Cleopa Cristian

Conștiința

Conştiinţa curată

Legea morală

(Î): Ce trebuie să cunoască credinciosul pentru a putea săvârşi fapte bune, după voia lui Dumnezeu?

(R): Dragostea creştină, trebuie să se arate îndeosebi prin fapte bune. Săvârşirea faptelor bune înseamnă însă împli­nirea voii lui Dumnezeu. Astfel, pentru a săvârşi fapte bune, omul trebuie să cunoască voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu o poate cunoaşte prin legile dumnezeieşti.

(Î): De câte feluri sunt legile?

(R): Legile sunt, după izvorul lor, de două feluri: Legi dumnezeieşti şi legi omeneşti.

Legile dumnezeieşti cuprind: Legea veşnică; Legea morală firească şi Legea morală pozitivă, dată omului prin descoperirea dum­nezeiască a Vechiului Testament şi a Noului Testament.

Legile omeneşti cuprind: Legi bisericeşti şi legi civile.

(Î): Ce este Legea veşnică?

(R): Dumnezeu a creat lumea după un plan pe care El, ca fiinţă veşnică, l-a întocmit din veci şi-l îndeplineşte în timp prin Pronia Sa, într-o ordine stabilită de El de asemenea din veci (ordinea universală). Potrivit acestui plan, făpturile se îndreaptă în chip natural către Creatorul lor.

Planul sau ordinea aceasta, izvorâtă din veci din nemărginita înţelep­ciune şi voie dumnezeiască, după care se conduc toate creaturile spre îndeplinirea scopului dat lor, se numeşte legea veşnică sau eternă. Despre ea se spune în Sfânta Scriptură: „Eu am fost din veac întemeiată, de la început, înainte de a se fi făcut pământul” (Pilde 8, 23).

(Î): Prin ce se caracterizează legea veşnică?

(R): Legea veşnică este:

• de neapărată trebuinţă, fiindcă Dumnezeu, Care este Fiinţa desăvârşită, nu poate să creeze făpturile şi să le dea şi un scop fără să le rânduiască pe toate spre îndeplinirea acelui scop;
• neschimbătoare, fiindcă neschimbător este Dumnezeu în hotărârile voii Sale;
• universală, adică ea cuprinde toate făpturile, întreg universul.

După credinţa ortodoxă, pe temeiul acestor însuşiri, legea veşnică este izvorul tuturor legilor din univers: al legilor fizice, pentru lumea materială şi pentru făpturile necuvântătoare, şi al legilor morale, pentru făpturile înzestrate cu judecată şi voie liberă.

Deci legile date pentru om se numesc legi morale, fiindcă se îndeplinesc cu voia personală a omului, adică cu cunoştinţă şi libertate, pe când legile fizice se îndeplinesc de la sine.

Deci, voia lui Dumnezeu, cuprinsă în legea veşnică, se face cunoscută prin legile fizice şi prin legea morală, care este de două feluri: legea morală firească şi legea morală suprafirească.

(Î): Ce este Legea morală firească?

(R): După învăţătura de credinţă ortodoxă, legea morală firească este legea întipărită de Dumnezeu în inima duhovnicească a omului odată cu crearea lui, şi poate fi descoperită prin lumina firească a minţii.

Despre ea, Sfântul Apostol Pavel spune că este „scrisă în inima lor (omului n.n.)” (Romani 2,15). Prin această expresie se arată că ea ţine de natura omenească, fapt pentru care o posedă absolut toţi oamenii, chiar şi cei lipsiţi de orice altă lege. Aceasta înseamnă că ea este inerentă şi indinspensabilă naturii omeneşti. Despre ea se spune că e înnăscută în firea omului, dar nu sub forma unei idei clare, ci în sensul că omul posedă de la naştere predispoziţia ca, în mod spontan, să-şi formeze cu ajutorul gândirii ideile de bine şi rău şi totodată să înţeleagă că binele trebuie făcut, iar răul evitat.

(Î): Ce foloase aduce omului legea morală firească?

(R): În temeiul acestei legi, omul, din fire, poate deosebi binele de rău, virtutea de păcat, dreptatea de nedreptate, ceea ce trebuie făcut de ceea ce nu trebuie făcut. Poruncile ei se pot cuprinde în a face binele şi a evita răul.

(Î): Unde se vorbeşte despre această lege morală firească?

(R): Despre această lege se vorbeşte limpede în izvoarele Descoperirii dumnezeieşti: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Sfântul Apostol Pavel, scriind romanilor: „Când păgânii, care nu au Lege, din fire fac ale Legii, aceştia, neavând Lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta Legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără” (Romani 2,14-15), ne spune limpede că şi oamenii care nu au lege scrisă de la Dumnezeu au totuşi legea morală scrisă în inimile lor, de care ei, dacă voiesc, ascultă, iar dacă nu voiesc, nu ascultă. Când ascultă de ea, atunci mărturia cugetului lor, după ce se cercetează pe sine, îi dezvinovăţeşte, iar când nu ascultă, aceeaşi mărturie a cugetului îi învinovăţeşte.

Despre legea morală firească vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, când spune: «Dumnezeu a dat omului o conştiinţă şi cunoştinţă neînvăţată a binelui şi a răului, aşa că noi nu mai trebuie să învăţăm că desfrânarea este ceva rău şi cumpătarea ceva bun; aceasta o ştim de mai înainte, şi anume de la început»[1].

După credinţa noastră, legea morală firească este sădită, deci, în însăşi firea omului şi lucrează în fiecare om, oricine şi oricum ar fi el, învăţat ori neînvăţat. La cunoştinţa ei omul ajunge îndată ce începe a gândi. Legea morală firească se poate întuneca prin păcate, dar ea nu se şterge niciodată cu totul din inima omului.

(Î): Legea morală firească se poate schimba?

(R): Izvorând din voia neschimbătoare a lui Dumnezeu, legea morală firească este şi ea neschimbătoare. De ea omul trebuie să ţină seamă neapărat, fiindcă prin ea cunoaşte mai întîi voia lui Dumnezeu şi fiindcă ea îi arată ce este potrivit sau nepotrivit cu firea şi cu vrednicia lui de cea mai înaltă făptură pământească.

Pentru aceasta toate legiuirile bisericeşti ţin seama de poruncile legii morale fireşti.

(Î): S-a păstrat legea firească în toată curăţia ei?

(R): Noi credem şi mărturisim că legea morală firească nu s-a păstrat în toată curăţia ei, aşa cum a sădit-o Dumnezeu în inima duhovnicească a omului, ci s-a întunecat prin păcat. Adică omul, în urma păcatului strămoşesc, trăind o viaţă păcătoasă, nu mai auzea limpede glasul ei şi se îndepărtase de ea.

Omenirea căzută şi-a însuşit treptat un fel nepotrivit de a gândi cu privire la Dumnezeu, cu privire la bine şi rău: raţiunea cu nume mincinos a împărtăşit nedreptatea sa conştiinţei. De aceea era nevoie de legi scrise pentru călăuzirea spre adevărata cunoştinţă de Dumnezeu şi spre lucrarea bineplăcută Lui.

(Î): Ce  a făcut Dumnezeu pentru mântuirea omului?

(R): Dumnezeu, în nemărginita Sa dragoste, voind îndreptarea omului, i-a venit în ajutor, dându-i pe calea Descoperirii dumnezeieşti legea din afară, legea pozitivă. Prin această lege, Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa în chip direct şi amănunţit, ca îndreptar pentru viaţa omului; i-a redeşteptat omului conştiinţa adormită prin păcat, ca să fie mai cu băgare de seamă la săvârşirea faptelor şi totodată i-a sporit cunoştinţele despre felul cum trebuie să trăiască şi să lucreze pentru înfăptuirea scopului său. Despre legea aceasta citim în Sfânta Scriptură: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evrei 1, 1-2).

Astfel, după timpul în care s-a dat şi după deplinătatea ei, legea morală pozitivă ─ adică legea dată omului prin Descoperirea dumnezeiască ─ se împarte în Legea Vechiului Testament şi în Legea Noului Testament.

(Î): Ce cuprinde legea Vechiului Testament?

(R): Legea Vechiului Testament cuprinde porunci morale, ceremoniale şi civile, date cu scopul de a întreţine comuniunea dintre credincios şi Dum­nezeu şi a pregăti pe credincioşi pentru răscumpărarea lor prin Hristos.

Poruncile ceremoniale, cultul religios al poporului evreu, care doar preînchipuiau lucrarea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, fiind ─   cum spune Sfânta Scriptură ─  numai „umbra bunurilor viitoare” (Evrei 10, 1), au încetat odată cu venirea Mântuitorului.

În privinţa lor, Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe spune: «După cum umbra se retrage când soseşte adevărul, tot aşa au trecut şi ele şi creştinii nu au îndatorirea să le împlinească»[2]⁶²¹.

Tot aşa au încetat şi poruncile civile, fiindcă ele priveau numai buna ocârmuire a poporului evreu, al cărui stat a fost distrus de poporul roman, la anul 70 după Hristos.

