, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii, arătându-vă că sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (II Corinteni 3, 2-3), precum şi pe Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Când Dumnezeu vine şi Se sălăşluieşte într-o astfel de inimă, El o cinsteşte întipărindu-Şi propriile Sale litere în ea prin Duhul Sfânt, întocmai după cum a făcut şi cu tablele mozaice”[114].

Când mintea se întoarce din împrăştierile sale, ea află mai întâi inima trupească şi după aceea intră în adâncul acesteia, adică în inima duhovnicească. Aceasta este experienţa comună a celor care practică Rugăciunea lui Iisus şi care cunosc sfânta lucrare a coborârii minţii în inimă: „Prin rugăciunea curată, ascetul învaţă marile taine ale Duhului. El coboară în adâncurile inimii sale, mai întâi în inima sa trupească, şi apoi în adâncurile care nu mai sunt ale cărnii; acolo îşi află inima cea adevărată. Atingând miezul metafizic al fiinţei sale şi contemplându-l pe acesta, ascetul constată că existenţa omenirii nu îi este nici străină, nici exterioară – ci este în mod inexplicabil legată de propria sa fiinţă”[115]. În consecinţă, atletul rugăciunii isihaste poate deosebi inima trupească de inima duhovnicească, deoarece percepe clar existenţa şi energia lor. La început, mintea descoperă inima trupească, iar apoi pe cea duhovnicească, percepându-le mişcările în mod simultan”[116].

Însuşirile duhovniceşti ale inimii

„Din toate cele discutate până aici, se desprinde ideea că deşi nu se poate da o definiţie exactă inimii duhovniceşti, se poate spune că ea este revelată printr-o viaţă ascetică după Har – fiind locul în care sălăşluieşte şi Se revelează Însuşi Dumnezeu. Numai cel ce vieţuieşte în duhul tradiţiei ortodoxe poate descoperi acest loc; Sfinţii Părinţi, care au trăit astfel, au definit şi au caracterizat rolul inimii în viaţa duhovnicească”[117].

Inima e sălaşul lui Dumnezeu: „Şi Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre” (Efeseni 3, 17), „pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, cel dăruit nouă” (Romani 5, 5), spune Sfântul Apostol Pavel. Iar Sfântul Isihie Sinaitul zice: „Precum cărbunele naşte flacăra, tot aşa cu mult mai mult Dumnezeu, Care locuieşte în inimă de la Botez, dacă află văzduhul cugetării noastre curat de vânturile răutăţii şi păzit de supravegherea minţii, aprinde puterea noastră de înţelegere spre contemplaţie, ca flacăra ceara”[118]. Când Hristos Se află în inima noastră, „atunci toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse aici”, făcându-se „cunoscute inimii pe măsura curăţirii fiecăruia prin porunci”, adaugă Sfântul Maxim Mărturisitorul[119]. Iar Sfântul Filotei Sinaitul susţine că în oglinda sufletului nostru „obişnuieşte să se întipărească şi să se zugrăvească luminos Iisus Hristos, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu Tatăl”, iar noi trebuie „să căutăm neîncetat înlăuntrul inimii Împărăţia Cerurilor, grăuntele de muştar, mărgăritarul şi aluatul, şi toate celelalte le vom afla în chip tainic, de ne vom curăţi ochiul minţii; de aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Luca 17,21), referindu-se la dumnezeirea care se află înlăuntrul inimii”[120].

Sălăşluindu-se în inima noastră, Dumnezeu întipăreşte în ea poruncile Sale şi legea Sa. Deci, inima este locul unde sunt scrise poruncile dumnezeieşti, aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel atunci când vorbeşte despre cei „ce arată fapta legii scrisă în inimile lor” (Romani 2, 15). Şi Sfântul Maxim arată că Dumnezeu „Îşi înscrie legile Sale” în inima omului, „ca într-o tăbliţă bine netezită”[121]. Şi tot el spune: „Cel ce şi-a făcut inima curată cunoaşte nu numai raţiunile celor inferioare şi de după Dumnezeu, ci priveşte întrucâtva şi în Dumnezeu Însuşi”[122]. Când Dumnezeu vine şi Se sălăşluieşte în inima curată, „El binevoieşte să-Şi sape în ea prin Duh trăsăturile proprii, ca în nişte table ale lui Moise..., în măsura în care acea inimă a sporit prin făptuire şi contemplaţie”[123].

Astfel, avându-L pe Dumnezeu în inima lor şi învrednicindu-se de a avea legea Lui înscrisă în ea, sfinţii au dobândit mintea lui Hristos, după cum spune Apostolul: „Noi însă avem gândul [mintea] lui Hristos” (I Corinteni 2, 16). „Mintea lui Hristos, pe care o primesc sfinţii”, mărturiseşte Sfântul Maxim, „nu vine în noi ca să ne lipsească de puterea noastră mintală, nici ca să întregească mintea noastră, ci ca să lumineze, prin calitatea ei, puterea minţii noastre şi să o aducă la aceeaşi lucrare cu a Lui”. Altfel spus, fără a se risipi, puterea minţii noastre se luminează de energiile lui Hristos. Potrivit Sfântului Maxim, numai „cel ce cugetă ca Hristos şi prin toate Îl cugetă pe El" are „mintea lui Hristos”[124]. Cel ce cugetă potrivit voii lui Dumnezeu îşi aminteşte neîncetat de El – acelaşi lucru aplicându-se şi celor dorite de acesta, întrucât dorindu-L în primul rând pe El, pe Dumnezeu, va dori în mod constant numai ceea ce doreşte Dumnezeu.

Referindu-se la învăţăturile Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Petru Damaschin ne încredinţează că „cel ce caută scopul Scripturii nu se va înţepeni vreodată în gândul său – fie bun, fie rău”, ci, având „Sfânta Scriptură ca dascăl şi nu învăţăturile lumii”, va primi învăţăturile lui Dumnezeu în inimă „fără să se îndoiască”[125]. Această stare de conştiinţă se numeşte „conştiinţă dogmatică”: având în inimă viaţa lui Dumnezeu, omul va cunoaşte dogmele Bisericii din proprie experienţă. Conştient de lupta creştinului de a dobândi o astfel de stare, avva Filimon ne povăţuieşte: „Deci avem trebuinţă de multă pază, osteneli trupeşti şi curăţie a sufletului ca să sălăşluim pe Dumnezeu în inimile noastre, pentru ca de aici înainte să împlinim fără rătăcire poruncile Lui. Şi El ne va învăţa să păzim în mod sigur legile Lui, trimiţându-Şi ca nişte raze de soare lucrările Sale, prin Harul Duhului sălăşluit în noi”[126].

Inima este iadul în care se coboară Hristos pentru a o descătuşa de patimi. Precum El S-a coborât în iad şi a slobozit sufletele drepţilor, tot astfel se coboară şi în adâncul inimii noastre – după cum ne învaţă Sfântul Macarie Egipteanul: „Când auzi că Hristos S-a pogorât la iad şi a eliberat sufletele care erau legate acolo, să nu socoteşti că acest fapt se deosebeşte de cele ce se săvârşesc acum (în inima omului). Pentru că inima este un (adevărat) mormânt, iar sufletul împreună cu cugetele şi mintea (sunt ca şi sufletele din iad), îngropate în ea şi înconjurate de un întuneric adânc. Deci, după cum atunci, Domnul a venit la sufletele din iad, care strigaseră către El, acum coboară întru adâncul inimii şi-i porunceşte acesteia: «Eliberează sufletul cel închis în tine, care M-a chemat să-l izbăvesc». Şi ridicând piatra care zace peste mormânt, îl deschide, înviază sufletul care era mort cu adevărat şi-l eliberează din temniţa cea întunecoasă”[127].

Inima este pământul în care Domnul însămânţează grăuntele de muştar: „Grăunte de muştar este Domnul, semănat prin credinţă în duh, în inimile celor ce-L primesc”[128].

Inima este biserică şi altar. Ea e locul sacru în care Hristos Domnul este preamărit şi sfinţit, aşa cum învăţa Sfântul Apostol Petru: „Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfinţiţi în inimile voastre” (I Petru 3, 15). În concepţia Sfântului Macarie, „cele ce se văd sunt umbre ale celor tainice”. Astfel, Biserica văzută înfăţişează biserica inimii, iar preotul care oficiază Sfintele Taine este întruchiparea „preotului celui adevărat al Harului lui Hristos”[129]. În această biserică duhovnicească, care este adâncul inimii omului, se săvârşeşte neîncetat o Sfântă Liturghie în omul cel înviat: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre” (Efeseni 5, 19). Inima lipsită de gânduri necurate şi „lucrată de Duhul este altarul adevărat încă înainte de viaţa viitoare”, arată Sfântul Grigorie Sinaitul[130], iar Sfântul Ioan Scărarul precizează: „Un lucru este acela de a iscodi mereu inima spre a-i cunoaşte pornirile şi altul acela de a o supune stăpânirii minţii care o cercetează şi care, ca un arhiereu, oferă lui Hristos jertfe cuvântătoare”[131]. În primul caz, mintea noastră este asemenea unui cârmuitor, în al doilea, asemenea unui episcop care aduce jertfe duhovniceşti. Deci inima este „altarul” pe care este aprins „focul dragostei dumnezeieşti”[132]. Este ceea ce au simţit cei doi ucenici aflaţi în drum spre Emaus când s-au întâlnit cu Hristos: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32).

Inima este „cămara” în care vorbim „cu Preadulcele Iisus”[133].

Inima este vasul în care păstrăm untdelemnul Harului Divin. Potrivit Sfântului Macarie Egipteanul, „Cele cinci fecioare înţelepte, luând în vasele inimii lor untdelemnul cel străin de natura lor - care este Harul Duhului - au putut să intre în cămara de nuntă împreună cu Mirele[134]”. Astfel, inima este vasul în care cel înţelept păstrează Harul Duhului Sfânt, pentru a putea intra în cămara de nuntă şi pentru a se putea bucura împreună cu Mirele.

Inima este ţarina unde este ascunsă comoara, pe care, găsind-o omul, „se duce şi vinde tot ce are” (Matei 13,44) pentru a o cumpăra. Aşa cum explică Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Aceasta este comoara ascunsă în ţarina inimii tale, pe care nu ai aflat-o încă din pricina nelucrării, căci de ai fi aflat-o, ai fi vândut toate şi ai fi cumpărat ţarina aceasta[135]”.

Inima este chipul Noului Testament, sau mai bine-zis Noul Testament este chipul curăţiei inimii, al observării şi păzirii minţii[136]. În timp ce „Vechiul Testament este chipul nevoinţei trupeşti, exterioare şi sensibile”, chipul ascezei trupeşti, „Sfânta Evanghelie, care este Noul Testament, este chipul atenţiei, adică al curăţiei inimii[137]”.

Inima este cer. Sfântul Filotei Sinaitul ne învaţă: „Unde este smerenie şi pomenirea lui Dumnezeu, susţinută de trezvie şi de atenţie, şi desimea rugăciunii îndreptată împotriva vrăjmaşilor, acolo este locul lui Dumnezeu, sau cerul inimii[138]”.

Înlăuntrul inimii se află arvuna Duhului Sfânt: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre” (II Corinteni 1, 21-22).

Inimile noastre sunt tablele pe care e scrisă scrisoarea lui Dumnezeu: „Scrisoarea noastră sunteţi voi, scrisă în inimile noastre,... scrisă, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (II Corinteni 3, 2-3).

Inima este sălaşul luminii lui Dumnezeu, care „a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos” (II Corinteni 4, 6).

În inimă, omul este încredinţat că este fiu al lui Dumnezeu şi tot în inimă aude vocea lui Dumnezeu, care îl cheamă, spunându-i: „Pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: «Avva, Părinte!»” (Galateni 4,6). Dumnezeu Se sălăşluieşte în inimă, acesta fiind locul unde El vorbeşte cu omul, locul în care cuvântul Său se aude clar şi desluşit.

Cu ochii inimii curate, omul vede tainele lui Dumnezeu: „Tatăl slavei să vă dea vouă duhul înţelepciunii..., şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat...” (Efeseni 1, 17-18).

În inimă domneşte pacea lui Dumnezeu: „Şi pacea lui Hristos... să stăpânească în inimile voastre” (Coloseni 3, 15).

Inima este chitara, coardele ei sunt simţirile, iar pana este mintea, „care mişcă cu pricepere desăvârşită simţirea prin pomenirea lui Dumnezeu; din această mişcare se iveşte în suflet o bucurie negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeieşti”[139].

Inima este izvorul din care, prin rugăciune şi căldură a simţirii harice, ţâşneşte apa „din Duhul de viaţă dătător"[140].

Inima este omul cel tainic[141].

Iată numeroasele analogii folosite de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi pentru a ne înfăţişa şi descrie lucrarea inimii. În concluzie, inima este omul cel tainic, locul unde Se revelează şi Se sălăşluieşte Dumnezeu printr-o viaţă ascetică după Har; este biserica duhovnicească unde se săvârşeşte o neîncetată Liturghie Dumnezeiască şi o neîncetată doxologie a lui Dumnezeu. Acest loc, care pentru mulţi dintre noi este un loc întru totul necunoscut, este cunoscut de către Sfinţi. El este cel care dă omului viaţă trupească şi duhovnicească.

Rostul inimii

„Rădăcina lucrurilor făcute de trup îşi are originea în sfătuirea inimii”[142].

Inima este centrul persoanei umane, câmpul de luptă pe care se înfruntă binele şi răul, Dumnezeu şi diavolul, locul în care suntem înfrânţi sau biruim. Tron al Dumnezeirii, ea este, în plan spiritual, locul de integrare, de refacere a unităţii persoanei umane în ea însăşi şi de repunere a ei în legătură cu Părintele său Ceresc.

Sfânta Scriptură arată că inima este cea mai adâncă decât toate (Ieremia 17, 9), fiindcă ea este izvorul cel fără de margini al tuturor răutăţilor, când nu este păzită cu pocăinţă şi rugăciune, dar ea este şi izvor al tuturor bunătăţilor, când va fi curăţită, după cum ne spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

Sfântul Nicodim Aghioritul spune că: „Inima omului a fost zidită de Dumnezeu spre a se întoarce mereu spre El, să-L primească pe Însuşi Ziditorul. Deci, atunci când inima omului păcătuieşte, îl părăseşte pe Ziditorul ca să se întoarcă spre cele zidite. De aceea se defineşte păcatul astfel: „păcatul este respingerea Ziditorului şi întoarcerea către cele zidite”. Când însă cineva se pocăieşte, atunci părăseşte zidirea şi se întoarce către Ziditor. De aceea pocăinţa se defineşte astfel: „Pocăinţa este lepădarea de cele zidite şi întoarcerea către Ziditor”. Iar dacă şi tu, doreşti ca inima să-ţi fie mereu întoarsă către Dumnezeu, spre Însuşi Ziditorul, n-o lăsa să încline către cele de jos, către cele pământeşti, deoarece se perverteşte şi se schimonoseşte în toate felurile, cum zice şi Prorocul David despre oamenii cei pământeşti: fiii oamenilor până când (veţi fi n.n.) grei la inimă”.

„Pentru ascetica filocalică, inima nu este doar un organ fizic, ci este centrul unificator al întregii fiinţe, al tuturor energiilor sau puterilor noastre trupeşti şi sufleteşti. Ea nu este doar sediul vieţii afective, ci şi al celei raţionale, al cunoaşterii şi înţelegerii, locul primirii şi receptării Harului Dumnezeiesc. Este centrul întregii vieţi spirituale, al trăirilor noastre, fie că sunt analizate din perspectivă psihologică, morală sau religioasă. Din ea pornesc şi spre ea se îndreaptă toate lucrările spiri­tuale umane. În adâncul inimii, loc cunoscut cu adevărat doar de Dumnezeu şi întărit prin energiile Sale necreate[143], se organizează şi se desfăşoară, la modul propriu, viaţa umană.

