Cleopa Cristian

Duminica dinaintea Botezului Domnului (Ev. Mc. 1, 1-8)

Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Precum este scris în proroci: Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnu­lui, drepte faceţi cărările Lui. Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în răul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lacusta şi miere sălbatică. Şi propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, că­ruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.

Domnul vine în lume ca s-o vindece, s-o înnoiască, s-o ridice din moarte.

Vine ca o căpetenie în mijlocul oştirii sale, înconjurat de cete­le îngereşti. Te-aştepţi să vezi un prinţ un comandant păzit şi nu-i decât un copilaş vânat ca o căprioară, din prima clipă a vieţii, de regii şi pu­ternicii pământului.

Toată slava este a Lui din veşnicie.

În viaţa Lui pământească au fost, în mare, trei începuturi.    

1. Unul a fost însemnat de zămislirea şi naşterea Sa;
2. Al doilea de Botez;
3. Al treilea de Învie­re.

     Primul început înseamnă venirea Lui în lume,

      Al doilea, învăţă­tură dată prin cuvânt şi prin fapte (pentru că în copilărie învăţătu­ra şi lucrarea de minuni a fost tainică, negrăită şi nevăzută).

       Iar al treilea înseamnă întemeierea Împărăţiei Sale celei veşnice.

     În vre­mea primului şi ultimului început, îngerii au fost văzuţi şi de alţii, însă la cel de-al doilea început, la Botez, S-a arătat Însăşi Preasfânta Treime. Dar nici al doilea început n-a fost fără de înger. S-a ivit un înger, dar nu un înger fără-de-trup, ci un om pe nume Ioan, fiul marelui preot Zaharia şi al soţiei acestuia, Elisabeta. Nu era un în­ger ca toţi îngerii, ci prorocul l-a numit înger: „Iată, Eu trimit pe în­gerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele” (Maleahi 3,1).

Cu această prorocie îşi începe Evanghelia Sfântul Evanghelist Marcu. Minunată taină! Fiecare Evanghelist începe altfel.

• Ioan în­cepe cu veşnicia;
• Matei începe cu Avraam;
• Luca începe cu naşterea Mântuitorului.
• Marcu începe cu Botezul în Iordan. Cum de nu încep toţi Evangheliştii la fel? Dar oare Hristos începe într-un sin­gur fel? Greu e şi să numeşti începătura unui lucru neînsufleţit, cu atât mai mult a unui om viu! Cum să vorbeşti atunci de Dătătorul de viaţă, de la care îşi ia început orice viaţă? Cele patru începuturi pot fi pătrunse de mintea şi de priceperea noastră în realitatea în­făţişată nouă de cei patru Evanghelişti, precum şi în fiecare dintre noi înşine.

Unul este începutul nostru în Dumnezeu, următorul înce­putul nostru în strămoşi, al treilea începutul nostru în părinţi şi al patrulea începutul lucrării noastre în lume.

Hristos însă mai are şi un al cincilea început, şi acesta este începutul Lui în noi.

Începutul lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu şi al Evangheliei Sale în noi este atunci când Se naşte în noi ca singur Mântuitor; atunci când nu mai este o candelă de aur plină cu ulei care zace neaprinsă, ci o aprindem şi ea începe să ne lumineze şi să ne încălzească; atunci când începe să fie pâinea noastră cea de toate zilele fără de care nu mai putem fi nici o zi măcar; atunci când este pentru noi mai de preţ decât lumea toată, decât toate lucrurile de preţ, decât rudenii­le noastre şi prietenii noştri şi decât însăşi viaţa pe acest pământ.

Acesta este, pentru noi, adevăratul început al lui Hristos. Nu­mai odată cu el putem fi în stare să înţelegem celelalte patru înce­puturi arătate de cei patru Evanghelişti.

Evanghelistul Marcu îşi deschide Evanghelia cu începutul predicării între oameni şi al slujirii lui Hristos în lume. Şi nu întârzie să înfăţişeze în adevărata ei însemnătate profeţia lui Maleahi despre Botezătorul Ioan, înger care va merge înaintea feţei Domnului.

De ce prorocul şi Evanghelistul îl numesc pe Ioan înger, când Ioan este om?

• Mai întâi, pentru că Ioan a fost în viaţa sa ca un înger din cer, mai aproape decât toţi oamenii de vieţuirea îngerească.
• Apoi, ca să se vadă limpede că ţinta lucrării pe pământ a lui Hris­tos a fost să facă din oameni îngeri — din oameni muritori, păcă­toşi, robi din fire, să facă fiinţe fără de moarte, fără de păcat, libere din fire, aşa cum sunt şi îngerii în ceruri.

În ce fel era Ioan asemenea unui înger?

Mai întâi, prin   ascultarea faţă de Dumnezeu.