Au rămas însă poruncile morale, care formează partea cea mai însemnată a legii Vechiului Testament. Acestea au fost descoperite de Dumnezeu treptat, prin diferiţi aleşi ai Lui şi îndeosebi prin poruncile date lui Moise. De aceea, legea morală a Vechiului Testament se mai numeşte şi legea mozaică. Legea aceasta este cuprinsă pe scurt în cele 10 porunci dumnezeieşti ─  Decalogul ─  descoperite de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai (Ieşire Cap. 20).

(Î): Cum a primit poporul ales  cela 10 porunci?

(R): Poruncile au fost scrise de Însuşi Dumnezeu, pe două table de piatră. Prima tablă cuprinde cele dintâi patru porunci, despre datoriile către Dumnezeu, iar a doua tablă cuprinde celelalte şase porunci, despre datoriile faţă de aproapele.

Legea morală a Vechiului Testament începe, deci, cu Dumnezeu şi cu datoria de a-L iubi, şi se încheie cu pofta rea a inimii şi cu datoria de a nu o lăsa să prindă stăpânire în om. Cu aceasta se spune că toată plinirea legii pleacă din dragostea către Dumnezeu, iar călcarea ei, din pofta rea a inimii care uită de Dumnezeu.

Decalogul este cea dintîi lege scrisă a Vechiului Testament şi, totodată, cea mai înaltă lege morală dată până la Domnul nostru Iisus Hristos. Ea rămâne valabilă pentru toate timpurile, fiindcă cele 10 porunci sunt poruncile legii fireşti, pe care Dumnezeu le aduce la cunoştinţa credincio­şilor într-un chip mai limpede şi mai hotărât.

(Î): Cele 10 porunci stau la temelia vieţii morale a creştinului?

(R): Da. De aceea, pentru a şti cum să-şi întocmească viaţa potrivit voinţei lui Dumnezeu, pentru a-şi câştiga mântuirea, creştinul trebuie să cunoască şi să păzească cele 10 porunci.

Tânărului care întrebase pe Domnul Iisus Hristos ce să facă pentru ca să dobândească viaţa de veci, Mântuitorul îi răspunde: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19, 17).

Înţelegerea bună a celor 10 porunci se poate câştiga, însă, numai privindu-le în lumina desăvârşită a Noului Testament, adică în lumina legii morale evanghelice sau creştine.

De aceea, înainte de a trece la tâlcuirea celor 10 porunci, este nevoie să cunoaştem legea morală a Noului Testament.

(Î): Ce este legea morală a Noului Testament?

(R): Legea morală a Noului Testament este legea descoperită de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care se aduce la cunoştinţa credinciosului, în chip desăvârşit, voia lui Dumnezeu. Cu legea Noului Testament, Domnul nostru Iisus Hristos desăvârşeşte legea Vechiului Testament, precum Însuşi spune: „N-am venit să stric (legea), ci să împlinesc” (Matei 5, 17).

Legea Vechiului Testament era „sfântă şi dreaptă şi bună” (Romani 7, 12), dar numai „călăuză spre Hristos” (Galateni 3, 24). Rostul ei era de a trezi în credincios conştiinţa stării de păcat şi dorinţa după mântuire. Ea a deschis ochii celui credincios ca să vadă mai limpede păcatul, să cunoască mai bine starea păcătoasă în care se afla şi i-a făcut mai vie dorinţa după Mântuitorul, Care avea să-l izbăvească din starea atât de nefericită în care se găsea. Legea dă deci cunoştinţa păcatului, dar nu şi puterea de a-l birui şi de a ne îndrepta înaintea lui Dumnezeu. Citim în Sfânta Scriptură: „Din faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3, 20). De aceea legea morală a Vechiului Testament avea nevoie de desăvârşirea adusă de Mântuitorul, prin legea morală a Noului Testament (legea Evangheliei sau legea creştină).

(Î): Ce cuprinde această desăvârşire?

(R): Desăvârşirea aceasta se cuprinde, pe scurt, în următoarele:

• Legea Noului Testament, prin jertfa Mântuitorului de pe Cruce, a adus omenirii mântuirea, pe care legea Vechiului Testament numai a pre­gătit-o.
• Sfintele Taine împărtăşesc Harul Dumnezeiesc, dând credinciosului puterea de a birui păcatul şi de a împlini toată legea morală, spre a-şi dobândi mântuirea: „Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede” (Romani 1, 16).
• Se ridică peste îngustimea legii Vechiului Testament şi cheamă la mântuire toate popoarele pământului: „Nu mai este iudeu, nici elin... pentru că voi toţi una sunteţi întru Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).
• Aduce porunca dragostei celei mai desăvârşite. Pe când în legea Vechiului Testament dragostea era restrânsă numai la poporul iudeu, în legea Noului Testament dragostea cuprinde pe toţi oamenii, fără niciun fel de deosebire: „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi dar voi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 46-48). Asemenea şi Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12, 21).
• Pe temelia dragostei, legea Noului Testament stabileşte între cre­dincios şi Dumnezeu legătura dintre fiu şi părinte, înlăturînd starea de frică ce stăpânea în legea Vechiului Testament.
• Legea Noului Testament cere ca aprecierea faptelor să nu se facă după partea lor exterioară, ci şi după gândul din care pornesc ele. Fapta bună să nu fie făţarnică, ci să izvorască din inimă curată. Între gând şi faptă să fie cea mai deplină potrivire.
• Legea Noului Testament desăvârşeşte legea Vechiului Testament şi prin sfaturile evanghelice, care aduc o stare mai înaltă de viaţă creşti­nă.
• Legea Noului Testament este veşnică, fiindcă Mântuitorul spune: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35).

(Î): Este cu putinţă a împlini o Lege atât de desăvârşită?

(R): Da. Căci spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 29-30). Sfinţii au împlinit Legea, deşi erau şi ei oameni ca cei­lalţi, dar aveau inimă curată şi erau plini de râvnă şi de dragoste faţă de Dumnezeu. Numai pentru astfel de oameni păzirea legii morale este uşoară, mai ales că ajutorul lui Dumnezeu nu le lipseşte. Aceasta nu înseamnă însă că păzirea legii nu cere osteneală, dar osteneala aceasta nu o simte cel ce este plin de dragoste faţă de Dumnezeu. Dimpotrivă, toată osteneala îi umple inima de bucurie duhovnicească.

(Î): Cum trebuie împlinită Legea lui Dumnezeu?

(R): Legea lui Dumnezeu trebuie împlinită în întregime, căci ea este una şi toate poruncile ei sunt date de Dumnezeu. Credinciosul nu trebuie să aleagă ce i se pare lui mai însemnat sau mai folositor din ea, căci atunci ar înlocui Legea lui Dumnezeu cu o lege a sa. Sfânta Scriptură spune: „Cine va păzi toată Legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iacov 2, 10). Pentru o singură vină, Moise a fost pedepsit să nu intre în pământul făgăduit. Pentru o singură minciună, Anania şi Safira au fost pedepsiţi cu moartea (Faptele Ap. 5, 1-10).

Legea lui Dumnezeu trebuie, apoi, împlinită necontenit, adică în toate împrejurările vieţii, fiindcă numai aşa îşi dovedeşte credinciosul dragostea sa puternică faţă de Dumnezeu, binefăcătorul său cel mai mare.

Şi, în sfârşit, ea trebuie împlinită cu toată bucuria. Fapta, oricât de bună ar fi, dacă e făcută împotriva inimii şi cu cârteală, nu are niciun preţ.

(Î): Care este cuprinsul Legii Noului Testament?

(R): Cuprinsul ei, pe scurt, îl arată tot Mântuitorul când spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi înâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii” (Matei 22, 37-40).

Acelaşi lucru îl spune Mântuitorul şi cu alte cuvinte: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi prorocii” (Matei 7, 12). „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12); „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34); „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Deci Legea Noului Testament sau legea creştină este cuprinsă în porunca dragostei. Dragostea de Dumnezeu, arătată prin dragostea de aproapele, aceasta cere Mântuitorul prin Legea Noului Testament, spre a se împlini voia lui Dumnezeu. De aceea, cu drept cuvânt, creştinismul este numit religia dragostei.

(Î): Porunca dragostei o găsim şi în legea Vechiului Testament?

(R): Porunca dragostei o găsim şi în Legea Vechiului Testament (Leviticul 19, 18; Deuteronom 6, 5), dată chiar cu aceleaşi cuvinte ca în legea Noului Testa­ment. Totuşi, în Noul Testament porunca aceasta este nouă prin duhul şi viaţa ce se cuprind în ea. Căci dragostea cerută de Mântuitorul trebuie să fie curată şi jertfelnică faţă de fiecare om, chiar şi faţă de necunoscuţi, după pilda dragostei arătate de El faţă de oameni (Ioan 15, 13). Cu dra­gostea aceasta creştinul trebuie să dezrădăcineze din sufletul său orice urmă de mânie şi de ură faţă de semenul său şi să răsplătească răul cu binele (Romani 12, 21).

(Î): Ce sunt legile omeneşti?

(R): Legile morale dumnezeieşti sunt legile prin care Dumnezeu Şi-a făcut în chip direct cunoscută voia Sa omului, ca îndreptar pentru cugetele şi faptele lui.

Dar Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa omului şi în chip indi­rect, şi anume prin legile omeneşti, care se împart în: legi bisericeşti şi legi civile.

(Î): Ce sunt legile bisericeşti?

