Mărturisirea credinței
Mărturisirea credinţei
(Î): Ce este martiriul credinţei?
(R): Martiriul credinţei este primirea morţii pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea lui Hristos (Apocalipsa 6,9; 12,11; 20,4) şi a fost prezis de Hristos credincioşilor Săi (Matei 10,21; 24,9, Luca 21,16; Ioan 16,2; 21,18-19).
(Î): Ce trebuie să fie creştinul ortodox?
(R): „Credinciosul ortodox trebuie să fie un mărturisitor al credinţei. El ştie că acela ce se va lepăda de Hristos înaintea oamenilor va fi lepădat şi el de Dumnezeu şi cine-L va mărturisi pe Hristos înaintea oamenilor şi Hristos va mărturisi despre el înaintea Tatălui din ceruri (Matei 10, 32-33). Mărturisirea aceasta trebuie însă făcută cu înţelepciune şi tact, potrivit împrejurărilor şi oamenilor, pentru ca ea să fie rodnică. Preotul nu are voie să-şi părăsească credincioşii. În niciun caz, în nicio împrejurare şi în niciun fel nu este îngăduită tăgăduirea credinţei”.[1]
„Dacă avem credinţă, le îndurăm pe toate în numele ei, iar dacă nu le îndurăm, înseamnă că nu credem. Oare nu ni s-a spus că acela care va crede va îndura chinuri şi chiar moartea în numele ei?
(Î): Ce răsplată le dă Dumnezeu celor care mărturisesc credinţa?
(R): Pentru mărturisitori, Dumnezeu le-a pregătit cununi de biruinţă şi viaţa veşnică în Împărăţia Cerurilor.
(Î): Cum se dovedeşte adevărata credinţă?
(R): Credinţa adevărată nu se dovedeşte cu vorbe, ci împotrivindu-ne prin fapte celor care vor să ne-o răpească”.[2]
Stareţul Daniil Sandu de la Rarău spune: „Adevărul se îmbracă în lumină ca într-o taină, adevărul se acoperă cu cuvântul ca într-o taină. Vădirea lui este dreaptă, simplă şi făţişă.
Nu pot cunoaşte adevărul dacă nu devin eu însumi adevăr, dacă nu vreau să fiu întreg al adevărului, în lăuntrul adevărului, să-l slujesc cu totul. Şi mai mult încă, să-l întrupez deplin, cât mai desăvârşit cu putinţă.
Nu e prin urmare mincinoasă mărturia care spune: credinţa creează adevărurile sau, mai bine, credinţa zămisleşte şi naşte adevărurile.
Dar nu pot să întrupez adevărul dacă nu-l doresc cu mare aprindere, dacă nu-l îmbrăţişez, nu mă dăruiesc lui, dacă nu-l fac rodnic întru mine şi apoi nu-l destăinui şi nu-l apăr, nu mă lupt pentru el.
Adevărul e mărturisire, plinătate a credinţei ajunsă rostire, ajunsă cuvânt. De aceea, cum spune aprinsul mărturisitor al viului Adevăr, Apostolul Pavel: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 10). Puterea aceasta de a întemeia adevărul în noi, în inima noastră, dar mai ales fructul ei, curajul răspicat de a-l spune cu glas tare, la arătare, în văzul tuturor, de a-l mărturisi, este mântuitoarea rodnicie, cea care întemeiază şi creează însuşi adevărul”.
Înfricoşătoare e calea bucuriei creştine şi a biruinţei ei, căci ea va trebui mai întâi să vadă urâciunea pustiirii stând la locul cel sfânt. Sfinţenia nu va fi scăzută prin aceasta, ci mai strălucită va fi... De aceea, până la Seceriş, Mârşăvia şi Prăpădul fără voie, sunt uneltele Sfinţeniei. Aceasta-i mare minune pe care a văzut-o prorocul Daniil, stăpânirea aceasta în inima Sfinţeniei, a chipului abominaţiei dezolării...
Marea libertate creatoare a lui Dumnezeu îşi îngăduie totdeauna paradoxul tuturor minunilor. De aceea, după Întrupare mai ales, El voieşte ca oamenii să fie conduşi de neoameni, păcătoşii să fie sfinţiţi de păcătoşi, iar aleşii Lui – Biserica şi Sfinţii – să se supună unor conducători atât de îndoielnici şi uneori, dincolo de toate îngăduinţele cu putinţă. Marea dramă a adevăratei şi Sfintei Ortodoxii este lipsa ţipătoare a duhovnicilor şi a ierarhilor. Duhul Sfânt ţine locul tuturor... ca niciun trup să nu se mândrească, să nu se laude în faţa lui Dumnezeu.
Aceasta este, până la urmă, dovada că adevăraţii spirituali, în mijlocul comunităţii lor, ajung până la urmă nişte proscrişi şi numai în Dumnezeu îşi află apărarea... Nu putem înţelege altceva decât că, pe măsură ce credinţa sporeşte în netrebnicul nostru suflet, locul pe pământ ni se îngustează tot mai mult”, spune Stareţul Daniil Tudor.
(Î): Cum trebuie să ne pregătim pentru mărturisire?