Apoi, prin libertatea faţă de lume; şi în al treilea rând, prin negrija faţă de trup. Prima însuşire e fundamentală pentru lume, a doua izvorăşte din prima, iar a treia, din a doua.

Îngerii ascultă desăvârşit de Dum­nezeu. Lor li se dezvăluie în fiecare zi tainele de negrăit ale înţelep­ciunii, puterii şi iubirii lui Dumnezeu, iar ascultarea lor faţă de Ziditorul este nesilită, izvorăşte din bucurie şi supunere. Sfântul Ioan Botezătorul şi el a fost ascultător lui Dumnezeu din tinereţile sale.

Fiind născut din părinţi în vârstă, a rămas orfan din copilărie şi nu l-a mai avut decât pe Dumnezeu drept Părinte. Deoarece tatăl său, Zaharia, fu­sese mare preot, trebuie că şi Ioan L-a cunoscut mai adânc pe Dumnezeu. Zămislirea sa din pântece sterp prin puterea lui Dumnezeu nu-i era străină. De vreme ce Evanghelistul Luca ştie istoria minunată a zămislirii sale, cu atât mai mult o ştie şi el. Ştie că naş­terea i-a fost vestită de îngerul lui Dumnezeu şi ştie şi ce prorocie a rostit îngerul: „Va fi mare înaintea Domnului... şi încă din pântecele mamei sale se va umplea de Duhul Sfânt... Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Luca 1,15-17).

Sfântul Ioan Botezătorul s-a închinat Domnului Iisus Hristos pe când se afla în pântecele maicii sale Elisabeta: „Iată, cum veni la mine glasul salutării tale, pruncul (Sfântul Ioan Botezătorul) a săltat de bucurie în pântecele meu” (Luca 1, 44).

Toate acestea s-au săpat în inima sa ca pe o tablă de piatră. Dumnezeu a descoperit din frage­dă copilărie cărările vieţii sale, încât el a ştiut dintru început ce are să facă şi ce fel de viaţă are să ducă. „S-a dus în pustie” (Luca 1, 80) pentru ca duhul lui să fie zi şi noapte una cu voinţa Dumnezeului Celui Viu. S-a dăruit cu totul lui Dumnezeu, doar de la El aştep­tând totul. N-avea trebuinţă sa fie învăţat de oameni, pentru că Cel de la care îşi primiseră oamenii cunoştinţa trecând-o de la unii la alţii, vorbea El Însuşi cu Ioan şi-i dezvăluia voile Sale. Aşa, ieşit din lume, Ioan s-a lipit cu totul de Dumnezeu, întocmai ca sfinţii îngeri. Întocmai ca îngerii sorbea şi el din Izvorul înţelepciunii, pu­terii şi iubirii, şi pentru aceasta l-a numit prorocul înger.

Iar Ioan mai este asemenea îngerilor şi prin neatârnarea sa faţă de lume şi de oameni.

Pentru el, lumea era praf. Pentru el oamenii erau o turmă rătăcită de păstor. Ce e lumea, şi ce e omul în faţa pu­terii Dumnezeului Celui Viu?

Ce lucru bun îţi poate da lumea pe care să nu-l fi luat de la Dumnezeu, sau cu ce te poate vătăma fără voia Lui? De ce atunci să se ploconească Ioan în faţa lumii? Ce să aştepte de la o lume îndatorată cu totul lui Dum­nezeu, care nu are nimic al ei? De ce să se teamă el de o lume care trăieşte prin frică şi respiră prin frică? Nefiind legat în niciun fel de lume, neavând nicio frică de ea, Ioan, ca un înger al lui Dumne­zeu tună fără patimă asupra mai-marilor Ierusalimului, dinaintea cărora oamenii se plecau ca în faţa unor idoli: „Neam de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?” (Luca 3, 7), şi varsă mustrări asupra lui Irod „pentru toate relele pe care le-a făcut” (Luca 3, 19). Ioan ţinea seama numai de Dumnezeu şi de sfânta Lui voie. Nu făcea deosebire între oameni, nu se uita nici la haină, nici la cin, nici la ştiinţă, nici la avere, nici la ani — ci numai la suflet. Ochii săi nu vedeau la om trupul, ci sufletul, care pentru văzul altora e acoperit de trup ca de o mască. Asemenea libertate faţă de lume şi de oa­meni o au numai îngerii lui Dumnezeu, şi pentru aceasta l-a numit prorocul înger.