Sfinţii Părinţi duhovniceşti ai spiritualităţii ortodoxe au fost preocupaţi să definească inima mai ales ca facultate, organ, loc în care şi prin care se realizează viaţa spirituală a omului. Apoi preocuparea lor s-a îndreptat spre sublinierea rolului, funcţiei şi valorii acestei facultăţi, prin care se realizează contactul între om şi Dumnezeu, în „adâncul sufletului”, în „fiinţa sufletului”, în „centrul” sau „rădăcina” vieţii sale, în care se concentrează toate puterile omeneşti. Or, acest loc şi aceste funcţii corespund inimii”[144].

Inima a ajuns astfel să desemneze pentru spiritualitatea ortodoxă cel puţin două realităţi: o realitate fizică-inima organică; şi o realitate spirituală, inima duhovnicească.

„Atunci când se referă la inimă ca organ, Părinţii filocalici nu dau detalii deosebit de clare şi bogate asupra acestui „adânc neajuns”. Ei se mulţumesc doar să enunţe unele din posibilele elemente ale unor astfel de înţelesuri”[145].

Aflăm astfel că inima este „organ al organelor în trup şi mintea se foloseşte prin ea de el ca de un organ”[146], „omul dinlăuntru”[147], „casa sufletului”[148], „alt cer în inimă”[149], „cerul sau ochiul minţii”[150], „Ierusalimul şi Împărăţia lui Dumnezeu ascunsă înlăuntrul, nostru”[151].

„O direcţie mai mult filozofică vede în inimă sediul sentimentului, al simţirii şi locul sacrului. Alta vorbeşte, în legătură cu inima, de aspectul ei noetic – de organ de cunoaştere a realităţilor spirituale şi a lui Dumnezeu. Aceasta este dimensiunea sau direcţia mai ales metafizică, teologică, la care spiritualitatea ortodoxă, în exprimarea ei filocalică, şi-a adus o contribuţie esenţială. Inima nu este un simplu organ fiziologic, cu o anumită funcţie superioară, ci este centrul întregii noastre personalităţi, al fiinţei noastre, ca întreg”[152], „centrul de integrare personală a facultăţilor umane şi locul luptei spirituale”[153].

Pentru ascetica filocalică, inima reprezintă, deci, „centrul fiinţei spirituale şi trupeşti, locul dialogului permanent cu Dumnezeu Creatorul, Care îi dă duhul, sursa vieţii”[154], „centrul fiinţei noastre, rădăcina facultăţilor activ-intelectuale şi voinţa, punctul de unde provine şi către care se întoarce întreaga viaţă duhovnicească”[155], centrul omului, subiectul lui, omul lăuntric, ascuns[156], „centru al organizării psihosomatice şi al vieţii omului, drept organ în care se realizează trecerea tainică a psihicului în somatic şi a somaticului în psihic”[157]. Inima este „centru  al organismului şi sălaşul facultăţii de a înţe­lege”[158]. Este centrul meta­fizic ce integrează toate facultăţile fiinţei umane, „punctul cardinal al vieţii lăuntrice omeneşti, sediul sau originea tuturor puterilor şi facultăţilor sufleteşti şi spirituale ale omului”[159], centrul tainic şi ultim al personalităţii, în care rezidă toată valoarea şi veşnicia ei[160].

Inima are rolul central atât în viaţa biologică, cât şi în cea duhovnicească. Ea este organul fundamental al întregii vieţi: psihice, afective şi cognitive, atât al cunoaşterii naturale, cât şi a celei duhovniceşti.

Inima este „principiul persoanei”, cea care dă „o stabilitate mulţimii momentelor succesive ale vieţii[161]. Ea echivalează, în limbajul psihologic, cu sinele uman[162]. „Ca funcţie integra­toare şi sinte­tiza­toare a individualităţii şi personalităţii umane, inima este „izvorul vieţii şi centrul sufletului”.[163] „Centru metafizic, loc al întâlnirii divinului cu umanul, al Harului cu natura, inima este locul către care converg şi unde se integrează toate facultăţile umane: raţiune, sentiment şi voinţă”[164].

Inima închide în sine întreaga bogăţie a vieţii spirituale care trebuie să cuprindă omul întreg, cu toate facultăţile şi cu activităţile sale[165], „centru aflat între Dumnezeu şi noi”[166]. Ea este altar pe care se aduce permanent jertfă duhovnicească, loc al întâlnirii, al contactului şi apropierii de Dumnezeu[167].

Identificată adeseori (impropriu) cu mintea sau conştiinţa, inima sintetizează toate facultăţile umane: cugetarea, voinţa şi simţirea. Ea este centrul vieţii în toate sensurile: al celei fizice, sufleteşti şi duhovniceşti[168].

Detaliul cel mai clar, pe care îl aduce spiritualitatea ortodoxă, este cel cu privire la relaţia inimă-minte care, dincolo de orice confuzie de termeni şi concepte, constituie una dintre învăţăturile cele mai adânci ale spiritualităţii răsăritene.

Pentru spiritualitatea filocalică, un rol funda­mental îl are nu doar inima şi nici mintea singură, ci unirea dintre ele, premisă a dobândirii Harului, a divinului. De aceea sintagmele duhovniceşti precum: „coborârea minţii în inimă”, „unirea minţii cu inima”, „paza inimii prin minte” şi celelalte exprimări de acest fel revin neîncetat în literatura ascetică de Răsărit[169]. Totuşi, în spiritualitatea filocalică, o spiritualitate prin excelenţă a îndumnezeirii omului, mintea şi inima nu sunt unul şi acelaşi lucru.

Adâncul inimii, asupra căreia insistă atât de mult mistica răsăriteană, desemnează fiinţa sufletului, în timp ce prin minte este arătată lucrarea mintală a sufletului[170].

De aceea, scopul ascezei lăuntrice sau sufleteşti îl constituie unirea sau unificarea lucrării minţii, sălăşluită în creier, şi întoarcerea ei către sine, către propria fiinţă, concentrată înlăuntrul sufletului, în adâncul inimii”[171]. Esenţial în spiritualitatea filocalică este, aşadar, curăţirea minţii şi a inimii, a „văzduhului inimii”, locul sau centrul luptei ascetice. Însă, trebuie mai întâi să ne curăţim mintea noastră de gânduri rele şi astfel Harul Dumnezeiesc care va lucra prin ea, va curăţi cu timpul şi inima noastră.

Mintea reprezintă aspectul cel mai dinamic al vieţii spirituale omeneşti. Inima este centrul spiritului şi partea cea mai adâncă şi profundă a sufletului, cămara Harului, tronul dumnezeirii, centrul sin­tetic al vieţii spirituale şi al întregii personalităţi ome­neşti. De aceea, rostul ultim al minţii este să se unifice în sine şi astfel să se coboare în inimă, pentru a-L contempla acolo pe Dumnezeu. În acest fel, mintea va ajunge să liturghisească pe altarul ini­mii, aducând jertfă lui Dumnezeu întreaga sa fiinţă[172].

Inima şi adevărata ei lucrare rămân o taină. Ea este partea ascunsă a omului pe care numai Dumnezeu o cunoaşte[173]. Inima reprezintă „un centru tainic, o adâncime ascunsă, inaccesibilă privirii”[174], „ceva cu mult mai neînţeles, mai nepătruns, mai tainic, mai ascuns ca sufletul, conştiinţa sau spiritul. Ea e de nepătruns pentru privirea străină şi de aceea e şi mai minunată, pentru privirea proprie. Ea e o taină, ca şi Dumnezeu şi este accesibilă deplin numai lui Dumnezeu”[175]. De aceea Părinţii filocalici vorbesc despre „adâncul de taină al inimii”[176], „adâncul (abisul) neajuns al ei”[177].

Caracterul ei de taină rezidă, pentru antropologia ascetică filocalică, şi în faptul că inima este locul întâlnirii omului cu Dumnezeu. Sfântul Macarie Egipteanul afirmase că inima este „un abis necu­prins”.[178] Prin Botez, ea devine „palatul lui Hristos”, pentru că Împăratul vine acolo împreună cu îngerii şi cu duhurile cele sfinte, să se odihnească, să locuiască, să umble şi să aşeze Împărăţia Sa[179]. Harul lui Dumnezeu „scrie legile Duhului şi tainele cele cereşti pe tablele inimii (II Corinteni 3, 3)”.[180]

„Cunoscându-L pe Dumnezeu şi Împărăţia Sa, care se află în adâncul sufletului său, omul ajunge să se cunoască mai bine pe sine, taina sau misterul vieţii şi al inimii sale, loc al prezenţei dumnezeieşti. Inima sa devine, atunci când este străină de orice gând pătimaş, „o sfântă a sfintelor”, loc al prezenţei şi simţirii Harului, al legăturii şi al dialogului cu Dumnezeu”[181].

Inima este locul în care se lucrează dreptatea şi nedreptatea (Matei 15, 19). Inima este un vas care cuprinde toate patimile, dar, în acelaşi timp, se găsesc acolo şi Dumnezeu, viaţa veşnică, vistieriile Harului.

Sufletul omenesc are multe puteri şi se întinează când se face înlăuntrul lui vreo răutate din oricare acestea, şi se împărtăşesc toate de la una, în virtutea unităţii sufletului”[182].

În inimă îşi are sediu sufletul nostru şi aici se cuibăresc patimile care, în ultimă analiză sunt înseşi gândurile care se repetă şi îşi primesc puterea prin deprindere.

Se poate susţine că omul este condus aproape întotdeauna de patimile lui. Iar Sfinţii Părinţi spun că patimile au faţa lor rea şi faţa lor bună[183].

„Precum vedeţi, sfinţii localizează centrul, adâncul omului, temelia raţiunii şi a gândurilor noastre, în inimă”[184]. Iată câteva citate din Sfânta Scriptură care adeveresc acest lucru: Matei 15, 18-19;  Marcu 2, 8;  Luca 1, 51; 2, 35; 5, 22; 9, 47; Ioan 12, 40; Romani 1, 21.

„Ascetica ortodoxă are aşadar o concepţie integralistă, totalizatoare, despre inimă. Inima nu este doar o funcţie, ci un loc de sinteză a întregului psihism uman”[185].

„Problema inimii şi a importanţei ei în viaţa noastră duhovnicească este aşadar, fundamentală în antropologia filocalică, o antropologie teologică, în centrul căreia se află ideea îndumnezeirii omului”[186].

Bolile inimii

În tradiţia biblico-patristică este binecunoscut faptul că atunci când inima încetează să urmeze voii lui Dumnezeu şi împlineşte dorinţele diavolului, ea se îmbolnăveşte şi moare. Se vorbeşte atunci despre boala şi învârtoşarea inimii, despre necurăţia ei şi despre moartea ei duhovnicească. În continuare, vom prezenta simptomatologia unei inimi bolnave.

Diavolul intră în inima omului şi pune stăpânire pe ea: „Şi făcându-se Cină, şi diavolul punând dinainte în inima lui Iuda, Fiul lui Simon Iscarioteanul, ca să-L vândă” (Ioan 13, 2). În mintea lui Iuda, diavolul intrase cu mult timp înainte de acest moment al Cinei: „Precum e cu neputinţă ca printr-un şanţ să treacă foc şi apă deodată, tot aşa este cu neputinţă să intre în inimă păcatul, de nu va bate mai întâi în uşa inimii prin nălucirea momelii viclene”[187] – deoarece imaginaţia este aceea care aşază în inimă provocarea diavolului. În omul căzut, imaginaţia, mai subtilă decât gândurile şi mai grosolană decât mintea, este începutul răului; de aceea, Sfinţii Părinţi ne învaţă să ne păstrăm imaginaţia neîntinată, sau mai bine-zis să trăim în aşa fel încât să nu ne activăm imaginaţia, ci să o distrugem întru totul, prin multă pocăinţă şi întristare lăuntrică. Numai atunci, când vom atinge acest stadiu duhovnicesc vom fi în stare de a teologhisi.

Părinţii scriu şi despre învârtoşarea inimii; aceasta înseamnă că Harul lui Hristos nu lucrează în inimă şi că dintr-un centru supranatural, inima devine un centru paranatural. Învârtoşarea inimii duce la nepăsare, la uitare de Dumnezeu şi la pierderea mântuirii.

Una dintre bolile inimii este ignoranţa şi uitarea de Dumnezeu. Odată cu pierderea Harului Dumnezeiesc, inima se întunecă întru totul şi devine refractară faţă de înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Acest fenomen se observa la iudei şi la eretici, care deşi citeau Scripturile, nu le înţelegeau, pentru că inima le era acoperită cu un văl: „Ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima lor” (II Corinteni 3, 15). Numai în inimă dobândeşte omul încredinţarea dumnezeiască, numai în inimă i se arată Dumnezeu, numai în inimă îi vorbeşte El, tâlcuindu-i cuvântul Său. Când omul se ascunde de la faţa lui Dumnezeu, el se află într-un întuneric dens. Inima care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu sălăşluieşte în iad: „Căci iad este neştiinţa, fiindcă amândouă sunt întunecate, şi pierzare este uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce aveam”[188].

O altă boală a inimii este înăsprirea şi învârtoşarea ei. Neacceptând Harul lui Dumnezeu, care preface răul în bine şi întunericul în lumină, inima rămâne nepocăită: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi!” – le spunea Sfântul Arhidiacon Ştefan iudeilor (Faptele Ap. 7, 51). Această înăsprire şi învârtoşare a inimii, pentru care omul va fi judecat, este provocată de aroganţă: „Dar după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2, 5). Sfântul Marcu Ascetul arată: „Inima învârtoşată este poartă de fier zăvorâtă înaintea cetăţii, iar celui ce pătimeşte răul şi este strâmtorat, i se deschide de la sine, ca şi lui Petru”[189]. Este de datoria noastră să nu creăm condiţii prielnice învârtoşării inimii: „Nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca la răzvrătire...”, ne previne Sfântul Apostol Pavel (Evrei 3, 8).

Domnul Hristos a întâlnit de multe ori asemenea inimi nesimţitoare şi împietrite; chiar şi după minunea înmulţirii celor cinci pâini, după umblarea Lui pe mare şi suirea Lui în corabia ucenicilor, „inima lor era învârtoşată” (Marcu 6, 52). Cu un alt prilej, Domnul i-a întrebat pe ucenicii Săi: „Tot nu înţelegeţi, nici nu pricepeţi? Atât de învârtoşată este inima voastră?” (Marcu 8, 17). Iar atunci când a fost înfruntat de fariseii care-L pândeau să vadă dacă va vindeca pe cineva în ziua sabatului, Domnul Hristos, privindu-i pe ei cu mânie şi întristându-Se de învârtoşarea inimii lor, a zis omului: „întinde mâna ta!” – şi l-a vindecat pe cel cu mâna uscată (Marcu 3, 5).

O altă boală a inimii este necurăţia ei. Când inima pierde Harul lui Dumnezeu şi când demonii pun stăpânire pe ea, ea ajunge întru totul necurată. Cuviosul Nichita Stihatul specifică faptul că necurăţia inimii nu constă numai „în a nu te curăţi de cugetările pătimaşe, ci şi în a te mândri cu mulţimea isprăvilor, a te făli cu virtuţile, a te socoti lucru mare în ce priveşte înţelepciunea şi cunoştinţa de Dumnezeu şi în a dispreţui pe fraţii trândavi şi nepăsători”[190]. Acesta este înţelesul pildei vameşului şi a fariseului. Pe de altă parte, fiecare dorinţă trupească a inimii este necurăţie şi adulter, chiar dacă nu este îndeplinită. Domnul spunea: „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5,28). De asemenea, orice dorinţă – fie ea netrupească, în sensul restrâns al cuvântului, dar care se împotriveşte voii lui Dumnezeu – e o întinăciune a inimii, şi deci o boală a sa.

