Cleopa Cristian

Suferințele și bolile

Suferinţele şi bolile

Cauzele bolilor

(Î):  Care sunt cauzele bolilor?

(R): Prima cauză a bolilor sunt păcatele.

Atunci când Dumnezeu a creat lumea şi pe om, le-a făcut pe toate „bine foarte” (Facerea 1,21).

(Î): De unde provin bolile şi invalidităţile trupeşti? De ce se îmbolnăveşte adeseori omul?

(R): Sfântul Vasile cel Mare spune: „Boala nu este creaţia lui Dumnezeu. Omul şi toate animalele au fost plăsmuite cu întocmirea cuvenită, după fire, şi Dumnezeu le-a adus la viaţă desăvârşite şi întregi însă atunci când s-au abătut de la starea lor firească, s-au imbolnăvit”.

Păcatul strămoşesc a adus în lume stricăciunea, bolile trupeşti şi însăşi moartea. Faptul că noi oamenii suntem supuşi stricăciunii, suferinţei şi bolilor se datorează păcatului strămoşilor noştrii - Adam şi Eva. După aceasta, păcatul a prisosit şi bolile s-au înmulţit.

Bolile care ne cuprind sunt, de obicei, rodul păcatelor noastre. Această concluzie iese din cuvântul pe care Hristos l-a spus paraliticului după ce l-a vindecat: „Iată te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5,14) De aici aflăm că boala paraliticului a fost din pricina păcatelor sale. Aceeaşi însemnătate are cuvântul Domnului spus celuilalt paralitic din Capernaum: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). Fiindcă Domnul cunoştea bine că boala trupului era o consecinţă a bolii sufletului, a vindecat mai întâi sufletul paraliticului, dându-i iertarea păcatelor şi apoi a urmat vindecarea trupului.

Sfântul Ioan Gură de Aur îl arată pe Cain, ca prim exemplu în care boala este legată cu păcatul, căci după uciderea fratelui său a început să fie zbuciumat (Facerea 4,14).

(Î): De ce în zilele noastre, în pofida extraordinarului progres al ştiinţei medicale, bolnavii se înmulţesc şi apar boli noi[1].

(R): Aproape fiecare familie a trecut sau trece prin încercările bolilor. De aceea este foarte folositor să cercetăm care este cauza bolilor şi cum vom putea să le înfruntăm duhovniceşte, ca să dobândim folos pentru sufletul nostru. Dar, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, boala, care fie se datorează păcatului, fie altei pricini, este un mijloc de tămăduire şi curăţire a sufletului.

(Î): Care sunt consecinţele păcatelor?

(R): Sfântul Ioan Gură de Aur spune că păcatul distruge sufletul şi trupul. De multe ori răul iese în afară şi se întinde şi în trup. Iar aceasta se întâmplă din următoarea pricină: De obicei, atunci când sufletul nostru suferă, noi rămânem nesimţitori. Dar când trupul suferă chiar şi cea mai mică vătămare, depunem toată străduinţa noastră să-l vindecăm de boală, deoarece o simţim. „De aceea Dumnezeu de multe ori pedepseşte trupul pentru păcatele sufletului astfel încât prin rănile celui mai de jos (adică a trupului) să dobândească vindecare şi cel mai de sus, adică sufletul”.

Într-adevăr, boala îl întristează pe om, îl smereşte şi îl face să-şi aducă aminte de Dumnezeu. Şi astfel, scăpând la Dumnezeu, împreună cu sănătatea trupului dobândeşte şi pe cea a sufletului său.

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că „pricina relelor trupeşti este răutatea sufletului. Iar aceasta a arătat-o paraliticul care suferea de treizeci şi opt de ani şi celălalt paralitic pe care l-au coborât de pe acoperiş" (Marcu 2, 3-5). „Şi dacă cel mai important decât toate, adică însăşi moartea, îşi are rădăcina şi cauza în păcat, cu atât mai mult va fi aceasta pentru cele mai multe dintre boli”.

(Î): Atunci de ce nu sunt pedepsiţi toţi păcătoşii? Vedem mulţi necredincioşi că o duc bine şi sunt foarte sănătoşi.

(R): Sfântul Ioan Gură de Aur răspunzând la această nedumerire spune că trebuie să-i plângem mai mult pe aceşti oameni care, deşi păcătuiesc, nu sunt pedepsiţi. „Deoarece faptul că nu au pătimit nimic în această viaţă se face pricină de mai mare pedeapsă în viaţa cea veşnică. Toate cele de mâhnire care se întâmplă în această viaţă sunt mustrare, în timp ce în cealaltă sunt pedeapsă”.

(Î): Toate bolile se datorează păcatelor noastre?

(R): Domnul ceartă pe cel care îl iubeşte. Uneori Dumnezeu îngăduie o boală ca o pedagogie şi ca un mijloc de a-i curăţi şi sfinţi pe fiii Săi cei iubiţi. Potrivit celor spuse de Sfinţii Părinţi, „există boală pe care o îngăduie Dumnezeu pentru a fi încercaţi. Iar această încercare este trimisă pentru a ne arăta vrednici de a fi fii ai lui Dumnezeu după har (Ioan 1,12). Căci omul care nu este încercat de ispită rămâne fără experienţă şi necopt... Pe când cel care este ispitit în primejdii devine încercat, „încercarea duce pe om la nădejde, iar nădejdea nu ruşinează pe cel ce o are". În aceste cazuri omul, prin răbdarea pe care o arată, dobândeşte răsplată cerească. Hristos ne adevereşte că orice credincios, atunci când are roadă duhovnicească, este tăiat ca viţa de vie, ca să aducă şi mai multă roadă. Iar dacă se va face o astfel de tăiere la mlădiţele viei celei înţelegătoare, aceasta nu se va face fără durere... De altfel, cu durere şi întristări ne ceartă milostivul nostru Dumnezeu... Dar această mică întristare ne face fericiţi, deoarece aduce cu sine dumnezeiasca înţelepţire. Iar martor este Sfântul Proroc David care spune: „Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne” (Psalm 93,12).

