Dec. 16, 2022
Sporirea și întărirea în credință
Cum sporim credinţa. Întărirea în credinţă.
(Î): Ce să fac ca să mă întăresc în credinţă?
(R): ''Ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, predicile şi învăţăturile, mergi mai des la Biserică, citeşte Cuvântul lui Dumnezeu, pe Sfinţii Părinţi, caută-i, întreabă-i şi cere binecuvântarea celor pricepuţi în cele duhovniceşti, discută şi intră în legătură cu cei credincioşi, bogaţi în credinţă, roagă-te şi strigă către Dumnezeu să-ţi dea credinţă, vieţuieşte în credinţă, spovedeşte-te şi împărtăşeşte-te mai des cu Sfintele Taine'', ne învaţă Sfântul Teofan Zăvorâtul. Credinţa se păstrează prin îndepărtarea de discuţiile şi legăturile cu oamenii răi şi desfrânaţi.
(Î): Ce mai trebuie să ştie creştinul ortodox?
(R): În afară de adevărurile morale, creştinul este dator să cunoască dogmele credinţei. Neştiinţa lor poate duce la cele mai mari rătăciri, la erezii, la superstiţii şi de aceea nu este mai puţin dăunătoare decât viaţa necreştinească sau viaţa pseudo-creştină.
(Î): Prin ce se întăreşte credinţa?
(R): Credinţa se întăreşte prin viaţa cucernică, iar datorită lipsei de evlavie, se pierde.
(Î): De ce, uneori, este foarte greu să credem?
(R): Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt suprafireşti. De aceea trebuie să fim întăriţi de Harul credinţei dumnezeieşti pentru a crede în făgăduinţele şi minunile dumnezeieşti.
(Î): Poate creştinul să se întărească în credinţă?
(R): Poate, de va voi! Credinţa naşte fapta cea bună, iar fapta cea bună întăreşte credinţa.
Deci, creştine ortodox, fii blând, smerit, iubitor de dreptate, milostiv, curat cu inima, îndelung răbdător, înţelept, blând ca porumbelul, îndurător ca Dumnezeu Tatăl, participă în Duminici şi în Sărbători la Sfânta Liturghie, citeşte cărţi sfinte, cere sfaturile şi binecuvântarea duhovnicului, ţine toate posturile creştine ortodoxe, spovedeşte-te, şi, cu mila lui Dumnezeu pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale să te împărtăşeşti.
Acestea aprind în inima creştinului focul credinţei, pe care a venit Domnul Iisus Hristos să-l arunce în inimile celor ce cred în El (Luca 12,49).
(Î): Este de ajuns pentru mântuire numai evlavia?
(R): Evlavia fără suficienta cunoaştere a lui Dumnezeu este o corabie fără cârmă şi cârmaci.
(Î): Mulţi creştini ortodocşi ''aleargă'' după minuni.
(R): Biserica Ortodoxă este pentru mântuire. Dumnezeu, ca un Tată iubitor, ne împlineşte şi rugăciunile pentru sănătate, reuşite la examene, căştiguri materiale... Dar trebuie să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (împlinirea poruncilor dumnezeieşti) şi toate cele de folos pentru mântuire ni se vor adăuga nouă. (Matei 6,33). Să nu alergăm toată ziua numai după minuni. Pentru că oricui i s-a dat mult, mult i se va cere (Luca 12,48).
Iar dacă ne-am rugat, am dat Acatiste şi Sfinte Liturghii, nu înseamnă că nu trebuie să respectăm legile, să nu ne pregătim pentru examene şi să facem păcate. Pentru o astfel de ''credinţă'' ne va pedepsi Dumnezeu mai bine decât legile.
(Î): Cine poate vorbi cu necredinciosul despre credinţă?
(R): Cu necredinciosul poate vorbi fără primejdie cel care cunoaşte temeinic credinţa şi este întărit în Har. În caz contrar, necredinciosul poate vătăma sufletul celui ce vorbeşte cu el.
(Î): Cum trebuie să povăţuim, să împărtăşim cunoştinţele noastre corect?
(R): Pentru a-i povăţui pe alţii cu privire la credinţa şi viaţa creştin- ortodoxă, trebuie să facem acest lucru conform cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, nu după propria pricepere, ci după învăţătura Părinţilor şi a Sfinţilor Bisericii. În caz contrar, îi putem duce pe cei povăţuiţi la rătăcire şi va trebui să dăm şi pentru ei răspuns la Înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu. În afară de aceasta, se cuvine să ne amintim învăţăturile Mitropolitului Bartolomeu: ''Cum îl poţi învăţa pe cel nechibzuit, dacă tu eşti nechibzuit!? Cum poţi fi învăţător, dacă tu însuşi nu eşti învăţat? Cum îl poţi îndruma pe cel rătăcit, dacă tu însuţi nu ştii drumul pe care mergi?
(Î): Cum să vorbim despre Dumnezeu ca să ne fie spre mântuire?