Şi iarăşi, Ioan era ca un înger prin negrija faţă de cele pămân­teşti, îngerii nu sunt făpturi trupeşti ca oamenii, ei sunt înveşmân­taţi în splendoarea fiinţei lor — în „trupuri cereşti” (I Corinteni 15, 40). Îngerii nu au nicio grijă de sine. Nu se ostenesc îngrijorându-se ce vor mânca, sau ce vor bea, sau cu ce se vor îmbrăca. Îl slu­jesc pe Dumnezeu şi ştiu că de la El au hrană şi adăpare şi îmbrăcăminte. Care stăpân de pe pământ îşi lasă oamenii să umble flă­mânzi şi goi? Cu cât mai mult poartă Dumnezeu de grijă slujitori­lor Săi credincioşi! „Cine dintre voi, griji făcându-şi, poate să adauge staturii sale un cot?” (Matei 6, 27). Suntem înconjuraţi de Dumnezeu mai mult decât de aer, mai mult decât de lumina soarelui. El ştie din ce suntem zidiţi şi de ce avem nevoie, El ne împlineşte toate trebuinţele zi cu zi. De ce nu vor să înţeleagă toţi oamenii lucrul acesta? Dar, poate întreabă cineva, cum de vin atunci vremuri de lipsuri şi foamete? Vin pentru că Dumnezeu poartă de grijă nu nu­mai trupului, ci şi sufletului; într-adevăr, vedem că uneori foamea trupească hrăneşte sufletul. Cea mai bună dovadă este postul. Cine posteşte îşi hrăneşte sufletul. De obicei un trup umplut la saţ înfăţişează un suflet cu totul gol. Dimpotrivă, cu cât posteşte cine­va mai mult, cu atât mai puţin îi pasă de trup şi cu atât mai multă bucurie are în suflet. Însă acest lucru nu se dobândeşte din auzite; ca să convingă, trebuie trăit.

Sfinţii nu şi-au cules înţelepciunea din cărţi, ci din trăire. La fel şi Ioan, a învăţat să scape de grija trupului nu studiind tomuri, nu cercetându-i pe înţelepţii care „îţi spun, dar nu-ţi arată", ci lucrând însuşi negrija faţă de trup. A căutat să postească şi a văzut că omul poate să trăiască nu numai fără mâncarea pe care o dobândeşte cu atâta osteneală, ci chiar şi fără pâine! Ioan se hrănea cu „lacusta şi miere sălbatică”. Cu lacusta (carob) ce creştea în pustie şi cu mie­rea amară a albinelor sălbatice. Nu bea nici vin, nici băutură tare. Dar nu se spune că n-ar fi avut vreodată ce mânca şi ce bea. Nu la­custa şi mierea îl hrăneau, ci puterea lui Dumnezeu care se îm­părtăşeşte credincioşilor Lui prin acelea. „Pâine îngerească a mâncat omul” (Psalm 77, 29). Aşa stau lucrurile cu cei credincioşi şi ascultă­tori, pe când cei lipsiţi de credinţă şi nesupuşi au nevoie nu numai de mese bogate, ci şi de o mulţime de leacuri! Pentru că mulţimea bucatelor nu-i hrăneşte, ci le face rău.

Nu-şi făcea griji Ioan nici pentru straie şi locuinţă. Casa lui era pustia acoperită de bolta cerului, şi haina lui din păr de cămilă, în­cinsă cu o cingătoare de piele. Şi Ilie se încingea cu o curea de pie­le, semn al morţii patimilor şi al împlinirii voinţei lui Dumnezeu. Dar încălţări? Dar pălărie? Când mergi mult desculţ, picioarele înseşi ajung să-ţi fie încălţări. Şi când mergi mult cu capul descope­rit sub bolta înstelată, cununa cuprinzătoare a stelelor ajunge să-ţi fie cel mai bun acoperământ. Sufletul şi-l vedea înveşmântat mai degrabă în straiul îngeresc strălucitor ca soarele decât în stricăciu­nea trupească; poate că, asemeni Apostolului Pavel, nici „nu ştia dacă este în trup sau afară de trup” (II Corinteni, 12, 3-4). Dormea fie sub cerul liber, fie în vreuna din multele peşteri din pustia de dincolo de Iordan. Dar ce-i era lui de vreme ce inima i se odihnea la sânul Ziditorului său? Vipere otrăvite, lei flămânzi îi erau ve­cini; dar ce-i era lui, de vreme ce Ochiul atoatevăzător veghea necontenit asupra-i! Fiarele îl respectau ca pe un stăpân, ca pe Adam în Rai. De ce s-ar fi temut, dacă de sufletul său nu se pu­teau atinge? El se privea doar în lumina sufletului, nu şi a trupului. Oamenii care au drept măsură numai trupul se îngrijesc numai de trup. Sfântul Ioan se îngrijea numai de suflet, voinţa lui Dumnezeu era singura lui lege, singurul lui îndreptar. Aici iarăşi era asemenea sfinţilor îngeri, şi pentru aceasta l-a numit prorocul înger.

(Sfântul Grigore Teologul spune: „Ascetul, sleindu-şi trupul, sleieşte păcatul; lupta lui e să fie netrupesc, istovind partea muritoare prin cea nemuritoare").