Dumnezeu este dragoste (I Ioan 4,8) şi modurile pedagogiei Sale săvârşită asupra omului sunt minunate şi nespuse. Stareţul Paisie Aghioritul, atunci când a fost întrebat de ce Dumnezeu unor oameni le dă multe încercări, iar altora nu le dă nici una, a răspuns: „Ce spune Sfânta Scriptură? Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă (Evrei 12,6)”.

Spre exemplu un tată, are opt copii. Cinci dintre ei stau lângă tatăl lor, iar trei pleacă de acasă şi nici nu se mai gândesc la el. Dacă cei care stau lângă el fac vreo neorânduială, tatăl lor îi trage puţin de urechi sau le dă o pălmuţă, iar dacă sunt cuminţi, îi mângâie şi le dă o ciocolată. În timp ce aceia care sunt departe nu primesc nici mângâiere, dar nici palme. Tot astfel face şi Dumnezeu. Oamenilor care sunt lângă El şi celor care au intenţie bună, dacă greşesc puţin, le dă câte o pălmuţă şi astfel îşi achită datoria. Iar dacă le dă mai multe, ei depun în casieria cerească. Iar celor care sunt departe de Dumnezeu, El le dă ani îndelungaţi pentru a se pocăi”[2].

(Î): Care sunt alte cauze ale bolilor ?

(R): Alte cauze ale bolilor specifice vremurilor noastre sunt: întristarea şi stresul.

Viaţa noastră este plină de mâhniri şi frământări. Omul care înfruntă greutăţile vieţii sale fără credinţă şi nădejde în Dumnezeu trăieşte într-o continuă nelinişte. Dimpotrivă, cel care îşi încredinţează viaţa sa dragostei lui Dumnezeu trăieşte în mijlocul păcii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „tulburarea nu se datorează schimbării bruşte a stărilor (exterioare), ci se datorează nouă şi gândurilor noastre. Dacă acestea sunt corecte, chiar de s-ar ridica de peste tot valuri, vom fi liniştiţi mereu”.

Este firesc ca omul care nu crede şi nu îşi pune nădejdea în Dumnezeu să fie neliniştit, să se chinuiască, să fie nemulţumit, să se certe cu toţi şi, în cele din urmă, această stare să se manifeste printr-o oarecare boală trupească sau sufletească.

(Î): Care sunt alte pricini ale bolilor trupeşti?

(R): Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că pricini ale bolilor trupeşti sunt şi „lăcomia păntecelui, beţia şi nelucrarea”. Toate acestea „nasc bolile”. Este adevărat că omul care trăieşte în moliciune şi huzur este bolnăvicios şi trăieşte mai puţini ani, decât cel care iubeşte munca şi se întreţine cu sudoarea feţii sale. Şi este firesc ca în epoca noastră, caracterizată prin urmărirea conforturilor şi a bunăstării, să se înmulţească considerabil diferitele boli.

(Î): De ce suferă creştinii şi părinţii cu viaţă sfântă?

(R): Există şi cazuri de oameni cu viață sfântă care ei înşişi au cerut de la Dumnezeu să le dea boală. Şi au cerut aceasta fie „să achite" datoria pentru păcatele lor, fie să răspundă la marea dragoste a lui Dumnezeu, fie să se folosească alţi oameni. Toţi cei care au cerut acest dar de la Dumnezeu, au arătat o mare dragoste faţă de El şi faţă de oameni. Iar această dragoste a lor i-a făcut să devină fiii cei iubiţi ai lui Dumnezeu. Cu toate acestea, este trebuinţă de atenţie din partea noastră ca nu cumva să dorim să-i imităm pe Sfinţi, dar să nu avem creşterea duhovnicească necesară. Căci există primejdia să cârtim împotriva lui Dumnezeu Care a îngăduit încercarea ce o suferim, dar pe care noi înşişi am cerut-o. Fericitul Stareţ Porfirie spunea: „Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat multe boli De multe ori îi spun: «Hristoase al meu, dragostea Ta nu are margini!». Faptul că trăiesc încă, este o minune. Printre alte boli, am şi cancer la hipofiză... Sufăr dureri înfricoşătoare. Dar mă rog ducând Crucea lui Hristos cu răbdare... Sufăr mult, dar boala mea este foarte plăcută. O simt ca dragoste a lui Hristos. Mă smeresc şi mulţumesc lui Dumnezeu. Este pentru păcatele mele. Sunt un păcătos şi Dumnezeu încearcă să mă cureţe. Când eram de şaisprezece ani îl rugam pe Dumnezeu să-mi dea o boală grea, un cancer, ca să sufăr pentru dragostea Lui şi să-L slăvesc în boala mea... Iar Dumnezeu nu a trecut cu vederea cererea mea, ci mi-a dat această facere de bine după atâţia ani. Acum însă nu-L rog pe Dumnezeu să-mi ia ceea ce I-am cerut. Mă bucur că o am, ca astfel să mă fac şi eu părtaş Patimilor Lui. Sunt sub certarea lui Dumnezeu. „Căci pe cine iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciueşte pe tot fiul pe care îl primeşte” (Evrei 12,6). Boala mea este o bunăvoinţă specială a lui Dumnezeu care mă cheamă să intru în taina dragostei Lui. De aceea nu mă rog ca El să mă facă bine, ci mă rog să mă facă bun”.