(R): Legile bisericeşti sunt legile date de Biserică, în virtutea puterii primite de la Întemeie­torul ei de a călăuzi pe credincioşi în numele Său şi a-i îndatora la ascul­tare (Matei 10, 40; Luca 10, 16; Ioan 13, 20).

Legile bisericeşti sunt alcătuite pe temeiul legii descoperite de Dum­nezeu şi nu cer nici mai mult decât ea, nici ceva deosebit de ea. Rostul lor este de a tâlcui învăţăturile Mântuitorului, a îndemna la ascultare şi la păzirea poruncilor dumnezeieşti. De aceea, de bună seamă, fiecare creş­tin este îndatorat să asculte de ele.

Biserica noastră, folosindu-se de dreptul primit de la Mântuitorul, a dat astfel de legi, dintre care cele mai însemnate sunt canoanele şi cele nouă porunci bisericeşti.

(Î): Ce sunt canoanele?

(R): Canoanele sunt legi date de sinoadele ecumenice ale Bisericii şi de sinoadele particulare ale ei, dar întărite de cele ecumenice. Pe temeiul învăţăturii Mântuitorului şi a Sfinţilor Săi Apostoli, canoanele statorni­cesc felul de organizare şi conducere a Bisericii, precum şi drepturile şi îndatoririle membrilor ei: clerici, monahi şi credincioşi.

(Î): Când nu am mai avea nevoie de poruncile dumnezeieşti?

(R): Dacă vom avea o viaţă curată şi sfântă şi vom auzi glasul lui Dumnezeu din inima noastră duhovnicească, şi îl vom împlini nu vom mai avea nevoie de poruncile dumnezeieşti şi vom face voia cea sfântă dumnezeiască.

O faptă bună poate să fie săvârşită în multe feluri[3]. Spre exemplu din Sfânta Evanghelie aflăm: „Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6,36). Putem face mai multor oameni milostenie, dar care este voia lui Dumnezeu?[4] Acest lucru îl vom afla numai dacă ne rugăm şi ne spune Dumnezeu în inima noastră duhovnicească sau ne arată în alt fel.

Conştiinţa morală

(Î): Ce este omul?

(R): Omul este coroana creaţiei dumnezeieşti şi a fost ridicat de Dumnezeu deasupra tuturor făpturilor, hotărându-i-se totodată o menire corespunzătoare demnităţii lui deosebite.

(Î): Care este menirea omului?

(R): Omul trebuie în mod special să-L cunoască, să-L iubească şi să-L preaslăvească pe Dumnezeu, prin aceasta putând ajunge la adevărata fericire, la apropierea de Dumnezeu, Adevărul, Binele şi Frumosul Absolut, prin care se realizează personalitatea umană în forma ei cea mai deplină. În vederea acestui scop, Creatorul l-a cinstit pe om cu mari daruri, precum sunt: raţiunea spre adevăr, voinţa spre bine şi sentimentul spre frumos şi fericire, conştiinţa morală şi libertatea. Pe oameni, Dumnezeu ''cu ştiinţa înţelegerii i-a umplut pe oameni, şi le-a arătat şi bune şi rele. Pus-a ochiul Său peste inimile lor, ca să le arate mărimea lucrurilor Sale...  Pusu-le-a ştiinţă şi legea vieţii le-a dat moştenire. Legătură veşnică a făcut cu ei şi judecăţile Sale le-a arătat'' (Isus Sirah 17,6-7, 9-10).

(Î): Ce a pus Dumnezeu după cădere din Rai în inima duhovnicească a omului pentru a-l ajuta să se mântuiască?

(R): Dumnezeu, pentru a-l ajuta pe om să se mântuiască după căderea din Rai şi pierderea harului dumnezeiesc, a pus în inima duhovnicească a omului o scânteie dumnezeiască şi înţelegătoare.

Aceasta este conştiinţa, glasul lui Dumnezeu în inima duhovnicească a omului care luminează calea păcătosului să se pocăiască, să se întoarcă la Dumnezeu şi să se mântuiască.

(Î): Ce este conştinţa morală?

(R): Alături de legea morală, norma obiectivă  a moralităţii, în viaţa oamenilor mai există şi conştiinţa morală, norma subiectivă a moralităţii. Legea morală are un caracter impersonal şi universal, în timp ce conştiinţa morală are un caracter personal şi subiectiv, fiind organul de cunoaştere şi manifestare a legii morale în fiecare om. Cu ajutorul conştiinţei morale, omul este în stare să judece şi să aprecieze – prin prisma legii morale – fiecare caz în parte din experienţa lui şi a semenilor săi, şi aceasta în sensul încadrării cazului respectiv în ideea de bine sau concordanţei lui cu cerinţele legii morale. În acest fel, conştiinţa morală este dispoziţia sufletească de a îndruma activitatea morală a omului, îndemnându-l să se conformeze legii morale. În raport cu legea morală, conştiinţa  este organul de cunoaştere, aplicare şi împlinire a legii morale de către om. Ea face o apreciere, o valorificare a faptelor, motivelor şi consecinţelor acestora prin prisma ideii de bine, dându-şi în fiecare caz în parte verdictele ei. Acţiunea ei se manifestă şi înainte de săvârşirea unei fapte, îndemnând, poruncind sau oprind făptuirea acesteia, în timpul săvârşirii ei, dar şi după ce fapta a fost săvârşită.

(Î): Când apare conştiinţa în inima omului?

(R): Conştiinţa morală este glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului, care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Ea este înscrisă ontologic în noi de către Dumnezeu încă de la naştere, adică este înnăscută în sufletul nostru, ca lege a Lui, ca descoperire a legii morale naturale şi semnul cel mai evident al asemănării noastre cu Dumnezeu şi al iubirii Lui pentru om.

Glasul acesta îl poate cunoaşte fiecare, căci după credinţa noastră conştiinţa s-a născut deodată cu omul. Ea este de obârşie dumnezeiască. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui şi a răului, adică regula conştiinţei".

(Î): Pentru ce a sădit Dumnezeu conştiinţa în om?

(R): Pentru a putea face diferenţa dintre adevăr şi minciună, Dumnezeu a sădit în noi acest judecător drept care este conştiinţa. Ea ne poate arăta dacă ceea ce mărturisim este bine sau rău. Când spunem o minciună, conştiinţa ne atrage atenţia. Iar când spunem adevărul, tot ea se curăţă şi întâmpină consecinţele cu seninătate şi demnitate.

„Conştiinţa este o simţire a duhului omenesc, subţire, luminoasă, care deosebeşte binele de rău. Această simţire deosebeşte mai limpede binele de rău decât mintea.

Este mai greu să amăgeşti conştiinţa decât mintea. Iar cu mintea amăgită, care este sprijinită de voia iubitoare de păcat, conştiinţa se războieşte îndelung”, arată Cuviosul Paisie Aghioritul.

Conştiinţa este deci glasul lui Dumnezeu din inima noastră duhovnicească, care nu ne cruţă, pentru că vede întotdeauna lucrurile drept şi ne arată slăbiciunile, lipsurile şi păcatele.

Părintele Cleopa Ilie numeşte conştiinţa „pârâşul nostru“, care „ne pârăşte de pe acum şi, dacă ne împăcăm cu el, este bine. Iar împăcându-ne cu pârâşul acesta, ne împăcăm cu Dumnezeu“.

Am putea spune, conform credinţei noastre ortodoxe: conştiinţa s-a născut odată cu omul şi ea vine de la Dumnezeu.

(Î): Ce a pus Dumnezeu în inima duhovnicească a omului?

(R): Dumnezeu a pus în inima duhovnicească a omului două lucruri pe care nu le au nici îngerii: glasul conştiinţei morale, care este glasul lui Dumnezeu în om, şI cuvântul lăuntric, care este cuvântul cu care omul vorbeşte cu sine însuşi în inima lui duhovnicească când stă pe gânduri.

Deci cel mai adânc glas în inima noastră este conştiinţa, glasul lui Dumnezeu din om, care ne îndeamnă numai la bine şi ne opreşte de la rău, şi al doilea este sufletul cuvântului.

(Î): Ce este sufletul cuvântului?

(R): Sufletul cuvântului este cuvântul cel dinlăuntru, aşezat de Dumnezeu în inima duhovnicească, cu care vorbim ─  când nu vorbim sonor (vorbim cu noi înşine în inima noastră duhovnicească). Acesta se cheamă şi "sufletul cuvântului", cum spune Sfântul Ioan Damaschin. Cuvântul aşezat de Dumnezeu în inima omului de la zidirea lui, cu care vorbim tainic, nu cuvântul sonor.

Cuvântul sonor este îmbrăcamintea cuvântului lăuntric din inimă. Cuvântul sonor ne face să vorbim. Vezi că stai şi vorbeşti ceasuri întregi singur. Citeşti o carte numai cu gândul, fără să mişti limba. Acesta-i sufletul cuvântului. Cuvântul cel tainic aşezat în inimă. El este pus de Dumnezeu acolo. Prin el vorbim cu Dumnezeu tainic; şi în rugăciune şi oricând. Punem la cale toate problemele. Acesta lucrează împreună cu conştiinţa, este glasul lui Dumnezeu din om.

Dacă am greşit, mă mustră. Dacă am făcut bine, mă bucură totdeauna. Acesta-i cuvântul tainic care lucrează cu conştiinţa, fără să mă mustre nimeni. Am greşit, nimeni nu mă mustră. Acela însă mă mustră!

