Cleopa Cristian

Puterile sufletești și folosirea lor

Puterile sufleteşti şi folosirea lor bună sau rea

(Î): Ce este treimea umană?

(R): Treimea umană cuprinde puterea raţională, puterea mânioasă şi puterea poftitoare. Sau mintea, cuvântul şi duhul.

(Î): Ce se întâmplă cu treimea umană când omul păcătuieşte?

(R): Prin păcate, treimea umană este distrusă. Una gândim, alta vorbim şi altceva facem.

(Î): Care sunt păcatele puterii raţionale?

(R): Păcatele puterii raţionale sunt acestea: necredinţa, erezia, nebunia, hula (blasfemia), nemulţumirea şi încuviinţarea păcatelor, care se ivesc din partea pătimitoare.

(Î): Cum putem tămădui puterea raţională?

(R): Tămăduirea şi leacul acestor rele sunt: credinţa neîndoielnică în Dumnezeu şi în dogmele dreptei credinţe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului Sfânt, rugăciunea curată şi neîncetată către Dumnezeu şi altele ca acestea.

(Î): Care sunt păcatele puterii mânioase?

(Î): Păcatele puterii mânioase sunt: cruzimea, ura, necompătimirea răului, invidia, zavistia şi cugetarea necontenită la unele ca acestea.

(Î): Cum pot fi tămăduite păcatele puterii mânioase?

(R):Tămăduirea păcatelor puterii mânioase ţine de iubirea de oameni, compătimirea, suferirea răului, bunătatea, iertarea, dragostea creştină şi cele asemenea.

(Î): Care sunt păcatele puterii poftitoare?

(R): Păcatele puterii poftitoare sunt: lăcomia pântecelui, desfătarea, iubirea de avuţii, pofta de slava deşartă, iubirea de arginţi, de bogăţie şi de plăcerile trupeşti, desfrânarea şi altele ca acestea.

(Î): Cum pot fi tămăduite păcatele puterii poftitoare?

(R): Tămăduirea păcatelor puterii poftitoare se face prin postul creştin ortodox, înfrânare, reaua pătimire, neavere, împărţirea averilor la săraci, dorul după Împărăţia lui Dumnezeu şi poftirea înfierii Dumnezeieşti.

(Î): Cum trebuie să folosim puterile sufleteşti pentru a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor?

(R): Inima duhovnicească este şi centrul tuturor puterilor fireşti ale sufletului, adică: a puterii voitoare, a celei raţionale, a celei cuvântătoare, a celei gânditoare, a celei înţelegătoare, a celei cugetătoare, a celei alegătoare, a celei hotărâtoare, a celei mânioase, a celei poftitoare etc.”[1].

Puterea cuvântătoare a sufletului se află la bărbaţi deasupra inimii, cu două degete orizontale deasupra sânului stâng şi ţine până la furca pieptului.

Puterea mânioasă-irascibilă se găseşte în mijlocul inimii.

Puterea poftitoare, se află în mijlocul inimii şi ţine până la ombilic.

Cele trei mari puteri sufleteşti sădite de Dumnezeu în om trebuie să slujească lui Dumnezeu şi aproapelui astfel:

• puterea poftitoare trebuie să dorească bucuriile duhovniceşti ale Duhului Sfânt şi Slava lui Dumnezeu;
• puterea mânioasă, trebuie să fie folosită pentru fapta bună creştină şi lupta împotriva păcatelor şi a diavolilor, prin rugăciune şi împotrivire;
• puterea raţională, trebuie folosită pentru învăţarea lucrurilor sfinte şi contemplaţie.

(Î): Cum sunt folosite puterile sufleteşti în slujba satanei?