Scopul şi folosul bolilor

(Î): Care este folosul pe care ni-l pricinuiesc bolile?

(R): Boala este o cercetare a omului de către Dumnezeu. Ea este o manifestare a dragostei Lui, care are drept scop vindecarea sufletului de boala păcatului. Dumnezeu dă bolile pentru sănătatea sufletului, spun Sfinţii Părinţi.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind despre paralitic, care timp de treizeci şi opt de ani a aşteptat să se vindece, spune că „boala lui a arătat iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Căci, într-adevăr, a îngădui Dumnezeu să sufere o astfel de boală şi să o prelungească pentru o vreme, este dovada unei foarte mari purtări de grijă. Aşa cum aurarul pune aurul în topitoare şi îl lasă în foc până ce vede că devine cu desăvârşire curat, tot astfel face şi Dumnezeu: îngăduie ca sufletele omeneşti să fie încercate în necazuri atăt căt să devină curate şi sfinte şi să dobândească mult folos din aceste încercări. Prin urmare, şi aceasta este un fel de binefacere şi încă cea mai mare”.

(Î):  De ce este considerată boala o binefacere a lui Dumnezeu?

(R): Răspunsul, aşa cum ne arată de Dumnezeu purtătorii Părinţi, se află în părinteasca iubire de oameni a lui Dumnezeu, Care cu dragoste şi înţelepciune află modul în care să vindece sufletul nostru bolnav. Bolile, precum şi alte mâhniri pe care le îngăduie Dumnezeu în viaţa noastră, sunt, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, „medicamente care vindecă sufletul nostru şi răutatea îndelungată ce se află înlăuntrul lui, deoarece au în ele amărăciu­nea şi usturimea şi pot da sufletului sănă­tate mai uşor decât celelalte mijloace”[3], adică postul, privegherea etc.

Folosul duhovnicesc pe care îl pricinuieşte boala trupească este o realitate pe care au trăit-o toţi Sfinţii Bisericii noastre. Tocmai de aceea, atunci când Domnul îi cerceta cu vreo boală, nu cereau să fie sloboziţi de ea, ci numai să le dea putere să o îndure.

Un stareţ care suferea de idropică spunea celor care îl îngrijeau: „Părinţilor, rugaţi-vă să nu fie cuprins de o astfel de boală şi sufletul meu. Cât despre boala trupească, îl rog pe Dumnezeu să nu mă vindece degrab, deoarece, deşi omul nostru cel vechi „se strică prin poftele amăgitoare” (Efeseni 4,22), cel nou-lăuntric (Efeseni 4,24) se înnoieşte zi de zi”[4]. Acest Sfânt simţea în sufletul său ca şi Sfântul Apostol Pavel, folosul mare din această boală dureroasă. Fericitul Stareţ Paisie Aghioritul, vorbind din experienţa sa, spunea: „Atunci când trupul suferă, sufletul se sfinţeşte... Mare cinste mi-ar face Hristos dacă mi-ar da să sufăr şi mai mult pentru dragostea Lui. Numai să mă întărească ca să pot răbda. Şi nu vreau răsplată... Cât de mult m-am folosit eu din boală, nu m-am folosit din toată asceza pe care am făcut-o până astăzi". „Sănătatea este un lucru mare, dar binele pe care îl pricinuieşte boala, nu-l poate dărui sănătatea. Boala este o bi­nefacere foarte mare, o binecuvântare duhovnicească. Cu adevărat, foarte mare! Îl curăţă pe om de păcat şi de multe ori îi asigură chiar şi răsplată. Sufletul omului este ca aurul, iar boala este ca focul care-l curăţă. Vezi că şi Hristos a spus Sfântului Apostol Pavel: „Puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune ^” (II Corinteni 12, 9)”.

„Cu cât mai mult este chinuit omul de vreo boală, cu atăt mai mult se curăţă şi se sfinţeşte. Ajunge numai să facă răbdare şi s-o primească cu bucurie... Boala trupească ajută la vindecarea bolii duhovniceşti. O neutralizează cu smerenia pe care o aduce[5]”.

Înfruntarea duhovnicească a bolii

(Î): Cum putem să ne folosim din suferinţele datorate bolilor?

(R): Condiţia ca omul să primească folos din încercarea bolii sale este să o înfrunte duhovniceşte. În felul acesta îi mulţumeşte lui Dumnezeu, Care ca un Părinte bun l-a învrednicit de certarea Sa, şi îşi aduce aminte de cuvântul prorocesc: „Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul care Îi este drag” (Pilde 3, 12; Evrei 12,6). Şi astfel se lasă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, singurul Doctor al sufletului şi trupului.

(Î): Cum putem înfrunta duhovniceşte bolile?

(R): Bolile se pot înfrunta duhovniceşte în primul rând prin rugăciune.