(R): ''Cu multă atenţie trebuie să rostim cuvintele despre Dumnezeu, cu smerenie şi prudenţă, astfel încât să nu-L mâniem pe Dumnezeu-Cuvântul împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh!'', ne învăţă Sfântul Ioan de Kronstadt.
(Î): Ce ne spune Sfânta Scriptură despre credinţa conducătorilor şi a poporului?
(R): Necredinţa sau îndoiala în credinţă a conducătorilor poporului se răsfrânge asupra poporului şi de asemenea necredinţa şi îndoiala în credinţă a poporului se răsfrânge asupra conducătorilor.
Dacă cercetăm Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură, aflăm că, şi unii dintre cei mai mari sfinţi aleşi ai lui Dumnezeu au avut câte o greşeală. Dar Preabunul Dumnezeu nu a voit pentru o greşeală sau două să-i piardă, ci au primit canon pentru greşeala lor în lumea aceasta, pentru a nu-i pedepsi în viaţa cea veşnică. Astfel s-a îndoit patriarhul Avraam, când i s-a arătat Dumnezeu şi i-a zis: Eu sunt Domnul care te-a scos din Urul Caldeei, ca să-ţi dau pământul acesta de moştenire (Facerea 15,7). Iar Avraam a zis: Stăpâne, Doamne, după ce voi cunoaşte că-l voi moşteni? (Facerea 15,8). Acest cuvânt al lui Avraam este cu îndoială şi, pentru această îndoială, Dumnezeu îi arată că neamul lui va fi robit în Egipt patru sute de ani (Facerea 15,13). Pentru că în inima duhovnicească a lui Avraam se afla poporul de aceea a fost ispitit şi de îndoiala şi de necredinţa poporului.
La fel a greşit Moise şi Aaron: a grăit Domnul către Moise zicând: „Ia-ţi toiagul şi adună obştea, tu şi Aaron, fratele tău, şi-n faţa lor îi vei spune stâncii să-şi dea apele; şi le veţi scoate apă din stâncă şi veţi adăpa obştea şi vitele ei.
A luat deci Moise toiagul de dinaintea Domnului, aşa cum poruncise Domnul. Şi au adunat Moise şi Aaron adunare-n faţa stâncii şi a zis către obşte: Ascultaţi voi, neascultătorilor; oare din stânca aceasta vă vom scoate apă? Şi ridicându-şi Moise mâna, cu toiagul său a lovit stânca de două ori şi a ieşit apă multă şi a băut obştea, precum şi vitele ei. Atunci a zis Domnul către Moise şi Aaron: Pentru că n-aţi crezut că prin voi Mă sfinţesc Eu în faţa fiilor lui Israel, ei bine; nu vă voi duce această obşte în ţara pe care i-am dat-o (Ieşirea 19,8-12; Deuteronom 32, 51-52).
Pedeapsa este o consecinţă a îndoielii în credinţă, care se vede şi din faptul că Sfântul Proroc Moise spune: ''Oare din stânca aceasta vă vom scoate apă?'' Şi a faptului că el ''a lovit stânca de două ori''. Dar în inima duhovnicească a lui Moise se afla şi poporul evreu. De aceea prorocul Moise a fost ispitit de îndoiala şi de necredinţa poporului.
(Î): Există o legătură între credinţa conducătorilor şi cea a poporului?
(R): Învăţătura de credinţă ortodoxă afirmă că oamenii sunt în comuniune cu întrega creaţie, deci şi între ei. De aceea necredinţa sau îndoiala în credinţă a conducătorilor se răsfrânge asupra poporului şi de asemenea necredinţa şi îndoiala în credinţă a poporului se răsfrânge asupra conducătorilor.
(Î): Cum să le arătăm sectarilor că a lor credinţă nu este mântuitoare?
(R): Pe sectari să-i întrebaţi unde sunt sfinţii, făcătorii de minuni şi cuvioşii lor? Nu sunt nicăieri şi nici nu pot fi. Sectarii nu îi recunosc şi prin acest lucru dovedesc că a lor credinţă nu este sfântă, pentru că nu îi sfinţeşte pe oameni şi nu zămisleşte sfinţi. Nu este făcătoare de minuni, pentru că nu are făcători de minuni; nu este mântuitoare, pentru că pe nimeni nu l-a făcut cuvios; nu este a lui Hristos, pentru că nu este întemeiată pe Jertfa de pe Cruce a lui Hristos (Efeseni 2,15-16). Toate aceste credinţe sectare au apărut din mândria minţii, din neascultare şi din împotrivirea faţă de învăţătura Evangheliei lui Hristos. Aceşti oameni, în rătăcirea lor, îşi închipuie că ei înţeleg şi explică Evanghelia lui Hristos mai bine şi mai corect decât însăşi Biserica lui Hristos, care este stâlp şi temelie a adevărului (I Timotei 3,15).
(Î): Cum să îi dăm sfaturi unei rude necredincioase?
(R): Sfaturile tale să fie blânde şi să-i ceri iertare de mai multe ori, dar cel mai mult să arăţi dragoste faţă de ea.