(R): Creştinul, când păcătuieşte, foloseşte puterile sufleteşti împotriva lui însuşi, a semenilor şi a lui Dumnezeu. Astfel:

• puterea poftitoare este folosită pentru desfrânări, lăcomia pântecelui, agonisirea de bani, lene, somn etc.
• puterea mânioasă este folosită pentru zavistie, ură, hulă, necredinţă, ucidere, sodomie, asuprirea săracilor etc.
• puterea raţională este întunecată de mândrie, slavă deşartă, erezie, hulă, deznădejde, sinucidere etc.

Nefiind curăţită şi luminată de Duhul Sfânt, mintea omenească nu se va mai conduce după legea morală Dumnezeiască, ci după pofte şi păcate. Diavolul se va înscăuna astfel în mintea oamenilor păcătoşi şi-i va conduce la tot lucrul rău.

Aceasta este explicaţia duhovnicească a peceţii lui Antihrist, a numărului “666”. Cele trei puteri sufleteşti din om, vor sluji prin păcate diavolilor prin desfrânare, ură şi erezie. Un astfel de „creştin” se va închina lui antihrist acceptând pecetea.

Aflaţi la conducerea societăţii, conducătorii antihrişti, vor face legi, care să apere drepturile păcatelor multor alegători (avorturi, incest, desfrânare, legături cu morții, legături cu animalele, homosexualitate, gomorie, schimbare de sex, eutanasie etc.). Păcatele şi diavolii din aceşti oameni îi vor distruge sufleteşte întâi pe ei şi apoi pe ceilalţi semeni.

Mânia

(Î): Cum să scăpăm de mânie?

(R): De mânie nu putem scăpa pentru că omul după căderea strămoşilor noştri din Rai are putere raţională, putere mânioasă şi putere  poftitoare.

Mânia este un nerv al sufletului cu care este înzestrat omul pentru a munci fizic şi intelectual şi să poată lupta cu diavolul prin rugăciune şi împotrivire. După cum maşina nu se poate deplasa fără un motor bun, tot astfel omul nu poate lucra fizic şi intelectual, nu se poate ruga şi lupta cu diavolii fără această putere mânioasă.

(Î): Cum putem să stăpânim mânia?

(R): Maşina are motor, sistem de direcţie şi sistem de frânare pentru ca şoferul să poată controla deplasarea ei. Iar omul are minte, putere raţională, putere cugetătoare cu care poate controla şi stăpâni mânia, în scopul mântuirii, folosindu-o pentru muncă binecuvântată, rugăciune şi luptă împotriva diavolilor. Diavolii ştiu acest lucru şi ne ispitesc să facem păcate, folosind această putere mânioasă împotriva aproapelui (ceartă, bătăi, înjurături, crime...).

(Î): Cum trebuie să folosim puterea mânioasă?

(R): Când suntem mânioşi, să căutăm să consumăm energia mânioasă printr-o muncă fizică binecuvântată şi să canalizăm energia mânioasă, pentru a ne curăţi, prin cuvântul rugăciunii lăuntrice sau al versetului biblic inima duhovnicească. Mânia este o putere sufletească pe care trebuie s-o folosim corect. Oamenii mânioşi muncesc mai mult. Puterea mânioasă este bună, dar s-o dai pe tine, să te lupţi cu diavolul prin rugăciune şi s-o consumi într-o muncă binecuvântată.

Dar diavolul zice: „De ce să te lupţi cu mine prin rugăciune şi împotrivire, şi cu patimile? Mai bine revars-o asupra semenului tău prin înjurături, ceartă, bătăi, crime”.  Iar el notează păcatele.

(Î): Ce trebuie să fac?

(R): În primul rând să te smereşti, să te consideri mai rău decât toţi, să-i îngădui pe toţi, să te rogi pentru ei, să-i ierţi, să rabzi... După cum o maşină are acceleraţie (mânia) dar şi frănă (raţiunea) şi şoferul accelerează atât cât poate să stăpânească maşina, şi în anumite situaţii pune frână, tot aşa şi creştinul, când vede că mânia se accelerează prea tare şi scapă de sub control, pune frână prin raţiune: Ce fac acum? Mă enervez, fac păcate, nu pot să mă rog, să mă împărtăşesc, etc.

