Cleopa Cristian

La Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria

Pe urmele Maicii lui Dumnezeu, credincioşii trebuie să suie în templul cel lăuntric, înaintea feţei Însuşi Împăratului Dumnezeu. Treptele suirii celei gândite la Dumnezeu.

Este adusă în Templu Preasfânta Fecioară, prunca Maria, viitoarea Maică a Mântuitorului şi a tuturor celor ce cred în El! Prăznuind  acum, ca fii ai ei după credinţă şi după duh, această lucrare din viaţa sa, să ne silim şi să urmăm acestei lucrări, potrivit puterii şi însemnătăţii ei. Pentru că prorocul a preînchipuit: „Aduce-se-vor împăratului fecioare în urma ei, cele de aproape ale ei se vor aduce ţie... adu­ce-se-vor în Biserica împăratului” (Psalm 44, 16, 18).

Fecioarele sunt sufletele credincioşilor; Biserica împăratului este petrecerea lui Dumnezeu în adâncul cel mai lăuntric al sufletului. Dacă noi suntem credincioşi, atunci trebuie să ne suim, pe urmele Maicii lui Dumnezeu, în templul lăuntric, înaintea feţei Însuşi Împăratului Dumnezeu.

Aducerea în Biserică a Maicii lui Dumnezeu nu a fost, dealtfel, doar mai-înainte-însemnare a suirii tuturor credincioşilor înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar temelia şi începutul ei au fost deja duse, şi însăşi calea într-acolo a fost deja croită de Însuşi Domnul Mântuitorul, după omenitatea Sa. El a intrat, cum scrie apostolul, „chiar în cer, ca să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24). În persoana lui Iisus Hristos, omenirea a străbătut cerurile şi s-a înfăţişat lui Dumnezeu Însuşi - nu pentru Domnul, ci pentru noi. Prin asta s-a deschis adevărata cale a sfinţilor  (Evrei 9, 8), care era ascun­să pentru cei din vechime sub simbolul intrării în Sfânta Sfintelor Cortului legământului. De atunci, toţi credincioşii au deja îndrăznire „să intre întru cele dinlăuntrul catapetesmei, unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte-mergător” (Evrei 6, 19-20) - să intre „pe calea cea nouă şi vie pe care pentru noi a înnoit-o prin catapeteasmă, adică prin trupul Său” (Evrei 10, 19-20).

În fapt, credincioşii intră înaintea feţei lui Dumnezeu pe această cale nouă şi vie abia după ieşirea din trup. Dar pentru a ne învrednici de lucrul acesta trebuie ca, în viaţa pământească, să săvârşim cu mintea şi cu inima ceea ce se să­vârşeşte cu lucrul după moarte, adică trebuie încă de aici să ne suim cu mintea şi cu inima întru cele dinlăuntrul catapetesmei, să ne înfăţişăm lui Dumnezeu şi să ne statornicim acolo spre petrecere veşnică.

Maica lui Dumnezeu a suit pe trepte. Şi suişul minţii spre Dumnezeu are treptele sale. Multe asemenea trepte putem număra. Vi le voi arăta pe cele mai însemnate. 