(R): Fiecare creştin se va pregăti după chemarea şi darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Unii dintre credincioşi vor fi aleşi de Dumnezeu să mărturisească (Psalm 43,24; Romani 8,36; I Corinteni 4,9) şi de aceea trebuie să se pregătească pentru aceasta (Matei 10, 38-39; Marcu 8,34-35; Luca 9, 23-24; Faptele Ap. 15,26; 20,24, Filipeni 2,17), fără să se înfricoşeze (Matei 10,28; Luca 12,4). Ei trebuie să se opună ereziilor şi prigonitorilor, chiar cu preţul vieţii (Evrei 12, 4; Apocalipsa 2,10).
Creştinul ortodox este ostaş al lui Hristos şi trebuie în fiecare clipă a vieţii să lupte împotriva patimilor sufleteşti şi trupeşti, a oamenilor păcătoşi şi a diavolilor. Astfel va fi în Biserică unit prin Harul Duhului Sfânt cu Hristos. Chiar dacă numai un singur creştin mărturiseşte pe Hristos, acolo este Adevărul, acolo este Biserica-pământească luptătoare, şi el este în Biserica lui Hristos. Este Biserica întreagă acolo în el şi Biserica Cerească şi Biserica luptătoare-pământească.[3]
(Î): În zilele noastre, creştinii ortodocşi sunt dezinformaţi, manipulaţi şi minţiţi, în special prin mass-media.
(R): Există astăzi un puternic război mediatic împotriva Ortodoxiei. De aceea creştinii ortodocşi trebuie să cunoască foarte bine învăţătura de credinţă ortodoxă şi să fie creştini adevăraţi, trăitori ai credinţei, întărindu-se în credinţă prin împărtăşirea cu Harul Duhului Sfânt, prezent în Sfintele Taine.
Dumnezeu a îngăduit ca adevăraţii Lui credincioşi să se jertfească şi să sufere martiriu în temniţele comuniste, pentru a păstra şi a ne transmite duhul curat al Ortodoxiei, încununând numeroşi mărturisitori şi mucenici. Iar alţii mai fricoşi, iubitori de trup, au rămas în libertate şi au ales calea compromisului, făcând pact cu diavolii şi slujitorii lui.
(Î): Cine poate mărturisi credinţa?
(R): Fiecare creştin ortodox are libertatea să apere Adevărul prin faptă şi cuvânt. Nu trebuie să ai studii teologice ca să aperi Adevărul. Teologia rânduieşte lucrurile, dar nu este singura care are cuvântul. Orice creştin poate apăra Adevărul, pentru că acolo unde este Adevărul, acolo este Biserica lui Hristos.
Stareţul Daniil Tudor spune: „Adevărul trebuie mărturisit prin faptă şi prin cuvânt. Adevărul este mărturisire, care cere luptă şi apărare şi dezminţire a orice l-ar umbri şi întina, cu preţul vieţii tale, iată ce creează adevărul. Numai mărturisitorii adevărului, martorii vii ai lui, martirii, fac adevărul cel viu.
De aceea, o dată mai mult, bine au spus cei ce au spus că martirii, mucenicii sunt cei care fac credinţa, mai curând decât credinţa face martirii. Slăbiciunea în ordinea aceasta nu este îngăduită cu niciun chip”.[4]
(Î): Cum să mărturisim credinţa?
(R): Cel mai important lucru în această viaţă este să mărturisim Ortodoxia, Biserica Ortodoxă, dreapta credinţă, prin faptă şi cuvânt.
Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la mărturisirea credinţei, spune că: „mai degrabă să se despartă sufletul de trup (moarte trupească n. N.), decât creştinul de dreapta credinţă”.[5] Sunt creştini cărora le este frică să mărturisească Ortodoxia, pentru că se tem de moarte, de prigoană, de ispite.
Sfinţii Părinţi spun că frica de Dumnezeu este o harismă a Duhului Sfânt (Isaia 11,3), care este prezentă în inimile duhovniceşti curate ale creştinilor. Prin păcate, această frică este pervertită. Isus Sirah, inspirat de Duhul Sfânt, spune: „Cel care se teme de Domnul, n-are teamă de nimic; el nu tremură, căci Dumnezeu este nădejdea lui” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 34,14). Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: „Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme de Acesta se teme şi de umbra lui”.[6]Dacă nu ne temem de Dumnezeu, ne temem de diavoli, de oameni, de prigoane, de moarte, de pierderea bogăţiilor pământeşti, de cipuri, de pecetea antihristică de antihrist...[7]
Suntem datori să mărturisim, iar dacă ni se cere, să murim pentru Hristos. Pentru că dacă este moarte pentru Adevăr, este mântuire. Dacă nu este moarte pentru Adevăr, este laşitate, lepădare, pedeapsă veşnică. Este vorba de conştiinţa noastră, de mântuire. Dar lumea nu este atentă la glasul conştiinţei, glasul lui Dumnezeu în om (Facerea 4,12). Mărturisim tot ce ne-a spus Dumnezeu şi s-a scris în Sfânta Scriptură şi s-a statornicit de către Sfinţii Părinţi, inspiraţi de Harul Duhului Sfânt în cele Şapte Sfinte Sinoade Ecumenice.
Să apărăm Adevărul cu smerenie, prin fapte bune creştineşti, iar nu cu mândrie.
Unii vor să fie virtuoşi, dar fără să mărturisească prin faptă şi cuvânt Adevărul. Un ceas, o zi, o lună, un an, o sută de ani cât mai avem de trăit, să mărturisim Adevărul.
(Î): Avem nevoie de modele de urmat şi de îndrumători?