(Î): Am primit o ''epistolie sfântă". Ce să fac?
(R): Să nu ai încredere în această epistolie. În ea este scris neadevărul şi nimic important nu conţine; Biserica nu a acceptat epistoliile ''sfinte" pentru că sunt apocrife. Noi avem cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Evanghelie şi epistolele Apostolilor, învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Acolo găsiţi adevărul şi viaţa. Nu vă temeţi de blestemul scrisorilor false. Ardeţi-le şi staţi liniştiţi!
(Î): Le putem împărtăşi celorlalţi tainele noastre şi îi putem primi pe toţi la noi?
(R): A expune tainele mântuirii înaintea oricărui om pe care-l întâlnim şi a-i primi în egală măsură pe toţi oamenii care nu au nici viaţă curată, nici raţiune sănătoasă, ar însemna să vărsăm într-un vas necurat mir de mult preţ.
(Î): Cum să mă port cu ereticii?
(R): Nu te împrieteni cu ereticii, nu mânca şi nu bea împreună cu ei, nu conversa cu ei în mod special despre credinţă, nu te lăsa însoţit de ei pe drum, nu intra nici în casa şi nici în adunarea lor.
(Î): Cum să se apere cei credincioşi de rătăciri?
(R): Trebuie să ne ţinem de învăţătura propovăduită, ne spune Sfântul Apostol Pavel, hotărârile cele şapte sinoade ecumenice şi de învăţăturile Sfinţilor Părinţi.
Binefacerile credinţei
(Î): Cum se comportă creştinul ortodox în clipa morţii trupeşti?
(R): În clipa morţi trupeşti, creştinul ortodox, care a vieţuit creştineşte, închide ochii şi are faţa liniştită văzând Îngerul Domului care vine să-i ia sufletul.
(Î): Dar cel necredincios?
(R): Cel necredincios în schimb se cutremură de spaimă când vede dracii care vin să-i ia sufletul.
(Î): De ce au devenit cunoscuţii mei reci faţă de mine după ce am pornit pe calea mântuirii?
(R): Nu te întrista pentru faptul că unii dintre colegii tăi sunt reci faţă de tine. Sfântul Tihon de Zadonsk a scris din experienţa sa că, atunci când omul se dedică lui Dumnezeu, cunoscuţii şi apropiaţii lui se depărtează de el şi, cu cât mai mult se apropie el de Dumnezeu, cu atât mai mult se îndepărtează ei de el.
Acest lucru pentru că trupul luptă împotriva Duhului Sfânt. Duhul Sfânt vrea să sfinţească trupul, iar el nu vrea. Trupului nu-i place privegherea, postul, munca binecuvântată, rugăciunea. Vrea mâncare, odihnă, păcate. La fel şi oamenii trupeşti, pentru că iubesc întunericul păcatelor şi nu lumina dumnezeiască şi sfinţenia, se îndepărtează de oamenii duhovniceşti.
Păcatele împotriva credinţei. Necredinţa. Îndoiala.
(Î): Ce soartă îi aşteaptă în viitor pe creştinii ignoranţi?
(R): Creştinii nu cunosc creştinismul pentru că nu îl studiază: nu citesc, nu pun întrebări şi, în general, nu acordă nicio atenţie răscumpărării omenirii de către Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu Cel întrupat şi îşi bat joc de această înaltă lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu, pentru că nu poartă de grijă şi nu se gândesc la mântuirea lor. Nesocotind darurile mari ale lui Dumnezeu, ei se lasă cu totul în voia deşertăciunii, care este înşelăciune. ''Mai uşor va fi pentru închinătorii la idoli şi pentru mahomedani în ziua Judecăţii lui Dumnezeu decât pentru aceşti creştini'', spune Sfântul Tihon de Zadonsk.
(Î): Ce întrebări sunt dăunătoare sufletului?
(R): Referindu-ne la credinţă, sunt întrebări care ispitesc dumnezeirea. Cât de mare este Dumnezeu? Care este măsura Lui? Cum este El în esenţă? De ce îngăduie Dumnezeu…? De ce nu pedepseşte… ? Asemenea întrebări sunt primejdioase pentru cel ce întreabă şi dificile pentru cel întrebat. Cea mai bună atitudine faţă de ele este smerenia şi tăcerea.
(Î): De ce se clatină credincioşii?
(R): ''Pe cei credincioşi îi clatină vorbele necredincioşilor din pricină că cei credincioşi, mulţumindu-se cu simpla credinţă, nu îşi explică temeiurile credinţei (adică nu citesc cărţi sfinte, nu-i întreabă despre credinţă pe credincioşii înţelepţi, pricepuţi şi citiţi). Vorbele necredincioşilor îi iau prin surprindere, de aceea se şi clatină'', răspunde Sfântul Teofan Zăvorâtul.
Pe creştini îi clatină în credinţă vorbele celor necredincioşi pentru că nu au o vieţuire creştină, nu trăiesc credinţa în duh şi adevăr, ci sunt superficiali şi formalişti.