(Î): Conştiinţa morală este diferită de conştiinţa în sine, despre care ştim cei mai mulţi dintre noi?

(R): Dacă vorbim de conştiinţă în sine trebuie să ne raportăm la un criteriu, căci acesta este un termen pe care şi-l revendică foarte mult filosofia, psihologia, teologia etc. Conştiinţa psihologică o întemeiază pe cea morală, căci omul este mai întâi conştient de sine însuşi. Sfinţii Părinţi nu vorbesc decât arareori în scrierile lor de conştiinţa în sine. Ei o prezintă ca făcând parte din chipul lui Dumnezeu în om, neidentificându-se cu conştiinţa morală. De pildă, toate fiinţele umane au conştiinţă de sine, însă unele au o conştiinţă morală foarte slabă, laxă, întunecată de păcat.

(Î): Găsim în Sfânta Scriptură pilde despre lucrarea conştiinţei?

(R): Da. Iată câteva: Conştiinţa ii mustră pe protopărinţii noştri Adam şi Eva după ce au călcat porunca dumnezeiască (Facerea 3, 10); ea îl urmăreşte pe Cain, care nu-şi mai găseşte linişte pentru uciderea fratelui său Abel (Facerea 4, 13); ea opreşte pe fraţii lui Iosif de a-i ridica acestuia viaţa (Facerea 37, 26); ea aduce căinţa lui David pentru fărădelegile sale şi rămâne statornică în inima lui Iov, care primeşte cu răbdare toate loviturile vieţii (Iov 1, 21); ea ruşinează pe acuzatorii femeii păcătoase (Ioan 8, 9); ea naşte căinţa în inima fiului risipitor (Luca 15, 18) şi în inima lui Iuda, vânzătorul Mântuitorului (Matei 27, 3-4).

(Î): Ce datorie avem faţă de conştiinţa noastrâ?

(R): Avem datoria de a o păstra totdeauna curată şi de a o ţine in stare trează, prin rugăciune, post, împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin cunoaşterea tot mai temeinică a învăţăturii creştine ortodoxe. Căci conştiinţa morală ne îndeamnă la făptuirea binelui, dreptăţii şi dragostei creştine, adică la împlinirea legii morale.

(Î): Stă in puterea credinciosului să împlinească îndemnurile conştiinţei? Se poate hotărî el, când voieşte, spre fapta bună sau spre fapta rea?

(R): Da. Credinciosul poate aceasta, fiindcă are voie liberă.

(Î): Ce legătură se află între conştiinţa morală şi legea morală?

(R): Conştiinţa morală şi legea morală se află într-o strânsă legătură, fără însă a se putea confunda sau identifica. Fără conştiinţa morală, legea morală ar rămâne ceva exterior omului, lipsindu-i organul de aplicare. Şi indiferent de starea morală a omului, ambele realităţi există în om cu toată pervertirea lui în păcat. Ele rămân în sufletul omului, chiar dacă acesta este lipsit de o lege revelată, precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci păgânii, care n-au Lege, din fire fac ale Legii (ceea ce le porunceşte Legea), aceştia neavând Lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta Legii înscrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără… ”  (Romani 2,14-15).

(Î): Ce rol are conştiinţa morală în om?

(R): Conştiinţa morală este un instrument aşezat de Dumnezeu în substanţa vieţii umane, cu ajutorul căruia facem deosebire între faptele ce se încadrează în voinţa divină şi faptele opuse voinţei divine. Ea este însăşi existenţa moralităţii în individ, însăşi capacitatea naturală a omului de a deosebi binele de rău.

Conştiinţa morală este darul lui Dumnezeu făcut fiinţei noastre, ce datează din momentul creaţiei omului, este atributul distinctiv al personalităţii umane.  Ea este ecoul dreptăţii veşnice a lui Dumnezeu, Dumnezeu făcând pe om destoinic spre alegerea virtuţii şi fuga de rele[5]”

Conştiinţa este sfântă, pentru că prin ea grăieşte Dumnezeu.  În conştiinţă se arată că omul nu e despărţit de Dumnezeu, ci unit prin prin har cu El.  “Când omul nu mai aude glasul conştiinţei, nu mai aude nici pe Dumnezeu”, ne spune, Părintele Stăniloaie Dumitru. Dar conştiinţa ne poate deveni pârâş dacă n-o ascultăm. Iată ce zice Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea Judecătorului şi Judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă.  Adevăr grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo pănâ nu vei fi dat şi cel de pe urmă ban” (Matei 5, 25-26).

„Să nu-ţi dispreţuieşti conştiinţa, deoarece întotdeauna îţi dă sfaturile cele mai bune; ea îţi insuflă socotinţa şi hotărârea dumnezeiască”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

(Î): Ce rol are ascultarea în formarea unei conştiinţe curate?

(R): „Fără ascultare nu există conştiinţă curată. Iar conştiinţa trebuie să o păzeşti în primul rând faţă de Dumnezeu, făcând numai lucrurile care slujesc Lui;  apoi faţă de părintele tău duhovnicesc, făcând toate câte îți spune, neadăugând şi netăind nimic;  şi în al treilea rând, faţă de oameni, nefăcând altuia ceea ce tu urăşti să ţi se facă, precum şi faţă de lucruri, ferindu-te să întreci măsura în tot ceea ce faci: în mâncare, în băutură şi în îmbrăcăminte. Simplu grăind, toate să le faci ca în faţa lui Dumnezeu, ca să nu fii mustrat în vreo privinţă de conştiină”, ne povăţuieşte Sfântul Simeon Noul Teolog.

În concluzie, conştiinţa este un martor în om, care condamnă sau îndreptăţeşte (Romani 2, 15), iar prin mărturia şi judecata pe care le face, ea „săvârşeşte o judecată înaintea Judecăţii”, ne atenţionează Sfântul Maxim Mărturisitorul.

(Î): Ce pedeapsă îi dă Dumnezeu lui Cain după omorârea fratelui său Abel?

(R): Pentru că l-a omorât pe fratele său Abel, Dumnezeu îi spune lui Cain: ''Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ… Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta … Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ'' (Facerea 4, 10-12).

(Î): La ce-i slujeşte omului conştiinţa?

(R): Conştiinţa slujeşte drept călăuză la împlinirea legii. Ea este judecătorul neadormit şi aspru, care nu se poate cumpăra cu nimic şi care se pronunţă asupra fiecărei fapte, arătând dacă aceasta este bună sau rea şi deci dacă trebuie săvârşită sau nu.

Înainte de săvârşirea oricărei fapte, conştiinţa ne actualizează în memorie legea lui Dumnezeu şi valoarea morală a faptei ce urmează a o îndeplini. Dacă aceasta este potrivit legii dumnezeieşti şi deci bună, ea ne îndeamnă s-o săvârşim, iar dacă este rea, ne interzice îndeplinirea ei. În timpul făptuirii, ea ne însoţeşte şi ne relevă fără părtinire dacă am făcut bine sau rău. După săvârşirea faptei, ea ne aduce în adâncul sufletului o bucurie şi o mulţumire deosebită, dacă am urmat binele, şi, dimpotrivă, o întristare profundă, ruşine şi remuşcare, dacă am cultivat răul. Simţim, adică, nelinişte şi apăsare în suflet. De aceea, creştinul trebuie să asculte întotdeauna de glasul conştiinţei sale. Orice lucrare potrivnică conştiinţei este rea şi aduce pedeapsă, precum citim în Sfânta Scriptură: „Tot ce nu este din credinţă" (adică din convingere intimă), „este păcat' (Romani 14, 23).

În cazul săvârşirii unei nedreptăţi sau a unei fapte nelegiuite, conştiinţa strigă cu glas tare, învinuieşte, arată fapta cea rea, ca şi cum ar scrie înaintea ochilor mărimea păcatului omului.

(Î): Poate fi conştiinţa vocea care ne arată calea? În cazul acesta, care mai e rostul părintelui duhovnic?

(R): Conştiinţa nu ne arată calea, ci ea ne dă un imperativ în căutarea împlinirii binelui şi a virtuţii, a legii dumnezeieşti şi în a rafina şi a desăvârşi tot mai mult faptele bune pe care le facem.

Conştiinţa este un judecător drept, care ştie precis ce este binele şi ce este răul şi care nu poate fi înşelat, nici nu poate fi cumpărat cu daruri. Atunci când toţi greşesc, el singur nu se înşală niciodată despre starea curăţiei lăuntrice a omului. Ea nu justifică niciun cuvânt de apărare, pentru că de cele mai multe ori, omul nu cade în păcate din neştiinţă, ci din trândăvia sufletului şi a nepăsării faţă de virtute.

Rostul părintelui duhovnicesc este însă mult mai complex. Duhovnicul îl cheamă cu iubire de oameni pe cel ce rătăceşte fără îndrumător duhovnicesc pe munţii neştiinţei şi pe culmile păcatului, îl călăuzeşte în deprinderea virtuţii şi în dezrădăcinarea patimilor, umple mintea acestuia de duhul dumnezeiesc al învăţăturii, întorcându-i sufletul de la răutate la virtute prin cuvinte şi pilde, călăuzindu-l pe cărările dreptăţii, îi arată purtările mântuitoare ale dreptei credinţe, mângâindu-l cu „toiagul şi cu nuiaua“ în mod înţelept, adică prin amintirea chinurilor veşnice, abătându-l ca şi cu un toiag de la răutate şi sprijinindu-l cu îndemnul bunătăţilor veşnice ca şi cu o nuia spre virtute pe cel ce înaintează în viaţa duhovnicească.