(R): Creştinii au nevoie de modele şi de îndrumători. Dar pentru că nu mai este o continuitate între ucenici şi mărturisitori, marii duhovnici şi mărturisitori s-au mutat la viaţa cea veşnică, creştinii de astăzi trebuie să se pregătească prin faptă şi prin cuvânt şi să mărturisească credinţa. Să înveţe trăind şi, să trăiască propovăduind Adevărul mai departe. Dar să se pregătească în fiecare clipă a vieţii. Creştinismul Ortodox este o mărturisire şi exerciţiu zilnic, nu numai la Biserică, ci şi în toate împrejurările vieţii.
Sunt creştini care nu mărturisesc şi nu apără Adevărul, pentru că nu cunosc adâncurile Ortodoxiei, nu au o credinţă trăitoare, întărită de Harul Duhului Sfânt. E o credinţă cu agape, cu colaci, friptură şi vin şi nu trăire duhovnicească în nădejdea Sfintei Învieri.
Nu avem niciun spor duhovnicesc dacă mărturisim Adevărul şi nu suntem convinşi de El, nu credem cu toată inima în Adevăr. Este mai grav decât a nu crede dacă recunoşti pe Dumnezeu, dar nu-L asculţi, nu faci voia Lui şi nu-L mărturiseşti prin fapte.
Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc zice: „Adevărul trebuie mărturisit şi apărat cu orice preţ, chiar dacă toată lumea ne este împotrivă.[8] Pentru că toţi îngerii şi sfinţii, toată Împărăţia Cerurilor, văd că apărăm Adevărul şi ne ajută. Dar Dumnezeu dă Harul mărturisirii numai la eroii credinţei.
Pentru a mărturisi prin faptă şi cuvânt Adevărul, Care reprezintă Biserica Ortodoxă, veşnicia, Hristos-Dumnezeu, Preasfânta Treime, trebuie să fim gata de jertfă. Care ostaş merge pe front fără să se gândească la moarte? Şi creştinul, care este ostaş al lui Hristos, trebuie să fie pregătit în fiecare clipă a vieţii de mărturisire, de jertfă.[9] Pentru că viaţa înseamnă moarte continuă faţă de păcat. Biruieşte cel care mărturiseşte, nu cel care prigoneşte.
Dumnezeu ne lasă pe noi să mărturisim Adevărul, dar ne ajută în chip tainic cu Harul Duhului Sfânt. Nu trebuie să ne temem de oameni şi de moarte, ci de Dumnezeu, de Judecată şi de chinurile veşnice.
În această viaţă trebuie să fim într-o mărturisire continuă, prin fapte şi cuvânt, pentru că este mai importantă viaţa veşnică decât această viaţă trecătoare. Chiar dacă ne ameninţă că ne cateriseşte, că ne dă afară din mănăstire, de la serviciu, că ne omoară, să nu ne fie frică. Important este să nu ne dea afară Dumnezeu din Împărăţia Cerurilor. Viaţa şi moartea noastră trupească sunt în mâinile lui Dumnezeu, nu în ale prigonitorilor.
Până la Edictul de la Milano, anul 312, prin care Sfântul Împărat Constantin cel Mare, a dat libertate creştinismului, Biserica lui Hristos a dat peste şase milioane de mucenici.
(Î): Cum să ne pregătim pentru mărturisire?
(R): Pentru ca să putem mărturisi, trebuie să ne pregătim prin faptă şi prin cuvânt şi să ne jertfim. Lumânarea, ca să lumineze, se jertfeşte, arde. Viaţa noastră trebuie să fie o moarte continuă, jertfă continuă prin mărturisire, pentru Biserica Ortodoxă, pentru Hristos.
Nu există mântuire fără furtună, fără valuri, fără ispite. Dar nu murim dacă Hristos este în inima noastră duhovnicească, în corabia vieţii noastre, în Biserică.
Să fim atenţi mai ales acum, când ne apropiem de sfârşitul lumii, să nu ne pierdem credinţa, când este mare rătăcire şi cădere morală a omenirii. Este o mare ruşine, această laşitate, să ne lepădăm, de frică de oameni şi de frică de moarte trupească. „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui”, spune Duhul Sfânt, prin gura Sfântului Proroc David (Psalm 115,6).
Moartea neadevărului, a păcatelor, se află în noi. Să ne curăţim de păcate prin Harul Sfântului Duh, prezent în Sfintele Taine, ca să putem să apărăm şi să mărturisim Adevărul. Pentru că apărăm Dumnezeirea şi pe Stăpânul Cerurilor, Dumnezeu.
Dacă preotul este ameninţat cu caterisirea, pentru că mărturiseşte Ortodoxia, să mărturisească şi să înveţe să moară în fiecare zi faţă de păcat, pentru că va învia în fiecare zi duhovniceşte cu ajutorul Harului Duhului Sfânt.
Binecuvântat şi fericit este monahul care este dat afară din mănăstire pentru că mărturiseşte cu smerenie şi credinţă Ortodoxia. El rămâne ortodox, în Biserica lui Hristos, în ceata mărturisitorilor şi nu eretic în afara Bisericii cu cei care nu mărturisesc.
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe prorocii cei dinainte de voi” (Matei 5, 11-12).