(Î): De ce mulţi nu Îl văd şi nu Îl aud pe Dumnezeu?
(R): ''Toate interesele şi simpatiile acestora sunt în exterior. Desfătările şi spectacolele absorb toată viaţa lor. Mai este nevoie să ne mirăm după aceea că nu Îl văd şi nu Îl aud pe Dumnezeu'', ne întreabă Sfântul Vasile cel Mare.
(Î): Părinte, de ce trupul Domnului Iisus Hristos a fost pus în Mormânt nou, pecetluit şi cu pază?
(R): Au fost măsuri rânduite prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca să se închidă gura necredincioşilor ce ar fi spus fie că Hristos n-a murit, fie că n-a Înviat, fie că trupul Său a fost furat.
Dacă Iosif n-ar fi cerut de la Pilat trupul mort, dacă sutaşul însărcinat cu paza n-ar fi întărit oficial faptul că Hristos a murit, dacă trupul lui Hristos nu ar fi fost îngropat şi sigilat, de faţă fiind şi prietenii şi duşmanii Lui, s-ar fi aflat cineva să spună că Hristos de fapt n-a murit, că era doar în comă şi Şi-a venit mai apoi în fire.
Dacă mormântul n-ar fi fost astupat cu o piatră mare, dacă n-ar fi fost pecetluit şi dacă n-ar fi fost pusă pază asupra lui, s-ar fi spus iarăşi că Hristos a murit şi a fost îngropat, dar a fost furat din mormânt de ucenici. Iar dacă mormântul n-ar fi fost nou, cine ştie dacă n-ar fi ieşit vorba că nu Hristos a Înviat, ci altcineva îngropat acolo mai înainte! Astfel, toate măsurile pe care le-au luat iudeii ca să acopere adevărul, au slujit, prin Pronia lui Dumnezeu, la întărirea lui.
(Î): De ce Biserica Ortodoxă Rusă l-a excomunicat pe scriitorul Lev Tolstoi?
(R): ''Pentru că a îndrăznit să scrie o nouă evanghelie, care este o falsificare a adevăratei Evanghelii. Apostolul Pavel a scris: Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! (Galateni 1, 8). Programul lui era:
1) nu te împotrivi răului: chiar dacă eşti bătut, înjunghiat, prădat, taci şi rabdă...;
2) judecăţile nu sunt necesare;
3) nici poliţia, nici armata; toate acestea sunt violatoarele libertăţii; căsătoria, la el, nu există;
4) războiul este potrivnic lui Dumnezeu, iar armata nu este necesară.
De aceea Lev Tolstoi este vrăjmaşul lui Dumnezeu, este sluga satanei'', spune Sfântul Teofan Zăvorâtul.
Cei de alte credinţe
(Î): Cum să socotim cuvintele sectanţilor potrivit cărora Hristos este cu ei?
(R): De pe limba lor se aude doar ''Hristos este în noi, Hristos este în noi", dar în realitate nicio urmă a prezenţei Lui nu se vede în ei. O eretică spune, chipurile, că simte în ea Harul. Fără Sfintele Taine este cu neputinţă să ai acest Har, însă prin autoînşelare este posibil să crezi acest lucru.
(Î): Unirea cu cei de alte credinţe este plăcută lui Dumnezeu?
(R): Trebuie să ştiţi că nu orice unire este de folos; numai aceea care este după Dumnezeu. Iar Sfinţii Părinţi au pus sub anatemă, prevenindu-i pe ortodocşi de unirea cu cei de alte credinţe.
Se mântuiesc cei de alte credinţe?
(Î): Cei care aparţin altor credinţe religioase se mântuiesc?
(R): ''În afara Bisericii (întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos prin pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii (Faptele Ap. 2,2-3) nu este mântuire. Hristos dăruieşte tuturor oamenilor Harul mântuitor. Când cineva este mântuit în afara Bisericii Ortodoxe, aceasta înseamnă că Hristos Însuşi l-a mântuit.[1] Chiar dacă o astfel de persoană este un eterodox, el este mântuit datorită lui Hristos şi nu a ''fracţiunii desprinse'' ─ cultului din care face parte. În acest caz, mântuirea nu este acordată de biserica (cultul n. n.) de care aparţine, deoarece una este Biserica cea care mântuieşte şi anume, Hristos─.[2]
Putem da exemplu pe maica catolică Tereza, care prin activitatea ei misionară desfăşurată în India, a dat de lucru la peste o sută de milioane de femei, care îşi vindeau trupul pentru desfrânări.
După moarte, trupul ei a rămas descoperit în raclă 14 zile pentru a-i aduce un omagiu de recunoştinţă numeroşi indieni.
*
Dumnezeu este Atotputernic şi poate oricâte voieşte. Poate să mântuiască şi în afara Bisericii Ortodoxe. Avem exemple de păgâni idolatri pe care i-a mântuit Dumnezeu pentru rugăciunile Sfinţilor Săi.