Mai sunt şi alte profeţii despre Ioan. Marele Isaia l-a numit „Gla­sul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Isaia 40, 3). Pe când prima profeţie are în vedere mai mult însuşirile lui Ioan, aceasta de acum este asupra lucrării sale.

Prin „pustie" înţelegem mai întâi deşertul de dincolo de Iordan, de unde a venit marele Înaintemergător al lui Hristos ca să deştepte pe oameni strigând:

• Pocăiţi-vă!
• Iată, securea stă la rădăcina pomilor!
• Iată, orice pom care nu aduce roadă se taie şi se aruncă în foc!
• Iată, vine Cel Care este mai mare decât mine, vine cu lopata în mână!
• Iată, pleava o va arde cu foc nestins!

Prin „pustie" mai înţelegem şi întregul omenirii cu toată istoria lui, ros de păcat ca de o boală. Înaintemergătorul a fost cea dintâi rândunică a noii primăveri. Dar el nu era nici lumina primăverii, nici mireasma primăverii, nici cântarea primăverii. El era doar trâmbiţa care-i trezea pe cei adormiţi în iarna cea lungă. Ioan era doar vestitorul primăverii, iar primăvara însăşi este Hristos.

Prin „pustie" mai înţelegem şi sufletele care, până acum, sunt despărţite de Dumnezeu şi scufundate în întunericul morţii ca un râu pierdut în deșerturi.

 Ioan este deşteptătorul conştiinţei noas­tre, cel care ridică râul pierdut spre soare. Iar Hristos este soarele! Conştiinţa este înaintemergătoarea dragostei, aşa cum Ioan este înaintemergătorul lui Hristos.

„Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”. Cum? Pocăiţi-vă, spovediţi-vă păcatele! Şi repede, pentru că Domnul vine! Domnul vine şi bate la uşa fiecărui suflet. Cine se pocăieşte şi îşi mărturi­seşte păcatele îşi are uşa sufletului deschisă, şi Domnul intră şi-i aduce viaţa fără sfârşit. Iar uşa cui nu se pocăieşte şi nu-şi mărturi­seşte păcatele, fiind ruginită, rămâne închisă. Domnul va trece pe lângă ea şi nu se va opri. În urma Lui însă vine securea şi vine fo­cul aşa cum înaintea Lui vine primăvara cu soare, mireasmă şi cântec. Calea Domnului şi cărările Lui sunt sufletele oamenilor; locuri neumblate sunt păcatele fărădelegii.

Profetul Isaia arată ce se înţelege prin: „Gătiţi calea Domnului”, în cuvintele: „Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece” (Isaia 40, 4). Adică: tot ce crezi tu că este slab şi neînsemnat se va înălţa, iar ce crezi a fi mare şi puternic se va coborî. Altfel spus: gândeai că Dumnezeu este o nimica toată de vale, pe când El este înălţimea cea mai de sus; iar lumea cea văzută o credeai lucru mare, iar ea este jos de tot, aşternut picioarelor lui Dumnezeu. Pă­catul a întors lumea pe dos. Alungă păcatul, şi lumea va sta din nou aşa cum trebuie. Pocăiţi-vă aşadar, mărturisiţi-vă păcatele voastre, şi vă botezaţi cu botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor.

„Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor”.

În ce fel anume este Ioan Înaintemergătorul lui Hristos? Oare numai pentru că a apărut lumii cu câteva luni înaintea lui Hristos? Nu! Ci prin propovăduirea şi lucrarea lui, prin care el îi pregăteşte pe oameni întru aşteptarea lui Hristos. Toată propovă­duirea lui e o chemare a omului la pocăinţă; toată lucrarea lui a fost botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Pocăinţa predicată de Ioan merge înaintea mărturisirii păcatelor; botezul lui Ioan vine după iertarea păcatelor. Pocăinţa, mărturisirea şi botezul cu apă erau în mâna lui Ioan; iertarea păcatelor însă nu stătea în puterea lui. Numai Hristos poate să ierte păcatele. însuşi Ioan mărturiseşte acest lucru zicând: „Eu vă botez cu apă... dar... El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Luca 3, 16). Cu aceasta arată că el, Ioan, doar îi pre­găteşte pe oameni pentru botezul lui Hristos. Că botezul lui e mai mult un semn, iar adevăratul botez e cel al lui Hristos prin care omul se curăţă de păcat şi ajunge să fie făptură nouă, fiu al lui Dumnezeu prin înfiere, cetăţean deplin al Împărăţiei cereşti.