O inimă lipsită de înţelepciune este de asemenea bolnavă. Vorbind despre închinătorii la idoli, care preamăreau chipurile materiale mai presus decât pe Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel afirma că aceştia „s-au rătăcit în gândurile lor, şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat” (Romani 1,21).

Şi părăsirea căilor drepte este tot o boală a inimii. Inima care face voia celui rău nu e o inimă dreaptă, întrucât ea nu poate lucra dreptatea decât atunci când se află în starea sa firească – adică atunci când este sălaşul lui Dumnezeu. Pe Simon Magul, care dorea să cumpere cu bani Harul lui Dumnezeu, Sfântul Petru îl admonesta în felul următor: „Tu n-ai parte, nici moştenire la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu” (Faptele Ap. 8, 21).

Asprimea sau lipsa de delicateţe constituie o altă boală a inimii. Patimile aspresc inima, iar asprimea aceasta se manifestă şi în afara ei. De aceea, în tradiţia ortodoxă se vorbeşte mult despre delicateţe – nu atât despre cea exterioară, cât mai ales despre cea lăuntrică. Inima trebuie să fie şi gingaşă şi subtilă; un om cu o astfel de inimă va fi delicat şi în comportamentul său. Pe de altă parte, există o delicateţe exterioară, care nu izvorăşte din delicateţea inimii, ci este mai degrabă în contrast cu aceasta, după cum există o delicateţe exterioară care izvorăşte din cea lăuntrică şi o reflectă întru totul. Descriindu-l pe Sfântul Siluan Athonitul, arhimandritul Sofronie face următoarea precizare: „Până şi cea mai penetrantă intuiţie n-ar fi putut afla vreo lipsă de delicateţe în purtarea părintelui Siluan, în orice circumstanţă s-ar fi aflat acesta. El nu ştia ce înseamnă a respinge sau a dispreţul pe cineva; orice afectare îi era cu totul străină. Era un spirit cu adevărat nobil, aşa cum numai un creştin poate fi nobil”[191]. Aşadar, inima care nutreşte afectare, ipocrizie, sarcasm sau antipatie faţă de cineva, e cu siguranţă o inima bolnavă, aspră şi nedelicată.

O altă boală a inimii este iubirea de plăceri. În loc să-şi concentreze plăcerea şi desfătarea asupra iubirii de Dumnezeu, o astfel de inimă va fi iubitoare de sine, slujind doar plăcerilor trupeşti, care nu sunt bineplăcute lui Dumnezeu. Inima iubitoare de plăceri este o temniţă a sufletului, mai ales în ceasul cel din urmă. Sfântul Marcu Ascetul remarca: „Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieşirii, i se face sufletului închisoare şi lanţ”[192]. „Patimile sufleteşti pot fi satisfăcute atât timp cât vieţuieşte trupul – dar când sufletul părăseşte trupul, el nu şi le mai poate împlini, deoarece îi lipseşte cadrul material; nemaifiind satisfăcute, astfel de patimi, îndeosebi iubirea de plăceri, vor sugruma sufletul. Drept aceea, în scrierile patristice ni se vorbeşte despre dracii iubitori de plăceri. Să reţinem deci că inima iubitoare de plăceri este o închisoare şi un lanţ pentru suflet la vremea ieşirii sale din trup”[193].

Sufletul bolnav sau covârşit de patimi transmite boala sa întregii structuri omeneşti: tot ce gândeşte sau doreşte un astfel de suflet este mort. Avva Dorotei spunea că atât timp cât suntem robi ai patimilor, nu trebuie să avem niciun dram de încredere în inima noastră sau să ne lăsăm îndrumaţi de ea, căci un îndrumător corupt va corupe chiar şi pe cele drepte şi cinstite[194]. Iar Sfântul Marcu Ascetul ne povăţuieşte: „înainte de dezrădăcinarea relelor, să nu asculţi de inima ta”[195].

Prin urmare, dacă inima bolnavă nu e vindecată, ea va îmbolnăvi întregul organism.

Împietrirea inimii

Prin Taina Sfântului Botez a intrat în inima noastră duhovnicească Hristos, ca să locuiască în noi şi să lucreze întru noi. Astfel inima noastră duhovnicească este sfinţită ca biserică a lui Dumnezeu. Când însă, conducându-ne după voia noastră păcătoasă, facem păcate, noi facem să crească în noi omul cel vechi. În acest fel Îi răpim lui Hristos putinţa de a lucra. Hristos, Care a fost adus prin Botez în suflet, continuă să rămână în noi, dar este rănit şi răstignit de păcatele noastre. Astfel inima noastră duhovnicească, care devenise biserică nefăcută de mână omenească, a lui Dumnezeu se îngreunează[196], iar apoi se împietreşte prefăcându-se în mormânt strâmt şi întunecos. La intrarea acestuia este prăvălită o piatră foarte mare. „Vrăjmaşii lui Dumnezeu pun la mormântul inimii noastre strajă, pecetluiesc deschizătura astupată cu piatră, legând prin pecete piatra de stâncă pentru ca, în afara greutăţii, şi pecetea să nu îngăduie nimănui să se atingă de piatră. Vrăjmaşii lui Dumnezeu (diavolii şi oamenii păcătoşi n. n.) veghează ei înşişi asupra mormântului! Ei au născocit şi au rânduit toate piedicile cu putinţă pentru a preîntâmpina Învierea, pentru a o împiedica, pentru a o face cu neputinţă. Piatra este acea boală a sufletului prin care se păstrează neatinse toate celelalte boli, şi pe care Sfinţii Părinţi o numesc nesimţire”[197].

Sfântul Ioan Scăraul ne spune: „Nesimţirea este o simţire omorâtă, atât a trupului cât şi a duhului, care sfârşeşte în împietrire, dintr-o boală şi nepăsare îndelungată”[198].

„Împietrirea  este o nepăsare întipărită în fire, o cugetare amorţită, o fiică a gândurilor pătimaşe ce au pus stăpânire pe om (a prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării, şi după naştere o fiică a fiicei sale”[199].

Păcat de omul care are inima împietrită (Iezechiel 36,26), care nu e mişcat de Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 3,8) şi nici de cuvântul oamenilor. Să nu devenim indiferenţi, ca să nu ajungă inima nesimţitoare faţă de păcat, ca inimile celor idolatri şi ale ateilor. De aceea şi Sfântul Apostol Pavel zice: întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor. Aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei  (Efeseni 4, 18-19).

Sfântul Ignatie Briancianinov aseamănă nesimţirea cu o boală îndelungată care istoveşte toate puterile trupului: „atunci boala, neaflând hrană, încetează să mai sfâşie trupul; ea îl părăseşte pe bolnav, lăsându-l istovit, ca mort, neînstare să facă nimic din pricina istovirii de către suferinţe, din pricina cumplitei, multei stări bolnăvicioase care nu se vădeşte prin nicio suferinţă aparte. Acelaşi lucru are loc şi cu duhul omenesc. Viaţa nepăsătoare petrecută vreme îndelungată în mijlocul împrăştierii statornice, în mijlocul păcatelor statornice săvârşite de bună voie, în uitare de Dumnezeu, de veşnicie, în neluare-aminte sau în luarea-aminte cât se poate de superficială la poruncile şi învăţătura Evangheliei, ei bine, această viaţă răpeşte duhului nostru împreună-simţirea faţă de lucrurile duhovniceşti, îl omoară în privinţa lor. Fără a mai înceta să mai fiinţeze, acestea sunt pentru el ca şi cum n-ar fi ,,întrucât viaţa lui în ce priveşte a încetat: toate puterile lui sunt îndreptate numai spre material, spre vremelnic, spre deşertăciune, spre păcat”[200].

Cel care vrea să cerceteze cu sinceritate şi temeinic starea sufletului său va observa în el boala nesimţirii, va vedea cât de mare este însemnătatea ei, va vedea cât de grea este ea, va recunoaşte că ea este vădire şi mărturie a stării de moarte a duhului. Inima noastră duhovnicească s-a împietrit (Marcu 16,14) şi a devenit prin boala nesimţirii mormânt. „Când vom vrea să ne îndeletnicim cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, ce plictiseală ne va apuca! Ce greu de înţeles, ce puţin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim să scăpăm mai repede de această lectură! De ce? Pentru că nu avem împreună-simţire faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Când ne sculăm la rugăciune, ce uscăciune, ce răceală simţim! Cum ne grăbim să terminăm rugăciunea noastră superficială, plină de împrăştiere! De ce? Fiindcă suntem străini faţă de Dumnezeu: credem în existenţa lui Dumnezeu cu o credinţă moartă; El nu există pentru simţirea noastră. Pentru ce am uitat de veşnicie? Suntem cumva scoşi din rândul celor ce trebuie să intre în necuprinsul ei tărâm? Oare nu ne aşteaptă moartea aşa cum îi aşteaptă pe ceilalţi oameni? Şi atunci, pentru ce am uitat de veşnicie? Fiindcă ne-am lipit cu tot sufletul de materie, findcă niciodată nu ne gândim şi nu vrem să ne gândim la veşnicie, fiindcă am pierdut preţioasa ei presimţire şi am dobândit un fel mincinos de a simţi pribegia noastră pământească. Acest fel mincinos de a simţi ne înfăţişează ca nesfârşită viaţa noastră pământească. Suntem atât de amăgiţi şi atraşi de el încât rânduim potrivit lui toate faptele noastre, aducând puterile sufletului şi trupului jertfă stricăciunii, neîngrijindu-ne deloc de lumea cealaltă, care ne aşteaptă: şi, totuşi, va trebui negreşit să devenim veşnici locuitori ai acelei lumi”[201]. De ce ies din gura noastră cuvinte deşarte, minciuni, glume, batjocuri, osândirea aproapelui, hule, înjurături? De ce petrecem ceasuri întregi, în distracţii, beţii, desfrânări, fără a ne mai sătura de ele, străduindu-ne să trecem de la un păcat la altul, şi nu vrem măcar o clipă să ne oprim, să cugetăm la faptele cele rele săvârşite şi să plângem pentru păcatele noastre? „Fiindcă am dobândit împreuna-simţire faţă de păcat, faţă de tot ce este deşertăciune, faţă de tot lucru prin care intră păcatul în om; fiindcă am pierdut împreună-simţirea faţă de toate îndeletnicirile prin care intră în om virtuţile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se înmulţesc şi se păstrează în om”[202].

Nesimţirea este sădită în inima noastră de diavoli şi de lumea vrăjmaşă lui Dumnezeu cu acordul voii noastre păcătoase. Ea creşte şi se întăreşte prin vieţuirea după legile lumeşti, când creştinul vieţuieşte după raţiunea şi voia sa păcătoasă, când părăsim pe Dumnezeu sau când Îi slujim cu nepăsare. Când nesimţirea se atinge de inima duhovnicească şi o împietreşte (Marcu 16,14) devenind o însuşire a ei, lumea păcătoasă şi diavolii pun pe piatră pecetea lor. „Această pecete stă în împărtăşirea duhului omenesc cu duhurile diavoleşti, în „supunerea creştinului faţă de silnica înrâurire şi stăpânire a duhurilor lepădate”[203].

Vindecarea inimii

Cea mai înaltă aspiraţie a omului este dobândirea cunoştinţei de Dumnezeu, căci în aceasta constă mântuirea sa. Când spunem „cunoştinţă de Dumnezeu”, nu ne referim la cea intelectuală, ci la comuniunea fiinţială cu Dumnezeu. Altfel spus, cunoştinţa de Dumnezeu este identică cu comuniunea cu El, iar o astfel de comuniune duce la dobândirea mântuirii. Această comuniune are loc în adâncurile inimii: acolo se întâlneşte Dumnezeu cu omul, acolo îi împărtăşeşte El cunoştinţa dumnezeiască, acolo află omul sensul fiinţării sale. Pentru dobândirea acestei comuniuni şi contemplări a lui Dumnezeu, inima trebuie să fie curată. Mântuitorul spune: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Omul bolnav sau mort sufleteşte are trebuinţă de curăţire şi tămăduire pentru a deveni sălaş al cunoştinţei de Dumnezeu. O astfel de cunoştinţă nu poate sălăşlui decât într-o inimă curată.

În privinţa mijloacelor de vindecare a inimii, primul medicament indicat este pocăinţa; inima trebuie să se căiască şi să revină la starea ei firească. Dacă o viaţă trăită în păcat a dus-o la cădere, cealaltă parte a vieţii trăite în pocăinţă o va readuce la starea cea dintâi: „Pocăinţa este o reînnoire a Botezului. Pocăinţa este un legământ prin care făgăduim lui Dumnezeu să începem o nouă viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este o continuă renunţare a sufletului la plăcerile trupeşti. Pocăinţa este raţiunea care se judecă pe sine însăşi şi care se preocupă mereu de sine...  Pocăinţa este împăcarea cu Dumnezeu... Pocăinţa este purificarea conştiinţei...”[204]. Sfântul Ioan Scărarul observă că toţi cei ce s-au întinat după Botez „au nevoie de un neîncetat foc al inimii şi de îndurarea lui Dumnezeu” pentru a se curăţi „de smoala nelegiuirilor^”[205]. Îndurarea lui Dumnezeu şi focul inimii vindecă omul de necurăţia păcatelor sale.

Cu cât pocăinţa e mai adâncă, cu atât sporeşte smerenia. Pocăinţa este un medicament tămăduitor care este, din nefericire, întru totul ignorat de omul modern. Inima smerită nu omite pocăinţa niciodată, căci, jertfa lui Dumnezeu: „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalm 50, 18). Dumnezeu sălăşluieşte în inima smerită: „Aceia care merg la Împăratul spre a lua de la Dânsul iertarea datoriei au trebuinţă de o foarte mare pocăinţă”[206], arată Sfântul Ioan Scărarul, iar Cuviosul Nichita Stithatul detaliază: „Adevărul nu stă în feţe, înfăţişări şi cuvinte, nici nu se odihneşte Dumnezeu în acestea, ci în inimi înfrânte, în duh de smerenie şi în suflete luminate de cunoştinţa lui Dumnezeu”[207].

Vorbind despre smerenia inimii, este necesar să descriem în ce constă aceasta şi cum se poate dobândi. Sfântul Marcu Ascetul subliniază faptul că „fără zdrobirea inimii e cu neputinţă să ne izbăvim de păcat, iar inima se zdrobeşte prin înfrânarea de la trei lucruri: de la somn, de la hrană şi de la lenevirea trupească”[208]. Lenevirea trupească produce iubirea de plăceri, care, la rândul ei, provoacă gânduri rele şi păcătoase: „Nimic nu face aşa de mult inima zdrobită şi sufletul smerit ca singurătatea întru cunoştinţă şi tăcerea despre toate”[209]. Întorcându-ne la Sfântul Marcu Ascetul, aflăm că „privegherea, rugăciunea şi răbdarea necazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă şi folositoare, dacă nu împrăştiem tovărăşia lor prin lăcomia după ceva”[210].