Sfântul Grigorie Dialogul s-a rugat pentru mântuirea împăratului păgân (nebotezat) Traian, după mulţi ani de la moarte acestuia şi l-a izbăvit din veşnicele munci. Dumnezeu i-a zis: ''Rugăciunea ta am auzit-o şi dau iertare lui Traian. Iar tu să nu mai faci rugăciuni pentru păgâni''. Biserica nu face rugăciuni pentru toţi necredincioşii răposaţi şi este limpede că această scoatere din iad a împăratului Traian a fost rodul rugăciununii Sfăntului Grigorie Dialogul.
Sfânta Mare Muceniţă Tecla, cea întocmai cu apostolii, s-a rugat lui Dumnezeu şi a mântuit-o pe Falconila, o păgână slujitoare la idoli şi străină de Dumnezeu.
Împăratul iconoclast Teofil, soţul Cuvioasei împărătese Teodora, a emis două edicte ce prevedeau pedepse aspre împotriva cinstitorilor de icoane şi a dezlănţuit persecuţii cumplite asupra monahilor. Împărăteasa Teodora a rugat pe sinodali să nu-l dea anatema şi să facă rugăciuni pentru iertarea lui, pretinzând că pe patul de moarte s-a căit şi s-a închinat sfintelor icoane. Împărăteasa şi Patriarhul au primit în vis înştiinţarea că Dumnezeu l-a iertat pe Teofil. Cănd Patriarhul a depus pe altarul Sfintei Sofia un tomus pecetluit cu numele tuturor împăraţilor iconoclaşti şi a deschis tomusul, numele lui Teofil era şters de înger.
(Î): Cum să deosebim crucea ortodoxă de cea catolică?
(R): Pe crucea ortodoxă Mântuitorul Iisus Hristos este reprezentat corect, pironit cu patru piroane, iar pe cea catolică cu trei (un picior peste celălalt picior cu un singur piron).
(Î): Care este adevărul?
(R): Pe cruce se murea prin epuizare şi sufocare. Cel răstignit pe cruce, pentru a expira trebuia să împingă în labele picioarelor. Când datorită epuizării, cel răstignit nu se mai putea ridica, împingând în labele picioarelor, murea prin sufocare.
Dacă Domnul Iisus Hristos ar fi avut labele picioarelor suprapuse şi fixate cu un singur piron, cum greşit reprezintă Biserica Catolică Răstignirea Domnului, nu s-ar mai fi putut ridica împingând în labele picioarelor ca să expire şi ar fi murit în 3-5 minute de la Răstignire. Dar, din Sfânta Evanghelie aflăm că Domnul Iisus a fost răstignit la ceasul al şaselea, ora 9 (Matei 27,45) dându-şi duhul în ceasul al nouălea, ora 15 (Matei 27; 46,50).
Ascetul Gheorghe Zăvorâtul scrie: ''mărturisiţi împreună cu Biserica Ortodoxă că Iisus Hristos a fost pironit nu cu trei, ci cu patru cuie".
De ce sunt atâtea culte?
(Î): De ce sunt în zilele noastre atâtea culte, credinţe, unele dintre ele satanice?
(R): Sfântul Apostol Pavel spune: Va veni o vreme când (oamenii n. n.) nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor. Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme (II Timotei 4,3-4).
Toţi oamenii sunt în căutarea fericirii pământeşti şi apoi a celei veşnice. Dar pentru că sunt trupeşti, caută să-şi împlinească poftele trupeşti, crezând că astfel vor fi fericiţi. Astfel, apar lideri plini de pofte şi de draci, în jurul cărora se adună ucenicii care îi seamănă.
Cei mândri merg acolo unde pot să propovăduiască şi să fie lăudaţi. Cei iubitori de arginţi, unde au posibilitatea să-şi înmulţească averile. Cei fanatici, merg acolo unde au posibilitatea să-şi mărească ura, mânia şi să omoare. Cei desfrânaţi merg acolo unde îşi pot mări şi împlini păcatele desfrânării.
Mărturisirea credinţei
(Î): Când trebuie să mărturisim ?
(R): Ca să mărturisim trebuie să avem putere de la Dumnezeu. Altfel este mândrie. Dumnezeu cunoaşte mai dinainte cine poate să mărturisească şi-l cheamă şi-l întăreşte. Dar este suferinţă şi har.
S-a lepădat Sfântul Apostol Petru – verhovnicul, de trei ori în faţa unei slujnice, deşi Domnul Iisus Hristos îl avertizase că Satana a cerut să-i cearnă ca pe grâu 'Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii' (Luca 22,32).
Părintele Arhim. Iustin Pârvu, în prima săptămână a Postului Mare (anul 2006), când la mănăstiri se posteşte şi se mănâncă de două ori, a venit la masă şi a spus :
─ U.E. vrea să ne distrugă. Cine vrea să postească împreună cu mine tot Postul Mare ca în prima săptămână? Nimeni.
─ Cine vrea să postească şi să mănânce după două zile împreună cu mine tot Postul Mare (părintele Iustin avea 87 de ani). Nimeni.