Unirea sfântă şi veşnică cu Dumnezeu şi unirea păcătoasă şi pierzătoare cu idolii.

(Î): Ce vrea Dumnezeu de la noi?

(R): Dumnezeu vrea să credem în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume. Dumnezeu vrea ca omul să nădăjduiască în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume. Mai mult: Dumnezeu vrea ca omul să se ţină de El şi numai de El, ca omul să fie, prin dragostea ce izvorăşte din aceasta, una cu toată zidirea Lui.

(Î):  Ce este unirea omului cu Dumnezeu?

(R): Unirea omului cu Dumnezeu este nunta inimii noastre duhovniceşti cu Hristos. Numai această strânsă unire a inimii noastre duhovniceşti cu Hristos, poate face sufletul bogat şi roditor. Din orice altă legătură a sufletului se nasc spini şi bălării, rămânând sufletul sterp faţă de orice fel de bine. Acest lucru trebuie să fie binecunoscut creştinilor ortodocşi. Cu orice s-ar uni sufletul, fie fiinţă vie sau lucru neînsufleţit, fie trup sau veşmânt al trupului, fie argint sau aur sau pământuri sau slavă sau patimă pentru orice lucru din lume — podoabe, bucate, băutură, natură sau orice altceva, o asemenea însoţire e nelegiuită şi abate nenorocire veşnică asupra acelui suflet, atât în viaţa aceasta cât şi în cea viitoare.

Dumnezeul nostru este Dumnezeu gelos (Ieşire 20, 5; Deuteronom 4, 24). Gelozia Lui se îndreaptă numai şi numai asupra sufletului omenesc. Dumnezeu vrea ca sufletul să fie întreg al Lui şi numai al Lui, în deplină credincioşie, şi o doreşte aceasta doar spre binele sufletului. El ştie, în deplinătatea înţelepciunii Sale, ceea ce s-ar cuveni să ştim noi toţi după venirea lui Hristos, şi anume că dacă sufletul slăbeşte în credinţa faţă de Ziditorul său şi se lipeşte de altcineva sau altceva din lume, se face până la urmă rob, întunecată umbră deznădăjduită, nefericit chip de plângere şi scrâşnire a dinţilor.

Singura nuntă legiuită a sufletului este dragostea arzătoare de Dumnezeu.

(Î):  Ce este idolatria?

(R): Orice altă iubire afară de Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu este idolatrie. Astfel bunăoară, prin dragostea de trup omul îşi face din trup dumnezeu mincinos, idol; la fel prin dragostea pentru averi sau pentru podoabe îşi face idol din acestea; orice ar iubi omul ajunge să-şi facă idol din ceea ce iubeşte. Atunci el îndreaptă dragostea care trebuie să fie numai şi numai a lui Dumnezeu asupra a ceva mai prejos şi mai puţin vrednic de a fi iubit decât Dumnezeu. Ori în ce ar crede şi ar nădăjdui omul mai mult decât în Dumnezeu, orice ar iubi omul mai mult decât pe Dumnezeu, lucrul acela ia locul lui Dumnezeu şi ajunge să-i fie acelui om idol, dumnezeu mincinos al unui suflet mincinos. Profeţii numesc toată închinarea la idoli desfrânare şi spurcăciune (Ieremia 3,1; Iezechiel 23, 7).

(Î): Ce devine unirea omului cu alţi oameni?

(R): Idolatrie. Închinătorul la idoli se face una cu idolii săi. În dragoste omul se uneşte cu timpul cu lucrul iubit. Ceea ce iubeşte omul mai mult, lucrul la care se gândeşte mereu, pe care şi-l doreşte, ajunge cu vremea să fie miezul fiinţei sale, fie lucrul acela mâncare sau băutură sau argint, sau aur, sau ţarini, sau slavă, sau putere, sau alţi oameni. Aşa spune Sfânta Scriptură: ”au umblat după idoli şi au ajuns netrebnici” (IV Regi 17,15)._:

(Î): Dar dacă se uneşte bărbatul cu femeia?