Prorocul din pustie cunoştea abisurile firii omeneşti: slăbiciu­nea, aplecarea spre rău, nestatornicia. Treizeci de ani în singurătate i-au dat pricepere. Cunoscându-se pe sine, el cunoştea lumea întreagă, cu tot ce se poate întâmpla — şi se întâmplă — întrânsa. Lupta cu sine i-a adus cunoaşterea deplină a omenescului. Acum se înfăţişează oamenilor ca un biruitor. Ştiinţa nu-i vine din cărţi, ci deadreptul de la Dumnezeu: e din trăire. Predica lui e cât se poate de terestră. Cuvântul omului nu-i e de ajuns: ştie cât de uşor poate fi încălcat. Ioan arată că vorba şi căinţa, oricât e ea de sinceră, rămâ­ne să fie sprijinită prin fapte. Păcatul, prin lunga-i sălăşluire, a ajuns obişnuinţă.

Acum trebuie să devină obişnuinţă faptele bune, şi acest lucru se poate numai prin îndelungă lucrare în virtute. Zice Petru Damaschinul: „Faptele bune şi rele hrănesc trupul aşa cum lemnul hrăneşte focul". Aşadar Ioan, neîncrezător în penitenţii de-o clipă, le strigă acestora: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă!” (Luca 3, 8).

Încrezuţilor farisei, saducheilor şi cărturarilor Ierusalimului care se umflă în pene că se trag din Avraam, le strigă Ioan: „Nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Luca 3, 8)! Gândurile pă­cătoase şi rumegarea lor sunt rădăcina răului ascuns, de unde în­colţeşte tot păcatul cu fapta. La ce foloseşte pocăinţa cu vorba dacă în sinea lui omul gândeşte şi cuvântă mai departe răul?

Gândurile şi vorbele rele sunt rele chiar înainte de a se arăta prin fapte. Un şarpe veninos e veninos fie că muşcă sau nu; chiar de nu muşcă, năpârca nu-i porumbiţă! Cuvântul: „Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” are multe înţelesuri.

Dumnezeu are într-adevăr putere să-Şi ridice oameni din pietre, dacă vrea. Aici Ioan le arată învăţătorilor Ierusalimului pe oamenii de rând, la care ei se uitau de sus, dispreţuindu-i ca pe nişte pietre necioplite, lipsite de viaţă.Dar tocmai dintre aceştia îşi va ridica Dumnezeu Sieşi apostoli, evanghelişti, sfinţi şi eroi. Iar pe cărtura­rii cei împlătoşaţi cu lumină mincinoasă, trecătoare, pământească, Dumnezeu îi va izgoni de la faţa Sa dacă nu aduc roade vrednice de pocăinţă. Dumnezeu poate să-Şi scoată slujitori ai Săi şi dintre necredincioşii care se închină acum pietrelor şi lemnelor celor moarte!

Dacă aceşti înţelepţi nu se arată prin fapte a fi coborâtori din Avraam, mergând pe urmele dreptului şi credinciosului lor strămoş, Dumnezeu îşi va ridica închinători dintre neamurile păgâne, Să nu se mai umfle în pene înţelepţii acestei lumi, trufindu-se cu ştiinţa şi cu Legea lui Dum­nezeu, câtă vreme inima le e tare ca piatra! Câtă vreme inima le va rămânea de piatră, multa ştiinţă de care minţii i se apleacă îi va duce deadreptul în focul cel veşnic!

S-au obişnuit să cinstească în­văţătura ca şi când inima n-ar avea nici un preţ, şi se mai şi mân­dresc cu asta!

Mântuirea începe de la inimă.

Dar Dumnezeu începe mântuirea de la inimă, nu de la minte, cum zice Domnul prin prorocul: „Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne” (Iezechiel 36, 26). Însă nu cu grămada de cunoş­tinţe se înmoaie inima! Doar Dumnezeu poate să înmoaie inima, inima care se căieşte cu adevărat. Cu Harul Său, ca focul către ceară va fi, şi va turna căldură şi lumină în inimile aleşilor Săi, strălucindu-le şi mintea cu ştiinţă atât cât le este de trebuinţă.

Astfel îi învaţă Ioan pe „înţelepţii" Ierusalimului, cei tari de cerbice, că trebuie să-şi arate prin fapte sinceritatea căinţei. Iar pentru ei cel mai bine ar fi să nu se mai înalţe întru sine spunându-şi că sunt fii ai lui Avraam, şi dispreţuindu-i pe alţii.

De la ceilalţi Ioan cere alte roade de pocăinţă, şi anume: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea” (Luca 3,11).

Vameşilor le arată Ioan alte roade de pocăinţă, potrivite cu calea cea rea a îmbogăţirii pe seama încasărilor mai mari decât măsura legii. Într-atât prinsese rădăcină în inima acestora acest rău obicei, încât ei se mândreau cu bogăţia astfel câştigată tot atât cât se făleau şi cărturarii cu ştiinţa lor, amândouă fiind deopotrivă de nedrepte.