─ Cine vrea să postească şi să mănânce împreună cu mine tot Postul Mare, după o zi? Nimeni. Şi a venit ispita cu schimbarea părintelui Iustin din stăreţie, şi revolte. Pentru că acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17,21).
Dar când a spus să se meargă la Bucureşti să demonstreze împotriva cipurilor, au plecat 5 autocare pline.
(Î): Ce putem face?
(R): Suntem slabi şi neputincioşi şi nu putem decât să ne smerim, să ne pocăim, să postim, să ne rugăm. Dumnezeu poate orice să facă ca să ne mântuiască. Se apropie curăţirea lumii cu foc, potopul cu foc, cel de al III – lea război mondial.
Trebuie să luptăm să biruim cu ajutorul Harului Dumnezeiesc patimile şi păcatele, nu consecinţele – pedepsele care vin pentru păcate: prigoana, războiul, potopul, cutremurile...
Să scoatem armele noastre.
─ Să scoatem armele noastre duhovniceşti şi să pornim la luptă cu patimile trupeşti şi sufleteşti, cu oamenii păcătoşi şi cu diavolii.
─ Ce arme?
─ În perioada Triodului ne sunt prezentate armele şi cum să luptăm: pocăinţa, gândul la moarte şi Înfricoşata Judecată, postul, rugăciunea – lăuntrică, spovedania, Sfânta Împărtăşanie, milostenia.
Pacea vine după război. Cu cât războiul este mai mare, cu atâta şi pacea va fi mai mare. Este valabil şi în luptele duhovniceşti cu patimile trupeşti şi sufleteşti, cu oamenii păcătoşi şi cu diavolii.
Chiar dacă este pace, trebuie să ne pregătim de război. Ostaşul în timp de pace se pregăteşte de război. Şi creştinul ortodox care este ostaş al lui Hristos, în timp de pace se pregăteşte de război cu patimile sufleteşti şi trupeşti, cu oamenii păcătoşi şi cu diavolii. Astfel, când începe războiul, să ne găsească pregătiţi.
Pilde, exemple
Când s-a introdus ateismul în şcoală, un inspector a venit la o şcoală generală la clasa a II-a, unde ştia că învăţătorul este credincios, a ieşit la tablă şi a întrebat pe copii:
─ Copii, aceasta este o tablă. O vedem, o pipăim, are culoare, lungime, lăţime şi grosime, deci există. Dar Dumnezeu unde este, nu-L vedem, nu-L pipăim, deci nu există. Există, copii, Dumnezeu?
─ Nu există! Au răspuns copiii.
─ Foarte bine, copii. Atunci a intervenit învăţătorul credincios şi a zis:
─ Copii, tovarăşul inspector are minte?
─ Are.
─ Unde este mintea tovarăşului Inspector? O vedeţi, o puteţi pipăi? Ce culoare are? Cât este de lungă, lată şi înaltă? Deci are minte?
─ Nu are! Atunci domnul învăţător a spus:
─ Dar tovarăşul inspector are minte, a învăţat, a scris cărţi şi articole, face inspecţii la ore. Iar acest lucru îl poate face doar cu mintea. Are tovarăşul inspector minte?
─ Are minte, au răspuns copiii.
─ Nici pe Dumnezeu nu-l putem percepe cu simţurile trupeşti, fiind Duh, dar Îl putem vedea prin lucrările Sale. Lumea creată, universul, florile, păsările, animalele, oamenii... Nu percepem cu simţurile trupeşti particulele elementare: protonul, neutronul, neotrinii, electronii, dar vedem înregistrările şi interacţiunile lor pe placa fotografică şi credem că există.
Un necredincios ateu
(Î): Nu există Dumnezeu. Totul este materie în continuă mişcare şi transformare, după cum spune materialismul dialectic.
(R): Am văzut mulţi atei murind, cutremurându-se de frică în clipa morţii când se apropiau diavolii să Ie ia sufletul şi strigând: ''Doamne, scapă-mă! Doamne, iartă-mă! '' Dar nu am auzit pe niciunul zicând: ''Marx scapă-mă! Engels ─ mântuieşte-mă! Lenin, iartă-mă! ''
A întrebat un copil pe părintele duhovnic:
(Î): Părinte, eu nu ştiu ce să mai cred. Tata îmi spune ceva, mama altceva, la şcoală ne învaţă altceva, din cărţi şi mass-media aflu altceva despre credinţă.
(R): Crede ce spune Dumnezeu şi se învaţa în Sfânta Sa Biserică Ortodoxă de către slujitorii ei.
Se spune că un copil a avut un vis şi a fost dus de diavoli în Iad. Aici a văzut că oamenii se distrau şi păcătuiau. De atunci a început să se distreze şi să facă şi el mari păcate. Deşi părintele duhovnic i-a spus că este o înşelare de la diavoli, nu a crezut.