Cea dintâi treaptă este întoarcerea de la păcat la virtute. Omul păcătos nu îşi aduce aminte de Dumnezeu şi de mântuirea sufletului său nu se îngrijeşte, ci trăieşte fără păs, îndestulându-şi patimile şi înclinările fără să se mărginească în niciun fel, îngrijindu-se doar, cel mult, ca asta să nu îi strice relaţiile cu ceilalţi. Este limpede unde îl duce pe om o asemenea cale! Însă păcătosul, în nepăsarea şi negrija sa, nu vede asta. Domnul veghează, totuşi, asupra lui. Şi se întâmplă ca fie îngerul păzitor în inimă, fie cuvântul lui Dumnezeu prin auz să descopere ochilor lui prăpastia spre care se îndreaptă cu ochii închişi. Când păcătosul simte primejdia stării sale şi se trezeşte în el dorinţa să scape de pier­zarea ce îl aşteaptă, el ia în inima sa hotărârea nestrămutată să se lase de faptele şi obiceiurile sale rele de mai înainte şi să înceapă a trăi potrivit poruncilor lui Dumnezeu. Tocmai această schimbare în bine a vieţii sau, după cum am zis, întoarcere de la păcat la virtute este cea dintâi treaptă a suişului către Dumne­zeu. Pe cel ce a păşit pe această treaptă îl vedeţi îndeletnicindu-se cu încordarea puterilor sale pentru a săvârşi această singură faptă bună. Nu se duce la chefuri, nici la teatru, nici la baluri, nicăieri unde oamenii fac placul patimilor şi prin ele slujesc satanei. El nu pierde niciodată vremea degeaba: fie la datorie, fie cu ostenelile de familie, fie cu lucrurile evlaviei şi facerii de bine. Merge la Biserică pentru slujbe îndată ce are putinţa, şi păzeşte toate rânduielile Bisericii; ajută în fel şi chip celor nevoiaşi, îşi face treaba conştiincios, rabdă, când e nevoie să rabde, şi pentru sine, şi pentru alţii, păzeşte pacea şi împacă, se deosebeşte prin statornicie şi prin seriozitate, nu flecăreşte, nu se ceartă, doarme cu măsură, mănâncă cu măsură şi aşa mai departe. Iată cea dintâi treaptă! 

A doua treaptă este întoarcerea de la facerea de bine cea dinafară la stâr­nirea și păzirea simțămintelor și aşezărilor sufleteşti bune. Lucrurile dinafară sunt preţuite mai mult după simţămintele şi aşezările sufleteşti cu care sunt săvârşite. Aceste simţăminte nu sunt întotdeauna așa cum trebuie, chiar dacă par astfel, şi ca atare pierd cea mai mare parte a faptelor noastre bune. De pildă, a merge la Biserică este un lucru plăcut lui Dumnezeu - însă pe el se poate altoi slava deşartă, care îl face neplăcut lui Dumnezeu. Omul poate sta cu plăcere în Biserică, dar pentru a trage cu ochiul la una şi la alta sau pentru a-şi gâdila auzul, potrivit mustrării apostolului. Şi asta nimiceşte bunătatea petrecerii în Biserică. Acelaşi lucru se poate întâmpla cu oricare faptă bună. Putem da milostenie, putem posti - ca să fim văzuţi; ne putem osteni mult pentru alţii - din dorinţa de a plăcea oamenilor; ne putem însingura şi răbda - din dispreţ; ne putem îndeplini îndatoririle de serviciu aşa cum trebuie - din interes şi din dorinţa de câştig nedrept. Aşa că dacă vom urmări întreaga sumă a faptelor noastre bune şi vom judeca cu asprime simţămintele cu care au fost săvârşite ele, s-ar putea să iasă la iveală că acestea nu înseamnă nimic -sunt nimicite de netrebnicia simţămintelor ascunse îndărătul lor. Şi este păcat! Aşadar avem nevoie să luăm aminte cu de-amănuntul ca niciun simţământ rău, nicio aşezare sufletească rea să nu întineze faptele noastre bune. La înce­put, când omul de-abia s-a întors de la păcat la facerea de bine, se poate spune că încă nu are când să se ocupe de cele lăuntrice ale sale... Toată grija lui este întoarsă spre a se dezobişnui de lucrurile rele şi a se obişnui cu cele bune.

De pildă, la Biserică nu mergea, ci petrecea vremea în oarecare plăceri: trebuie să se dezveţe de obiceiul acesta rău şi să se deprindă cu Biserica.

Milostenie nu dădea ci cheltuia banii pe altele, risipea, irosea pe chefuri: trebuie să se dezveţe de chefuit şi să se deprindă cu facerea de milostenie.