(R):  Desfrânarea între bărbat şi femeie nu se abate de la această lege, fiind tot apostazie. Cât de bine înfăţişează Apostolul Pavel lucrul acesta, când spune: ”Nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea?” (I Corinteni 6,16). Omul se face una cu ceea ce iubeşte: cu Dumnezeu, dacă iubeşte pe Dumnezeu, cu pământul, dacă iubeşte pământul, cu banii dacă iubeşte banii, cu femeia dacă o iubeşte. Căci prin dragoste se mântuieşte sau se pierde omul. O singură iubire este mântuitoare, şi aceasta este iubirea de Dumnezeu. Oricare alta e pierzare. O singură logodnă este după lege, una doar mântuitoare pentru suflet: cea cu Dumnezeu. Orice altă însoţire, neizvorâtoare din aceasta, este blestem şi condamnare veşnică.

Voinţa

(Î): Ce este voinţa?

(R): Voinţa este forţa spirituală prin care imperativul moral devine faptă. Voinţa poate alege între mai multe posibilităţi şi se poate decide singură pentru una sau alta din aceste alternative. Aceasta este libertatea psihologică. În virtutea acestei libertăţi, omul poate alege între bine şi rău, dar dacă a ales răul, îşi pierde libertatea. Întrucât răul nu poate fi scopul libertăţii, alegerea răului este o deficienţă a libertăţii şi nu exercitarea ei firească.

(Î): Ce reprezintă libertatea voinţei?

(R): Libertatea voinţei este temelia posibilităţii noastre de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu prin sfinţenie. Sfântul Ioan Damaschin scrie în acest sens: „Dumnezeu creează pe om după chipul şi asemănarea Sa… Cuvintele «după chipul» indică raţiunea şi liberul arbitru, iar cuvintele «după asemănarea» arată asemănarea cu Dumnezeu după virtute, atât cât este posibilă”.

(Î): Ce trebuie să mai ştim despre voinţă?

(R): Vorbind despre voinţă, ca putere sufletească de acţiune a omului, Sfântul Ioan Damaschin afirmă: „Trebuie să se ştie că în suflet a fost sădită o putere care doreşte ceea ce este conform naturii şi care le ţine pe toate cele care sunt în chip esenţial legate de fire. Această putere se numeşte voinţă. Fiinţa doreşte să existe, să trăiască şi să se mişte spiritual şi senzual, râvnind după propria sa existenţă naturală şi deplină. Dorinţa fiinţelor neraţionale, pentru că nu este raţională, nu se numeşte voire. Iar voinţa este un anumit fel de voire naturală, adică o dorinţă naturală şi raţională a unui lucru. Căci puterea de a dori în mod raţional se află în sufletul oamenilor. Aşadar, când dorinţa raţională se mişcă în mod raţional către un lucru, se numeşte voinţă, căci voinţa este o dorinţă şi un elan raţional către un lucru”[2].

(Î): Ce este voinţa raţională şi voinţa iraţională?

(R): Sfântul Nicodim Aghioritul, referindu-se la lupta duhovnicească a creştinului, ne spune: „Află că în acest război sunt două voinţe în noi, una contrară celeilalte. Una a părţii raţionale, şi de aceea se numeşte raţională şi superioară. Cealaltă, a simţurilor, şi de aceea este numită simţuală, inferioară. Ultima, de obicei, mai este numită şi voinţa iraţională, voinţa poftelor şi a patimilor trupeşti. Cu voinţa superioară raţională dorim numai lucrurile bune, iar cu cea inferioară dorim numai lucrurile rele.

(Î): Care este lucrarea voinţei raţionale?