Când a murit, a fost dus în Iad şi aici a văzut cele nouă chinuri ale iadului: focul cel nestins, viermele conştiinţei, tartarul, deznădejdea, feţele urâte ale dracilor… Deznădăjduit, i-a întrebat pe draci:
─ Dar când am fost mic mi-aţi arătat că aici este bine, distracţii, păcate… I-au răspuns dracii:
─ Făceam reclamă.
Deci să nu credem ce spun dracii şi slujitorii lor, oamenii păcătoşi. Adevărul ni-l spune Dumnezeu prin Sfânta Scriptură, prin Scrierile Sfinţilor Părinţi şi Sfânta lui Biserică Ortodoxă.
*
Un inspector finaciar a venit la mănăstire şi a relatat:
─ Părinte, am fost la Bucureşti să fiu avansat, dar toate uşile îmi erau închise. Am plecat supărat. În timp ce conduceam maşina, un gând mi-a spus: roagă-te!
─ Am zis: Doamne, ajută-mă! După zece minute, am primit un telefon, în care şeful cel mare m-a anunţat că mi s-a aprobat cererea.
*
Un corăbier care făcea negoţ şi-a propus să ajungă şi la Ierusalim. El a fost rugat de un credincios care era grav bolnav să-i aducă de la Sfântul Mormânt o aşchie din Preasfânta Cruce. Dar, corăbierul datorită furtunii nu a mai ajuns la Ierusalim şi a luat o aşchie la la catargul corabiei şi a dat-o bolnavului spunând că este din Preasfânta Cruce. Credinciosul a sărutat-o cu mare credinţă şi evlavie şi s-a vindecat.
(Î): Nu este vorba de sugestie?
(R): Nu este vorba de sugestie. Pentru credinţa şi evlavia lui, Dumnezeu l-a vindecat.
Dacă preotul sau Ierahul spune că nişte oseminte sunt Sfintele Moaşte ale Sfântului Mare Mucenic Mina şi credincioşii se închină cu credinţă, Dumnezeu, prin Harul Dumnezeiesc, prin Sfântul Mare Mucenic Mina, îi binecuvinteză, pentru credinţa lor în Dumnezeu dar şi pentru smerenia şi ascultarea de cuvintele preotului.
?
Un creştin nu mergea la Biserică, nu se spovedea şi nu se împărtăşea spunând că se roagă soţia pentru el.
Când a murit, a fost trimis în Iad. A întrebat pe îngeri:
─ De ce? S-a rugat soţia mea pentru mine. I s-a răspuns:
─ Este adevărat. Dar acum ea stă în Împărăţia Cerurilor şi pentru tine.
Ipoteza falsă a teoriei evoluţioniste
(Î):Teoria evoluţionistă afirmă că omul se trage din maimuţă.
(R): Genetica a desfiinţat ipoteza evoluţiei. A fost o ipoteză, neconfirmată de descoperirile paleontologice şi de genetică.
Cercetările oamenilor de ştiinţă din Chicago arată că diferenţele genetice dintre speţa umană şi maimuţă sunt mult mai mari decât s-a crezut până acum. Decalajul dintre cele două specii este atât de uriaş încât practic este cu neputinţă orice tip de convergenţă evolutivă între ele.
Convergenţa speciilor este imposibilă.
Potrivit profesorului Yoav Gilad, ale cărui cercetări se centrează pe studierea diferenţelor genetice dintre specii, între om şi maimuţă, la nivelul informaţiei ereditare, există deosebiri fundamentale. Savantul Universităţii de la Chicago a constatat în urma unor investigaţii recente că între tipul de exprimare genetică a omului, pe de o parte, şi a maimuţei sau ale celorlalte primate, pe de altă parte, există o discrepanţă imposibil de depăşit. Este vorba de procesul de transcriere a informaţiei ereditare care diferă substanţial de la o specie la alta, cu toate că are la bază aceleaşi principii genetice universale bazate pe ADN.
Geneticienii ne spun că structura ADN-ului este identică cu structura limbajului. Aceasta acţionează ca un cod ─ un sistem de comunicare moleculară la nivelul celulei.
Cercetările ştiinţifice probează că modul de exprimare a omului prin textul genetic se deosebeşte capital de cel al primatelor. Şi ceea ce este important, prăpastia dintre aceste feluri de vorbire biologică nu se diminuează, ci creşte, fapt ce omoară pur şi simplu ipoteza evoluţiei. Diferenţa de text este ca între o simfonie şi un cântec de pahar.
(Î): Evoluţioniştii afirmă că există verigi intermediare la evoluţia unei specii superioare din alta inferioară.
(R): Cercetările ştiinţifice arată că nu există verigi intermediare.
De altfel, de-a lungul timpului, problema originii omului a generat discuţii aprinse între evoluţionişti şi creaţionişti. Potrivit evoluţioniştilor, ''homosapiens'' ar fi provenit dintr-o specie de maimuţă printr-un proces de evoluţie lentă, de câteva milioane de ani, trecând prin mai multe verigi ''intermediare''.