Posturile nu le ţinea, ci mânca mult, gustos şi de dulce: trebuie şi aici să se dezveţe de unele şi să se deprindă cu altele. Şi aşa în toate! Aşadar, zic, la început, când cel ce s-a întors de la păcat de-abia se dezvaţă de faptele şi obiceiurile păcătoase şi se deprinde cu facerea de bine, nu are când să-şi urmărească simţurile, chiar dacă lucrul acesta nu este cu neputinţă şi nici măcar neobişnuit. Atunci, lupta lui cu sine însuşi face ca orice faptă a lui să aibă mare preţ, chiar dacă în ea se strecoară vreun simţământ care nu este bun. Mai apoi însă, după ce s-a deprins cu facerea de bine şi s-a statornicit în rânduiala vieţii îmbunătăţite şi evlavioase, el trebuie negreşit să intre înlăuntrul inimii sale şi să îşi cerceteze simţămintele cu de-amănuntul. Înainte, când erau încă puternice obiceiurile păcătoase, vrăjmaşul se străduia să-l abată de la faptele cele bune - iar acum, când s-a dezvăţat de obiceiurile păcătoase şi s-a statornicit în bine, vrăjmaşul începe să nimicească bunătatea faptelor prin simţăminte nedrepte. Şi atunci, este nevoie să ne întoarcem către cele lăuntrice și să ne cercetăm simţămintele. Vremea când cel ce slujeşte binelui, ajungând la conştiinţa faptului că oste­neala sa este primejdioasă ori nefolositoare dacă în miezul faptelor bune nu se află simţăminte bune, ia hotărârea neclintită de a intra înlăuntrul său, de a cerceta cu de-amănuntul inima sa şi de a nu îngădui nicidecum simţăminte şi aşezări sufleteşti rele, altfel spus această întoarcere de la facerea de bine cea dinafară la îmbunătăţirea simțămintelor și aşezărilor sufleteşti lăuntrice este cea de-a doua treaptă în suişul spre Dumnezeu. Ea se numeşte petrecere lă­untrică, luare-aminte a minţii, trezvie, deosebire a gândurilor sau curăţire a inimii. Această lucrare stă pe de-a-ntregul în a goni simţămintele rele şi a le atrage, a le stârni şi a le întări pe cele bune...

Începând dis-de-dimineaţă, zice Sfântul Diadoh, stai la intrarea inimii şi taie capetele gândurilor rele ce ies de acolo. Pentru că orice lucru va trebui să facem, îndată se iţeşte din inimă un gând rău ca să-l întineze. Datoria noastră este de a izgoni gândul rău, punându-l pe cel bun în locul lui, şi a săvârşi lucrul cu gândul acesta bun. De pildă, vă pregătiţi să mergeţi la Biserică, şi vin gândurile: „îmbracă-te mai bine, ca să se uite lumea la tine...", sau: „Mergi, mergi, acolo o să-l vezi pe cutare sau o s-o vezi pe cutare...", sau: „Du-te, ca să zică lumea că eşti evlavios...", şi aşa mai departe. Toate acestea trebuie alungate şi în locul lor trebuie pricinuit în inimă simţământul îndatoririi de a fi în Biserică întru slava lui Dumnezeu, şi cu simţământul acesta trebuie mers la Biserică. La fel trebuie să facem şi în toate celelalte. Cu cât îşi va păzi cineva mai cu luare-aminte inima şi cu cât va tăia mai necruţător gândurile şi simţămintele rele care apar din ea, cu atât mai grabnic va slăbi, va istovi şi va nimici aceste cugete pătimaşe. Ele vor apărea tot mai puţin, iar în cele din urmă se vor potoli cu totul şi vor înceta să ne mai tulbure, iar în locul lor se vor înrădăcina simţăminte bune şi sfinte. În inimă se vor sălăşlui atunci pacea şi odihna netulburată, ca atunci când un pahar cu apă tulbure este pus în aşa fel încât să nu se clatine. Toată curăţia se va lăsa la fund: cu cât se lasă mai mult, cu atât mai curată se face apa, iar în cele din urmă se curăţă de tot. Cerul, soarele, luna şi stelele se vor vedea în el! Iată cea de-a doua treaptă: curăţirea şi curăţia inimii prin lupta cu gândurile şi patimile!