Prin urmare, ostenelile trupeşti şi înfrânarea întristează inima, dar aceasta este o întristare roditoare, care duce la mântuire. Sfântul Filotei Sinaitul, insistă asupra frângerii inimii prin zdrobirea superbiei acesteia, arătând că „inima o frânge şi o smereşte amintirea vieţii noastre celei dintâi în lume, iar amintirea tuturor păcatelor din pruncie, privite din nou de minte după chipul lor (afară de cele trupeşti, căci amintirea acestora este vătămătoare), umileşte şi naşte lacrimi şi ne mişcă spre mulţumirea către Dumnezeu din toată inima; asemenea şi amintirea neîncetată şi vie a morţii. Aceasta naşte şi plâns, amestecat cu oarecare dulceaţă şi bucurie, precum naşte şi trezvia minţii. Puternic umileşte cugetul şi ne face să vedem pământul, pomenirea Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos, privite şi ele drept amintire după chipul lor. Ele de asemenea pricinuiesc lacrimi. Pe lângă acestea, mai umilesc sufletul şi multele binefaceri ale lui Dumnezeu cele către noi, numărate şi privite după felul lor, odată ce lupta noastră este împotriva dracilor mândri”[211]. Omul trupesc, care s-a îndepărtat de Dumnezeu, se caracterizează prin înăsprire şi josnicie a inimii, în timp ce omul lui Dumnezeu, care s-a făcut sălaş Duhului Sfânt, se caracterizează prin delicateţea inimii, inima sa fiind îmblânzită şi sensibilizată prin curăţirea de patimi şi prin zdrobirea sau smerirea ei.

Pe de altă parte, Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre existenţa unei smerenii dăunătoare inimii: „Este o zdrobire de inimă lină şi folositoare spre înmuierea ei, şi este alta ascuţită şi vătămătoare, spre pedepsirea ei[212]”, arată Sfântul Marcu Ascetul.

Zdrobirea cea folositoare izvorăşte din duhul umilit şi dintr-o viaţă de rugăciune; inima smerită se roagă neîncetat şi nu deznădăjduieşte niciodată, ci nădăjduieşte în marea iubire de oameni a lui Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog considera că „frământarea multă şi la vreme nepotrivită întunecă şi tulbură cugetarea şi scoate din suflet rugăciunea curată şi căinţa; pe de altă parte, ea aduce oboseală în inimă şi, prin aceasta, înăsprire şi învârtoşare; iar prin acestea caută dracii să ducă la deznădejde pe cei duhovniceşti”[213]. În timp ce, neînsoţită de smerenia duhului şi de rugăciune, zdrobirea inimii întunecă mintea – diavolii provocându-ne crize de deznădejde sau disperare, adevărata zdrobire a inimii, întreţesută cu rugăciunea smerită şi cu nădejdea tare în Dumnezeu, nu vatămă mintea.

Iată câteva din numeroasele roade ale împreună-lucrării smereniei cu rugăciunea, înfăţişate nouă de un părinte isihast anonim:

1) „Străpunge-ţi inima cu rugăciunea, o, fratele meu, pentru ca să zdrobeşti astfel, prin desăvârşirea ta, puterea diavolului asupra inimii tale.

2) După cum omul se teme să apuce fierul înroşit în foc, tot aşa se teme diavolul de inima zdrobită. Căci frângerea inimii îi distruge toată viclenia.

3) De îndată ce se află în faţa nălucirilor diavolului, inima nepăsătoare şi nezdrobită le acceptă pe acestea, ele împlântându-se adânc în ea, pe când în inima smerită nu se află loc pentru astfel de năluciri diavoleşti.

4) Tot răul satanei fuge de inima zdrobită şi orice lucrare diavolească se mistuie cu desăvârşire.

5) Zdrobeşte-ţi inima cu rugăciunea, iar păcatul va fi alungat din inima ta.

6) Vede diavolul o inimă rănită de smerenia rugăciunii? Imediat îşi aminteşte de loviturile pe care le-a îndurat Hristos de la oameni, şi fuge de la inima aceea, pierzându-şi curajul.

7) Iubitule, zdrobeşte-l pe diavol cu frângerea inimii tale, ca să intri biruitor în bucuria Domnului tău.

8) Smereşte-ţi inima cu rugăciunea şi amăgitorul va fi strivit întru totul^”[214].

„Încercând să interpretăm sensul zdrobirii inimii, trebuie să vorbim şi despre întristarea inimii. Nu este vorba aici despre inima trupească, ci despre cea duhovnicească. Inima duhovnicească este aceea care trebuie să se întristeze şi să se îndurereze. Dobândindu-se prin Harul lui Dumnezeu, o astfel de întristare nu poate avea consecinţe tragice pentru inima trupească. Altfel spus, atunci când inima duhovnicească se frânge întru zdrobire şi suferă din pricina fericitei tânguiri întru pocăinţă, inima trupească nu este afectată în mod negativ. Niciun cardiolog nu va depista existenţa vreunei afecţiuni cardiace atunci când omul îşi plânge păcatele, pentru simplul motiv că inima trupească a celui cuprins de îndurerare spre pocăinţă nu este o inimă bolnavă”[215].

„Oricât de mari ar fi virtuţile pe care le practicăm”, afirmă Sfântul loan Scărarul, „ele sunt zadarnice şi false (stricate), dacă nu dobândim inima îndurerată”[216]. Pentru a dobândi această stare de îndurerare a inimii, care este absolut necesară vieţii duhovniceşti, trebuie în primul rând să nu ne dedăm lăcomiei la mâncare căci, spune Sfântul Marcu Ascetul: „Precum oaia nu se împreună cu lupul, pentru naşterea de pui, aşa nici durerea inimii cu lăcomia pântecelui, pentru zămislirea virtuţilor”[217]. Aşadar, în inima îndurerată se zămislesc toate virtuţile, în timp ce pentru cel care nu-şi plânge păcatele, viaţa creştinească este întru totul lipsită de roade.

Întristarea inimii constituie un element esenţial al mântuirii omului: „Trebuie să ne dăm seama că semnul autentic în nevoinţelor duhovniceşti şi preţul izbândirii întru ele este acela de a suferi, adică a se cuceri plânsului în faţa neruşinării păcatelor, căzând cu tânguire la picioarele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, precum femeia păcătoasă din casa lui Simon Leprosul din Betania, căreia i-a fost dat să-L audă zicându-i «Iertate îţi sunt păcatele». Cel ce nu se întristează astfel nu va rodi duhovniceşte. În concepţia Sfântului Isaac Sirul, «rugăciunea fără întristare este ca femeia care şi-a pierdut pruncul din pântece». Inima străpunsă de îndurerare şi de asceza trupească scoate la lumină darul Duhului Sfânt, dăruit fiecărui credincios prin Taina Botezului –  care, deşi îngropat de patimi din cauza neascultării poruncilor dumnezeieşti, poate fi readus la viaţă prin pocăinţă, datorită negrăitei milostiviri a Domnului.

„Nu înceta să te pocăieşti, străduindu-te din toate puterile, şi nu te înfricoşa de suferinţa care însoţeşte pocăinţa, pentru a nu fi osândit de sterpăciune şi pentru a nu auzi cuvintele: Luaţi deci de la el talantul (Matei 25, 28). Fără suferinţă şi fără nevoinţă stăruitoare, nu va putea rodi nicio luptă de îndreptare a sufletului, fie ea fizică sau psihică: Din zilele lui loan Botezătorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei 11, 12). Mulţi au lucrat şi continuă să lucreze fără zdrobirea inimii şi astfel, fugind de aceasta, au rămas străini de curăţie şi de comuniunea cu Duhul Sfânt.

Celui care îşi lucrează ogorul duhovnicesc cu nepăsare i se va părea că face eforturi deosebite, dar, neîndurând nicio suferinţă, nu va culege nici roadele aşteptate. Aşa cum ne învaţă Psalmistul, dacă şalele nu ni se zdrobesc de nevoinţe, dacă nu simţim chinurile frângerii întru smerenie, dacă nu ne înfrânăm cu postul trupului şi al duhului şi dacă nu suntem cuprinşi de dureri ca ale celei ce naşte (Psalm 47, 6), nu vom reuşi să odrăslim duhul mântuirii în ţarina inimii noastre, căci scris este: Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Ap. 14, 22)”[218].

Această întristare a inimii duhovniceşti, care este simţită şi trupeşte, fără a fi însă vătămătoare dacă urmează învăţăturilor rânduite de tradiţia ortodoxă, este esenţială pentru mântuire – întrucât ajută puterile sufletului să se concentreze asupra mântuirii, în acest mod, mintea ni se va uni mult mai lesne cu inima. Străpungerea aceasta creează o rană duhovnicească şi este deseori legată de lacrimi şi de plâns smerit; Sfinţii Părinţi numesc acest lucru „darul lacrimilor". Uneori, nevoitorul va izbucni în plâns oriunde s-ar afla, plâns pe care Sfinţii Părinţi îl numesc „tânguirea sufletului”. Tot din scrierile patristice aflăm că rana duhovnicească a sufletului smerit sau zdrobirea inimii, care duce la mântuire, este percepută cu mai multă intensitate decât o rană trupească, producând, totodată, o negrăită bucurie lăuntrică – după cum vom vedea în cele ce urmează.

Sfântul Teofan Zăvorâtul descrie în chip grăitor această rană care provoacă o durere metafizică: „Îndreaptă-ţi gândul spre inimă, nu spre minte, şi păstrează-te astfel nu numai atunci când stai la rugăciune, ci tot timpul. Străduieşte-te să dobândeşti străpungerea cu durere a inimii; silindu-te neîncetat, vei realiza acest lucru. Nu e nimic uimitor în aceasta. Apariţia ei (a străpungerii inimii), deşi este neîndoielnic o durere, nu seamănă cu o rană obişnuită, întrucât nu este o rană trupească, nici o durere trupească, căci altfel am deznădăjdui, simţind cum viaţa ne este pusă în pericol. Este o rană care izvorăşte din preaminunata dragoste a sufletului care se pocăieşte, aceeaşi dragoste de care a fost cuprins fiul risipitor atunci când s-a aflat în braţele Tatălui Ceresc. Este o suferinţă răscumpărătoare, de o nespusă dulceaţă, o răpire de negrăit, o unire de nezdruncinat cu Dumnezeu, însoţită de dorinţa de a ieşi din această lume, şi o întrevorbire plină de iubire cu El. Această durere te va ajuta să-ţi aduni toate puterile inimii pentru a o pune în lucrare iubitoare, iar Dumnezeu, văzând strădania ta, îţi va da ceea ce cauţi. Apoi, în inima ta se vor ivi unele schimbări, şi vei fi cuprins de tainice stări dumnezeieşti”[219].

Sfântul Ioan Scărarul mărturisea despre alţii – deşi mai probabil este că Sfântul vorbea, de fapt, din proprie experienţă, că resimţeau această durere metafizică atât de intens, încât le curgea sânge din inima rănită, care ieşea la vedere prin gura nevoitorilor: „Am văzut pe unii care aveau darul lacrimilor într-un grad maxim (am văzut un prea înalt hotar al plânsului); pe aceştia i-am văzut vărsând pe gură sângele inimii lor îndurerate şi rănite. Şi mi-am adus aminte de cel ce-a zis: Rănită este inima mea şi s-a uscat ca iarba (Psalmul 101, 5)”[220].

Plânsul este rodul suferinţei inimii, rod binecuvântat de Mântuitorul Hristos: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4). Tânguirea după Dumnezeu şi lacrimile însoţitoare sunt deci porunci ale Mântuitorului. Lacrimile care izvorăsc din inima zdrobită şi străpunsă de smerenie sunt un mod de viaţă, tot aşa cum pocăinţa şi plânsul duhovnicesc sunt un mod de viaţă.

Vorbind despre lacrimi, trebuie să precizăm că există lacrimi lăuntrice, ale inimii, şi lacrimi din afară, ale trupului. Inima plânge adesea, curăţindu-se prin rodirea lacrimilor. Atletul lui Hristos, care vieţuieşte în duhul tradiţiei ortodoxe, îşi „surprinde” de multe ori inima plângând; uneori aceste lacrimi sunt vizibile, alteori, tainice. Care să fie oare importanţa acestor lacrimi?

Sfinţii Părinţi îi îndeamnă pe creştini să plângă, biruindu-şi învârtoşarea inimii, întrucât acesta este climatul în care se purifică inima, prin care ne învrednicim de sensibilitate duhovnicească. Sfântul Isaac Sirul îndeamnă pe fiecare „să lăcrimeze neîncetat ziua şi noaptea”[221], învăţându-ne să urmăm exemplul Mariei şi al Martei şi să plângem cu tânguire[222], iar Sfântul Evagrie Ponticul ne spune că trebuie să ne rugăm pentru „dobândirea lacrimilor”[223], ca prin plâns să înmuiem „sălbăticia ce se află în sufletul nostru, fiind încredinţaţi că Domnul Se va bucura când ne vom ruga cu lacrimi, dăruindu-ne „împlinirea oricărei cereri”[224].

Mare este însemnătatea lacrimilor! Ele sunt un al doilea botez al nostru, poate chiar mai înălţător decât primul: „Izvorul lacrimilor, pe care-l dobândim după Botez, este încă mai puternic decât Botezul, dacă nu este cumva prea îndrăzneaţă această afirmaţie a mea”[225]. Lacrimile sunt un semn al renaşterii omului. Avva Pimen spunea: „Căci plânsul este calea pe care ne-a dat-o nouă Scriptura şi părinţii noştri, zicând: plângeţi, că altă cale nu este decât aceasta!”[226]. Omul nu se poate cunoaşte altfel decât pe calea lacrimilor. Dacă ne dăm seama de păcătoşenia noastră – ceea ce este un indiciu al lucrării Harului în noi – dacă am dobândit darul cunoaşterii de sine şi pe cel al certării de sine, atunci vom începe a plânge în chip firesc, fără nicio sforţare. Sfinţii Părinţi ne învaţă: „Nimeni nu trebuie să lase mortul său (pe sine însuşi) şi să meargă să plângă pe altul[227]”.

Lacrimile ne arată că Însuşi Mântuitorul Hristos „este Cel Ce s-a atins de ochii noştri”, încât am „putut vedea cu mintea”. Iată şi cuvântul avvei Arsenie în legătură cu aceasta: „Ori aici [în viaţa aceasta] de voie, ori acolo [în viaţa viitoare] de munci, este cu neputinţă a nu plânge”, căci „acela ce nu se plânge pe sine aici, acolo se va plânge veşnic”[228].

Sfântul Simeon Noul Teolog, care, alături de alţi Sfinţi Părinţi, poate fi numit „teologul lacrimilor”, era convins că lacrimile sunt un semn al vieţii. Precum plânsul noului-născut la ieşirea din pântecele mamei sale arată că este viu – căci dacă nu plânge, se spune că nu e viu – tot astfel, viu duhovniceşte este şi cel ce plânge atunci când renaşte duhovniceşte. Sfântul Simeon constată că „firea omenească are în sine, de la naştere, atât tânguirea cât şi lacrimile deodată”[229]. Această constatare a fost necesară, deoarece, în vremea aceea, se considera că nu toţi oamenii au aceeaşi fire, şi prin urmare, nu toţi pot vărsa lacrimi ceea ce nu e adevărat. Lacrimile îi sunt la fel de necesare-sufletului, precum îi sunt necesare trupului hrana şi băutura, adaugă Sfântul Simeon. Cel ce nu plânge în fiecare zi sau la fiecare ceas „îşi va ruina sufletul şi-l va face să moară de foame”[230]. Când omul a dobândit aplecarea către bunătate, osârdie, răbdare, smerenie şi dragoste de Dumnezeu, sufletul său, care mai înainte era ca o stâncă, „va deveni fântână de lacrimi”[231]. Preluând un text scripturistic, Sfântul Simeon arată că „atunci când au fost botezaţi, unii adulţi au vărsat lacrimi, fiind pătrunşi de umilinţă la venirea Duhului Sfânt – dar acelea nu erau lacrimi de suferinţă, căci erau mai dulci decât mierea, ci se revărsau din ochii lor în linişte şi fără durere”[232].