Uneori, creştinul ştie prea bine că patima pe care o cultivă este un mare rău, însă observă că nu se poate debarasa singur de ea, şi atunci are trebuinţă de sprijinul unui duhovnic care, sub inspiraţia şi asistenţa Duhului Sfânt, îl povăţuieşte, îi mângâie sufletul, îi insuflă curaj, îi aplică doctoria potrivită şi, în numele lui Dumnezeu, îl iartă şi îl dezleagă de păcate, redirecţionându-l astfel pe calea binelui.

(Î):   De câte feluri este conştiinţa?

(R): Conştiinţa poate fi de mai multe feluri. Conştiinţa a cărei judecată este conformă cu legea morală sau care socoteşte de bun ceea ce este într-adevăr bun şi de rău ceea ce este într-adevăr rău se numeşte adevărată şi dreaptă. Iar conştiinţa care prezintă ca bun ceea ce este rău şi ca rău ceea ce este bun se numeşte falsă, rătăcită sau greşită.

Dacă pentru motive slabe conştiinţa consideră permis ceea ce nu este şi abaterile grave le socoteşte uşoare, conştiinţa este laxă, sau slabă; dacă, dimpotrivă, consideră ca oprit ceea ce este permis şi argumentează sau amplifică anumite obligaţii, avem conştiinţă scrupuloasă. În cazul în care nu este sigură cum să califice o faptă, se numeşte conştiinţă dubioasă sau îndoielnică.

Se poate vorbi de o conştiinţă trează, când aceasta se pronunţă fără şovăire în calificarea faptelor, şi adormită, atunci când nu ia seama la cele ce se petrec în suflet. Orice credincios este dator să-şi formeze şi să-şi păstreze conştiinţa dreaptă.

(Î): Ce ne ajută în formarea conştiinţei?

(R): La formarea conştiinţei ajută mult religiozitatea, apoi pildele frumoase de viaţă duhovnicească văzute sau citite şi efortul de a le imita, prietenia sau contactul cu persoanele virtuoase şi evitarea celor vicioase etc.

(Î): Se spune că primul gând care ne vine în legătură cu o problemă la care medităm este de la Dumnezeu. Acesta ar fi glasul conştiinţei la care trebuie să luăm aminte?

(R): Doar în cazul unei conştiinţe treze.

(Î): Cum a fost preînchipuită conştiinţa?

(R): Conştiinţa a fost preînchipuită de puţurile pe care le-a săpat Iacob (Facerea 26, 15), şi pe care le-au astupat Filistenii. De această conştiinţă ascultând Patriarhii şi toţi Sfinţii, dinainte de Legea scrisă, au bineplăcut lui Dumnezeu.

(Î): Ce s-a întâmplat când oamenii nu au mai ascultat de glasul conştiinţei?

(R): Când oamenii au înaintat în săvârşirea păcatelor, nu au mai auzit glasul conştiinţei din inima lor duhovnicească şi au avut nevoie de legea scrisă, de Sfinţii Proroci, de venirea a Însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, ca s-o descopere şi s-o trezească, prin păzirea sfintelor lor porunci.

Deci depinde acum de noi, fie s-o astupăm iarăşi, fie s-o facem să ne lumineze, dacă ascultăm de ea. Atunci când conştiinţa noastră, ne spune să facem, şi dispreţuim glasul ei, şi iarăşi când ne spune să nu facem, şi facem, călcăm pe ea, o astupâm şi nu mai poate să ne vorbească limpede de sub povara aşezată asupra ei. Dar ca un sfeşnic ce străluceşte prin ceaţă începe să ne arate lucrurile în chip mai întunecat. Astfel, datorită înaintării în păcate, nimeni nu-şi mai poate vedea limpede faţa sa, ci ca printr-o apă tulburată de multe gunoaie.

1.3. Care este rolul conştiinţei?

(Î): Care este rolul conştiinţei?

(R): În conştiinţă omenescul se întâlneşte cu dumnezeiescul, fiind şi a lui Dumnezeu şi a omului. Prin ea omul se află în legătură ontologică ─ dialogică cu Dumnezeu. Conştiinţa este faţa omului întoarsă spre Soarele existenţei. Ea este gând a lui Dumnezeu, dar semănat în om şi prin aceasta ţine de om. Prin ea omul vorbeşte cu sine, dar prin sine vede pe Dumnezeu şi răspunde lui Dumnezeu.

Prin poruncile şi mustrările de caracter absolut ale conştiinţei grăiesc poruncile şi mustrările lui Dumnezeu.

Dumnezeu vrea să ajungem la fericirea cea veşnică şi conştiinţa – glasul Lui în inima noastră duhovnicească, ne ceartă dacă am păcătuit, pentru a ne pocăi.

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Avem Judecător Drept pus de Dumnezeu în inima noastră duhovnicească pe care nu-l putem mitui cu nimic”.

(Î): Care este legătura dintre raţiune şi conştiinţă?

(R): O conştiinţă fără minte sau raţiune nu poate lucra. Dar nici mintea şi raţiunea fără conştiinţă. De aceea mintea şi raţiunea omului este şi ea luminoasă, dar şi fierbinte, căci are în ea dorinţa fierbine nu numai de a cunoaşte un adevăr indiferent, ci adevărul ca bine, ca unul cel ce îl poate ferici, îl poate face bun. De aceea raţiunea nu este niciodată rece în lucrarea ei.

Chiar când afirmă obiectivitatea cunoaşterii sale, o afirmă cu căldură. Căci este legată de conştiinţă şi în obiectivitate nu poate să lipsească binele. Pe lângă aceea, adevărul pentru care este dată raţiunea şi pentru care aspiră ea cerea el însuşi căldură în căutarea şi-n susţinerea lui. Şi pentru că raţiunea are o astfel de căldură, ea pune pasiune şi-n susţinerea minciunii şi cu aparenţe de adevăr, pentru că i se pare că aceea îl fericeşte. Aceasta, pentru că adevărul este bun, este frumos, pentru că de el depinde viaţa fericită a omului. Adevărul reprezintă pentru aceasta şi binele, iar minciuna răul. De aceea raţiunea este legată cu conştiinţa care se ocupă cu aspectul bun sau rău al adevărului. Sau pentru că adevărul este focul care se cere, sesizat de o raţiune întipărită de conştiinţă, încălzită de focul adevărului.

Căci conştiinţa morală ne îndeamnă la înfăptuirea binelui, a dreptăţii şi a dragostei creştine, adică la împlinirea Legii morale.

Prin urmare, conştiinţa împlineşte un rol sau o funcţiune întreită: înainte de săvârşirea faptei, este sfătuitor, în timpul săvârşirii, este martor, iar după săvârşire, este judecător. În cele din urmă, conştiinţa mai are şi rolul de a aduce necontenit în amintire faptele rele şi de a nu îngădui să dăm uitării ce am săvârşit, descoperindu-ni-le continuu, ca, doar aşa, să nu mai cultivăm răul.

(Î): De câte feluri sunt faptele omeneşti?

(R): Faptele noastre sunt de două feluri: bune şi rele.

Bune sau morale sunt faptele săvârşite cu ştiinţă şi voie liberă şi care sunt după voia lui Dumnezeu, arătată prin legile Sale; iar rele, imorale sau păcate, sunt acele fapte care nu sunt săvârşite după voia lui Dumnezeu.

Aceasta înseamnă că faptele trebuie judecate totdeauna după felul legăturii lor cu voia lui Dumnezeu, arătată prin legile morale cunoscute de mintea credinciosului.

(Î): Cum se poate cunoaşte bunătatea sau răutatea unei fapte?

(R): Pentru a cunoaşte bunătatea sau răutatea unei fapte, trebuie să ţinem seama de toate părţile ei, adică de:

1) Obiect, care înseamnă lucrul de care se ocupă fapta (de pildă: rugăciunea, milostenia, furtul etc.);

2)  Motiv, adică îndemnul care face voia să se hotărască pentru un lucru sau altul. Motivul cel mai înalt al faptelor săvârşite de creştin trebuie să fie iubirea fiască faţă de Dumnezeu, Care i-a dat viaţa şi toate cele trebuitoare vieţii, şi-l iubeşte atât de mult, încât pentru mântuirea lui a dat şi pe Fiul Său, Cel Unul Născut, „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 15);

3)   Scop, adică ţinta la care tinde voia cu fapta sa. Scopul cel mai înalt al faptelor trebuie să fie preaslăvirea lui Dumnezeu, precum citim în Sfânta Scriptură: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi" (I Corinteni 10, 31). Sfântul Vasile cel Mare zice: «Creştinul va săvârşi bine lucrul său, dacă va referi la Dumnezeu tot ce face, spre a îndeplini voia Lui».