A treia treaptă este întoarcerea dinspre sine spre Dumnezeu, care este al­cătuită din starea cu mintea și cu inima înaintea feței lui Dumnezeu, ceea ce şi înseamnă de fapt intrare în cele mai dinlăuntrul catapetesmei pe calea cea nouă şi vie. Primele două trepte sunt numai pregătire pentru aceasta, însă de aşa fel că fără ele nu se poate - şi, pe de altă parte, fără cea din urmă ele nu duc la scop. Începutul ei stă în a te întări în gândul la aceea că Dumnezeu este de faţă. Oriunde ai fi, orice ai face, să îţi dai seama că atotvăzătorul ochi al lui Dumnezeu este aţintit asupra inimii tale şi o pătrunde. Soarele pe cer lumi­nează întreaga lume şi toate făpturile se mişcă şi lucrează în lumina lui: şi noi să ne facem toate lucrurile duhovniceşti având întărit pe cerul minţii noastre Soarele Cel gândit - pe Dumnezeu Atotvăzătorul. Această aşezare sufletească vine de la sine înlăuntrul nostru după împăcarea gândurilor şi curăţirea inimii de patimi, care au loc pe a doua treaptă. Pentru că Domnul grăieşte astfel: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Însă nu numai în vedere ca stare rece înaintea lui Dumnezeu este esenţa acestei trepte. Acesta e doar pridvorul, ca să zic aşa, iar treapta în sine este a năzui cu inima către Dumnezeu uitând de tot ce este în tine şi în jurul tău, a dispărea în Dumnezeu, altfel spus a fi răpit la El. Sfinţii Părinţi numesc aceasta extaz, adică ieşire din rânduiala cea obişnuită a vieţii şi cufun­dare în Dumnezeu. Pentru a vă aduce mai pe înţeles ceea ce vreau să spun, vă voi da o pildă: despre un oarecare Bătrân se spunea că îşi amintea de sine doar până la prima „slavă", adică timp de trei psalmi, după care se cufunda în vederea dumnezeiască şi aşa, în chip gândit, se ruga fără cuvinte Domnului, stând în picioare nemişcat. Despre alt Bătrân se spunea că seara se punea la rugăciune întorcându-se cu faţa spre răsărit, îşi ridica mâinile, era răpit la Dum­nezeu şi aşa rămânea fără schimbare până când soarele, răsărind, îl cobora din înălţimea cea fericită cu loviturile razelor sale. Tocmai aceasta este răpirea în­aintea feţei lui Dumnezeu, altfel spus intrarea în cele mai dinlăuntru, de care ne-a adus aminte Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o prăznuim astăzi. De fapt, aceasta e starea ei cea mai înaltă; felul în care se vădeşte starea aceasta de obicei, la începuturile sale, este arderea inimii, altfel spus aprinderea simţămintelor în timpul citirii, al rugăciunii, al facerii de bine, acasă şi la Biserică, la treabă şi pe drum. Rodul ei este rugăciunea. Simţământul cade asupra inimii - omul intră cu conştiinţa înlăuntru şi nu mai vrea să aibă nimic în gând afară de Dumnezeu. Dacă el se roagă în starea aceasta, nu se mai satură de metanii şi de suspinări rugătoare către Dumnezeu. Arderea inimii îl face fericit și el și-ar dori să fie totdeauna în starea aceasta dacă ar fi cu putinţă, după cum încredinţează Macarie Egipteanul. Iată, cine a început să ajungă la asemenea stări a păşit pe a treia treaptă, adică a început să suie de la sineşi la Dumnezeu! Aceasta este marginea suişurilor, însă margine fără margine, pentru că Dumnezeu este nesfârşit!

Iată, deci, cele trei trepte ale suişului în urma Preasfintei Fecioare înaintea feţei lui Dumnezeu! Pe care dintre ele ne aflăm, fraţilor? Pe prima, pe a doua sau pe a treia? Însă pe oricare ar sta omul, tot este bine. Dar dacă cineva se tăvăleşte în păcat şi în patimi fără să se îngrijească de mântuire, e foarte rău! Şi dacă s-a întors cineva de la păcat şi a păşit pe calea virtuţii, acela este deja de partea cea bună. Numai să nu stea pe loc, pentru că lucrul acesta este primej­dios. Sfântul Apostol Pavel ne avertizează: „De aceea cel căruia i se pare că stă nemișcat să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10,12). Deci să se tot mişte înainte câte puţin, „uitând cele ce sunt în urmă şi către cele dinainte tinzând”, cum a dat poruncă apostolul (Filipeni 3, 14). Amin!