Toate acestea demonstrează că, pe de o parte, lacrimile sunt necesare pentru viaţa duhovnicească, iar pe de altă parte, că ele sunt un mod de viaţă, ca unele care ne hrănesc sufletul. De asemenea, ele au diverse cuprinderi; despre această diversitate a lor vom vorbi în continuare.

Cuviosul Nichita Stihatul observa: „Altele sunt lacrimile din pocăinţă şi altele cele din umilinţa inimii. Cele dintâi sunt ca un râu care dărâmă şi duce toate întăriturile inimii. Cele de-al doilea vin ca o ploaie pe pajiştea sufletului şi ca o rouă pe plante, hrănind spicul cunoştinţei, înmulţindu-l şi făcându-l plin de rod”[233]. De asemenea, Cuviosul stăruia asupra faptului că lacrimile aduc uneori „amărăciune şi durere” simţirii înţelegătoare [noetice] a inimii, iar alteori „veselie şi bucurie”.

Prin urmare, lacrimile pocăinţei sunt pricinuitoare de amărăciune şi durere şi ne purifică, eliberându-ne de patimi, pe când lacrimile umilinţei sunt izvorâte din „inima senină şi curată” şi „ne umplu de o bucurie şi de o dulceaţă de negrăit”[234]. Aceeaşi distincţie ne este înfăţişată şi în scrierile Sfinţilor Calist şi Ignatie Xanthopol, unde ni se vorbeşte despre lacrimile „din frica de Dumnezeu” şi lacrimile „din dragostea dumnezeiască”[235].

Lacrimile au consecinţe diferite. Ele ne scot inima din noroiul păcatelor şi ne-o luminează. Sfinţii Părinţi arată că, atunci când diavolul intră în sufletul nostru, aşază acolo diverse închipuiri, retrăgându-se după aceea şi lăsând idolul păcatului întipărit în inima noastră. Lacrimile însă alungă acest idol – şi inima este astfel purificată, iar norii care au acoperit-o se risipesc. Spune avva Pimen: „Cel ce voieşte să se izbăvească de păcate prin plâns se izbăveşte”[236]. Într-alt loc, acest părinte al Pustiei adaugă: „Să plângem înaintea bunătăţii lui Dumnezeu cu toată osteneala noastră până ce va face cu noi mila Sa!”[237]. Vorbind despre grăirea de rău, Sfântul Ioan Scărarul pune şi el în lumină importanţa plânsului: „Am cercetat cu grijă plânsul şi n-am găsit în el urmă de clevetire sau osândire”[238]. Sau: „Precum apa are putinţa de a şterge literele (inscripţiile), tot astfel lacrima păcatele”[239]. Plângându-ne noi păcatele, Duhul Sfânt vine şi se odihneşte în inima noastră, purificându-ne şi „păzindu-ne neprihănirea”[240].

Dar lacrimile nu au doar efectul de a ne curăţi, ci şi acela de a ne lumina sufletul. În adevăr, Harul lui Dumnezeu străluceşte în pocăinţa noastră şi ne sfinţeşte inima. Abisul plânsului şi al tânguirii mângâie sufletul îndurerat, purificându-l, iar purificarea se însoţeşte cu iluminarea sa: „Această iluminare este o lucrare negrăită, ceva ce raţiunea percepe, dar nu înţelege, ceva ce se vede de către ochiul sufletului, nu însă şi de către cel al trupului. Mângâierea este înviorare a sufletului îndurerat, care ca şi un prunc plânge şi în acelaşi timp zâmbeşte vesel. Sprijinul este reînnoirea sufletului, suportarea tristeţii, transformarea minunată a lacrimilor tristeţii în lacrimi lipsite de durere”[241].

Cuviosul Nichita Stithatul era convins că „e cu neputinţă celui ce se nevoieşte să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, atâta cât ne este nouă cu putinţă, dacă nu s-a curăţit de mai înainte pe sine de urâţenia noroiului adăugat al păcatelor prin lacrimi fierbinţi şi dacă nu a săvârşit ierurgia sfintelor porunci ale lui Hristos”. Numai astfel ne putem lepăda de întinăciune, ajungând „la împărtăşirea de bunătăţile tainice ale lui Dumnezeu”[242].

Pe de altă parte, Sfinţii Părinţi ne avertizează în privinţa lacrimilor amăgitoare, care pot fi provocate uneori de diavol. Cel care plânge şi apoi se mândreşte cu aceasta, se amăgeşte pe sine: „Să nu te înalţi [trufeşti] când verşi lacrimi în vremea rugăciunii”, ne spune Sfântul Marcu Ascetul[243]. Aceeaşi idee o dezvoltă şi Sfântul Evagrie Ponticul: „Dacă verşi izvoare de lacrimi în rugăciunea ta, să nu te înalţi întru tine, ca şi cum ai fi mai presus de mulţi, căci rugăciunea ta a primit ajutor ca să poţi răscumpăra cu dragă inimă păcatele tale şi să îmblânzeşti pe Stăpânul prin lacrimi”. Uitând însă de acest scop al lacrimilor şi lăudându-ne cu ele, ni se va întuneca mintea: „Mulţi plângând pentru păcate, uită de scopul lacrimilor; şi aşa, pierzându-şi mintea, au rătăcit”[244].

Sunt multe feluri de lacrimi: lacrimi sentimentale, lacrimi egoiste, lacrimi diavoleşti, lacrimi dumnezeieşti, şi altele. Cu toate acestea, prin osteneală şi răbdare, primele trei categorii pot fi transformate în lacrimi binefăcătoare. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să plângem chiar şi atunci când ştim că plânsul nostru izvorăşte din egoism, întrucât el va deveni plâns de pocăinţă şi învinuire a sinelui, îndreptându-ne atenţia spre noi înşine şi spre păcatele noastre; în acest fel vor înceta convorbirile sterile cu cei din jur şi vom începe să vorbim cu Dumnezeu, confruntându-ne cu propria noastră netrebnicie. Deci, lacrimile egoiste se pot transforma în lacrimi mântuitoare.

„Lamentabila stare lăuntrică în care se află mulţi dintre noi provine din înstrăinarea faţă de plâns. Noi, cei de azi, nu mai plângem. De aceea, de câte ori suntem împovăraţi de neajunsuri şi suferinţe, de câte ori nervii ni se încordează la maximum sau aşezarea lăuntrică ni se tulbură peste măsură, să nu-i învinovăţim pe alţii, ci să încercăm să ne cercetăm pe noi înşine imputându-ne cele ce am greşit – şi să încercăm să plângem. Dumnezeu, care vede sforţările noastre, ne va trimite Harul Său binefăcător, iar lacrimile ne vor deveni un mod de viaţă, curăţindu-ne inima de patimi”[245].

Pocăinţa, tânguirea, zdrobirea inimii şi lacrimile se împletesc cu focul ce se zămisleşte în sufletul care-şi plânge păcatele. Pocăinţa este ajutată de acest foc aprins în inima noastră de Duhul Sfânt. Hristos Domnul spune: „Foc am venit să arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49). Pe măsură ce Iisus se apropie de inima noastră, ea se aprinde din cauza patimilor care sălăşluiesc în ea. Acesta este focul despre care vorbeau cei doi ucenici aflaţi în drum spre Emaus, atunci când „Iisus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei”, iar ei se întrebau: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 15; 32).

Focul care mistuie patimile inimii este perceput ca o lumină. Când a avut această experienţă a venirii Domnului în inima sa, Sfântul Apostol Pavel ne-a împărtăşit-o şi nouă, încredinţându-ne că El „va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor” (I Corinteni 4, 5), în timp ce Sfântul Apostol Petru ne îndemnă să luăm aminte la cuvintele Domnului adresate inimii, ca unei făclii „ce străluceşte în loc întunecos, până când se va lumina de ziuă şi Luceafărul va răsări în inimile voastre” (II Petru 1, 19).

Inima simte Harul Dumnezeiesc mai întâi ca pe un foc care mistuie patimile şi toată fărădelegea, iar apoi, după ce acestea au fost prefăcute în pulbere şi cenuşă, ca pe o lumină care luminează tot lăuntrul său. Această învăţătură ne este dată şi de Sfântul Ioan Scărarul: „Focul cel sfânt şi mai presus de ceruri, coborând întru cei nedesăvârşiţi, le va arde orice necurăţenie; pe cei desăvârşiţi însă îi va lumina. Căci acesta este numit când foc care consumă, când lumină care luminează. Ieşind de aceea unii de la rugăciune, ies ca dintr-un cuptor încins, simţindu-se parcă uşuraţi de întinăciune şi de păcat (în greacă «materie»); alţii însă ies luminaţi şi înveşmântaţi cu haina smereniei şi a bucuriei duhovniceşti”[246]. Acest foc al Harului este adeseori perceput şi de trup, omului părându-i-se că arde în flăcările iadului – ceea ce e un lucru binefăcător şi deosebit de important, căci o astfel de simţire izvorăşte din pocăinţă şi vindecă sufletul. Cu cât pocăinţa este mai profundă, cu atât mai eficientă e vindecarea – şi cu cât focul pocăinţei e mai intens, cu atât se creează condiţii mai prielnice de contemplare a luminii necreate.

„Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor” (Evrei 12, 29), ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, iar Sfântul Ioan Scărarul arată că toată osteneala noastră durează „până ce focul dragostei dumnezeieşti va fi aprins pe altarul inimii noastre” – „căci Dumnezeul nostru este foc ce mistuie toată înfierbântarea şi mişcarea noastră spre păcat, deprinderile rele şi învârtoşarea, cele ce sunt cu putinţă sau cu neputinţă de văzut şi de înţeles”[247]. Pocăinţa constă deopotrivă în făptuirea noastră şi în lucrarea Harului Dumnezeiesc; să ne ostenim, deci, spre a o dobândi, ajutând astfel Harului să se sălăşluiască în inima noastră. Întreaga vieţuire ascetică este o împreună-lucrare, o sinergie a voii lui Dumnezeu şi a voinţei omului. Sfinţii Părinţi ne încredinţează că „de petele păcatului ne curăţim prin osteneli de bunăvoie sau prin necazuri fără de voie”. Cele dintâi sunt întristarea după Dumnezeu, pocăinţa şi simţirea focului pocăinţei; cele de-al doilea sunt diferitele încercări prin care trecem: „Dar dacă premerg cele de bunăvoie, nu vin cele fără de voie”[248]. Prin urmare, să ne străduim să sporim în noi pocăinţa – care e foc dumnezeiesc – pentru a nu fi loviţi de necazurile cele fără de voie. Să păstrăm de-a pururi arzând în noi focul pocăinţei şi căldura care vine de la acest foc. Demonii se tem de monahul înţelept care vieţuieşte întru întristarea inimii, şi nu îndrăznesc să se apropie de el – iar „monah credincios şi înţelept" este „cel ce-şi păzeşte nestins zelul său şi care până în clipa morţii nu încetează a adăuga foc peste foc, fierbinţeală peste fierbinţeală, sârguinţă peste sârguinţă”[249].

Rugăciunea curată se naşte în inima în care arde un astfel de foc. Aşadar, una din cerinţele rugăciunii este dobândirea focului pocăinţei care, pe de o parte, ne mistuie patimile şi fărădelegile, iar pe de alta, ne dăruieşte rugăciunea curată: „Focul dumnezeiesc sălăşluindu-se în inimă, înalţă rugăciunea; iar focul acesta, ridicându-se şi urcându-se la cer, iarăşi coboară în foişorul sufletului”[250]. Rugăciunea nu trebuie să contenească, ci să fie neîncetată: „Nu te opri de la rugăciune până când nu vei vedea că înfocarea şi lacrimile pe care ţi le-a trimis Domnul au încetat potrivit unei hotărâri de Sus, căci în toată viaţa ta poate nu vei mai dobândi un timp atât de potrivit precum acesta spre iertarea păcatelor”[251].

„Renaşterea duhovnicească, care transformă atât întreaga noastră aşezare lăuntrică, cât şi mişcările noastre trupeşti, se temeluieşte pe acest binecuvântat foc aprins în inimă după pocăinţă şi lacrimi, odată cu venirea Harului”[252].

Străduindu-se să-şi îndrume fiica duhovnicească pe calea spre mântuire, Sfântul Teofan Zăvorâtul scria: „înnoirea ta duhovnicească va începe cu adevărat atunci când inima ta se va aprinde de căldura Duhului Sfânt. Focul inimii tale topeşte tot şi te curăţă şi pe tine; cu alte cuvinte, totul va începe să se umple de Har până când va fi sfinţit în întregime. Până când nu se va aprinde flacăra nu vei rezolva nimic, indiferent cât de mult stăruieşti în lucrurile duhovniceşti. Prin urmare, trebuie să aprinzi acest foc acum. Încearcă să-ţi îndrepţi toată silinţa spre acest scop. Totuşi, trebuie să ştii că focul nu se va aprinde atâta timp cât patimile încă te stăpânesc, chiar dacă tu nu le săvârşeşti în mod voit. Patimile sunt ca umezeala din lemnul de foc. Lemnele umede nu ard. Trebuie să aduci lemne uscate de undeva şi să le aprinzi. De îndată ce încep să ardă, le pui peste cele ude, care se vor aprinde în funcţie de cât de repede se vor usca. În felul acesta, focul izgonindu-le, se întinde, lemnul fiind cuprins în întregime de el. Lemnul de foc constă în totalitatea însuşirilor noastre sufleteşti şi trupeşti. Atât timp cât omul nu are o continuă trezvie, toate aceste însuşiri sunt pline de umezeală – adică de patimi; până când aceste patimi nu vor fi înlăturate, ele se vor opune cu înverşunare aprinderii focului duhovnicesc.

Aminteşte-ţi de ceea ce ţi-am spus cu privire la interiorul nostru, şi anume, că în noi este un tărâm aflat în neorânduială şi în care gândurile, pasiunile şi emoţiile noastre sunt într-o stare nedefinită, fiind împrăştiate de către patimi ca praful. Eu aşez această regiune între suflet şi trup, precizând totodată, faptul că patimile nu aparţin firii noastre, ci sunt străine de dânsa. Totuşi, ele lucrează pătrunzându-ne atât în suflet cât şi în trup, supunându-ne duhul, conştiinţa şi liberul arbitru sub puterea lor, robindu-ne în felul acesta întreaga noastră fiinţă. Când ele lucrează pe ascuns împreună cu demonii, aceştia, slujindu-se de ele, îl robesc pe om, care totuşi crede că se află sub controlul propriei sale voinţe.

Sufletul este primul care se eliberează din lanţurile acestei robii, darul lui Dumnezeu ajutându-l. Sufletul, având frica de Dumnezeu, cu ajutorul Harului, rupe toate legăturile cu patimile şi, pocăindu-se pentru ceea ce a făcut, se hotărăşte ca de acum înainte să fie bineplăcut numai lui Dumnezeu şi să trăiască numai pentru El, umblând în poruncile Lui”[253].