Creştinul credincios în toată viaţa sa practică rugăciunea. Însă mult mai mult în vremea bolii sale simte nevoia să scape la Dumnezeu prin rugăciune. „În ziua necazului meu pe Dumnezeu am căutat” (Psalm 76, 3).

Avva Varsanufie, când un oarecare monah bolnav i-a cerut să se roage pentru el ca să se vindece, i-a răspuns: „Frate, de ce strigi? De ce trimiţi departe rugăciuni, când îl ai pe Iisus stând lângă tine şi dorind să-L chemi în ajutor? Strigă-I: «Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!» şi îţi va răspunde. Atinge poala hainei Lui şi te va tămădui, nu numai de o singură boală, de cea trupească, ci de toate bolile... Nu te mâhni, mila lui Dumnezeu este aproape”[6].

Rugăciunea lăuntrică care aduce în inima şi mintea celui bolbav Harul Dumnezeiesc, deşi nu are ca rezultat tămăduirea imediată, totuşi îi aduce foarte mult folos bolnavului. Îl însufleţeşte duhovniceşte şi îl întăreşte în credinţă. Îl înnoieşte în întregime şi îl ajută să înfrunte corect boala sa şi să primească folos din ea.

Este foarte important să accentuăm faptul că cel credincios trebuie să practice şi să iubească rugăciunea încă de când este sănătos. „Înainte de a te îmbolnăvi caută pe Tămăduitorul”, ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul. Căci atunci când boala este însoţită de o durere nestăpânită, este foarte greu ca mintea, şi mai ales cea neexersată, să se adune în inimă şi să se înalţe către  Dumnezeu.

Durerile trupului silesc mintea să se adune din risipirile exterioare şi să se ţintuiască în punctul unde este durerea.

Părintele Paisie a fost întrebat cum poate cineva înfrunta o durere nesuferită, iar el a răspuns: Dacă (bolnavul) este om lumesc cu cântarea, iar dacă este om duhovnicesc cu psalmodia. Apoi a continuat: într-o zi am răcit şi m-a luat o durere de cap, de parcă voia să mi-l spargă. Atunci am început o psalmodie foarte frumoasă şi îndată mi-a dispărut durerea de cap. Într-adevăr, psalmodia împreună cu Rugăciunea lui Iisus ajută foarte mult în aceste cazuri; înmoaie sufletul şi îl îndulceşte[7].

(Î): Cum mai putem înfrunta bolile?

(R): Bolile şi suferinţele mai pot fi înfruntate duhovniceşte cu răbdare şi mulţumire.

Rugăciunea ne ajută să înfruntăm boala. Dar înfruntarea corectă şi du­hovnicească a bolii se află în răbdare şi mulţumire. Sfinţii Părinţi aseamănă boala cu focul care încearcă metalul bolnavului şi de aceea îl invită pe bolnav să arate mărime de suflet şi să aducă mulţumire lui Dumnezeu. Astfel, „dacă este fier, adică păcătos, va lepăda rugina cu focul bolii, iar dacă este aur, rămâne curat şi strălucitor prin răbdarea, bărbăţia, smerenia şi nădejdea pe care le arată. Dacă rabzi boala cu mulţumire, ea devine pentru tine pricină de cununi[8]” ne spun Sfinţii Părinţi.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne ajută să ne aranjăm corect faţă de încercarea bolii, faţă de această metodă terapeutică a lui Dumnezeu: „Să nu ne necăjim, nici să ne înfricoşăm atunci când ni se întâmplă ceva neaşteptat, ci să-L lăsăm pe Cel Care le cunoaşte bine pe acestea să încerce în foc sufletul nostru câtă vreme vrea. Deoarece aceasta o face spre folosul celor încercaţi... Un medic este medic nu numai atunci când îl spală şi îl hrăneşte pe bolnav..., ci şi atunci când îl arde şi taie... Cunoscând aşadar că Dumnezeu este mai iubitor decât toţi medicii, nu cerceta cu curiozitate, nici cere de la El socoteală pentru vindecare”.

Sfântul Grigorie Teologul scrie către un prieten al său care era bolnav: „Să filozofezi la boală... şi să o consideri spre folosul tău... Lasă trupul să sufere ale lui de vreme ce oricum, fie acum, fie mai târziu se va descompune potrivit cu legea firii. Sufletul însă ţine-l la înălţime, iar gân­durile lui să se afle cu Dumnezeu. Acelaşi Sfânt, referindu-se la sine, scrie: „Sufăr în boala mea, dar mă bucur”. Bucuria aceasta este bucuria duhovnicească a lui Hristos care umple sufletul credinciosului încercat. De aceea ea este necunoscută de omul care nu crede în Hristos.

Atunci când credinciosul vede boala sa cu gând bun, primeşte putere duhovnicească. Vede, de pildă, starea rea în care se află ceilalţi bolnavi şi astfel simte că i se uşurează greutatea bolii sale. Vede cu câtă bărbăţie înfruntă ceilalţi boala lor şi ia pildă de la ei. Aduce în mintea sa Patimile lui Hristos şi mărimea dumnezeieştii dragoste şi se smereşte. Grăitoare este rugăciunea (binecuvântarea) Stareţului Paisie Aghioritul către bolnav: „Multă răbdare! Mă rog lui Dumnezeu ca să-şi mărească dragostea Sa faţă de tine, ca să uiţi durerea”. Iar pentru înfruntarea bolilor spunea: „Cel sănătos duhovniceşte se desfătează în boala sa. Cel bolnav (duhovniceşte) suferă”[9].