(R): Voinţa raţională stă între voinţa simţurilor şi voinţa lui Dumnezeu, fiecare dintre acestea căutând să o câştige. Deci, ori de câte ori voinţa iraţională a simţurilor, de o parte şi cea a lui Dumnezeu, de alta, luptă cu voinţa ta raţională şi fiecare caută să o supună, trebuie să încerci în toate felurile ca voinţa lui Dumnezeu să ajungă biruitoare. Când eşti atacat de îmboldirile unei voinţe iraţionale, rezistă cu bărbăţie, ca voinţa superioară să nu cedeze celei inferioare”[3].

(Î): Ce spune Sfântul Apostol Pavel despre voinţa raţională, voinţa iraţională şi voinţa lui Dumnezeu.

(R): „Căci ştim că legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul, care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine” (Romani 7, 14-20).

„Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu[4]; Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi cu mintea mea slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului” (Romani 7, 21-25).

(Î): De ce avem lupte mari când dorim să ne ridicăm din robia păcatelor?

(R): „Cei care doresc să-şi schimbe viaţa lor trupească şi să o pună în slujba lui Dumnezeu, atunci, mai ales la început, întâmpină mari tulburări, dureri şi amărăciuni. Mai ales când păcatul a devenit obişnuinţă. Fiindcă opoziţia pe care voinţa raţională o primeşte de la voinţa lui Dumnezeu şi de la cea a voinţei simţurilor, care stau de o parte şi de alta şi se luptă împotriva ei, este aşa de puternică, încât biruinţa ei se câştigă cu multe sudori. Antagonismul voinţelor este greu de înţeles celui ce şi-a făcut obişnuinţa de a trăi fie în virtuţi, fie în vicii, care se mulţumeşte a trăi fie în unele, fie în altele. Pentru că virtuosul se supune uşor Voinţei lui Dumnezeu, iar cel vicios, înclină spre voinţa simţurilor, fără nicio opoziţie”[5]. Deci cel ce doreşte să obţină virtuţi creştine şi să slujească lui Dumnezeu, trebuie să se lepede atât de plăcerile mai mari, cât şi de cele mai mici, de care este legat cu dragoste pământească.

(Î): Cum se poate despătimi creştinul ortodox de patimile trupeşti şi sufleteşti?

(R): Desprinderea creştinului de legea trupului şi a păcatelor, se poate realiza numai cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, primit la Sfântul Botez şi apoi împărtăşit cu Sfintele Taine (Spovedania, Sfânta Împărtăşanie, Sfântul Maslu).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Jertfa Sa de pe Cruce, i-a recâştigat omului Harul Dumnezeiesc, pentru a putea birui pornirile voinţei iraţionale spre păcate.

Astfel, având puterea dumnezeiască prin Sfintele Taine, creştinul are datoria ca, prin virtutea înfrânării, să-şi întărească puterea voinţei sale raţionale, încât aceasta, în chip statornic să se îndrepte numai spre împlinirea poruncilor dumnezeieşti.

Fiind atotputernic, Dumnezeu putea oferi oamenilor nenumărate posibilităţi de mântuire, şi, implicit, de cunoaştere. Din toate acestea, El a ales lupta, prin care omul, ajuns la măsuri dumnezeieşti, poate să-şi exercite libertatea de voinţă, poate să aducă cel mai măreţ omagiu Creatorului şi poate să triumfe în cer, mai mult ca prin orice altceva. Lupta este comună şi bărbaţilor şi femeilor. Iar soarta luptelor duhovniceşti nu este hotărâtă nici de trup şi nici de fire, ci de voinţă. Lupta noastră este împotriva patimilor trupeşti şi sufleteşti, împotriva lumescului din lume şi împotriva diavolului şi a puterilor lui.