Referindu-se la binecuvântatul foc al pocăinţei, Sfântul Teofan spune: „Când o scânteie cade pe un obiect înfierbântat, obiectul începe să ardă mocnit; apoi, el va începe să ardă până ce este înghiţit de flăcări şi, fiind la început întunecat, prin natura sa, va deveni luminos şi strălucitor datorită focului care îl cuprinde. Aşa va fi şi cu tine. Aprinzându-te treptat, vei începe să arzi ca focul; apoi flacăra duhovnicească va izbucni şi, odată ce te-a cuprins în întregime, te va umple de lumină, deşi tu eşti întunecată în sine şi prin sine. Aminteşte-ţi ce-am vorbit la început despre învelişul sufletului, şi apoi despre strălucirea sufletului plin de Har. Aşa va fi şi cu tine şi aşa va fi şi în sufletul tău! Cu adevărat aşa va fi. Însă, te aşteaptă multă nevoinţă şi trudă, şi cât timp va dura asta numai Dumnezeu Singur ştie, pentru că de la El sunt toate. Să ştii doar că Dumnezeu nu S-a mâniat şi n-a uitat iubirea ta pentru El”[254].

Cu cât mai adânc va mistui patimile acest binecuvântat foc, cu atât mai intens va fi perceput ca o lumină care străluceşte în inimă: „Precum cel ce priveşte la soare e cu neputinţă să nu-şi umple privirile de lumină îmbelşugată, la fel cel ce se apleacă să privească văzduhul inimii nu se poate să nu se lumineze”[255]. O inimă care respinge orice formă, chip sau nălucire a duhurilor rele este condiţionată, prin însăşi natura sa, să zămislească „gânduri pline de lumină" înlăuntrul său: „Precum cărbunele naşte flacăra, tot aşa cu mult mai mult Dumnezeu, care locuieşte în inimă de la Botez, dacă află văzduhul cugetării noastre curat de vânturile răutăţii şi păzit de supravegherea minţii, aprinde puterea noastră de înţelegere spre contemplaţie, ca flacăra ceara”[256]. „Golită desăvârşit de închipuiri”, mintea va deveni instrument al Duhului Sfânt şi va dobândi cunoştinţa de Dumnezeu. Ea „va naşte înţelesuri dumnezeieşti şi tainice, care saltă în mijlocul ei, cum saltă peştii şi se dau peste cap delfinii în marea liniştită; şi precum marea e mişcată de adierea subţire, aşa adâncul inimii de Duhul Sfânt[257]”. Toate gândurile şi faptele omului descătuşat de patimi vor fi teologice. Întreaga sa făptură va fi o teologie care se va revărsa din cuvintele lui, din tăcerile lui, din făptuirile lui. Astfel, în inima curată, care este „locul lui Dumnezeu sau cerul inimii, va străluci soarele dreptăţii”[258].

Căldura inimii

Focul dumnezeiesc care sălăşluieşte în inimă – în acest „templu dumnezeiesc”, aduce căldură atât inimii cât şi trupului. Sfântul Diadoh al Foticeei insistă asupra căldurii de care este cuprinsă inima: „Când sufletul ajunge la cunoştinţa de sine, produce şi din sine o oarecare ardoare şi sfială iubitoare de Dumnezeu. Dar e desfăcut degrabă de la acest gând, fie pentru că pomenirea lui Dumnezeu e furată de simţuri, fie pentru că firea îşi cheltuieşte repede virtutea sa din pricină că e săracă. Dar ardoarea venită în inimă de la Preasfântul Duh este întru totul numai pace. Ea nu slăbeşte nicidecum şi cheamă toate părţile sufletului la dorul după Dumnezeu; nu iese afară din inimă şi înveseleşte tot omul cu o dragoste şi cu o bucurie fără margini.

Se cuvine deci, ca după ce o cunoaştem, să căutam să ajungem la ea. Căci dragostea naturală este un semn al firii însănătoşite prin înfrânare, dar ea nu poate duce mintea la nepătimire, ca dragostea duhovnicească”[259]. Această căldură care iese din inimă ca un izvor dătător de viaţă, ajută mintea să se concentreze asupra rugăciunii, care devine astfel rugăciune curată. Atletul duhovnicesc trebuie să ştie că această căldură nu vine nici de sus, nici din vreo altă parte, ci „ţâşneşte din inimă ca şi un izvor al Duhului de viaţă dătător; drept aceea, numai pe ea s-o căutăm şi s-o adăpostim în inimă, păstrându-ne neîncetat mintea slobozită de năluciri şi golită de gânduri şi închipuri deşarte[260]”.

Prin urmare, căldura inimii ajută puterilor sufletului să dobândească rugăciunea neîmprăştiată. Sfântul Teofan Zăvorâtul ne oferă o mărturie preţioasă în această privinţă: „Această flacără este lucrarea Harului Dumnezeiesc; nu e un har special, ci comun tuturor, care cuprinde inima atunci când omul a ajuns la o anumită măsură de curăţie morală. Odată aprinsă, această mică flacără produce în inimă o căldură permanentă, iar rătăcirea gândurilor încetează. I se întâmplă inimii ce i s-a întâmplat şi femeii cu scurgerea de sânge, care s-a atins de poala hainei lui Iisus Mântuitorul, şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei (Luca 8,44). În această stare, se ajunge la rugăciunea neîncetată, Rugăciunea lui Iisus având aici rol de intermediar. Cred că cititorul va înţelege că aceasta este limita superioară pe care o poate atinge rugăciunea omenească.

Aflat în această stare, omul dobândeşte un alt fel de rugăciune, care nu este rod al său, ci îi este dăruită de Harul Dumnezeiesc. Duhul rugăciunii îl cuprinde, călăuzindu-l spre adâncurile inimii, de parcă l-ar lua de mână şi l-ar conduce dintr-o încăpere într-alta. Sufletul este cucerit de o forţă atotputernică şi ţinut aici din voinţă proprie, atât timp cât este stăpânit de această copleşitoare forţă. Cunosc două stadii ale unei astfel de cuprinderi: primul înlesneşte vederea conştientă a sinelui şi a tot ceea ce-l înconjoară. Sufletul poate raţiona şi se poate conduce pe sine, putând chiar să se desfacă de această stare, dacă doreşte. Celui care se roagă, acest prim stadiu îi este cu siguranţă familiar. Iar Sfinţii Părinţi, îndeosebi Sfântul Isaac Sirul, ne înfăţişează un al doilea stadiu al rugăciunii, numit «extaz» sau «răpire», care este superior celui dintâi[261]”.

Aşa cum specifică Sfântul Diadoh al Foticeei, inima poate fi cuprinsă de o căldură sau „ardoare" naturală. Altfel spus, există două feluri de ardoare: firească şi suprafirească.

Despre efectele ardorii suprafireşti, Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie: „Căldura adevărată este un dar al lui Dumnezeu; există însă şi o căldură naturală, care este rodul propriilor tale strădanii şi a stărilor tale trecătoare. Aceste două feluri de căldură sunt la fel de departe una de cealaltă precum este cerul de pământ. La început, nu-ţi este lămurit ce fel de căldură simţi, dar mai târziu, ţi se va descoperi acest lucru. Spui că gândurile te istovesc şi nu-ţi îngăduie să stai neîncetat înaintea Domnului. Acesta este semnul că ardoarea ta nu vine de la Dumnezeu, ci din tine însăţi. Primul rod al căldurii după Dumnezeu este adunarea gândurilor şi aţintirea lor asupra Lui. Gândeşte-te la femeia a cărei scurgere de sânge a încetat brusc; în acelaşi fel, când dobândim căldura dumnezeiască, încetează şuvoiul gândurilor noastre. Ce este necesar, deci? Păstrează căldura naturală, dar nu-i acorda nicio importanţă, considerând-o doar o treaptă spre căldura dumnezeiască. Apoi, mâhnindu-te în inima ta din cauza răcelii râvnei faţă de căldura dumnezeiască, strigă stăruitor către Dumnezeu: «O, Doamne, mântuieşte-mă! O, Doamne, ajută-mă! Milostiveşte-Te către mine! Nu-Ţi întoarce faţa de la mine! Strălucească faţa Ta asupra mea!» Pe lângă acestea, sporeşte înfrânările de la mâncare şi de la somn. Aşază toate lucrurile în mâinile Domnului[262]”.

„Diavolul este capabil să producă şi el în inimă o căldură, pentru a ne abate atenţia de la Dumnezeu. Atunci când o astfel de căldură ne distrage atenţia de la Dumnezeu şi când rugăciunea nu mai este curată, iar omul simte că începe să fie agitat sau tulburat, înseamnă că această căldură este de sorginte satanică. Un atlet duhovnicesc înţelept nu se admiră pe sine însuşi şi nici nu îngăduie minţii sale să fugă din faţa gândului propriei păcătoşenii, din faţa experienţei pocăinţei, a neîncetatei aduceri-aminte de Dumnezeu, întru adânca smerenie a duhului”[263].

Oricare ar fi obârşia căldurii inimii, ea se transmite şi trupului. Atacând poziţia filosofului Varlaam, privitoare la faptul că trupul nu participă la rugăciune, Sfântul Grigorie Palama afirma că aceasta nu este o învăţătură patristică ortodoxă. Nu numai sufletul primeşte încredinţarea lucrurilor celor bune care îl aşteaptă negreşit în vremea ce va să fie, ci şi trupul: „Faţa protomartirului Ştefan a devenit ca a îngerilor din cer[264]”. Naşterea din nou a sufletului o implică şi pe cea a trupului, aşa cum mâhnirea nu cuprinde doar sufletul, „ci trece din suflet în trup şi în simţurile trupeşti[265]”.

Harul Dumnezeiesc care se află în suflet se transmite şi trupului; ilustrând această afirmaţie, Sfântul Grigorie Palama ne vorbeşte despre Moise, a cărui faţă strălucea de lumina dumnezeiască şi despre Sfântul Arhidiacon Ştefan, a cărui faţă arăta asemenea unui înger, în timpul martiriului său”[266]. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu căldura inimii – ea fiind preluată şi de trup. În timpul rugăciunii neîncetate, atunci când se aprinde lumina noetică, şi când, prin intermediul contemplării duhovniceşti, mintea urcă întru dragoste de Dumnezeu ca o făclie înălţată spre tării, „trupul este şi el în mod negrăit înălţat şi încălzit; celor care privesc un astfel de trup li se pare că acesta iese din focul unui cuptor pe care-l văd aievea”[267]. Sudoarea Mântuitorului e de asemenea un semn al căldurii perceptibile pe care „neîncetata rugăciune fierbinte către Dumnezeu o transmite şi trupului”[268].

Sfântul Ioan Scărarul îşi exprima convingerea că, odată slăbită sau pierdută această căldură a sufletului – acest „fericit şi vrednic de iubire zel” al său – trebuie să cercetăm „cu grijă din ce pricină am pierdut-o şi, împotriva acelei pricini luptând”, să ne străduim să recâştigăm „toată dorinţa şi sârguinţa”[269].

Prezenţa Harului în inimă se manifestă şi prin săltarea inimii. Sfinţii Grigorie Palama, Vasile cel Mare şi Atanasie cel Mare ne încredinţează că săltarea sau înălţarea inimii este un semn al Harului: inima tresaltă şi se înalţă „de ardoarea iubirii binelui”[270], iar Sfântul Grigorie Palama adaugă că atunci când sufletul tresaltă de iubire pentru Cel Unic şi preadorit, „tresaltă şi inima, iar săltările sale arată că se află în comuniune cu Harul Dumnezeiesc, ţâşnind din tărâmul acesta dedesubtul cerului, pentru a-L întâmpina pe Domnul când Acesta va veni deasupra norilor, precum a făgăduit”[271]. Inima se pregăteşte încă de pe acum să-L primească pe Împăratul Ceresc. Ea se curăţeşte şi se vindecă de păcate, patimile fiind preschimbate în virtuţi: în loc de a sluji diavolului şi în­dem­nurilor acestuia de a păcătui, ele Îl slujesc pe Dumnezeu. Ini­ma este întru totul curăţită şi gătită spre a-L vedea pe Domnul.

În continuare, ne vom ocupa de această curăţire a inimii şi de binefacerile pe care le oferă ea. Mântuitorul Hristos ne învaţă: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Iacov, ruda Domnului, ne îndeamnă: „Sfinţiţi-vă inimile, voi cei îndoielnici” (Iacov 4, 8). Sfântul Apostol Petru scrie: „Iubiţi-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruinţa” (I Petru 1, 22).

Inima curată ÎI va vedea pe Dumnezeu „şi comorile din El[272]”. Şi încă: „Cel ce şi-a făcut inima curată cunoaşte nu numai raţiunile celor inferioare şi de după Dumnezeu, ci priveşte întrucâtva şi în Dumnezeu Însuşi, iar acesta este capătul cel mai de pe urmă al bunătăţilor”[273]. Vechiul Testament este icoana ascezei trupeşti, iar Evangheliile sau Noul Testament sunt icoane ale curăţiei inimii: „Postul, înfrânarea, culcarea pe jos, starea în picioare, privegherea şi celelalte care se obişnuiesc în legătură cu trupul fac să se liniştească partea afectivă (pasională) a trupului de păcatul cu fapta. Ele sunt o strunire a omului nostru din afară şi un paznic împotriva patimilor cu fapta, ba mai mult, ele ne păzesc, sau ne împiedică şi de la păcatele cu mintea. Curăţia inimii, sau observarea şi păzirea minţii, al cărei chip este Noul Testament, dacă e ţinută de noi cum trebuie, taie toate patimile şi toate relele, dezrădăcinându-le din inimă, şi aduce în schimb bucurie, bună nădăjduire, străpungere, plâns şi lacrimi, cunoştinţă de noi înşine şi de păcatele noastre, pomenirea morţii, smerenie adevărată, iubire nesfârşită faţă de Dumnezeu şi de oameni, şi dragoste dumnezeiască din inimă”[274].

Fără a ignora asceza trupească, care este absolut necesară, Sfinţii Părinţi acordă o mai mare atenţie curăţiei inimii. Asceza trupească pregăteşte terenul pentru lupta lăuntrică cu patimile – însă cel ce o practică fără a se angaja şi în asceza lăuntrică trăieşte în perioada Vechiului Testament. Strădania de a ne purifica inima presupune alungarea „norilor răutăţii din văzduhul inimii”. Numai astfel îl vom putea vedea pe „Soarele dreptăţii, pe Iisus”. Numai astfel ni se vor lumina, „întrucâtva, în minte, înţelesurile măreţiei Lui”[275].

Păzirea inimii

Totodată, Sfinţii Părinţi ne povăţuiesc să ne păzim cu grijă inima înaintea, în timpul şi după curăţirea ei. Este deci trebuinţă de o neîncetată trezvie şi păzire a inimii, întrucât dacă ea este rănită, trupul întreg se va ofili şi se va deteriora: „Precum cel ce a rănit inima plantei a uscat-o întreagă, aşa să înţelegi şi despre inima omului[276]”. Isaia Pustnicul ne îndeamnă să ne cercetam zilnic pentru a înţelege ce se petrece în inima noastră şi a îndepărta din ea cele rele: „Cercetează-te, frate, în fiecare zi, ca să-ţi cunoşti inima şi să vezi ce patimi se află în ea înaintea lui Dumnezeu, şi leapădă-le din inima ta, ca să nu vie osânda şi asupra ta. Fii deci cu luare-aminte la inima ta, frate, şi ia seama la vrăjmaşii tăi, căci sunt vicleni în răutatea lor[277]”.

Această luare-aminte este necesară chiar atunci când omul este încă foarte păcătos: „Căci atunci când va părăsi omul păcatele sale şi se va întoarce la Dumnezeu, pocăinţa sa îl va naşte a doua oară şi-l va face cu totul nou[278]”. „Dumnezeiasca Scriptură cea Veche şi Nouă vorbeşte pretutindeni despre păzirea inimii[279]”. Sfântul Diadoh al Foticeei ne învaţă: „Cel ce petrece pururea în inima sa e departe de toate lucrurile frumoase [amăgitoare] ale vieţii. Căci umblând în duh, nu poate cunoaşte poftele trupului[280]”. După ce ne-am nevoit să ne păzim mintea de necurăţie, alungând din ea gândurile şi nălucirile cele rele pentru a ne păstra inima curată, trebuie să ne păzim limba şi pântecele, întrucât multa vorbărie şi lăcomia pântecelui ne vor întina mintea şi răsuflarea, întinându-ne apoi şi inima – mintea fiind aceea care hrăneşte inima. În Pateric, citim: „Un frate l-a întrebat pe avva Tithoe: «Cum voi păzi inima mea?» Şi i-a zis lui bătrânul: «Cum vom păzi inima noastră, fiind deschisă limba noastră şi pântecele?»[281]”.