Sfinţii nu numai că se bucură în bolile lor, ci fiindcă cunosc folosul pe care îl pricinuieşte ea, se neliniştesc atunci când rămân multă vreme sănătoşi.

În Pateric citim: „Era un bătrân care mereu pătimea şi se îmbolnăvea. Odată a trecut un an întreg fără să pătimească vreun rău şi de aceea se mâhnea peste măsură şi plângea spunând:

- M-a părăsit Dumnezeu şi nu m-a cercetat![10]^”

Vindecarea bolii şi medicina

(Î): Ce rol are ştiinţa medicală în tratarea bolilor?

(R): Atunci când vorbim despre vindecarea unei oarecare boli nu trebuie să uităm că singurul Doctor al sufletelor şi trupurilor este Hristos. Aşa cum se petrecea în timpul vieţii Sale pe pământ, tot astfel şi acum „putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi” (Luca 6, 19).

Dacă Dumnezeu, Cel care a creat sufletul şi trupul nostru vrea să ne vindece, o poate face, chiar dacă nu mai avem nici o nădejde de la ştiinţa medicală. Şi iarăşi, dacă Domnul consideră că boala noastră trebuie să se prelungească, nici un om nu ne va putea vindeca. Aceasta nu înseamnă că subapreciem ştiinţa medicală.

Creştinul care crede cu tărie în harul tămăduitor al lui Hristos apelează la medici cu convingerea că şi ei lucrează cu iluminare de la Dumnezeu. Cuvintele înţelepciunii lui Iisus Sirah sunt clare: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul. Că de la Cel Preaînalt este leacul... Domnul a zidit din pă­mânt leacurile şi omul înţelept nu se va scârbi de ele... Şi El a dat oamenilor ştiinţă ca să Se slăvească întru leacurile sale cele minunate. Cu acestea tămăduieşte şi ridică durerea” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 38, 1-7).

Cuvântul Sfintei Scripturi îl pune corect pe credincios faţă de ştiinţa medicală. El o vede ca pe un dar al lui Dumnezeu pentru om. Creştinii care recurg la medici îşi au nădejdea în Dumnezeu şi spun: „În numele Domnului ne încredinţăm medicilor, deoarece prin ei, El ne dăruieşte vindecarea. Cel credincios este cu desăvârşire sigur că recurgând la medici săvârşeşte voia lui Dumnezeu şi nimic altceva”[11]. Aceasta o simte adeseori şi medicul, mai ales dacă este credincios. Spre exemplu, există mărturii ale chirurgilor care spun că simţeau cum Altcineva le conducea mâna în timpul operaţiilor grele şi ale doctorilor internişti care spun că Altcineva (Dumnezeu n. n.) le deschide gura să pună diagnosticul.

Desigur, recurgerea la ştiinţa medicală nu anulează chemarea ajutorului dumnezeiesc. „Creştinii, fără să lepede ajutorul medical, trebuie să se roage ca Dumnezeu să-i lumineze pe medici să pună diagnosticul corect, să facă consultaţiile necesare şi să rânduiască tratamentul potrivit”[12]. Atunci când Dumnezeu dăruieşte vindecare bolii prin mijlocirea ştiinţei medicale, vindecarea urmează legile naturale pe care El le-a rânduit. Dumnezeu poate, la fel de uşor, să dăruiască vindecarea într-un mod minunat, abătându-se de la legile naturale, însă pentru a se săvârşi aceasta trebuie să existe un motiv foarte serios, iar omul să aibă multă credinţă şi smerenie.

Mângâierea dumnezeiască

(Î): Cum se îngrijeşte Dumnezeu de cei bolnavi?

(R): În ceasurile grele ale bolii Dumnezeu nu-l părăseşte şi nu-l lasă pe om neajutorat, ci trimite un alt om să-l ajute şi să întărească pe cel bolnav sau intervine într-un mod mai presus de fire, atunci când nu există mângâiere omenească.

Iată cum mângâiau Sfinţii pe cei bolnavi.

Sfântul Varsanufie sprijinind un monah începător care nu putea ridica greutatea bolii sale, spunea: „Fiule, să suferim cu mulţumire această boală dureroasă ca să ne adumbrească din belşug mila lui Dumnezeu. Să nu ne pierdem curajul şi să ajungem robi acediei, de la care se face începutul pierzării noastre. Adu-ţi aminte, fiule, că cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10,22).

Fiul meu, nu fi nepăsător faţă de folosul pe care îl aduce certarea Domnului. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, sunteţi fii nelegitimi, iar nu fii adevăraţi” (Evrei 12,8) Aşadar, dacă şi tu vei răbda boala cu mulţumire, vei ajunge fiu a lui Dumnezeu după har (Ioan 1,12)”.

Sfânta Singlitichia, care pe lângă cununa sfinţeniei a primit-o şi pe cea mucenicească a bolii, spunea: „Boala este medicamentul cel mai bun şi mai eficient pentru ştergerea completă a cugetării trupeşti. Iar cea mai mare asceză este aceasta, adică să aibă cineva răbdare în boli şi să mulţumească lui Dumnezeu... Aşadar să nu ne pierdem răbdarea atunci când ne îmbolnăvim, ci să mulţumim lui Dumnezeu, Care pe toate le rânduieşte spre folosul nostru şi Care de multe ori, prin boala vremelnică a trupului stricăcios, dăruieşte sănătate şi mântuire sufletului nemuritor”[13].