Dar pe soldaţi, ce-i povăţuieşte? „Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră” (Luca 3,14). Din nou leacul potrivit cu boala! Omul înarmat e gata să lovească pe altul: arma îl împinge! Iar ca să lovească, are nevoie de o părută pricină, oricare, în ochii lui şi ai lumii. Aşadar pe nedrept caută pricină celui nevinovat. Ostaşul aşadar, pentru ca pocăinţa lui să aibă preţ, trebuie să înceteze a asupri, a căuta pricină şi a fi nemul­ţumit de plată.

Toate cele arătate de Ioan drept roade de pocăinţă nu ajung ca să scape sufletul de păcat, dar ajung ca să-l facă pe om vrednic să stea în faţa lui Hristos. Sarcina Înaintemergătorului a fost aşadar să sune deşteptarea, pentru ca oamenii, cât de puţin, să se curăţe totuşi spre a apărea înaintea dumnezeieştii feţe a Mântuitorului.

Privind la acest înfricoşat proroc la care alerga toată ludeea şi tot Ierusalimul, ascultându-i strigătul şi ameninţarea cu foc şi se­cure, îl întrebau oamenii: „Cine eşti tu?” Nu cumva eşti tu Hristosul ce va să vină?

„Nu sunt eu Hristosul”, a răspuns Ioan. „Eşti Ilie? Nu sunt. Cine eşti?” (Ioan 1, 20-23). „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: îndreptaţi calea Domnului!”

Ioan cu smerenie a mărturisit zicând: „în mijlocul vostru se află Ace­la pe Care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-l dezleg cureaua încălţămintei”. (Unirea lui Dumnezeu cu firea omenească).

Hristos vine ca să-i înveţe pe oameni smerenia pe care au uitat-o şi ascultarea pe care au încălcat-o şi dă o pildă desăvârşită de sme­renie şi ascultare faţă de Părintele Ceresc. Iar Înaintemergătorul Său ne învaţă şi el smerenia şi ascultarea prin desăvârşita supune­re a sa lui Hrisos.

Cine nu are smerenie şi ascultare, nu are nici dragoste nici înţe­lepciune. Iar cine nu le are pe acestea nu-L are nici pe Dumnezeu. Şi cine nu-L are pe Dumnezeu nu se are nici pe sine însuşi, şi este ca şi când n-ar fi, în întuneric şi în umbra morţii.

Dacă cineva dintre noi ar zice: „Hristos e prea sus pentru mine, pilda Lui n-o pot ajunge", acesta îl are pe Ioan înaintea ochilor, Ioan care, fiind om obişnuit, e mai aproape de muritori. Să ia am­inte la smerenia şi la ascultarea lui. Cine nu vrea să facă binele îşi găseşte întotdeauna pricini să fugă de el. Cine însă caută lumină revărsată asupra nefericitului pământ, o va găsi cu bucurie în stea­ua Înaintemergătorului Ioan. Bine este de unul ca acesta, pentru că steaua aceea, întocmai ca steaua care i-a dus pe cititorii în stele de la Răsărit la Bethleem, îl va duce şi pe el la Soarele cel strălucitor, la Hristos, la imnul de slavă al îngerilor şi la singura mântuire a oa­menilor de ieri, de astăzi şi de mâine. Căruia slavă şi laudă să-I aducem, împreună şi Tatălui şi Sfântului Duh, Treimii Celei deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici

Pocăinţa

Pocăinţa este o stare sufletească permanentă. Pocăința este motorul vieţii duhovniceşti.

Când avem necazuri, suferinţe şi boli, ne smerim, venim la Dumnzeu şi ne rugăm.

După aceasta, deși Dumnezeu ne vindecă, ne împlineşte rugăciunile, datorită împătimirii noastre, revenim la vieţuirea păcătoasă. Pentru aceasta vine asupra noastră mai grea pedeapsă de la Dumnezeu.

Avem exemplu pe Niniviteni, care, la propovăduirea lui Iona: „Patruzeci de zile mai sunt şi Ninive va fi distrusă” (Iona 3,5). „Regele s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă” (Iona 3,6). Regele Ninivei a dat poruncă ca tot poporul: „Să se îmbrace cu sac şi către Dumnezeu să strige din toată puterea şi fiecare să se întoarcă de pe calea lui cea rea şi de la nedreptatea pe care o săvârşesc mâinile lui” (Iona 3,8). „Poate Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc mânia Lui ca să nu pierim. Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că sau întors din căile lor cele rele. Şi I-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit” (Ioan 3,8-10).

Auzind şi văzând  acestea s-au pocăit peste 120.000 de niniviteni.