Pentru a ne învrednici de o viaţă creştină conştientă şi pentru a dobândi mântuirea, trebuie să ne cercetăm inima neîncetat. Oricare ar fi fost întrebările celor care-i cereau poveţe duhovniceşti, un ascet obişnuia să le spună: „Cercetaţi-vă inima. Ce vă spune inima voastră?” Inima nu este pur şi simplu sălaşul simţămintelor noastre, ci şi locul unde, prin Har şi asceză, se revelează Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

„Este absolut necesar să devenim conştienţi de faptul că inima este locul revelării Mântuitorului, viaţa ascetică întru Hristos îndreptându-se spre această ţintă. Odată ce ne-am cercetat „văzduhul inimii”, trebuie să ne străduim din toate puterile să ne vindecăm inima de bolile sale duhovniceşti. Toţi avem inima bolnavă şi toţi trebuie să ne tămăduim: în esenţă, tămăduirea inimii înseamnă dobândirea mântuirii”[282].

Despietrirea inimii

„Inima trebuie să se spargă. Să se facă din chip asemănare[283]. Aceasta este despietrirea inimii”[284].

Sfântul Ioan Scărarul ne spune în legătură cu despietrirea inimii următoarele: „Am dezgolit, după puţina cunoştinţă şi putere pe care o am, vicleşugurile şi rănile acestei furioase şi nebune ajunse la culme. Căci nu suport să vorbesc mult despre ea. Dar cel ce poate să aducă, în Domnul, din cercare, leacurile acestor răni, să nu se obosească a face neîncetat aceasta. Eu nu mă ruşinez să recunosc neputinţa mea, ca unul ce sunt stăpânit cu tărie de ea. Căci n-aş fi izbutit nici măcar să înţeleg prin mine însumi vicleşugurile şi meşteşugirile ei, dacă n-aş fi înţeles-o şi n-aş fi stăpânit-o cu sila şi dacă n-aş fi bătut-o cu biciul fricii de Dumnezeu, lovind-o cu rugăciunea neîncetată. Numai aşa am putut să şi mărturisesc cele spuse. De aceea a socotit şi tirana şi răufăcătoarea aceasta să spună: «Cei ce au legământ cu mine, văzând pe morţi râd. Stând la rugăciune, ei sunt cu totul împietriţi, învârtoşaţi şi întunecaţi. Văzând Sfânta Masă, rămân nesimţiţi. Împărtăşindu-se de Dar (Sfânta Împărtăşanie, n. n.) se poartă ca şi când ar gusta pâine simplă. Văzând pe cei străpunşi la inimă, ei râd de dânşii. Am învăţat de la tatăl meu care m-a născut pe mine, să omor toate cele ce se nasc din bărbăţie şi osteneală. Eu sunt maica râsului. Eu sunt hrănitoarea somnului. Eu sunt prietena îmbuibării. Nu sufăr o dojană. Sunt împletită cu evlavia mincinoasă»”.

Uimit de cuvintele acestei nebune (nesimţirea n. n.), am întrebat de numele celui ce a născut-o. Iar ea zise: «Eu n-am numai o naştere: zămislirea mea este amestecată şi nestatornică. Pe mine mă face să cresc timpul. Mă întăreşte reaua obişnuinţă. Cel stăpânit de mine nu se va elibera niciodată. Stăruieşte întru multă priveghere cugetând la judecata veşnică; poate aşa voi slăbi puţin. Ia seama la pricina mea, de unde mă nasc în tine şi luptă împotriva maicii mele. Căci nu am una singură la toţi. Roagă-te des lângă cei morţi, zugrăvind în inima ta chipul lor neşters. Dar dacă nu-l zugrăveşti pe acesta cu pensula postului, nu mă vei birui în veac»”[285].

Cine poate despietri inima noastră duhovnicească? Simt această grijă, această întristare, această nedumerire acele suflete care se pocăiesc, care s-au îndreptat spre Domnul, care au părăsit slujirea lumii şi a păcatului. Înaintea lor se descoperă, în toată înfricoşătoarea sa cuprindere şi însemnătate, boala nesimţirii. Ele vor să devină din nou ale lui Dumnezeu. „Şi aceste suflete întâmpină înăuntru lor o împotrivire neaşteptată, necunoscută de către slujitorii lumii: nesimţirea inimii. Inima, pe care viaţa nepăsătoare dinainte a rănit-o de moarte, nu dă niciun semn de viaţă. În zadar adună mintea gânduri despre moarte, despre judecata lui Dumnezeu, despre mulţimea păcatelor sale, despre chinurile din iad, despre desfătările raiului; în zadar se străduieşte mintea să lovească în inimă cu aceste gânduri: inima rămâne fără împreună-simţire faţă de ele, de parcă nici iadul, nici raiul, nici judecata lui Dumnezeu, nici păcatele, nici starea de cădere şi pierzare nu ar avea cu ea nicio legătură. Ea doarme somn adânc de moarte: ea doarme, adăpată şi îmbătată cu otrava păcatului”[286].

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, pentru despietrirea inimii, se cere din partea creştinului o lucrare statornică, răbdătoare, neîncetată, de luptă împotriva vieţuirii lumeşti, o vieţuire liturgică evlavioasă, de trezvie, de milostenie şi dragoste. „Acest fel de viaţă luptă împotriva vieţii de nesimţire – însă numai cu propriile silinţe ale omului nu poate fi omorâtă această moarte a duhului omenesc: nesimţirea este nimicită prin lucrarea Harului Dumnezeiesc. La porunca lui Dumnezeu, Îngerul Lui se pogoară în ajutorul sufletului ostenit şi împovărat, prăvăleşte piatra (Marcu 23,3) împietririi de la inimă, umple inima de umilinţă, vesteşte sufletului învierea, care este urmare obişnuită a umilinţei statornice. Umilinţa este primul semn al învierii inimii faţă de Dumnezeu şi de veşnicie. Ce este umilinţa? Umilinţa este simţirea de către om a milei şi împreună-pătimirii faţă de sine însuşi, faţă de starea sa nenorocită, faţă de starea sa de cădere, faţă de starea sa de moarte veşnică (Faptele Ap. 2,3)”[287].

Din copilărie să ne îndreptăm paşii pe calea sfinţeniei, pentru că slujirea păcatului nimiceşte slujirea lui Dumnezeu. Să nu lăsăm ca păcatele să omoare în inima noastră duhovnicească simţirea duhovnicească a tot ceea ce este dumnezeiesc. „Cine a început să slujească lui Dumnezeu din zilele tinereţii nestricate şi a rămas cu statornicie în această slujire, acela e supus neîncetatei înrâuriri a Sfântului Duh, este pecetluit cu haricele, atotsfintele peceţi care purced din El, dobândeşte la vreme potrivită cunoaşterea cu lucru a Învierii lui Hristos, învie în Hristos cu duhul, se face, prin alegerea şi porunca lui Dumnezeu, propovăduitor al Învierii înaintea fraţilor săi”[288].

Cel care s-a robit păcatului din neştiinţă sau, târât de păcat, a intrat în împărtăşire cu duhurile căzute, s-a alăturat lor, a pierdut în duhul său legătura cu Dumnezeu şi cu locuitorii Cerului. Să nu amânăm tămăduirea noastră de la o zi la alta, ca să nu vină fără de veste moartea, să nu ne răpească pe neaşteptate, ca să nu ne arătăm neînstare a intra în sălaşurile nesfârşitei odihne şi prăznuiri, ca să nu fim aruncaţi, ca nişte neghine netrebnice, în focul iadului, ce arde veşnic şi nu se mistuie niciodată”[289].

Tămăduirea păcatelor învechite şi sădirea în locul lor a virtuţilor este un proces de lungă durată şi de aceea trebuie să cerem cu smerenie lui Dumnezeu, harisma fricii[290] şi vreme de pocăinţă.

Iar Cuviosul Paisie Aghioritul spune că pentru a ne despietri inima, trebuie „să ne punem nu numai în situaţia celorlalţi oameni, ci şi a animalelor, chiar şi a şarpelui. Să ne gândim: «Mi-ar place să fiu şarpe, să ies puţin la soare ca să mă încălzesc şi să vină altul să mă lovească, să-mi zdrobească capul? Nu». Atunci ni se face milă şi vom iubi chiar şi şerpi. Dacă omul nu se pune în situaţia celuilalt, chiar şi a animalelor şi a insectelor, nu devine om”[291].

(Texte din cartea : Inima Duhovnicească. www.cleopacristian.com cărti)

[1] Pentru avva Pamvo, cap. 9, Pateric Egiptean, p. 191.

[2] Sf. Marcu Ascetul, op. cit.,cap. 149, p. 307.

[3] Hierotheu Vlachos, Mitropolit, Psihoterapia ortodoxă, Ed. Învierea – Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, p.179.

[4] Logothetis Spiridonos, Arhim., INIMA în scrierile Sfinţilor Părinţi, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, p. 14.

[5] Ibidem, p.15.

[6] Ibidem, p. 16.

[7] Idem.

[8] Idem.

[9] Idem.

[10] Idem.

[11] Idem.

[12] Sf. Nicodim Aghioritul, Manual sfătuitor. p. 54.

[13] Cleopa Ilie, Arhim. Urcuşul spre Înviere, Editura Trinitas, Iaşi 1992, p. 215.

[14] Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire la Psalmu Il,  p 14.

[15] Teşu Ioan, Pr. conf. dr., Omul-Taină Teologică, Editura Christiana, 2004, p. 134.

[16]Ibidem, p. 66.

[17] Talasie Libianul şi Africanul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea bună, în Filocalie… Vol.   4, Editura Harisma, Bucureşti, 1994, p. 66

[18] M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mică Dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, în româneşte de Maria-Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 180.

[19] Teşu Ioan, Pr. conf. dr., Omul-Taină Teologică, Editura Christiana, 2004, p. 119.

[20] M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mică Dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, în româneşte de Maria-Cornelia Oros, Editura Deisi, Sibiu, 1995, p. 179.

[21] Ibidem, p. 180.

[22] Teşu Ioan, op. cit., p. 120.

[23] Ibidem, p. 127.

[24] Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 221.

[25] Teşu Ioan, Pr. conf. dr., Omul-Taină Teologică, Editura Christiana, 2004, p. 127.

[26] Isihie Sinaitul, op. cit., p. 83.

[27] Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale…, p. 159.

[28] Sf. Isaac Sirul, op. cit., p. 221.

[29] Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în Filocalia rom. vol. 12, p. 120.

[30] Calist Patriarhul, op. cit., p. 362.

[31] Ibidem, p.441.

[32] Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., p. 234.

[33] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete teologice, în Filocalia…, vol. 2, p. 207.

[34] Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 223 de capete…,p. 66.

[35] Calist Patriarhul, op. cit., p. 325.

[36] Diadoh al Foticeii, op. cit., p. 458.

[37] Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., p. 172.

[38] Sf. Macarie Egipteanul, op. cit., p. 113.

[39] Idem, p. 164.

[40] Idem.

[41] Idem.

[42] Ibidem, C.W.S., p. 154.

[43] Cleopa Ilie, arhim. Urcuşul spre Înviere, Editura Trinitas, Iaşi 1992, pp. 215-216.

[44] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, E.I.B.M. al B.O.R, Bucureşti, 2001, pp. 85-86.

[45] Ibidem, p. 91.

[46] Ibidem, p. 86.

[47] Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, pp. 218, 224.

[48] Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, Ed. Christiana, Buc., 2003, p. 47.

[49] Sf. Marcu Ascetul, „Despre Botez”, Filocalia rom., vol. I, Humanitas, Bucureşti, 1999.

[50] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. II, A patra sută..., Editura Harisma, 1993, p. 151.

[51] Sfântul Simeon Metafrastul, Filocalia vol. V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 307-308.

[52] Teşu Ioan, Pr. conf. dr., Omul-Taină Teologică, Editura Christiana, 2004, pp. 129-130.

[53] Ibidem, p. 130.

[54] Sf. Isaac Sirul, op. cit., p. 415.

[55] Calist şi Ignatie Xanthopul, op. cit., p. 142.

[56] Sfinţii Părinţi înţeleg prin inima duhovnicească, întregul dinamism psihosomatic al omului: mintea, voinţa, sentimentul sau într-o altă terminologie: raţiunea, iuţimea şi pofta. Ele se numesc în întregul lor inima duhovnicească, deoarece, pe lângă deosebirea funcţiilor lor, ele sunt facultăţi individuale ale sufletului omenesc.

[57] Logothetis Spiridonos, Arhim., INIMA în scrierile Sfinţilor Părinţi, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, p. 27.

[58] Sfântul Isaac Sirul, Nevoinţe ascetice, cap. 8.

[59] Ibidem, cap. 2.

[60] Logothetis Spiridonos, Arhim., op. cit.,, p. 28.

[61] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia…, vol. 3, p. 69.

[62] Parafrază în 150 capete…, p. 321.

[63] Stăniloae Dumitru, Pr. Acad., op. cit., p. 126.

[64] Sf. Macarie Egipteanul, Filocalia (orig. gr.), vol. 4, p. 24.

[65] Sf. Apostol Pavel spune: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (I Corinteni 12, 27).

[66] „Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat” (I Corinteni 12,13).

[67] Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, Ed. Christiana, Buc., 2003, p. 139.

[68] Tomas Spidlik, op. cit., p. 172.

[69] Ieroschim. Daniil de la Rarău, Sfinţita Rugăciune, Editura Christiana, 2008, pp. 78-79.

[70] Ibidem, p. 79.

[71] Ibidem, pp. 79-80.

[72] Ibidem, p. 80.

[73] Idem.

[74] Idem, p. 80.

[75] Ibidem, p. 81.

[76] Ibidem, pp. 81-82.

[77] Ibidem, p. 99.

[78] Sf. Simeon Metafrastul, Filocalia rom. vol. VI, Editura I.B.M. al B.O.R. 1980, p. 315.

[79] Logothetis Spiridonos, Arhim., INIMA în scrierile Sfinţilor Părinţi, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, p. 31.

[80] Diadoh al Foticeii Manual sfătuitor, pp. 112-113.

[81] Logothetis Spiridonos, Arhim., op. cit., p. 33.

[82] Idem.

[83] Ibidem, p. 34.

[84] Cuviosul Isaia Pustnicul, op. cit., p. 297.

[85] Chiţescu N., prof., Todoran Isidor, pr. prof., Petreuţă I, pr. prof., Teologia Dogmatică şi Simbolică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 283.

[86] Plămădeală Antonie, Mitropolit, Rugul Aprins, Trei Conferinţe ale Părintelui Daniil Tudor, la Cernăuţi, în 1943,  Sibiu 2002, pp. 139-140.

[87] Logothetis Spiridonos, Arhim., op. cit., p. 22.

[88] Ieroschim. Daniil de la Rarău, Sfinţita Rugăciune, Editura Christiana, 2008, pp. 39-40.

[89] Pateric Egiptean, Pentru avva Pamvo, cap. 9, op. cit., p. 191.

[90] Sf. Marcu Ascetul, op. cit., cap. 149, p. 307.