(Î): Ce poate face sihastrul sau pustnicul care nu are pe nimeni să-l ajute când este grav bolnav?

(R): Iubirea de oameni a lui Dumnezeu dăruieşte o parte din desfătarea cerească celor care sunt lipsiţi de mângâierea omenească pe patul lor de boală.

Mai demult trăia la Katunakia din Sfântul Munte Athos un gheronda foarte simplu pe nume Gheorghe. Acesta locuia singur, fiind în vârstă şi părăsit de toţi. Odată un monah, cunoscut de-al său, s-a hotărât să-l viziteze. Când acesta a ajuns la chilia vecină, a întrebat despre Stareţ, dar părinţii de acolo nu-l văzuseră.

S-a îndreptat aşadar neliniştit spre chilia bătrânului, dar când a văzut că era multă linişte atât afară, cât şi înăuntru, s-a neliniştit şi mai mult. A început să strige tare şi să bată în uşă, dar nimic. În cele din urmă a forţat uşa, a deschis-o şi a intrat înăuntru. Când l-a văzut pe stareţ întins pe pat, i-a spus:

- Binecuvântaţi, părinte! Ce faceţi? Am venit să vă văd.

-  Binecuvântatule, i-a răspuns  acela foarte supărat, mai bine era de nu veneai, pentru că de îndată ce ai intrat, ai alungat pe Sfântul Înger care îmi slujea. De aceea nu ţi-am deschis. Altădată să nu mai vii, binecuvântatule, pentru că îmi alungi Sfântul Înger!

Fratele a plecat la chilia sa, iar gheronda a rămas întins pe scândurile patului, cu desăvârşire părăsit de oameni, dar fiindcă s-a părăsit pe sine în mâinile lui Dumnezeu, Acela l-a învrednicit să fie  slujit de îngeri”[14].

Şi Stareţul Paisie Aghioritul a avut o experienţă asemănătoare.

„Odată, povestea Stareţul, timp de cincisprezece zile am fost bolnav. Aveam temperatură, frisoane, eram singur şi nici sobă nu aveam. Nu puteam să-mi fac nici măcar un ceai şi nici să ies afară din chilie. Credeam că o să mor şi de aceea mi-am pus peste mine schima părintelui Tihon. Atunci am simţit atât de mult har, încât dintr-odată m-am aflat în afara chiliei mele, învăluit în lumină şi le vedeam pe toate cu alţi ochi. Păsările, peştii, planetele, întreg universul. Toate acestea spuneau: «Pe toate le-a făcut Dumnezeu pentru tine, omule!».

Îl rugam pe Dumnezeu ca atunci când voi muri să fiu singur. De îndată ce am gândit aceasta, m-am umplut de bucurie şi veselie. Părăsirea de către oameni şi lipsa oricărei mângâieri omeneşti aduc din belşug mângâierea dumnezeiască”[15].

*

Un părinte care avea cancer în ultimă fază şi suferea cumplit, se ruga iar harul dumnezeiesc îl întărea şi îl mângîia dumnezeieşte. Ucenicul care îl îngrijea l-a întrebat:

• Cum vă simţiţi, părinte? Acesta a răspuns:
• Ca-n Cer.

*

Unii suferă de prea mult bine iar alţii de prea multe necazuri.

• ?
• Cei care au multe bogăţii pământeşti, fumează, se drogează, mănâncă şi beau peste măsură, pierd nopţiile în petreceri şi desfrânări şi astfel se îmbolnăvesc. Iar alţii suferă de prea multe necazuri, griji, lipsuri…

Plăcerea şi durerea

(Î): Cum a apărut suferinţa şi bolile la oameni?

(R): În Rai omul nu cunoştea durerea[16]: bucuria duhovnicească pe care i-o dădea comuniunea cu Preasfânta Treime era cu totul ferită de ea. Dar din clipa în care, prin păcat, a încetat să mai fie duhovnicesc şi a devenit trupesc, plăcerea s-a înjugat cu durerea[17]. „Experienţa îl învaţă că e cu neputinţă să ajungă să aibă necontenit plăcerea ca tovarăşă de viaţă şi să rămână cu totul neatins de durere”; sau, tot aşa: „Omul află prin însăşi experienţa sa că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea”.

Datorită căderii protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, puterile sufleteşti ale omului au suferit o slăbire, în sensul unei înclinaţii spre cele potrivnice firii, la care se adaugă şi ispitele diavolului de a îndrepta lucrarea lor împotriva lui Dumnezeu, a creaţiei Lui şi a noastră înşine. Printr-o  folosire greşită a puterilor sufleteşti, pofta rătăceşte în dorirea lucrurilor sensibile în locul celor inteligibile, mânia se luptă pentru păstrarea lor, iar raţiunea clădeşte şi justifică o astfel de alegere.

Sfântul Antonie cel Mare afirmă că „pofta, atunci când nu e controlată de raţiune, naşte plăcerea, care desparte pe om de Dumnezeu şi nu îi mai îngăduie să se unească cu Dumnezeu”.[18]

Iar Cuviosul Nichita Stithatul spune că sunt plăceri adevărate şi plăceri mincinoase. Plăcerile cele adevărate sunt cele ale cugetării, obiectul lor constituindu-l contemplaţia şi ştiinţa; iar cele mincinoase, sunt plăcerile trupului, şi ale simţirii.