În secolul al VII-lea, Biserica lui Hristos, a fost puternic încercată de erezia monofizită. În anul 648, împăratul bizantin Constantin al II-lea a emis un decret imperial prin care era practic eliminată învăţătura de credinţă, potrivit căreia în Hristos există, două voinţe şi două lucrări într-o singură Persoană, care sunt unite între ele în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. Cuvântul făcând ceea ce este al Cuvântului, iar trupul ceea ce aparţine trupului. Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost singurul care a mărturisit credinţa cea adevărată.
În secolul al XV-lea, Sfântul Marcu al Efesului a fost singurul reprezentant al Bisericii Ortodoxe, aflat în delegaţia imperială şi patriarhală de la Sinodul de la Ferrara-Florenţa, din 1438-1439, care a refuzat să semneze unirea cu papistaşii. Atunci Imperiul Bizantin, prin împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul şi patriarhul Petru al Constantinopolului, au fost de acord cu Papa Eugeniu de la Roma, să facă un sinod ecumenic ortodoxo-catolic, nerecunoscut ulterior de Biserică, şi să semneze unirea ortodocşilor cu ereticii catolici, în schimbul promisiunii unui ajutor militar al Occidentului în faţa pericolului turcesc care ameninţa distrugerea Imperiului Bizantin. Au semnat toţi, împăratul, episcopii, mitropoliţii şi patriarhii, inclusiv mitropolitul Moldovei şi cel al Rusiei, în afară de Sfântul Marcu al Efesului, pe care l-au silit în fel şi chip, arestându-l la chilie şi înfometându-l timp de opt zile, dar cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, nu a cedat. El a rostit atunci cuvintele: „Nimeni să nu ne stăpânească în credinţa noastră: nici împărat, niciun arhiereu, niciun sinod mincinos, fără numai Unul Dumnezeu, ce ne-a dăruit-o prin El şi ucenicii Săi. Împăratul l-a persecutat pe Sfântul Marcu până la moarte. După 14 ani, de la unirea cu ereticii, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Imperiul Bizantin a dispărut din istorie sub loviturile turcilor (1453), dar dreapta credinţă a supravieţuit, iar mitropolitul Marcu al Efesului a fost canonizat în anul 1743.
(Î): Care sunt binefacerile mărturisirii credinţei?
(R): Părintele arhim. Arsenie Papacioc zice: „Adevărul este singurul lucru care odihneşte şi bucură duhovniceşte. Dumnezeu ne învredniceşte să cunoaştem bucuria duhovnicească atunci când mărturisim Adevărul. Aceasta este o bucurie care ne renaşte duhovniceşte, ne înviază, ne curăţă de păcate. Este un Singur Dumnezeu, un singur Botez (Efeseni 4,5), un singur Adevăr şi o singură credinţă adevărată-Ortodoxă. Prin mărturisire, suntem aleşi să ajungem la fericirea cea veşnică şi plină de slavă dumnezeiască. Dar, având frică de oameni şi de moarte, renunţăm. Să nu ne amăgim: adevărata viaţă nu este aceasta pământească. Prin această viaţă trebuie să câştigăm fericita viaţă veşnică. Iar dacă nu suntem în Adevăr, nu mărturisim, nu suntem în Dumnezeu.
Viaţa aceasta este o moarte continuă. Dacă mărturisim, avem pace cu Dumnezeu şi ne mutăm la viaţa cea veşnică cu conştiinţa împăcată. Noi suntem cei care trebuie să mărturisim Adevărul. Dacă vrem să fim fericiţi, şi-n această viaţă şi în viaţa cea veşnică, să murim apărând Adevărul prin faptă şi prin cuvânt.
Frumuseţea Învierii este Dumnezeiască. Toată creaţia dumnezeiască a trăit momentul Învierii. Dar nu ar fi fost posibilă Învierea, dacă n-ar fi fost mai înainte Jertfa, Crucea.
Trebuie să ştim să murim în fiecare zi pentru credinţă, ca să putem să înviem duhovniceşte. Bucuria mărturisirii, când apărăm Adevărul, este dumnezeiască, odihnitoare, cerească şi veşnică. Dar pentru aceasta trebuie să biruim cu ajutorul Harului Dumnezeiesc inerţia omului trupesc, căruia îi este frică de moarte şi de ispite. Aoleu! Să nu mă lovească, să nu sufăr, să nu mor!
Să mărturisim Adevărul pentru că nu murim. Numai Dumnezeu este Singurul Stăpân al vieţii şi al morţii noastre trupeşti. Iar dacă murim cu trupul, trecem din moartea trupească la viaţa cea veşnică, în rândurile mucenicilor ca mărturisitori. Când apărăm Adevărul, Cerurile sunt deschise (Faptele Ap. 8,56), Dumnezeu priveşte la această jertfă a noastră şi Harul Duhului Sfânt ne binecuvintează.
Creştinul adevărat este gata să moară pentru Hristos. Apărând Adevărul, moartea este binecuvântată şi binevenită. Pentru că aceasta nu este moarte, este trecere de la moartea aceasta trupească la fericirea cea veşnică. Dar avem mare răsplată la Înfricoşata Judecată, pentru că am apărat Adevărul, Dumnezeu, numărându-ne cu cetele mucenicilor şi a mărturisitorilor”.