4)  Intenţie, care înseamnă îndreptarea faptei spre scopul ei. De pildă, intenţia mea este să ajut pe aproapele meu aflat în nevoie, deşi încă nu ştiu în ce chip îi voi ajuta. Mă hotărăsc să-l ajut din motivul dragostei către aproapele şi-i trimit un dar cu scopul de a-i alina nevoia;

5)   Împrejurări, adică semnele după care o faptă în săvârşirea ei se deosebeşte de alta. Astfel, la fiecare faptă se pune întrebarea: a) cine a făcut-o (tânăr, bătrân, preot, mirean); b) ce s-a făcut (milostenie, furt); c) unde s-a făcut (în biserică, acasă, pe faţă, în ascuns); d) cu ce mijloace (prin câştig cinstit, prin furt, singur, prin altul); e) în ce scop (pentru a ajuta pe cineva, pentru a-l înşela; f) chipul în care s-a săvârşit fapta (din dragoste, din ură, cu pregătire); g) când s-a săvârşit fapta (ziua, noaptea, în timpul Sfintei Liturghii).

Fapta, ca să fie bună, trebuie să corespundă voii lui Dumnezeu după toate părţile ei, adică după obiect, motiv, scop, intenţie şi împrejurări. Când fapta se potriveşte cu voia lui Dumnezeu numai în una dintre părţile sale, ea este rea. De pildă, când cineva fură spre a ajuta pe cineva, scopul faptei este bun, dar mijloacele sunt rele, deci fapta sa este rea. Când cineva ajută pe aproapele spre a fi lăudat de oameni, fapta în sine este bună, dar scopul urmărit este rău; deci pentru săvârşitor fapta nu poate fi socotită bună.

De bunăseamă, creştinul are datoria de a săvârşi totdeauna fapte bune, căci numai aşa îşi poate dobândi mântuirea sufletului. Căci creştin adevărat nu este cel care din când în când săvârşeşte câte o faptă bună, ci cel care în chip statornic îşi împodobeşte viaţa cu fapte bune.

(Î): Poate ajunge creştinul să facă numai fapte bune?

(R): Pentru a putea ajunge la această stare, creştinul trebuie să-şi încordeze neîntrerupt puterile sale sufleteşti, spre a potoli pornirile rele şi a birui ispitele care mereu se apropie de el cu îndemnuri la fapte rele. Creştinul adevărat trebuie, în chip statornic, să lupte împotriva răului, să se cureţe de patimi, să-şi câştige tăria şi deprinderea în săvârşirea faptelor bune, adică să se împodobească cu frumuseţea virtuţii creştine. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor".

(Î): De ce mai are nevoie omul de conştiinţă, dacă ştim care este binele şi care este răul?

(R): Iată ce răspunde Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu este de ajuns să ştim ce este binele şi răul pentru a nu săvârşi păcatul. Şi strămoşii noştri Adam şi Eva ştiau că nu este bine să mănânce din pomul oprit (pomul conştiinţei binelui şi a răului) şi, cu toate acestea, au încălcat porunca dumnezeiască. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a sădit în noi capacitatea de a trăi stări conforme cu faptele pe care le săvârşim”[6].

Sfântul Ioan Gură de Aur explică foarte bine importanţa conştiinţei noastre. „Stăpânul nostru cel iubitor de oameni a pus în noi un astfel de acuzator care nu stă liniştit niciodată, care este în noi şi necontenit strigă şi cere pedeapsă pentru păcate făcute. Şi aceasta o poţi vedea chiar din fapte.

Desfrânatul, preadesfrânatul sau un alt om care a făcut un păcat asemănător, nu are linişte. Chiar dacă s-ar ascunde de ochii tuturor, chiar dacă ar locui în singurătate, are totuşi acest aspru judecător. Se teme de bănuieli, tremură de umbre, îi este frică şi de cei ce îi cunosc păcatul şi de cei ce nu-l cunosc, are în suflet o veşnică furtună şi valuri peste valuri. Unuia ca acestuia nici somnul nu-i este dulce şi este plin de groază şi de vedenii. Mâncarea nu-i poate face plăcere, iar statul de vorbă cu prietenii nu-i poate muta gândurile şi nici nu-i îndepărtează gândurile care-l frământă. Ca un călău, conştiinţa însoţindu-l, îl sfâşie şi biciuieşte fără de răgaz. Astfel, după săvârşirea acelei fapte nesăbuite, conştiinţa merge cu el şi, fără să ştie nimeni, îl pedepseşte groaznic, fiind şi pârâş şi judecător”.

(Î): Ce este voia liberă a omului?

(R): Voia liberă este puterea sufletească pe care o are omul chiar de la creare şi prin care el se poate hotărî fără nicio silă pentru o faptă sau pentru alta. În temeiul acestei puteri, fiecare om este el singur şi nu altcineva săvârşitorul şi stăpânul faptelor sale. Voia liberă este singurul dar asupra căruia omul are stăpânire deplină. ''Dumnezeu, din început a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său'' (Înţelepciunea lui Isus Sirah 15,14) ''Şi cu arma bunei-voiri ne-ai încununat pe noi'' (Psalm 5,12). Acest lucru ni-l arată şi Domnul nostru Iisus Hristos: ''Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie'' (Matei 16,24).

După învăţătura Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, în starea originară, voia omului era înclinată spre binele moral; prin păcatul strămoşesc, ea s-a înclinat mai mult spre rău, însă fără să-şi piardă cu totul înclinarea spre bine. Prin jertfa Domnului nostru Iisus Hristos pe Cruce, i se dă credinciosului un ajutor suprafiresc, adică Harul Dumnezeiesc, ca să poată învinge înclinarea spre rău şi să poată împlini binele moral.

(Î): Unde se vorbeşte despre voia liberă?

(R): Despre voia liberă a omului se vorbeşte în cuvinte foarte limpezi în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Aşa citim în Vechiul Testament: „Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, binecuvântare şi blestem. Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi" (Deuteronom 30,19). în Noul Testament Mântuitorul răspunde tânărului bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în Cer..." (Matei 19, 21). În alt loc, Mântuitorul plânge soarta Ierusalimului, spunând: „Ierusalime, Ierusalime... de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit" (Matei 23, 37). Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: «Să ştii că tu ai un suflet cu voinţă liberă... care are putinţa de a face cum voieşte»[7].

(Î): Omul îşi poate da seama că are voie liberă?

(R): Fiecare om cu judecată sănătoasă îşi dă seama că are voie liberă. Fiecare simte că se hotărăşte de la sine pentru o lucrare, că prin alegere proprie a săvârşit într-o împrejurare o faptă anumită şi că ar fi putut tot atât de bine săvârşi alta în locul ei. Că este aşa îi arată omului şi căinţa pe care o simte pentru unele fapte. Căindu-se pentru unele fapte, omul îşi dă seama că el n-a fost silit să le facă şi că putea să nu le facă, sau chiar avea datoria să nu le facă. Dacă omul n-ar fi înzestrat cu voie liberă, atunci n-ar avea niciun rost şi niciun înţeles toate sfaturile, îndemnurile, poruncile şi legile ce i se dau. N-ar putea fi vorba nici de virtute, nici de păcat, nici de răsplată, nici de pedeapsă şi nici de răspundere. Căci cum i s-ar putea cere omului socoteală pentru o faptă pe care el n-ar fi avut libertatea să o facă? Răspundere are omul numai pentru faptele pe care le-a săvârşit în deplină libertate şi conştiintă, şi nicidecum pentru cele pe care le-a săvârşit din constrângere.

De aceea, când sila, frica, neştiinţa, patimile, deprinderile sau alte împrejurări slăbesc sau chiar întunecă cu totul conştiinţa omului şi lucrarea liberă a voinţei sale, atunci în aceeaşi măsură scade şi răspunderea pentru faptele săvârşite în astfel de împrejurări.

Libertatea voii stă deci la temelia vieţii morale a omului şi a întregii rânduieli din societatea omenească.

(Î): Care este temeiul faptelor noastre?

(R): Omul este stăpânul faptelor sale, în temeiul voii libere cu care este înzestrat.

1.4 Conştiinţa curată

(Î): Ce este conştiinţa curată?

(R): Sfântul Dionisie Areopagitul spune: „conştiinţa curată este bucuria bucuriilor, iar conştiinţa pătată este chinuirea chinuirilor”.

Iar Părintele Cleopa Ilie ne învaţă: „Poate toată lumea să mă laude că sunt bun, iar dacă conştiinţa îmi spune că sunt păcătos, sunt cel mai chinuit om. Iar când conştiinţa mea este curată, poate toată lumea să mă ocărască, să spună tot cuvântul rău, să mintă (Matei 5,11), sunt în pace pentru că nu mă judecă conştiinţa – glasul lui Dumnezeu din inima mea. Şi pentru că nu mă judecă Dumnezeu, în conştiinţă am toată bucuria şi veselia (Matei 5,11-12). Aceasta ne spune Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie”.

1.5. Întinarea conştiinţei

(Î): Ce întunecă conştiinţa omului?

(R): Păcatele de bunăvoie întunecă, înabuşă şi adorm conştiinţa.

Orice păcat necurăţit prin pocăinţă lasă o întipărire vătămătoare în conştiinţă. Iar viaţa păcătoasă îndelungată, aleasă în chip liber, omoară oarecum conştiinţa.

(Î): Cum începe creştinul să îşi calce în picioare conştiinţa sa?