Lui Dumnezeu i se cuvine slava, cinstea și închinăciunea și Sfântului Teofan Zăvorâtul de la care v-am spus aceste învățături.

LA INTRAREA ÎN BISERICĂ A PREASFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU

Chiar înainte de arătarea lui Hristos au încetat prorociile. Născută şi adusă în Biserică, prunca cea preacurată ÎI vesteşte pe Hristos. Ce este lumina lui Hristos şi cine intră în ea?

Prăznuim acum Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care Biserica o numeşte mai-înainte-închipuire a bunei voiri a lui Dumnezeu şi propovăduire a mântuirii oamenilor. Luceafărul, mergând înaintea soarelui, prin arătarea sa ce vesteşte că soarele se va ivi grabnic: Preasfânta Fecioară, Prunca de Dumnezeu aleasă, prin intrarea sa în Templu mai înainte ÎI vesteşte pe Hris­tos tuturor, prin această lucrare strigându-le tuturor cu mare glas: „Iată vine, vine Izbăvitorul tuturor, Cel făgăduit şi aşteptat, Soarele Dreptăţii, Hristos, Dumnezeul nostru!"

Înaintea acestei rânduieli a bunei voiri dumnezeieşti a mers noaptea, iar oamenii şedeau în întuneric şi în umbră. Doar în poporul lui Israil risipeau puţintel acest întuneric făgăduinţele proroceşti, apărând din când în când la orizontul lor duhovnicesc ca nişte stele ce luminează întunericul nopţii. Făgăduinţele acestea au început încă din rai, îndată după cădere, şi de atunci s-au repetat tot mai des, lămurind tot mai mult puterea aşteptatei izbăviri de la Dumnezeu şi arătându-L tot mai limpede pe Împăratul, Prorocul, Preotul după rânduiala lui Melchisedec Care avea să vină, cu toate împrejurările arătă­rii, facerii de minuni, învăţăturii, morţii, Învierii, Înălţării la cer şi şederii Sale de-a dreapta Tatălui. Aceasta a fost, fără doar şi poate, o Cale a Laptelui în noaptea umbrelor Vechiului Legământ. Chiar înainte de venirea Domnului, prorociile au încetat, aşa cum înaintea zorilor se ascund stelele. Şi după cum în zori până la urmă rămâne numai luceafărul, luminând şi prevestind grabnica arătare a soarelui, așa și aici lumina Preacurata Pruncă născută și adusă în Templu, care L-a prevestit pe Hristos.

După aceea, S-a arătat şi Însuşi Soarele dreptăţii, a împrăştiat întunericul şi i-a luminat pe toţi. Acum Însuşi Hristos Domnul luminează cu lumină deplină lumea creştinească şi pe fiecare om care vine în lume. Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina! A prevăzut această fericire a noastră Sfântul Proroc Isaia şi, mângâindu-l pe Israil, a prezis: „că va fi în zilele cele de apoi arătat muntele Domnului, şi casa lui Dumnezeu pe vârfurile munţilor, şi se va înălţa mai presus de dealuri; şi vor veni la dânsul toate neamurile, şi vor merge neamuri multe, şi vor zice: „veniţi să ne suim în muntele Domnului şi în casa Dumneze­ului lui Iacov, şi ne va vesti nouă calea Sa, şi vom merge pe dânsa, că din Sion va ieşi legea şi cuvântul Domnului din Ierusalim"'(Isaia 2, 2-3).

Muntele acesta este Biserica lui Hristos. Toate neamurile s-au adunat în ea şi încă se mai adună. Le-a atras şi le atrage setea de lumină duhovnicească. Intrând în Biserică, ele îşi îndestulează această sete, aflând în legea creştinească tot ce poate căuta şi dori sufletul. În rândul celorlalţi şi noi, ruşii, am venit, am primit Legea lui Hristos şi am mers după El. Acum şi noi întru lumina feţei lui Dumnezeu umblăm şi întru numele Lui ne bucurăm!