Mucenicii primesc de la Dumnezeu darul de a vedea ce se petrece pe pământ. „Botezul prin sânge şi mucenicie pentru dreapta credinţă, cu care Însuşi Hristos S-a botezat pe Cruce în locul nostru, este foarte cinstit şi fericit, pentru că nu se mai pângăreşte a doua oară cu întinăciunea păcatului şi singur le poate înlocui pe toate celelalte”.[10]
Din Sfânta Scriptură aflăm că: moartea drepţilor este moarte întru Domnul. (Romani 14,8; Apocalipsa 14, 13); este adormire întru Hristos (Faptele Ap. 7, 59-60); este fericită (Apocalipsa 14,13); este câştig (Filipeni 1,21); este plină de pace (Facerea 15,15; Psalmi 36,37; Luca 2,29); este moarte în credinţă (Evrei 11,13) este fără cârtire (Facerea 48,21; III Regi 2,2); fără frică (Psalm 22,4); este aşteptată (Iov 14,14; II Petru 1,14); este dorită (III Regi 19,4; II Corinteni 5, 4-8); este scumpă înaintea lui Dumnezeu (Psalm 115,6).
Dumnezeu păzeşte pe cei credincioşi până la moarte (Psalm 47,13; I Corinteni 1,8). Dumnezeu se află cu cei credincioşi la moartea lor (Psalm 22,4). Hristos îi izbăveşte de frica de moarte (I Corinteni 15, 55-57; Evrei 2,15).
(Î): Care sunt pedepsele nemărturisirii?
(R): „Sunt creştini ortodocşi care nu mărturisesc şi nu apără Ortodoxia, temându-se că vor avea necazuri, că vor fi daţi afară de la serviciu, că îşi vor pierde averea şi libertatea. Dar Domnul Hristos ne spune că pentru Adevăr trebuie să te jertfeşti şi la nevoie să şi mori.
Dacă nu mărturisim, ne aşteaptă o veşnicie îngrozitoare, chinuitoare în focul cel veşnic. Pentru că de moartea trupească, de Judecată şi veşnicie nu putem scăpa. Teama de această moarte trupească este o mare greşeală. Murim în câteva clipe, dar ce urmează este mai important. Cum ne ia moartea? Unde ne duce?
Iar dacă pentru orice cuvânt deşert vom da răspuns (Matei 12,36), cu atât mai mult pentru orice cuvânt ruşinos şi cu atât mai mult pentru orice cuvânt ucigător de suflet”, spune părintele Arsenie Papacioc.
Dacă mărturisim, suntem vii duhovniceşte şi-n această viaţă şi în viaţa cea veşnică. Iar dacă nu mărturisim, este o suferinţă teribilă, se îndepărtează Harul Duhului Sfânt de la noi şi suntem morţi duhovniceşte în această viaţă, iar după Înfricoşata Judecată, vom merge în chinurile cele veşnice.[11]
Cine va putea să spună la Înfricoşata Judecată că n-a ştiut? Dacă n-a ştiut de ce n-a întrebat, de ce nu s-a informat? Cât timp am pierdut şi câte lucruri deşarte am căutat, am citit şi am aflat în această viaţă? Hristos ne-a spus tot ce ne este necesar pentru mântuire.
Dar iată ce este mai înfricoşător între toate temeiurile de frică pentru cei care, în viaţa aceasta, nu se tem de păcat şi se ruşinează să mărturisească. Ne spune Domnul Hristos: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38).
„Luaţi aminte, voi toţi, care aveţi credinţă: nu vă bizuiţi prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevărat, mila lui Dumnezeu se revarsă numai în viaţa aceasta peste hulitorii care nu se căiesc; iar la înfricoşata Judecată, dreptatea va lua locul milei. Luaţi aminte, voi toţi, cei care, cu fiecare zi, vă apropiaţi tot mai mult de moartea pe care n-o puteţi ocoli! Luaţi aminte, întipăriţi-vă în inimă aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrăjmaş al vostru, ci Prietenul cel mai Bun. Aceleaşi buze Care, pe Cruce, au dat iertare duşmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte grozave, dar drepte. De cel care se ruşinează de Hristos în această lume, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri. Cu ce ai să te mândreşti, omule, dacă lui Hristos Îi va fi ruşine cu tine?
Dacă ţi-e ruşine de Viaţă, înseamnă că te mândreşti cu moartea păcatelor;
Dacă ţi-e ruşine de Adevăr, înseamnă că te mândreşti cu minciuna;
Dacă ţi-e ruşine cu Mila, te mândreşti cu facerea de rău;
Dacă ţi-e ruşine cu Dreptatea, te mândreşti cu nedreptatea.
Dacă ţi-e ruşine cu Patima de pe Cruce, înseamnă că te mândreşti cu închinarea la lume;
Dacă ţi-e ruşine de Nemurire, te mândreşti cu stricăciunea şi cu mormântul!
Atunci, în faţa cui te vei ruşina de Hristos? În faţa unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru că nu există cineva mai bun ca Hristos. Atunci de bunăseamă te ruşinezi de Hristos, faţă de cineva mai mic decât Hristos. Îţi este ruşine de părintele tău în faţa unui şoarece, sau se ruşinează fiica de mama ei în faţa unei vulpi? Cum să te ruşinezi de Cel Bun în faţa celui rău, de Cel Preacurat în faţa celui necurat, de Cel Atotputernic în faţa neputinciosului, de Cel Înţelept în faţa nebunului? De ce să te ruşinezi cu Domnul slavei în faţa unui neam curvar şi păcătos? Doar pentru că neamul acesta îţi joacă mereu înaintea ochilor pe când Domnul nu Se vede? Puţin, doar puţin mai este şi (Hristos n. n.) va apărea în slavă pe nori de îngeri, iar neamul acesta va dispărea dinaintea picioarelor Lui, ca praful pe care-l spulberă vântul. Cu adevărat, cu adevărat ai să te ruşinezi atunci, nu de Împăratul Slavei, ci de tine însuţi, omule; dar atunci nu-ţi va mai folosi la nimic ruşinea. Mai bine să-ţi fie ruşine acum, câtă vreme ruşinea îţi mai e bună la ceva! Să-ţi fie ruşine de toate înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea tuturor”.[12]
(Î): De ce spune Domnul Iisus Hristos: „Cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele” (Marcu 8,38)?