[91] Sf. Macarie Egipteanul, Cuvânt despre paza inimii, Scrieri, Bucureşti, 1992, p. 283.

[92] Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 133.

[93] Ibidem, p. 10.

[94] Sf. Maxim, op. cit., IV, cap. 73, p. 137.

[95] Sf. Grigorie Palama, EF, pp. 409-410.

[96] Ibidem, p. 310.

[97] Nichifor din Singurătate. Cuvânt despre rugăciune, Filocalia, vol. 7, p. 24.

[98] Sf. Diadoh al Foticeei, op. cit., cap. 77, p. 427.

[99] Ibidem, cap. 79, pp. 428-429.

[100] Ibidem, cap. 76, p. 426.

[101] Ibidem, cap. 79, p. 429.

[102] Ibidem, cap. 84, p. 434.

[103] Mitropolitul Teolipt, op. cit., p. 48.

[104] Ibidem, p. 49.

[105] Hierotheu Vlachos, Mitropolit, Psihoterapia ortodoxă, Ed. Învierea – Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, p.179.

[106] Arhimandritul Sofronie, Viaţa Lui este viaţa mea, p. 44.

[107] Hierotheu Vlachos, Mitropolit, Psihoterapia ortodoxă, Ed. Învierea – Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, p.186.

[108] Ibidem, p. 43.

[109] Idem.

[110] Ibidem, p. 42.

[111] Ibidem, p. 44.

[112] Hierotheu Vlachos, Mitropolit, Psihoterapia ortodoxă, Ed. Învierea – Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, p.187.

[113] Sf. Grigorie Palama, Triade, 1, 2, 3; CWS, p. 43.

[114] Ibidem, Triade, 1, 3, 41.

[115] Arhimandritul Sofronie, Sfântul Siluan, p. 47.

[116] Hierotheu Vlachos, Mitropolit, Psihoterapia ortodoxă, Ed. Învierea – Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, p.188.

[117] Ibidem, pp. 190-191.

[118] Sf. Isihie Sinaitul, op. cit., II, cap. 3, p. 83.

[119] Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., II, cap. 70, p. 137.

[120] Sf. Filotei Sinaitul, op. cit., cap. 23, p. 129.

[121] Sf. Maxim, Capete teologice (gnostice). II, cap. 81, Filocalia, vol. 2, p. 208.

[122] Ibidem, II, cap. 80, p. 207.

[123] Ibidem.

[124] Ibidem, II, cap. 83, p. 208.

[125] Sf. Petru Damaschin, op. cit., Cartea întâia, Nu este contrazicere în dumnezeieştile Scripturi, pp. 113-114.

[126] Avva Filimon, Cuvânt foarte folositor, Filocalia, vol. 4, p. 189.

[127] Sf. Macarie Egipteanul, Alte 7 Omilii. VII, 1, op. cit.,, p. 337.

[128] Sf. Maxim, op. cit., II, cap. 11, p. 183.

[129] Sf. Macarie Egipteanul, op. cit., Omilia a VI-a, cap.29, p. 335.

[130] Sf. Grigorie Sinaitul, op. cit., cap. 7, p. 93.

[131] Sf. Ioan Scărarul, op. cit., Cuvântul XXVIII, p. 504.

[132] Ibidem, Cuvântul XXVI, p. 407.

[133] Sf. Teofan Zăvorâtul, Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi, Bacău, 1998, 45, p. 206.

[134] Sf. Macarie Egipteanul, op. cit., Omilia a V-a, cap. 4, p. 316.

[135] Sf. Maxim, Capete despre dragoste, IV, cap. 71, p. 137.

[136]  Sf. Isihie Sinaitul, op. cit., II, cap. 11, p. 85.

[137] Ibidem, II, cap. 10, p. 84.

[138] Sf. Filotei Sinaitul, op. cit., cap. 4, pp. 117-118.

[139] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, cap. 3, Filocalia, vol. 8, pp. 227-228.

[140] Sf. Grigorie Sinaitul, Scrieri (orig. engl.), p.82.

[141] Sf. Grigorie Palama, Către Xenia, Filocalia greacă, vol. 4, p. 109.

[142] Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire la Psalmul 1.

[143] Hieromonach Ierotheos Vlachas, Psychotherapy, Levadia, 1994, p. 158.

[144] Teşu Ioan, Pr. conf. dr., Omul-Taină Teologică, Editura Christiana, 2004, p. 120.

[145] Ibidem, p. 121.

[146] Sf. Grigorie Palama, Al Sfântului Grigorie Palama, cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie, în Filocalia …, vol.7, p. 259.

[147] Metoda sau cele 199 de capete de la Calist şi Ignatie Xanthopol, în Filocalia…vol. 2, p. 172.

[148] Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, în Filocalia…, vol. 6, p. 107.

[149] Calist Angelicude, Meşteşugul liniştirii, în Filocalia…, vol. 2, p. 391.

[150] Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în Filocalia…, vol. 6, p.66.

[151] Sf. Isaac Sirul, Cuvânt despre sfintele nevoinţe, în Filocalia…, vol. 3, p. 224.

[152] Teşu Ioan, Pr. conf. dr., Omul-Taină Teologică, Editura Christiana, 2004, p. 121.

[153] Oliver Clement, Question sur l’homme, Paris, 1972, p. 83.

[154] V. Zelinsky, Le coer, sacrament du Nom, în „Nouvel revue theologique”, tome 119/nr.2, 1997, p. 240.

[155] V. Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Studii introductive şi note, Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti, p. 231.

[156] Stăniloae Dumitru, Pr. Acad., Spiritualitatea ortodoxă, Ascetica şi Mistica, Editura I.B.M. al B.O.R, Bucureşti, 1992, p. 237.

[157] Panayotis Nelias, Omul-animal îndumnezeit. Pentru o antropologie ortodoxă,  Studiu introductiv şi trad. Diac. Ioan J. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1994, p. 133.

[158] John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palama şi mistica ortodoxă, trad. de Angela Pagu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 26.

[159] Grigorie T. Marcu, Diacon dr., Antropologie paulină, cu o prefaţă de Dr. Vasile Gheorghiu, Sibiu, 1941, p. 45.

[160] Ibidem, p. 40.

[161] Tomas Spidik, op. cit., p. 108.

[162] Idem.

[163] Panayotis Nellas, op. cit., p. 133.

[164] Teşu Ioan, op. cit., p. 124.

[165] Tomas Spidik, op. cit., p. 106.

[166] M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mică Dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, în româneşte de Maria-Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 179

[167] V Zelinsky, op. cit., p. 240.

[168] B. Vişeslavţev, Însemnătatea inimii în religie, în „Revista teologică”, anul XXIV (1934), nr. 1-2, p. 32.

[169] Vladimir Lossky, op. cit., p. 232.

[170] Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, vol. 2; Teologia rugăciunii minţii, trad. de Pr. prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Mânăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, p. 22.

[171] Ibidem, p. 52.

[172] Mladin Nicolae, Prelegeri de mistică ortodoxă, Editura Veritas, Târgu-Mureş, 1996,  p. 196.

[173] Tomas Spidik, op. cit., p. 109.

[174] B. Vişeslavţev, Însemnătatea inimii în religie, în „Revista teologică”, anul XXIV (1934), nr. 1-2, p. 35.

[175] Idem.

[176] Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, în Filocalia…, vol. 5, p. 352.

[177] Parafrază în 150 capete… în Filocalia…, vol. 5, p. 352.

[178] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, Trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Chiţescu. E.I.B.M. al B.O.R, Bucureşti, 1992, p. 283.

[179] Ibidem, p. 164.

[180] Ibidem, p. 159.

[181] Teşu Ioan, Pr. conf. dr. Omul-Taină Teologică, Editura Christiana, 2004, p. 126.

[182] Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, p. 255.

[183] Vezi subcapitolul: Ce sunt afectele?, p.30

[184] Logothetis Spiridonos, Arhim., INIMA în scrierile Sfinţilor Părinţi, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, p. 24.

[185] Teşu Ioan, Pr. conf. dr., Omul-Taină Teologică, Editura Christiana, 2004, p. 123.

[186] Ibidem, p.133.

[187] Sf. Isihie Sinaitul, op. cit., I, cap. 45, p. 69.

[188] Sf. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 62, Filocalia, vol. l, p. 276.

[189] Ibidem, cap. 21, p. 272

[190] Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., I, cap. 48, p. 205.

[191] Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 53.

[192] Sf. Marcu Ascetul, op. cit., cap. 20, p. 272.

[193] Hierotheu Vlachos, Mitropolit, Psihoterapia ortodoxă, Ed. Învierea – Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, p. 201.

[194] Avva Dorotei, SC 202, 2, p. 526.

[195] Sf. Marcu Ascetul, op. cit., cap. 177, p. 287.

[196] Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii… (Luca 21,34), ne spune Domnul Iisus Hristos.

[197] Sf. Ignatie Briancianinov, Predici, Editura Sofia, Bucureşti, p. 125.

[198] Sf. Ioan Scărarul Scara, Cuvântul XVII, E.I.B.M. al B.O.R., 1980, p. 254

[199] Ibidem, p. 255.

[200] Sf. Ignatie Briancianinov, Predici, Editura Sofia, Bucureşti, pp. 125-126.

[201] Ibidem, p. 126.

[202] Idem, p. 126.

[203] Ibidem, p. 127.

[204] Sf. Ioan Scărarul. op. cit., Cuvântul V., p. 218.

[205] Ibidem, Cuvântul VII, p. 257.

[206] Ibidem.

[207] Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., II, cap. 32, p. 238

[208] Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte. cap. 210, p. 315.

[209] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, cap. 104, p. 128.

[210] Sf. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 19, p. 272.

[211] Sf. Filotei Sinaitul, op. cit., cap. 13, pp. 121-122.

[212] Sf. Marcu Ascetul, op. cit., cap. 18, p. 272.

[213] Sf. Simeon Noul Teolog, Capete teologice şi practice, cap. 63, Filocalia, vol. 6, p. 32.

[214] Un sfânt isihast anonim, Teoria neptică (orig. gr.), pp. 171-174).

[215] Hierotheu Vlachos, Mitropolit, Psihoterapia ortodoxă, Ed. Învierea – Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, p. 206.

[216] Sf. loan Scărarul, op. cit., Cuvântul VII, p. 256.

[217] Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte, cap. 217, p. 316.

[218] Sf. Teofan Zăvorâtul, Arta rugăciunii (orig. engl.), p. 117.

[219] Ibidem, p. 127.

[220] Sf. Ioan Scărarul, op. cit., Cuvântul VII, p. 257.

[221] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă. Cuvântul X, Filocalia, vol. 10, p. 72.

[222] Ibidem.

[223] Sf. Evagrie Ponticul, op. cit., cap. 5, p. 92.

[224] Ibidem, cap.5-6, pp. 92-93.

[225] Sf. Ioan Scărarul, op. cit., Cuvântul VII, p. 244.

[226] Avva Pimen, cap. 119, op. cit., p. 182.

[227] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 341, Filocalia, vol. 11, p. 352.

[228] Pentru avva Arsenie, cap. 41, op.cit., p. 23.

[229] Sf. Simeon Noul Teolog, CWS, p. 314.

[230] Ibidem.

[231] Ibidem, p. 313.

[232] Ibidem.

[233] Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., I, cap. 70, p. 214.

[234] Ibidem, I, cap. 69, pp. 213-214.

[235] Sf. Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit., cap. 58, p. 129.

[236] Pentru avva Pimen, cap. 119, op. cit., p. 182.

[237] Ibidem, cap. 122, p. 182.

[238] Sf. Ioan Scărarul, op. cit., Cuvântul X, p. 277.

[239] Ibidem, Recapitularea la Cuvântul XXVI, p. 367.

[240] Sf. Isaac Sirul, op. cit., Cuvântul X, p. 72.

[241] Sf. Ioan Scărarul, op. cit., Cuvântul VII, p. 255.

[242] Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., III, cap. 34, p. 282.

[243] Sf. Marcu Ascetul, op. cit., I, cap. 15, p. 271.

[244] Sf. Evagrie Ponticul, op. cit., cap. 7-8, p. 93.

[245] Hierotheu Vlachos, Mitropolit, Psihoterapia ortodoxă, Ed. Învierea – Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, p. 215.

[246] Sf. Ioan Scărarul, op. cit., Cuvântul XXVIII, p. 504.

[247] Ibidem, Cuvântul XXVI, pp. 407-408.

[248] Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., II, cap. 9, p. 230.

[249] Sf. Ioan Scărarul, op. cit., Cuvântul I, p. 152.

[250] Ibidem, Cuvântul XXVIII, p. 503.

[251] Ibidem.

[252] Hierotheu Vlachos, Mitropolit, Psihoterapia ortodoxă, Ed. Învierea – Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, pp.217-218.

[253] Sf. Teofan Zăvorâtul, Viaţa duhovnicească, cap. 53, pp. 233-234.

[254] Ibidem, cap. 52, p. 232.

[255] Sf. Isihie Sinaitul, op. cit., II, cap. 6, p. 84.

[256] Ibidem, II, cap. 3, p. 83.

[257] Ibidem, II, cap. 54, p. 97.

[258] Sf. Filotei Sinaitul, op. cit., cap. 4, p. 118.

[259] Sf. Diadoh al Foticeei, op. cit., cap. 74, pp. 425-426.

[260] Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia greacă, vol. 4, p. 342.

[261] Sf. Teofan Zăvorâtul, Arta rugăciunii (orig. gr.), p. 65.

[262] Ibidem, p. 159.

[263] Hierotheu Vlachos, Mitropolit, Psihoterapia ortodoxă, Ed. Învierea – Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, p.223.

[264] Sf. Grigorie Palama, Triade, 1, 3, 33, apud. părintele Dumitru Stăniloae, op.cit., pp. 77-78.

[265] Ibidem, p. 78.

[266] Ibidem, p. 77.

[267] Ibidem, p. 78.

[268] Idem.

[269] Sf. Ioan Scărarul, op. cit., Cuvântul I, p. 147.

[270] Sf. Grigorie Palama, op. cit., p. 79.

[271] Ibidem.

[272] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, IV, cap. 72, p. 137.

[273] Sf. Maxim, Capetele teologice (gnostice), II, cap. 80.

[274] Sf. Isihie Sinaitul, op. cit., II, cap. 10-11, p. 85.

[275] Sf. Filotei Sinaitul, op. cit., cap. 8, p. 120.

[276] Ibidem, I, cap. 78, p. 76.

[277] Isaia Pustnicul, Despre păzirea minţii, cap. 20-21, Filocalia, vol. l, p. 459.

[278] Ibidem, cap. 22, p. 459.

[279] Ibidem, cap. 23, p. 459.

[280] Sf. Diadoh al Foticeei, op. cit., cap. 57, p. 413.

[281] Pentru avva Tithoe, cap. 3, op. cit., p. 229.

[282] Hierotheu Vlachos, Mitropolit, Psihoterapia ortodoxă, Ed. Învierea – Arhiepiscopia Timişoarei, 1998, p. 132.

[283] Asemănarea cu Dumnezeu prin sfinţenie.

[284] Ieroschim. Daniil Sandu Tudor, Ce e omul? Editura Christiana, Buc. 2006, p. 35.

[285] Sf. Ioan Scărarul Scara, Cuvântul XVII, E.I.B.M. al B.O.R., 1980, p. 258.

[286] Sf. Ignatie Briancianinov, Predici, Editura Sofia, Bucureşti, p. 127.

[287] Ibidem, p. 128.

[288] Idem, p. 128.

[289] Ibidem, p. 129.

[290] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 226.

[291] Paisie Aghioritul, Cuvios, Patimi şi virtuţi, Editura Evan­ghe­lismos, Bucureşti, 2007, p. 226.