Slavă Ţie, Doamne! După cum ştiţi, credinţa lui Hristos, care şi este lumi­na lui Hristos, domneşte la noi. Peste tot sunt Biserici, peste tot au loc fără îm­piedicare sfintele slujbe şi se aude propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Lumina luminează. Dar fiecare dintre noi în parte a primit oare această lumi­nă și este luminat de ea? Și ziua în amiaza mare sunt unii care nu văd nimic, pentru că fie îşi închid ochii şi şi-i strică, fie se duc în locuri întunecoase. La fel şi în amiaza mare a zilei lui Hristos, Care străluceşte deasupra noastră, se poate întâmpla ca unul sau altul dintre noi să rămână în întuneric şi să umble în întuneric. Să ne păzim, fraţilor, ca să nu cădem în rândul unora ca aceştia!

Sfântul Apostol Petru le scria iudeilor: „Avem cuvântul prorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos până când va străluci ziua şi luceafărul va răsări în inimile voastre” (II Petru 1, 19). Asta spune el despre lumina prorocească şi dă încredinţare că ea era pentru iudei în vremea lui ba luminător în întuneric, ba răsărit al soarelui, ba zi deplină. Dar ceea ce era lumina prorocească pentru iudei, asta e pentru noi lumina lui Hristos, altfel spus învăţătura lui Hristos. Şi ea este pentru noi ba luminător în întuneric, ba răsărit al soarelui, ba lumină deplină a zilei. Acestea sunt semnele nelipsite la intrarea în lumina lui Hristos! Şi cine nu le-a încercat în calea sa, acela nu a văzut încă lumina lui Hristos.

La Apostolul Petru, punctul de plecare al mişcării către lumină este vederea luminii: la care luând aminte. Dacă cineva din cei înconjuraţi de întuneric va băga de seamă lumina, va merge aşa cum arată ea şi va ajunge mai întâi la o lumină care poate fi asemuită cu zorile, cu răsăritul soarelui, iar mai apoi la una ce se aseamănă luminii depline a zilei. Să lămurim comparaţia aceasta.

În beznă, într-un loc întunecos petrece păcătosul, care slujeşte patimilor şi nu se îngrijeşte de mântuire. Dar ori aude cuvânt, ori citeşte ceva, ori vede ceva, ori împrejurările vieţii lui se rânduiesc în aşa fel că el îşi vine în fire, începe să se îngrijoreze de primejdia stării sale şi să îşi dea seama de neapărata trebuinţă a îndreptării. În sufletul lui se aprinde atunci, ca o făclie în loc întu­necos, gândul acesta. Cu cât ia aminte mai mult la el, cu atât străluceşte mai tare lumina lui şi cu atât mai poruncitor se aprinde în el nevoia, trebuinţa şi dorinţa de îndreptare. Dacă nu va avea loc vreo împrăştiere, această lucrare a luării-aminte faţă de de lumina Harului răsărită în inimă, care cheamă la în­dreptare, se încheie prin hotărârea nestrămutată de a părăsi păcatul, patimile, nepăsarea şi toate faptele cele rele şi de a începe să trăiască aşa cum trebuie, potrivit Legii lui Hristos. Acest răstimp, de la primul gând la îndreptare până la hotărârea definitivă de a te îndrepta este perioada pocăinţei, cel dintâi pas pe tărâmul luminii lui Hristos, foarte asemănător cu ceea ce se întâmplă când cineva merge către o luminiţă pe care o vede în întuneric.