(R): Cine se ruşinează de Mine înseamnă: cine se îndoieşte de Dumnezeirea Mea, şi de Întruparea Mea din Preacurata Fecioară, de suferinţele Mele pe Cruce, şi de Învierea Mea, şi cine se ruşinează de puterea Mea pe pământ şi de dragostea Mea pentru păcătoşi.
Cine se ruşinează de cuvintele Mele înseamnă: cui îi e ruşine de Evanghelie şi tăgăduieşte învăţătura Mea, sau cine îmi răstălmăceşte vorbele şi aduce, prin erezie, neodihnă şi lupte între credincioşi, sau cine se poartă cu obrăznicie faţă de dezvăluirile şi învăţăturile Mele, înlocuindu-le cu învăţături străine, sau cine le ascunde şi le trece sub tăcere în faţa puternicilor acestei lumi, acela se ruşinează de Mine şi se teme pentru sine însuşi. Cuvintele lui Hristos sunt testament dătător de viaţă, aşa cum sunt şi Patimile Sale, şi Trupul şi Sângele Său. Domnul nu-Şi desparte Cuvintele de Sine Însuşi, nu le dă mai puţină însemnătate. Cuvântul Lui nu poate fi rupt de El. Cuvântul are tot atâta putere cât şi Persoana, pentru aceea le spune ucenicilor: „Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15, 3).
Hristos a curăţat prin Cuvântul Său suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a înviat morţi. Cuvântul Lui e ziditor, curăţitor, de viaţă dătător. De ce atunci să ne pară străin lucru când ni se spune în Evanghelie: „şi Cuvântul era la Dumnezeu” (Ioan 1,1)?”[13]
(Î):Ce se înţelege prin „neam desfrânat”?
(R): „Mântuitorul numeşte neamul acesta desfrânat într-un înţeles mai larg, tot aşa cum profeţii din vechime numeau desfrânare închinarea la alţi dumnezei (Iezechiel 23, 37).
Oricine îşi lasă soţia şi îşi ia altă femeie este curvar; şi cine uită de Dumnezeul Cel Viu şi se închină lumii este şi acela curvar. Cine lasă credinţa în Domnul ca să creadă în oameni, cine lasă iubirea lui Dumnezeu ca să iubească lucruri şi oameni, acela săvârşeşte desfrânare. Pe scurt, orice păcat, care desparte sufletul de Dumnezeu, legându-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate fi numit pe bună dreptate desfrânare, pentru că poartă toate însemnele preacurviei. Aşadar cine se ruşinează de Hristos Domnul, Mirele inimii, în faţa unui astfel de neam desfrânat, e ca o mireasă care se ruşinează de mirele ei înaintea unei adunări de neruşinaţi. Domnul nu vorbeşte de un neam păcătos, ci de un neam „desfrânat şi păcătos”. De ce? Ca să osândească şi mai mult desfrânarea. Sub cuvântul „desfrânare" se înţeleg aici cele mai grele, cele mai înveninate, cele mai aducătoare de moarte păcate, care-l întorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la lepădarea de sine, de la cruce şi de la naşterea din nou”.[14]
(Î): Ce se întâmplă cu prigonitorii credincioşilor?
(R): Iar pe cei care prigonesc pe mărturisitori, îi aşteaptă Judecata Înfricoşată, pentru că Dumnezeu răzbună moartea Sfinţilor Săi (Facerea 4,11; Psalm 78,11; Matei 23,35; Apocalipsa 6,9-10; 19,2).
(Î): Cum trebuie să fie mărturisirea?
(R): Mărturisirea trebuie să fie după creşterea duhovnicească.
Cine vrea să mărturisească, dar nu are creşterea duhovnicească şi binecuvântarea lui Dumnezeu, este mândru şi se va lepăda în timpul încercărilor.
*
Pe vremea când stăpâneau turcii, un duhovnic din Sfântul Munte Athos a mers la Tesalonic să mărturisească credinţa. Ajuns în faţa paşei, a început să-l ocărască şi să-l batjocorească spunându-i că este un închinător la idoli.
Paşa, care era ocupat cu o petrecere şi admira nişte cadâne dansând, fiind deranjat, a spus slugilor să-l alunge.
Duhovnicul, dezamăgit, a revenit în Sfântul Munte, şi a început să se pregătească mai asiduu pentru mărturisire. În Postul Mare, s-a spovedit şi a revenit la Tesalonic, unde a început să-i ocărască pe paşă şi vizirii săi.
La un moment dat, unul dintre viziri fiind supărat, a cerut paşei să-l pedepsească. Paşa a poruncit să-i taie capul. Părintele era bucuros că va lua cununa muceniciei. Dar un alt vizir, care era un creştin grec turcit s-a apropiat de paşă şi i-a spus:
– Acesta este nepotul mătuşii tale. O să se supere pe tine. Atunci paşa a poruncit să-l biciuiască pe duhovnic şi să-l alunge. Părintele s-a întors dezamăgit în Sfântul Munte Athos.