În înţeles răsăritean, fără îndoială trebuie să redobândim încrederea în puterea pe care o are voinţa noastră când e iluminată de har; până a ne duce la transfigurarea vieţii noastre, atunci când ea este „drept” sau „ortodox” însumată de duhovnicie. Voinţa aceasta e dragostea în lucrare, în fapte. Prin voinţa noastră lucrează atunci, de-a dreptul, Duhul Logosului creator. Voinţa a ajuns astfel la stadiul desăvârşit al sinergiei. Ea e astfel deplin liberă şi deplin supusă (lui Dumnezeu n. n.). Hărnicia şi Harul se întrepătrund, sporindu-se între ele. Omul ajunge să se biruiească pe sine în tot ce are mai întunecat şi mai neprielnic, câştigând transparenţa necesară lucrării de iluminare”[6].

Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă: „Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (I Petru 2,16).

(Î): Care este cel mai greu lucru pentru creştinul ortodox?

(R): Cel mai greu lucru pentru creştinul ortodox este să facă voia lui Dumnezeu. „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră” (I Tesaloniceni 4,3). „Fiţi sfinţi precum Eu sunt Sfânt” (Leviticul 11,49). Dacă în clipa aceasta am făcut voia lui Dumnezeu, ne-am curățit de păcate și ne-am sfinţit, dar Dumnezeu vrea în clipa următoare mai mult. Şi cum Sfinţenia lui Dumnezeu este absolută şi lupta creştinului pentru desăvârşire este fără sfârşit, având de luptat cu cei trei mari duşmani: patimile trupeşti şi sufleteşti, cu lumea păcătoasă şi cu diavolii.

Prin puterea voinţei poţi, bineînţeles, să te sileşti, şi hotărârea neclintită are parte în această privinţă de reuşită – însă, atâta vreme cât ea lucrează de una singură, lucrările ascultării seamănă cu frângerea unor crăci uscate. Numai dragostea are putere să împărtăşească ascultării însuşirea de a se mlădia fără a suferi dureri. Unde este dragoste, acolo totul se face cu drag, cu uşurinţă şi cu repeziciune. Numai ascultarea din dragoste umple de bucurie toate ostenelile la care este îndatorată.

Cel care s-a lepădat de iubirea pătimaşă de sine, se înalţă deasupra dragostei sensibile lucrată prin simţuri, la iubirea naturală sau firească şi, pe măsura smereniei sale, înaintează către adevărata şi harica dragoste dumnezeiască. Smerenia-golirea de sine, de păcate, te apropie de Dumnezeu, iar dragostea gustă din Dumnezeu.

(Î): De ce este dată măreţia sau micimea popoarelor?

(R): Măreţia unor popoare în istorie şi micimea altora se datorează, în primul rând, vredniciei sau nevredniciei morale a oamenilor care reprezintă aceste popoare. Iar Dumnezeu îngăduie aceste diferenţieri, deoarece acceptă libertatea de voinţă şi de acţiune a acestora. Cu alte cuvinte, spiritualitatea este aceea care face diferenţierea valorică a popoarelor între ele.

Dar ridicarea cu ajutorul Harului Dumnezeiesc de la o vieţuire păcătoasă la o vieţuire firească şi după aceasta la o vieţuire suprafirească este grea datorită împătimirii noastre. Diavolul ne-a legat cu numerose “lanţuri” de adâncul iadului, şi ruperea de aceste “lanţuri” durează o perioadă de timp mai scurtă sau mai îndelungată, după străduinţa cea bună a fiecăruia.

În acest război duhovnicesc primul mare duşman al creştinului ortodox este trupul care luptă împotriva Duhului: „căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Romani  8,6).

Duhul Sfânt vrea să-l sfinţească, dar trupul nu vrea. Trupului nu-i plac privegherile, rugăciunile lungi, postul, metaniile… Îi place mâncarea, băutura, somnul, desfrânările…

*

A fost întrebat un Avva de un părinte mai tânăr:

(Î): Părinte, de ce la începutul creştinismului  erau sfinţi mari şi vedeai şi auzeai despre minuni foarte mari? A răspuns Avva:

(R): Înainte toţi se trăgeau la Cer. Hai, să postim! Să mergem la Utrenie şi Sfânta Liturghie. Hai, în pelerinaje la mănăstiri să vorbim şi să luăm binecuvântarea de la marii duhovnici. Hai să ne spovedim! Astăzi, după 2000 de ani, dacă cineva vrea să meargă la Cer, toţi îl trag în jos. Hai, la meci, la discotecă, la restaurant, la distracţii… Voinţa celor mici la suflet este întărită sau slăbită de cei mari: părinţi, frate, soră, profesori, conducători…

(Î): Ce putem face?