(Î): Care sunt plăcerile trupului?

(R): Plăcerile trupului sunt unele naturale şi necesare, fără de care omul nu poate vieţui. Acestea sunt mâncarea şi îmbrăcămintea. Altele sunt naturale, dar nu necesare, precum plăcerea conjugală, căci se poate trăi în feciorie; iar altele nu sunt nici naturale nici necesare, ca voluptăţile, beţiile şi orice fel de exces[19].

(Î): Ce este plăcerea?

(R): Plăcerea este „frica şi ţinta iubirii trupeşti de sine”.[20] Din frică de durere şi poftă de plăcere, omul caută cu toată energia sa plăcerea şi fuge de durere, născocindu-şi „surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune”[21]. Întristarea trupului este plăcerea sufletului, în timp ce întristarea sufletului este plăcerea trupului. Această durere sau întristare este şi ea de mai multe feluri. Una este întristarea simţirii, care se naşte din lipsa plăcerilor trupeşti; alta întristarea minţii, ca urmare a lipsei bunurilor sufletului. Durerea simţirii este preocuparea sufletului de a lucra cele ale firii.[22]

(Î): Toate plăcerile duc la iubirea de sine?

(R): Nu toate plăcerile duc spre patima iubirii de sine. Există şi o plăcere mântuitoare, care este plăcerea sufletului pentru virtute.

(Î): Ce este plăcerea trupească?

(R): Spre deosebire de plăcerea naturală, care a fost zidită în om pentru a se orienta spre Dumnezeu, plăcerea trupească este „o formă a senzaţiei modelate în organul simţului, prin vreun lucru sensibil, sau un mod al lucrării simţurilor determinat de o poftă neraţională”.[23]

(Î): Care este cauza morţii trupeşti a omului?

(R): „Prin păcat, plăcerea naturală s-a alterat, mişcându-se împotriva firii spre împlinirea ei prin simţuri. De aceea, Dumnezeu, dorind mântuirea noastră, a înfipt” – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – „providenţial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea şi moartea, ca să limiteze nebunia minţii”.[24]

De aceea atunci când păcătuim, suferim, apoi ne îmbolnăvim şi dacă continuăm cu păcatele, murim. Dacă păcatele nu ar fi fost pedepsite de Dumnezeu astfel, omul păcătos ar fi păcătuit la nesfârşit.

„Nici în urma căderii (din Rai, n. n.) omul nu a realizat gravitatea ei, ci a adâncit şi mai mult acest cerc vicios. El a ajuns să aibă toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere”[25].

„Pentru obţinerea plăcerii, el luptă cu toată puterea. De durere fuge cu toată sârguinţa, crezând că poate să despartă plăcerea de durere şi să se bucure numai de ea. Însă, în plăcere este amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii. Încercând să-şi provoace o plăcere mai mare, omul ajunge, de fapt, să-şi intensifice durerea.

„Aşadar, durerea, înţelegându-se prin aceasta suferinţa care însoţeşte orice necaz sau încercare, şi moartea, au fost aşezate providenţial de Dumnezeu, în firea omului, ca o piedică în calea păcatului şi a răului. Durerea, în conformitate cu raţiunea” – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – „este un antidot, iar moartea – o consecinţă convenită. Durerea fără de voie şi moartea de pe urma ei sunt pedeapsă pentru plăcerea de bunăvoie”[26].

(Î): Cum poate omul ieşi din acest cerc vicios al plăcerii şi al durerii care urmează după plăcere?

(R): După căderea protostrămoşilor noştrii Adam şi Eva, Dumnezeu, din iubire nemărginită faţă de creaţia Sa, a rânduit un „plan prea bun şi negrăit în legătură cu ea”[27], restaurarea ontologică şi îndumnezeirea omului prin har. Calea ruperii acestui cerc vicios al plăcerii de bunăvoie şi al durerii fără de voie a fost înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Prin Întrupare şi Jertfă, Mântuitorul a primit de bunăvoie pedeapsa pentru plăcerea voluntară a firii şi durerea ce o însoţeşte.[28] „Omul, pentru a se îndrepta, pentru a-şi reveni din această stare vicioasă, trebuia să fie zguduit stihial, să fie cutremurat în temeliile fiinţei sale, or încercările sunt astfel de zguduiri ale fiinţei noastre”.[29]

„De aceea, omul duhovnicesc este dator să-şi sacrifice dorinţele pătimaşe sau pasiunile, expresii ale căutării plăcerii, din iubirea neraţională de sine. Pofta trebuie îndreptată spre dorirea celor spirituale, mânia, spre lupta împotriva a tot ceea ce împiedică atingerea acestui scop, iar raţiunea, spre sesizarea şi înmulţirea lor”[30].

(Î): Care sunt foloasele spovedaniei pentru credincioşii bolnavi?

(R): Când credinciosul se spovedeşte curat şi se împărtăşeşte, Dumnezeu îi poate tămădui orice boală sufletească şi trupească. Pentru că păcatul nemărturisit este o boală care macină sănătatea sufletului şi a trupului. Bolnavul care, nu cheamă preotul să se spovedească şi să-i facă Sfântul Maslu face o mare greşeală, pentru că duhovnicul, datorită puterii dumnezeieşti - supranaturale pe care o primeşte la hirotonie (I Timotei 4,14 ), transmite energia necreată a Harului Duhului Sfânt, care îl ajută să se vindece şi să înfrunte orice răutate.