Dumnezeu a avut alte planuri cu părintele, care a ajuns unul dintre duhovnici renumiţi din Sfântul Munte Athos.
*
O creştină din primul secol a fost condamnată la moarte pe un stadion plin de păgâni. În arenă, un soldat cu o cange înroşită în foc o împingea cu spatele spre un scaun înroşit în foc. Întreg stadionul striga şi o ocăra, iar în faţă se afla fiica ei de patru ani care striga:
– Mama! Mama! Mama!
Întărită de Dumnezeu, a rezistat şi s-a mutat la viaţa veşnică ca muceniţă, apoi păgânii au martirizat-o şi pe fetiţă.
Rugăciunea împreună cu cei de alte credinţe?
De câtva timp, sufletele cele bine-credincioase ale Bisericii Ortodoxe Române sunt supuse la o grea încercare duhovnicească, prin ademenirea către aşa-numitele manifestări de "apropiere", urmată de rugăciuni pentru "unitatea în credinţă", o perfidă chemare la trădarea Ortodoxiei şi a lui Hristos, ce se face auzită mereu la fiecare sfârşit al lunii ianuarie.[15]
Timp de şapte zile, se desfăşoară pe tot cuprinsul României, o mişcare ce se doreşte a fi harismatică, prin ţelul pe care şi-l impune: unirea Bisericii Ortodoxe cu "fraţii" catolici, protestanţi şi păgâni. În toată această perioadă se fac solemne procesiuni de stradă, la care se îmbulzesc cei amăgiţi de unitate, se fac alternativ slujbe cu ectenii şi rugăciuni în bisericile ortodoxe, apoi, în lăcaşurile catolice şi protestante, încheiate, cu predici ţinute ori de eretici între ortodocşi, ori de preoţii ortodocşi între eretici.[16]
Spre lămurirea acestora, Sfântul Apostol Pavel († 64), dorind ca ucenicii săi în Hristos - creştinii, să fie păziţi de comuniunea cu credincioşii vreunor culte şi confesiuni, ne îndeamnă: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (II Corinteni 6,14-15). „Ei mărturisesc că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc” (Tit 1,16). „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit!” (Tit 3,10-11). „Nu vă lăsaţi înşelaţi! Însoţirile rele strică obiceiurile bune!” (I Corinteni 15,33).
Din păcate, cultele protestante şi romano-catolicii nu sunt conştiente că Biserica lui Hristos există de la Pogorârea Duhului Sfânt şi ei fiinţează în afara ei. Acestea nu sunt "biserici"! Pentru ca o adunare să poată fi ceea ce Sfinţii numesc Biserică, trebuie să fi fost întemeiată prin Pogorârea Duhului Sfânt prin Hristos cel Înviat şi Înălţat de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl peste Sfinţii Apostoli (Faptele Ap. 2,2-3), să păstreze întreagă, neschimbată, neînnoită toată învăţătura de credinţă, aşa cum au primit-o Sfinţii Părinţi, urmaşi ai Apostolilor, întruniţi în cele Şapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Toţi aceştia, insuflaţi de Duhul Sfânt, ne-au lăsat pecetluită cu sângele lor o singură, adevărată şi dreaptă credinţă, întru o singură, adevărată şi dreaptă Biserică, tocmai de aceea numită - după ruperea şi anatemizarea catolicilor la 1054 - "Biserica Ortodoxă", adică drept-credincioasă.
Numai Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică întemeiată de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos
De-a lungul celor 2000 de ani de existenţă, numai credinţa ortodoxă a păstrat neschimbată Sfânta Predanie a Sfinţilor Părinţi, precum şi Sfintele Dogme ale Bisericii. Doar Biserica Ortodoxă se ocârmuieşte după cele Şapte Sinoade a toată Lumea, numai Biserica Ortodoxă păstrează neschimbate scrierile Sfinţilor Părinţi, doar în Biserica Ortodoxă se ţin slujbele primelor veacuri. Şi pentru aceea, numai în Biserica Ortodoxă găsim toate Şapte Sfinte Taine trebuincioase mântuirii sufletelor noastre. Numai Biserica Ortodoxă a biruit veacurile neatinsă, nepătată şi neîntinată, doar Biserica Ortodoxă a dăruit lumii sfinţi, sfinţenie şi sfinte moaşte, numai Biserica Ortodoxă va fi singura ce va purta război împotriva "bisericilor" ce vor încerca să o uzurpe.
De aceea doar credincioşii ortodocşi mărturisesc despre Biserică în Crez ca fiind: "Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească". Precum un singur Crez este, tot aşa doar o singură Biserică, al cărei Cap este Domnul nostru Iisus Hristos. Nu pomenim în Crez două Biserici[17], doi hristoşi, două botezuri, pentru că: „Este un Domn, o Credinţă, un Botez (Ortodox n. n.), - un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi ”(Efeseni 4, 5-6). Toată învăţătura şi predania Bisericii viază şi se mărturiseşte în Crezul Ortodox, Crez pe care nu se încumetă să-l rostească nimeni dintre cei ce aparţin altor "credinţe", adunaţi de-a valma cu prilejul săptămânii pentru "rugăciune şi unitate".
Mărturisire sau apostazie?