Dar iată, pentru că erau împătimiţi şi nu i-a învăţat şi ajutat nimeni să lupte cu patimile şi să se despătimească, după o perioadă de timp, ninivitenii iar s-au întors la păcate. Dar: Domnul este un Dumnezeu zelos, Domnul se răzbună. El cunoaște mânia, Domnul se răzbună pe potrivnicii Săi și împotriva dușmanilor Săi stă neînduplecat. Domnul este îndelung-răbdător și mult-milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă. În vifor și în furtună Își face loc, norii sunt pulberea de sub picioarele Lui (Naum 1,2-3). Vezi capitolele 2-3:

         Fărădelegile Ninivei şi pustiirea ei (Naum cap. 3).

„Vai de cetatea cea vărsătoare de sânge, plină de minciună şi de silnicie din care nu se curmă jaful” (Naum 2,1)... „Numai din pricina multelor desfrânări ... te va mistui focul şi sabia te va stârpi şi te vei prăpădi ca lăcusta” (Naum 2,4,15). „Prăbușirea ta este fără leac, și năpraznic prăpădul tău!” (Naum 3,19).

Pocăinţa

Primele cuvinte ale Domnului Iisus Hristos și ale Sfântului Ioan Botezătorul au fost: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 3,2; 4,17).

Pocăinţa-metanoia înseamnă schimbarea minţii: dintr-o minte mândră şi întunecată, într-o minte smerită. Dar şi a inimii duhovniceşti. Sfântul Apostol Ioan spune: „Lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5,19). Lumea păcătoasă viețuiește după duhul mândriei, al slavei deşarte, al iubirii de bani, al zavistiei, al desfrânării...

Pentru a ne mântui trebuie ca prin pocăinţă să ne deschidem mintea ca să primim Harul Dumnezeiesc și să ne putem schimba viaţa.

Ca să-L găsim pe Dumnezeu în inima noastră duhovnicească trebuie să ne deschidem mintea duhovnicească prin pocăinţă către El.

Motorul vieţii duhovniceşti este pocăinţa.

Creştinul care păcătuieşte se aseamănă „Fiului Risipitor” care pleacă din Casa lui Dumnezeu Tatăl şi în ţara păcatelor îşi cheltuieşte toate darurile dumnezeieşti şi fireşti primite de la Dumnezeu. Ajunge astfel mort duhovniceşte.

Însă Dumnezeu a pus în inima duhovnicească a omului o scânteie dumnezeiască ca să-l lumineze şi să-l trezească. Este glasul conştiinţei – care este glasul lui Dumnezeu în inima duhovnicească a omului (Facerea 4, 10-12). Dar dacă facem mari şi multe păcate, ne unim cu dracii, ascultăm şoaptele lor şi nu mai auzim glasul conştiinţei care ne îndeamnă să ne pocăim. Astfel omul ajunge dobitoc, după cum spune Duhul Sfânt prin gura Sfântului Proroc şi împărat David în psalmi: „Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48,21). Dar nu ai să vezi la dobitoace păcate pe care le fac unii creştini ortodocşi: gomorie, sodomie, schimbare de sex, legături cu morţii, cu animalele, avorturi, care sunt legalizate în unele ţări neortodoxe.

Inima duhovnicească a creştinului este creată numai pentru Dumnezeu. În Pilde Dumnezeu ne spune: „Dă-mi, fiule mie, inima ta”. Aşa după cum un prunc plânge pănă ajunge la inima mamei pentru că acolo simte dragostea de mamă, aşa şi inima păcătosului plânge, oricâte păcate ar face, pentru că duhul păcatelor îl face nefericit. Şi acest lucru se vede pe faţa şi în ochii omului păcătos. Acesta este nefericit oricâte miliarde ar avea, maşini, case, femei...

Când omul se pocăieşte cu adevărat: Iartă-mă, Doamne! Nu mă pedepsi după păcatele mele! Nu sunt vrednic să mă numesc „fiul tău după har” (Ioan 1,12), mintea se deschide Harului Dumnezeiesc şi în această lumină dumnezeiască păcătosul „îşi vine în sine” (starea păcătoasă îl scoate în afară de sine), se trezeşte din moartea duhovnicească a păcatelor. Acesta fiind primul pas al întoarcerii lui către Dumnezeu.

Duhul Sfânt pătrunde până la duhul omenesc.

A-ţi veni în sine a-ţi aduce aminte de Dumnezeu, de darurile primite, de Sfânta Jertfă, de Rai, de Iad, de Înfricoşata Judecată, de moarte trupească, de chinurile cele veşnice...

Dar când te trezeşte conştiinţa:

• Te trezeşti şi apoi adormi din nou;
• Te trezeşti şi îţi zice gândul cel rău: mai dormi un pic în păcate, ai timp să te pocăiești;
• Te trezeşti şi te ridici degrabă şi pleci cu pocăinţă la Dumnezeu Tatăl să-I ceri iertare.

Pentru aceasta trebuie să urăşti păcatele. La aceasta te ajută şi Harul Dumnezeiesc, dar trebuie să ne străduim și noi.