(R): Să facem ce ne porunceşte Dumnezeu ca să ne întărească Harul Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine.

[1] Cleopa Ilie, Arhim. Urcuşul spre Înviere, Editura Trinitas, Iaşi 1992, pp. 215-216.

[2] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 22, p. 144 şi 145.

[3] Sf. Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, trad. rom. de N. Ioniţă, Chişinău, 1937, pp. 26,28.

[4] Această lege – legea morală – este împărtăşită omului prin însuşi actul creaţiei. Despre ea, Sfântul Apostol Pavel spune că e „scrisă în inima omului” (Romani 2,15). Prin această expresie se arată că ea ţine de natura omenească, fapt pentru care o posedă absolut toţi oamenii, chiar şi cei lipsiţi de orice altă lege; aceasta înseamnă că ea este inerentă şi indispensabilă naturii omeneşti. Despre ea se spune că e înnăscută în firea omului, dar nu sub forma unei idei clare, ci în sensul că omul posedă de la naştere predispoziţia ca, în mod spontan, să-şi formeze cu ajutorul gândirii ideile de bine şi rău şi totodată să înţeleagă că binele trebuie făcut, iar răul evitat.

Dar în viaţa oamenilor mai există o realitate de netăgăduit: conştiinţa morală. Alături de legea morală, norma obiectivă  a moralităţii, conştiinţa morală este norma subiectivă a moralităţii. Legea morală are un caracter impersonal şi universal, în timp ce conştiinţa morală are un caracter personal şi subiectiv, fiind organul de cunoaştere şi manifestare a legii morale în fiecare om. Cu ajutorul conştiinţei morale, omul este în stare să judece şi să aprecieze – prin prisma legii morale – fiecare caz în parte din experienţa lui şi a semenilor săi, şi aceasta în sensul încadrării cazului respectiv în ideea de bine sau concordanţei lui cu cerinţele legii morale. În acest fel, conştiinţa morală e dispoziţia sufletească de a îndruma activitatea morală a omului, îndemnându-l să se conformeze legii morale. În raport cu legea morală, conştiinţa  este organul de cunoaştere, aplicare şi împlinire a legii morale de către om. Ea face o apreciere, o valorificare a faptelor, motivelor şi consecinţelor acestora prin prisma ideii de bine, dându-şi în fiecare caz în parte verdictele ei. Acţiunea ei se manifestă şi înainte de săvârşirea unei fapte, îndemnând, poruncind sau oprind făptuirea acesteia, în timpul săvârşirii ei, dar şi după ce fapta a fost săvârşită.

Conştiinţa morală şi legea morală se află într-o strânsă legătură, fără însă a se putea confunda sau identifica. Fără conştiinţa morală, legea morală ar rămâne ceva exterior omului, lipsindu-i organul de aplicare. Şi indiferent de starea morală a omului, ambele realităţi există în om cu toată pervertirea lui în păcat. Ele rămân în sufletul omului, chiar dacă acesta e lipsit de o lege revelată, precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci păgânii, care n-au lege, din fire fac ale legii (ceea ce le porunceşte legea), aceştia neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii înscrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără…” (Romani 2,14-15).

[5] Sf. Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, traducere de protosinghelul Nicodim Ioniţă, Biblioteca Misionarului Ortodox, nr, 6, p. 27.

[6] Ieroschim. Daniil de la Rarău, Sfinţita Rugăciune, Editura Christiana, 2008, p. 91.