Biserica este Una, întemeiată prin Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii (Faptele Ap. 2,2-3), prin Hristos cel Înviat din morţi şi Înălţat de-a dreapta Tatălui şi nimeni nu va mai putea întemeia o altă Biserică Dumnezeiască. Celelalte culte, fie s-au despărţit de Biserica întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos prin păcate, inclusiv erezii, fie au fost înfiinţate de oameni cu putere antihristică. Aceste culte vor să amăgească pe creştinii ortodocşi cu învăţături străine-eretice, să-i despartă de Biserica lui Hristos, să le dezbine neamul, să-i euro-înglobeze antihristic.
Ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserica lui Hristos, dacă îi întărim în convingerea că şi ei au Biserică şi Sfinte Taine, prin participarea noastră la rugăciunile în comun cu catolicii şi protestanţii, fapte ce odihnesc pe aceştia în ereziile credinţelor lor. Limpede trebuie să fie pentru oricare dintre "ortodocşi" - ierarhi, preoţi, călugări, teologi sau mireni - ce se pleacă spre comuniunea cu ereticii, că se leapădă de Trupul Mistic al Bisericii lui Hristos, fapt pentru care aceştia se vor judeca laolaltă cu ereticii, alături de care s-au rugat şi împărtăşit, dar mai ales se vor osândi pentru sminteala ce o arată celor neîntăriţi în credinţă. Mântuitorul Iisus Hristos spune „Vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18, 7).
Canonul 64 al Sfinţilor Apostoli hotărăşte: „Dacă vreun cleric sau laic intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor să se roage, să fie caterisit şi să se afurisească!" Însă aceste înşelătoare chemări la "unitate în diversitate" ascund sub chipul faptei bune depărtarea creştinului-ortodox nu numai de acest Canon, ci de toate Dogmele şi Canoanele Bisericii şi de rânduielile Sfinţilor Părinţi. Iar fără dreptarul vieţuirii Sfinţilor Părinţi nu vom putea ajunge în Împărăţia Cerurilor spre a ne împărtăşi din acelaşi Har al Duhului Sfânt şi slavă cu Maica Domnului, cu Sfinţii Îngeri, cu Sfinţii şi moşii şi strămoşii noştri.
Catolicii nu se pot uni cu ortodocşii, atâta timp cât nu se smeresc şi nu renunţă la toate ereziile lor (Filioque, infailibilitate, primat papal, Harul creat, purgatoriul, imaculata concepţiune, slujirea cu azimă, botezul prin stropire sau turnare ş.a.), la neo-rânduielile scolastice şi nu primesc botezul ortodox prin afundare, precum au hotărât Sfinţii Părinţi.
[1]Teologia Morală Ortodoxă, Vol. 2, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1980, pp. 26-27.
[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Credinţa, culegere de texte de Ierom. Benedict Aghioritul, Editura Panaghia, 2009, pp. 81-82.
[3] Comunitatea creştinilor ortodocşi din Biserica pământească (II Timotei 4.6) este nedespărţită de Biserica Cerească sau comunitatea sfinţilor (Efeseni 2,19).
[4] Daniil Sandu Tudor, Ce e omul?, Editura Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 70-71.
[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia rostită când a fost hirotonit preot, către sine, către episcop şi către mulţimea de popor, în vol. Despre preoţie, p. 162.
[6] Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului, Cuv. XX,10.
[7] Vezi cartea: Frica de Dumnezeu, pr. Ioan de la Rarău, Editura Panaghia, 2009.
[8] A întrebat un creştin pe un mare duhovnic:
– Părinte, acum nu mai sunt securişti, comunişti, miliţieni ca să ne prigonească. Nu mai avem de ce să ne temem.
Părintele i-a răspuns:
– Acum vin ai noştri!
[9] Ostaşul adevărat (creştinii şi monahii sunt ostaşi ai lui Hristos), trebuie să se pregătească în timp de pace, pentru război.
[10] Cleopa Ilie, Arhim. Predici la praznicele împărăteşti şi la sfinţii de peste an, Ed. Episcopiei Romanului, 1996, p. 149.
[11] Creştinul, care a fost atras de căldura băii, a ieşit din ceata mucenicilor ce se aflau în lacul îngheţat, a intrat în baie şi a murit. Iar un ostaş, care a văzut cununile, a intrat în apa îngheţată şi a luat cununa muceniciei. Vezi: Cei 40 de mucenici din Sevastia, 9 martie.
[12] Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, 2006, p. 166.
[13] Ibidem, pp. 167-168.
[14] Ibidem, p.168.
[15] În Parlamentul României, se va supune spre aprobare o lege, în care ziua de 1 octombrie, (Acoperământul Maicii Domnului) să fie legiferată ca zi de rugăciune în comun cu celelalte culte. După ce i-au adus pe creştinii ortodocşi la cruntă sărăcie, aceşti închinători şi slujitori ai satanei, oameni trupeşti, care n-au Harul Duhului Sfânt, atentează şi la ce au ortodocşii mai sfânt: dumnezeiasca credinţă ortodoxă.
[16] La Institutul Ecumenic din Bossy-Elveţia, ortodocşii şi eterodocşii se ţin de mână în cerc şi se roagă, zicând Tatăl nostru. Astfel, ecumeniştii speră să intre în inima tuturor acelaşi duh satanicesc al unirii antihristice.
[17] Unii eretici susţin că Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică ar fi surori.