Pentru a-şi susţine ipoteza, evoluţioniştii apelează la ''dovezi'' paleontologice. Dar la o analiză mai atentă s-a constatat că fosilele considerate ''verigi lipsă'' între maimuţă şi om, ori erau nişte falsuri grosolane (paleontologia este plină de astfel de măsluiri), ori sunt rodul unor interpretări eronate. Este celebru cazul omului din Neanderthal, considerat iniţial om-maimuţă, dovedit ulterior a fi tot un ''homosapiens''.
Cu toate că mulţi evoluţionişti, sub presiunea realităţilor ştiinţifice, au acceptat la ora actuală faptul indubitabil că nu există fosile autentice ale ''oamenilor-maimuţă'', ei mai speră încă să fie descoperite în viitor. Însă şi genetica, şi logica elementară le dă peste cap năzuinţele utopice.
(Î): Ce a descoperit genetica în legătură cu numărul de cromozomi la maimuţă şi la om?
(R): Cercetarea comparativă a numărului de cromozomi la om şi maimuţă contrazice teoria evoluţionistă cu privire la originea fiinţei umane.
Absolut toate varietăţile de maimuţe au 48 de cromozomi, în timp ce omul are numai 46 cromozomi. În urma acestei discontinuităţi este efectiv imposibilă evoluţia continuă de la maimuţă la om, deoarece nu poate exista nicio specie de mamifer cu 46,5 cromozomi (sau alt număr neîntreg) şi nici măcar cu 47 de cromozomi.
(Î): Există apărători ai ideilor evoluţioniste care susţin că transformarea maimuţă-om s-ar fi realizat brusc, prin contopirea unor cromozomi ai maimuţei.
(R): Aceştia sunt lipsiţi de cunoştinţe elementare referitoare la mutaţiile genetice şi ''uită'' că la mamifere nu este posibilă apariţia unui individ viabil şi fertil, care să prezinte o mutaţie atât de radicală.
(Î): Alţi sprijinitori ai umanizării maimuţei afirmă transformarea lentă (în milioane de ani) a mamiferului în om, concomitent cu transformarea cromozomială bruscă.
(R): Dacă admitem imposibilul că, printr-o minune, o maimuţă cu 48 de cromozomi ar fi dat naştere unui om cu 46 de cromozomi sau măcar unui semi-om cu 47 de cromozomi, se pune întrebarea: cu cine ar fi putut acesta să se unească ca să dea naştere la urmaşi? În niciun caz cu o maimuţă. Pentru că numărul diferit de cromozomi îi face incompatibili.
Ar fi fost, aşadar, necesară o nouă intervenţie miraculoasă. În acelaşi timp şi loc trebuia să apară un alt individ de sex opus, prezentând aceeaşi mutaţie, lucru imposibil ştiinţific. Ne vedem siliţi să împingem şirul minunilor cam departe! Şi pentru că evoluţioniştii susţin că toate speciile de vieţuitoare ar fi evoluat unele din altele, în marea diversitate a lumii vii ar trebui ca astfel de ''miracole'' să fie destul de frecvente. Dar în pofida timpului îndelungat de observaţii sistematice în domeniu, până acum nici un caz de acest gen nu s-a descoperit.
Mai are rost să căutăm ipoteticele ''verigi intermediare? '' Haideţi să fim realişti! Teoria evoluţionistă nu rezistă criticii. Mai cu seamă că ultimele descoperiri ale geneticii desfiinţează pur şi simplu ipoteza darwinistă a evoluţiei.
Elefantul
Capul elefantului este mare şi cântăreşte circa o treime din greutatea totală, care poate ajunge la 6 tone. Având gâtul mic nu poate pleca capul până la pământ ca să se hrănească. De aceea Dumnezeu l-a creat cu trompă ce poate ajunge la o lungime de 1,3 m.
Ce spun evoluţioniştii?
Timp de milioane de ani, tot căutând hrana pe jos sau în copaci, i-a crescut nasul devenind trompă.
Dar până când i-a crescut nasul 1,3 m şi s-au format şi dezvoltat cei 40.000 de muşchi care acţionează asupra trompei, cum s-a hrănit? Cum i-a crescut elefantului nasul de a ajuns trompă? Cu trompa elefantul poate culege frunze şi fructe din pomi şi poate ridica 270 kg. Cei doi colţi pot cântări 100 kg şi ajung la 3 m lungime şi cu ei scoate rădăcini şi se luptă. Cum de i-au crescut colţii aşa de mari şi cum s-a hrănit elefantul până i-au crescut colţii şi nasul de a ajuns trompă?
Biserica Ortodoxă trebuie să lupte ca să se scoată din programele şcolare ipoteza falsă a evoluţionismului.
[1] Dumnezeu este Atotputernic şi poate face oricâte voieşte. Însă un etorodox nu poate ajunge în Împărăţia cerurilor, unde ajunge un ortodox, care a primit plinătatea Harului. Dar şi în iad, ortodoxul este mult mai la adânc faţă de eterodox.
[2] Pr. Ioannis Romanides, Dogmatica patristică ortodoxă, Editura Ecclesiast, 2010, pp 79-81.