(R): Păcatul de orice fel şi oricât de mic ar fi este încălcarea Legii lui Dumnezeu, împotrivire faţă de voia lui Dumnezeu, călcarea în picioare a conştiinţei.

De la păcatele neînsemnate la arătare, se trece treptat la căderi mari.

Cel nepăsător faţă de mântuirea sa atunci când se hotărăşte să guste din roada păcătoasă oprită de Legea lui Dumnezeu zice: “Doar nu este un păcat mare!”, ''Ce, acesta nu este păcat!”

Întemeindu-se pe astfel de judecăţi neîntemeiate, el nu conteneşte a călca în picioare conştiinţa sa.

Astfel, tăişul conştiinţei se toceşte, lumina ei se înnegurează. În suflet se revarsă întunericul şi frigul nepăsării şi nesimţirii.

(Î): Care este starea obişnuită a unui astfel de suflet păcătos?

(R): Nesimţirea devine starea obişnuită a sufletului păcătos. Sufletul omului este adesea mulţumit de ea şi o socoteşte o stare plăcută lui Dumnezeu, tihnă a conştiinţei, în vreme ce ea este pierderea de către suflet a simţirii păcătoşeniei sale, pierdere a simţirii vieţii harice -duhovniceşti, adormire şi orbire a conştiinţei.

(Î): Ce se petrece cu cel care trece cu vederea înştiinţările conştiinţei?

(R): Într-o astfel de stare de întunecare şi nesimţire înfricoşată, felurite păcate intră slobod în suflet, tocmindu-şi în el bârlog. „Păcatele învechindu-se în suflet, se preschimbă în obiceiuri la fel de puternice ca şi firea, iar câteodată şi mai puternice decât ea. Obiceiurile păcătoase se numesc patimi. Omul nu bagă de seamă aceasta şi este ferecat din toate părţile, pe nesimţite, în lanţurile păcatului, intrând în robia lor. Cel care, trecând în chip statornic cu vederea înştiinţările conştiinţei, se lasă a cădea în robia păcatului şi numai cu foarte mare osteneală, cu împreuna lucrare a unui ajutor deosebit al lui Dumnezeu, poate să rupă lanţurile acestei robii, să biruie patimile care s-au prefăcut, parcă, în însuşiri ale firii”, ne învaţă  Sfântul Ignatie Briancianinov.

1.6. Consecinţele întinării conştiinţei

(Î): Care este cel mai bun gând pe care putem să-l auzim în inima noastră duhovnicească?

(R): Cel mai bun, mai curat şi mai luminos gând, pe care putem să-l auzim în inima noastră duhovnicească este glasul conştiinţei, care este glasul lui Dumnezeu în noi.

(Î): De ce nu auzim glasul conştiinţei din inima noastră?

(R): Noi toţi ─ indiferent dacă ne dăm seama sau nu – avem în mintea noastră multe gânduri datorate iubirii de sine, de a ne plăcea nouă şi oamenilor şi încercăm să facem o impresie bună celorlalţi oameni. Însuşi creştinul are o impresie bună despre sine, atâta timp cât se străduieşte ca şi ceilalţi să aibă o impresie bună despre el.

(Î): Daţi-ne un exemplu concludent.

(R): Spre exemplu: Când ne pregătim să plecăm de acasă, trebuie să stăm în faţa Sfintei Cruci, a Sfintelor Icoane şi să vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfinţii Îngeri şi cu Sfinţii, citind rugăciuni şi Acatiste, cerându-le iertare pentru păcate, lăudându-i, mulţumindu-le şi cerându-le ajutorul, să facem voia dumnezeiască ca să ne mântuim, ajutându-i şi pe cei cu care rânduieşte Dumnezeu să vieţuim şi să lucrăm. În acest fel, vom auzi glasul conştiinţei în inima noastră, care este glasul lui Dumnezeu în noi. Acesta este gândul pe care, transpunându-l în faptă, ne va binecuvânta şi ajuta Harul Dumnezeiesc şi ne va spune ce să facem să ne mântuim. Astfel, cu smerenie, binecuvântaţi şi acoperiţi de darul lui Dumnezeu, mergem la lucru, la cumpărături, la treburile pe care le avem de rezolvat.

Dar ce fac cei mai mulţi creştini: se uită în oglindă[8], bărbaţii se sluţesc, aruncă barba, care face parte din chipul cu care ne-a creat Dumnezeu, la gunoi, să pară mai tineri şi să placă femeilor.

Femeia se machiază, se uită cum îi stă fustiţa care este de mărimea celei de la grădiniţă, din grupa mică[9], şi aude în inima ei glasul diavolesc şi al oamenilor desfrânaţi: „Cât de frumoasă eşti!” „Ce bine îţi stă![10]” Apoi, ţapănă de duhul mândriei şi al curviei, porneşte însoţită de diavoli la vânătoare de suflete, curvind cu sufletul şi cu duhul cu ceilalţi admiratori  ─ oamenii păcătoşi[11]. Devine în acest fel slugă a diavolilor şi a oamenilor păcătoşi. Astfel, inima duhovnicească se va întuneca de păcate şi va fi oarbă şi surdă sufleteşte, nemaiauzind glasul conştiinţei ─ glasul lui Dumnezeu în ea, ci pe al diavolilor şi al oamenilor păcătoşi.

(Î): De unde putem şti acest lucru?

(R): Dacă Dumnezeu, direct sau prin cineva, vrea să ne despartă de diavoli cu care ne-am unit prin iubire de sine, făcându-le voia cea păcătoasă, şi nu ne apreciază, ci ne taie voia, ne supărăm.

M-a întrebat o „creştină”:

─ Nu înţeleg de ce se uită bărbaţii după mine? M-am uitat la ea cum era îmbrăcată, machiată şi cum mergea şi am zis:

─ Cine vrei să se uite dacă te îmbraci, te machezi şi mergi ca o curvă? Oamenii păcătoşi şi dracii! Dumnezeu, Maica Domnlui, Sfinţii Îngeri şi Sfinţii îşi întorc faţa de la tine pentru că miroşi a desfrânare. De fapt astfel de comportament îţi satisface pofta desfrânată.

*

Relaţile dintre oameni şi cele dintre oameni şi Dumnezeu sunt de o nesfârşită varietate. Astfel, prin păcate, nu mai simţim cele ce ni le spune conştiinţa noastră, încât părem aproape că nu o mai avem. Dar nu e nimenea care să nu o aibă. Căci ea este ceva dumnezeiesc şi nu se pierde niciodată, ci totdeauna ne aduce aminte de ceea ce suntem datori. Dar noi nu simţim, prin faptul că o dispreţuim şi o călcăm.

1.7. Mustrarea conştiinţei

(Î): Când ne vedem mustraţi de conştiinţă?

(R): Când abaterile noastre de pe calea de pe care ne putem dezvolta ceea ce suntem şi ceea ce trebuie să fim;[12] sau când lespedele de piatră ale nesimţirii aşezate pe conştiinţă nu sunt prea mari, ne vedem mustraţi de conştiinţă.

Dar când am înaintat mult în păcate, conştiinţa este acoperită sau glasul ei este astupat, pentru o anumită vreme sau pentru totdeauna. Şi odată cu ea şi glasul lui Dumnezeu.

(Î): Glasul conştiinţei poate fi astupat definitiv?

(R): Rar glasul conştiinţei poate fi astupat definitiv. Glasul ei se aude adeseori pe neaşteptate de sub povoara uriaşă pusă asupra ei, uneori fără să ne mai dea puterea să ne îndreptăm.

Ea grăieşte precum grăieşte un mort pe care l-am ucis şi mortul sunt eu însumi. Dar sunt un mort responsabil de moartea mea şi de al altuia în faţa lui Dumnezeu, căci nimenea nu este mort în întregime. Aşa ne va vorbi, printr-o cumplită şi nepotolită mustare în viaţa viitoare. Este un mod al relaţiei noastre eterne cu Dumnezeu.

(Î): Ce ne spune Cuviosul Paisie Aghioritul despre viermele cel neadormit al conştiinţei?

(R): Cuviosul Paisie Aghioritul ne spune că nu este foc mai mare ca arderea lăuntrică a sufletului de către conştiinţă care ne chinuie şi ne roade mereu încă din această viaţă. Iar în cealaltă viaţă, cea veşnică, ne va roade şi mai mult viermele cel neadormit (Marcu 9,44), dacă omul nu se va pocăi în această viaţă şi nu va căuta să îndrepte nedreptăţile făcute semenilor lui, fie şi numai cu buna sa intenţie, în cazul că nu poate altfel”.

(Î): Ce spun Sfinţii Părinţi despre mustrarea conştiinţei?

(R): Conştiinţa este judecător drept. Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur spune: „Nu ţi-a pus ţie Dumnezeu judecător dinafară, să-l poţi momi cu parale, să-i dai atâta, ca să te facă pe tine drept. Acest judecător este pus înăuntru, nu-l putem momi cu nimic!"

Iată ce spune Sfântul Dionisie Areopagitul: „Ştiinţa gândului curat este veselia veseliilor, şi ştiinţa gândului pătat este chinuirea chinuirilor". Poate să-mi zică mie toată lumea că eu sunt sfânt, că sunt bun, că sunt cutare, dacă conştiinţa îmi spune: „Ia seama că eşti păcătos, eşti leneş, eşti plin de păcate", nu pot împăca conştiinţa.