Spovedaniea împiedică transmiterea păcatelor la urmaşi. Medicina recunoaşte prin cercetare şi experienţă transmiterea caracterelor (genelor) de la părinţi la copil. Iar învăţătura de credinţă ortodoxă bazată pe revelaţia dumnezeiască afirmă că înclinațele spre păcate se transmit de la părinţi la copii (Ieşire 20, 5).

Spovedania contribuie la vindecarea arborelui genealogic al familiei, fiind unul din cele mai importante remedii, alături de pomenirea la Sfânta Liturghie. Fiecare membru al unei familii care nu se mărturiseşte şi împărtăşeşte este ca o ramură uscată din arborele genealogic al neamului său, care se desprinde şi moare;

Spovedania aduce in viaţa creştinului, luminarea minţii, cuminţenie; înţelegere şi dragoste în familii, între părinţi şi copii; iubire între soţi; întăreşte viaţa tinerilor căsătoriţi; aduce adevărată fidelitate conjugală etc.;

Spovedanie poate înlătura toate răutăţile şi păcatele foarte grave ce se petrec astăzi în lume, dacă ar fi săvârşită de toţi oamenii.

În concluzie, pocăinţa şi spovedania sunt o lucrare a lui Dumnezeu cu noi şi în noi. "Să primim de la Dumnezeu pocăinţa care ne vindecă". Căci nu noi oferim, ci Dumnezeu este Cel care ne dăruieşte.

Vindecarea dobândită prin Taina Spovedaniei ia forma particulară a unei reîmpăcări, iar viaţa fără de păcat pe pământ ne deschide porţile Cerului. Nu bogăţia minţii ne salvează sufletul, ci viaţa fără de păcat ne pregăteşte să trăim cu Dumnezeu în veacul ce va să vie.

*

(Î): Părinte de ce trebuie merg în fiecare duminică şi sărbătoare la biserică?

(R): „Dacă am avea un cancer în metastază şi doctorul specialist ne-ar spune: „Dacă vreţi să vă vindecaţi complect, cumpăraţi pastilele şi injecţiile următoare care vă costă 100 de milioane lei şi veniţi în fiecare zi la spital la ora 7 să faceţi tratament până la ora unu, iar acasă să faceţi injecţiile acestea şi să luaţi pastilele acestea”, l-am asculta pentru că suntem iubitori de trup şi ne temem de moartea trupească.

Când însă ne cheamă Mântuitorul Iisus Hristos la Sfânta Liturghie în Duminici şi sărbători, unde se Jertfeşte tainic pentru mântuirea noastră şi ne dă sănătate sufletească şi trupească, nu venim pentru că suntem trupeşti şi nu iubim sufletul, mântuirea şi fericirea cea veşnică.

(Î): Suntem foarte ocupaţi şi nu avem timp.

(R): În Biserică este timp veşnic, scris în Cartea vieţii celei veşnice. Dumnezeu ne dă sănătate, spor la muncă, copii buni sănătoşi şi credincioşi. Iar în deşertăciunile şi păcatele lumii este timp pierdut pentru veşnicie. Pe porţile iadului scrie „Este prea târziu”!

[1]  La puţin timp după ce s-a găsit tratamentul împotriva sifilismului, a apărut S.I.D.A. ca pedeapsă pentru păcate. Când se va găsi tratamentul împotriva S.I.D.A, va apărea...

[2]  Cuviosul Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, p. 212.

[3]  Sfântul Teofan de Niceea, PG 150, 345B. 20.

[4] Vezi Micul Everghetinos, Oropos Attikis,  1999, p. 338-339; II Cor. 4, 16.

[5] Cuviosul Palsie Aghioritul, Viaţa de famlie, pp. 228, 229, 226.

[6] Filocalia românească XI; Luca 17, 13.

[7] Cuv. Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, p. 233.

[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul în Sfântul Nicodim Aghioritul, Tălcuirea celor 14 Epistole ale Sfântu­lui Apostol Pavel, t. 2, Tesalonic, 1999, p. 209;

[9] Cuviosul Paisie Aghioritul,  Viaţa de familie, pp. 228, 229; Ierom. Grigorie, Dumnezeiasca Liturghie, pp. 154-155.

[10] Micul Everghetinos, op. cit. p. 335.

[11] Filocalia, Sfântul Varsanufie. 34.

[12] Arhim. Epifanie Teodoropulos, Crâmpeie de via­ţă, p. 188.

[13] Micul Everghetinos, p. 334.

[14] Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinţi Aghioriţi, p. 150.

[15] Ierom. Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 440.

[16] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 61.

[17] Idem.

 [18] Sfântul Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa monahală, în Filocalia, vol. 1, pp. 29-30.

[19] Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire, şi despre cunoştinţă, în Filocalia..., vol. 6, p. 325.

[20] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua..., p. 32.

[21] Idem, p. 32.

[22] Idem, p. 315.

[23] Idem, p. 110.

[24] Idem, pp. 336-337.

[25] Idem, p. 32.

[26] Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 340.

[27] Ibidem, p. 84.

[28] Ibidem, p. 349.

[29] Dumitru Stăniloae, pr. acad., Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ediţia a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993.

[30] Teşu Ioan, pr. conf. dr. Omul – taină teologică, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, p. 110.