Pentru că am fost creaţi cu libertate, Domnul nostru Iisus Hristos spune: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 6,24).

Următorul pas – Sculându-mă mă voi duce la Tatăl Meu,

și-i voi spune: „Tată am greşit la Cer şi înaintea Ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc Fiul Tău. Fă-mă ca pe unul dintre argaţii Tăi” (Luca 15,18-19).

Cel mai important moment este cel al hotărârii, când păcătosul zice: Mă voi ridica din păcate, din moartea duhovnicească.

Dumnezeu Tatăl îl aşteaptă de mult ca pe un fiu iubit.

Întoarcerea celui păcătos se împlineşte când după ce a hotărât să se îndrepte vine şi mărturiseşte păcatele individual, primeşte dezlegare de la duhovnic şi iertare de la Dumnezeu, face canonul şi se împărtăşeşte cu Sfintele Taine.

Cel ce nu se împărtăşeşte cu Harul Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine nu are putere și bărbăţie de a se desprinde de păcate, de mediul păcătos (s-a învăţat să se hrănească cu duhul – energia păcatelor).

Cel ce nu primeşte Harul Dumnezeiesc şi nu luptă, nu rezistă şi se întoarce la starea dinainte şi devine starea din urmă mai rea decât cea dintâi. Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice: „Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit. Şi, venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Luca 11,24-26).

Când trece noaptea păcatelor şi răsare în inimă lumina şi ziua Harului Dumnezeiesc, creştinul poate lucra pentru mântuirea sa.

„Deci scoală-te, cel ce dormi în păcate – precum porcul în mocirlă – şi înviază din morţi şi te va lumina Hristos.

După căinţă trebuie să facem faptele vrednice de pocăinţă (Faptele Ap. 26,20): să postim, să facem canonul de rugăciuni şi milostenii dat de duhovnic, să ne spovedim, cu binecuvântarea duhovnicului să ne împărtăşim.

Să nu amânăm pocăinţa – îndreptarea noastră. Numai ziua de astăzi este a noastră: „Iată acum este vreme potrivită, iată acum este ziua mântuirii” (II Corinteni 6,2).

„Ca să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu, neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi ca să străluciţi ca nişte luminători în lume” (Filipeni 2,15).

Pocăința, fiind o stare sufletească permanentă, și pentru aceasta Sfinții Părinți ne-au dat Rugăciunea lui Iisus -  rugăciune de pocăință: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

Această rugăciune are două părți, care sunt două mărturisiri:

• mărturisirea de credință – recunoașterea dumnezeirii Domnului Iisus Hristos;
• recunoașterea păcătoșeniei noastre.

Din aceste două mărturisiri izvorăște, aproape firesc, rugăciunea propriu-zisă (a treia parte).

• rugăciunea pentru mântuirea noastră; miluiește-mă

Părinții neptici ne spun că putem înlocui cuvântul păcătos cu patima care ne luptă: mândrul, leneșul, lacomul, mâniosul, invidiosul...

Concentrarea la rugăciune

Rugăciunea lui Iisus este o rugăciune scurtă, de pocăinţă şi de aceea trebuie să ne concentrăm şi să fim atenţi la cuvintele rugăciunii.

Cuviosul Paisie Aghioritul avea un papagal pe care îl învăţase să zică: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!" Cuvioşia Sa le răspundea celor care veneau la Chilia Sa şi îl întrebau dacă rostind Rugăciunea lui Iisus mecanic pot ajunge la Rugăciunea inimii, următoarele:

– Am învăţat acest papagal să spună: „Doamne, miluieşte-mă!" dar nu va avea niciodată Rugăciunea minţii.

Suntem permanent ispitiți de patimile noastre sufletești și trupești, de oamenii păcătoși și de diavoli și de aceea trebuie să ne rugăm permanent și să cerem mila lui Dumnezeu.

Pentru început, starea de pocăință permanentă – o stare harică, este greu de avut și avem posibilitatea de a mulțumi lui Dumnezeu pentru:

• darurile firești primite: naștere, sănătate, copii, inteligență, studii, loc de muncă... Creația Dumnezeiască: natura înconjurătoare, cerul înstelat...
• daruri suprafirești: Sfântul Botez, Iertarea păcatelor- Taina Spovedaniei, Sfânta Împărtășanie, Sfânta Biserică, Sfânta Liturghie, Sfântul Maslu, Taina Sfântei Cununii...

Sfântul Apostol Pavel ne îndemnă: „Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tesaloniceni 5,16-18). Dacă nu avem o stare de bucurie firească sau suprafirească, nu ne putem ruga lui Dumnezeu. Cine este mâhnit, supărat, mânios, invidios... nu se poate ruga lui Dumnezeu.

Lui Dumnezeu I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, Sfântului Nicolae Velimirovici și părintelui arhim. Cleopa Ilie de la care v-am zis aceste învățături. Amin.