După aceea, cel ce s-a pocăit începe să trăiască aşa cum trebuie, cum a prins poftă, cum s-a hotărât şi cum a făgăduit la spovedanie. Însă cum vrea să facă vreun bine, apucăturile, înclinările şi patimile de mai înainte se răscoală şi încearcă să îl abată de la cele bune. Nevrând să li se supună, se luptă cu ele, şi nu reuşeşte să facă binele altfel decât prin această luptă. Ea este cu neputinţă de ocolit până într-atât că orice lucru bun ar plănui, îndată întâmpină împo­trivire fie în sine, fie în afară, şi neapărat trebuie să se lupte pentru a rezista în bine. Este greu, desigur; însă aduce mângâiere faptul că pe cât rezistă cineva mai mult în luptă şi se luptă mai hotărât, pe atât lupta aceasta devine mai uşoară. Patimile slăbesc, iar aşezările sufleteşti bune precumpănesc. În cele din urmă, acestea devin atât de puternice, încât patimile aproape că nu mai pot fi băgate de seamă. Simţămintele şi aşezările sufleteşti sfinte se sălăşluiesc atât de adânc în inimă, încât ajung să alcătuiască starea ei firească - şi atunci pentru om viaţa îmbunătăţită devine la fel ca respiraţia. Această perioadă de la pocăinţă până la curăţirea inimii, perioada luptei cu patimile şi poftele, este ceea ce apostolul numeşte „răsărit, până când va străluci ziua şi luceafărul va răsări”. Patimile se aseamănă cețurilor. În natură, cu cât soarele stă mai mult la orizont, cu atât devine mai rară ceaţa, iar până la urmă se arată şi soarele în toată podoaba sa: şi noi, cu cât ne ţinem mai mult, prin lupta cu patimile, înaintea Soarelui Hristos, cu atât se răreşte mai mult ceaţa patimilor, iar în cele din urmă piere de tot şi străluceşte în suflet Hristos Domnul, Soarele Cel deplin şi curat.

De atunci începe starea cea fericită a curăţiei, în care oamenii ÎI văd cu mintea pe Dumnezeu, după cum zice Domnul: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Dumnezeu răspândeşte lumină în inima curată ca soarele în apa curată sau într-o oglindă curată; întrucât inima este înţelegătoare (raţională), ea ÎI vede pe Dumnezeu, Care luminează în ea, şi întrucât Dumnezeu este fericirea, ea este fericită în El. Cel ce s-a învrednicit de o asemenea stare, zice Sfântul loan Scărarul, încă fiind în trup ÎI are în­dreptător în toate cuvintele, faptele şi gândurile pe Dumnezeu, Care locuieşte în el (Scara Raiului, treapta 29), pentru că nu mai trăieşte el, ci trăieşte în el Hristos (Galateni 2, 20).

Aşadar pocăinţa, lupta cu patimile şi agonisirea curăţiei inimii - iată cele trei cotituri în mişcarea către lumina lui Hristos! Să se uite acum fiecare la sine însuşi şi să vadă unde se află. Dacă te afli pe această cale, slavă lui Dumnezeu, iar dacă nu, trebuie să te gândeşti la tine însuţi şi să te temi pentru tine însuţi, încă nu ai văzut lumina lui Hristos, încă umbli în întuneric, rătăceşti pe căile pierzării şi te grăbeşti spre adâncul iadului. Să vă izbăvească Domnul pe toţi de asta! Iar dacă cineva chiar s-a împotmolit cumva în patimă şi este biruit de nepăsare, să se silească să se scoale din cursele diavolului, în care acesta l-a prins de viu şi în care ţine cu îndârjire mintea şi inima lui, fără a îngădui ca acolo să strălucească lumina slavei lui Hristos (II Corinteni 4, 4).

Dumnezeu, Cela ce a a zis să strălucească lumina din întuneric, să ne scoa­tă pe toţi din întunericul păcatului la lumina Sa minunată (I Petru 2, 9). Şi să dea ca în inimile noastre să răsară lumina înţelegerii slavei lui Dumnezeu în Persoana lui Iisus Hristos! Şi luceafărul Soarelui, Preaneprihănita Fecioară, care mai înainte L-a vestit pe Hristos prin intrarea ei în Templu cu lumina-i de zori, să ne lumineze pe cei ce o mărturisim cu bună credinţă Născătoare de Dumnezeu! Amin!

Lui Dumnezeu I Se cuvine slava, cinstea și închinăciunea și Sfântului Teofan Zăvorâtul. Amin.