Dacă toată lumea mă laudă, însă conştiinţa, de mă judecă vinovat, eu sunt cel mai chinuit om! Ştiinţa mea este chinuirea chinuirilor, că am de-a face cu ştiinţa lui Dumnezeu din mine, care nu cruţă, care socoate lucrurile drept totdeauna, şi ne arată slăbiciunile.

Iar dacă conştiinţa este nepătată, toata lumea să mă ocărască, toată lumea să spună tot ce-i mai rău despre mine, nu mă afectează. Mie îmi place când nu mă judecă în conştiinţă Dumnezeu. Dacă pe mine nu mă judecă conştiinţa pentru păcat, şi dacă nu mă judecă Dumnezeu în conştiinţă, eu am toată veselia! Aceasta spune Evanghelia: ''Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî (pe voi oamenii n.n.) şi va vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul râu împotriva voastră, minţind din pricina Mea''. Pentru cine? Pentru adevăr. Şi nu ne arată numai să nu ne scârbim, ci: ''Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri'' (Matei 5,11-12).

Dacă nu este pătată conştiinţa, nu te supăra. Iar dacă ţi-i pătată şi te mustră conştiinţa, o poţi împăca. Du-te la mărturisire la un preot, te dezleagă de păcate şi te-ai uşurat. Apoi, te păzeşti să nu mai faci şi aşa te poţi împăca cu conştiinţa. Împăcându-te cu conştiinţa, te-ai împăcat cu Dumnezeu şi totdeauna vei avea odihnă şi pace în suflet.

(Î): Conştiinţa poate să dispară din inima noastră duhovnicească?

(R): Conştiinţa nu poate niciodată să dispară din inima noastră duhovnicească. Ea poate să fie adormită, prin nepăsarea creştinului faţă de datoriile sale, poate să fie întunecată printr-o viaţă de păcate, dar nu poate să fie nimicită niciodată fiindcă ea este glasul lui Dumnezeu în inima noastră duhovnicească.

Dacă nu este ascultată şi glasul ei este mereu înăbuşit, ea se întunecă, fiind acoperită de păcat. Unii oameni, tocmai din cauza nenumăratelor ticăloşii, nu au o conştiinţă a păcatului, viciile sfâşiindu-le conştiinţa morală. Însă şi în cazul acestora ea răbufneşte, însă mai rar, uneori târziu - chiar pe patul morţii ─, şi le chinuie sufletul cel nelegiuit.

Nici cei mai răi oameni nu pot înăbuşi în ei glasul conştiinţei. Ea îi urmăreşte mereu cu mustrările ei încât mulţi ajung la deznădejde şi îşi pun singuri capăt vieţii, aşa cum a făcut şi Iuda Iscarioteanu ─  vânzătorul de Dumnezeu. Acesta era îndemnat de glasul conştiinţei să se pocăiască, să vină să-şi ceară iertare de la Domnul Iisus Hristos Care îl aştepta răstignit pe Cruce (Ioan 19,28). Dar a ascultat de glasul satanei care l-a dus la deznădejde şi s-a sinucis, ducându-se în adâncul Iadului.

1.8. Împăcarea conştiinţei

(Î): Ce datorie avem faţă de conştiinţă?

(R):  Faţă de conştiinţă  avem datoria de a o păstra totdeauna curată şi de a o ţine în stare trează prin rugăciune, post, împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin cunoaşterea tot mai temeinică a învăţăturii creştine. Căci conştiinţa morală ne îndeamnă la făptuirea binelui, dreptăţii şi dragostei creştine, adică la împlinirea legii morale.

Învăţătura lui Hristos, pecetluită de Sfântul Botez, tămăduieşte conştiinţa de ''viclenia cu care a molipsit păcatul'' (Evrei 10, 22). După ce ni s-a înapoiat lucrarea cea dreaptă a conştiinţei, ea este sprijinită şi înălţată de ur­marea învăţăturii lui Hristos.

Starea de sănătate a conştiinţei şi lucrarea ei cea dreaptă sunt cu putinţă numai în sânul Bisericii Orto­doxe, fiindcă orice gând nedrept primit de om are înrâurire asupra conştiinţei, abătând-o de la lucrarea ei cea dreaptă.

Să ascultăm permanent glasul conştiinţei, iar atunci când nu am urmat îndemnul ei, să o curăţim prin căinţă sinceră, spovedanie, făgăduind a nu-i mai înăbuşi strigătul.

Lupta perpetuă a creştinului constă de fapt în a-şi păstra o conştiinţă trează şi curată.

(Î): Când este satisfăcută conştiinţa?

(R): Mulţumirea sufletească pe care o simţim după săvârşirea binelui se numeşte satisfacţia conştiinţei. Dacă săvârşim totdeauna binele şi satisfacţia conştiinţei devine permanentă, ea primeşte numele de fericire. În caz contrar, este binecunoscut faptul că nimic nu îngreuiază atât de mult sufletul, nimic nu-l trage atât de mult în jos ca o conştiinţă păcătoasă.

(Î): De ce este numită conştiinţa pârâş?

(R Conştiinţa este întocmai unui pârâş (Matei 5, 25), (martor al acuzării, n.n.) fiindcă se împotriveşte oricărei intreprinderi potrivnice Legii lui Dumnezeu pe care o facem.

De aceea trebuie să păstrăm pacea cu acest “pârâş”, în vremea vieţii pământeşti, ca să nu ne pârască în vremea când se va hotărî soarta noastră pentru veşnicie.

Spune Scriptura: ''martorul drept scapă suflete, iar cel viclean spune numai minciuni'' (Pilde 14, 25). Martorul credincios este con­ştiinţa nespurcată: ea izbăveşte sufletul ce ia aminte la sfaturile ei, de greşale până va veni moartea şi de muncile veşnice după moarte.

(Î): Cum se luminează şi se “ascute” conştiinţa?

(R): Precum tăişul cuţitului este ascuţit de gresie, aşa şi conştiinţa este ascuţită de Hristos; conștiința se luminează prin învăţarea poruncilor evanghelice şi se ascute prin pli­nirea lor.

Dar tăişul conştiinţei este foarte gingaş şi de aceea el trebuie păzit me­reu. Şi el este păzit atunci când omul plineşte toate cerinţele conştiinţei şi spală călcarea ei fie din neputinţă, fie din nepăsare, prin lacrimi de pocăinţă.

(Î): Care este lucrarea unei conştiinţe luminate şi ascuţite?

(R): Conştiinţa luminată şi ascuţită de Evanghelie arată omului, cu de-amănuntul şi desluşit, toate greşalele lui, până şi cele mai mărunte.

Să nu faci silnicie pârâşului tău – conştiinţa; altminteri te vei lipsi de libertatea duhovnicească, iar păcatul te va robi şi te va lega. Prorocul Osie se tânguia, în numele Domnului, pentru cei ce îşi calcă în picioare conştiinţa, care îşi întind curse loruşi (Osie 5, 11).

(Î): Când putem să ne studiem conştiinţa?

(R): Când omul este liber, are posibilitatea să-şi studieze sufletul şi propria conştiinţă. Atunci funcţionează trezvia, aşa cum se spune în limbajul ascetic. Adică, omul veghează asupra sa, îşi observă propriul sine şi îşi urmăreşte conştiinţa. Nu-i urmăreşte pe ceilalţi oameni să vadă ce spun şi ce părere au. Nici sinele lor nu-l urmăresc ca să vadă dacă au o părere bună despre ei înşişi, ci îşi urmăresc numai conştiinţa: „Ce-mi spune conştiinţa mea în această situaţie concretă?”, astfel încât conştiinţa lui să fie întotdeauna curată, iar el să se conformeze cu cele ce-i dictează conştiinţa.

(Î):  Ce trebuie să fac dacă mă chinuie conştiinţa?

(R): Când conştiinţa este pătată şi te mustră, o poţi împăca mărturisindu-te curat la duhovnic, care te dezleagă de păcatele mărturisite şi astfel te linişteşti şi te uşurezi. Dar trebuie să îndreptăm cât mai repede posibil ceea ce am greşit faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de celelalte fiinţe şi lucruri ale creaţiei dumnezeieşti. Astfel, împăcându-ne conştiinţa, ne-am împăcat cu Dumnezeu şi vom avea odihnă din partea gândurilor, pace, bucurie şi fericire. Trebuie să ne împăcăm cu conştiinţa cât suntem în viaţă, pentru că după moarte nu se mai poate face nimic. De aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: ''Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă'' (Matei 5,25).

(Î): Cum să începem viaţa duhovnicească?

(R): Primul lucru este să ne eliberăm, atât cât putem, de mentalitatea lumească, de a face impresie bună celorlalţi sau nouă înşine şi să începem să ne scrutăm propria conştiinţă. Să luăm ca model de urmat sfinţii cu virtuţile care ni se potrivesc conform cu darurile primite de la Dumnezeu şi nu oamenii păcătoşi care sunt după patimile şi păcatele noastre.

Dacă omul se eliberează, nu-i mai este greu apoi să-şi urmărească sinele, pe tot parcursul zilei — lucru pe care-l poate face şi în timpul serviciului, şi pe stradă şi oriunde altundeva s-ar afla — să se observe pe sine însuşi şi să se conformeze cu glasul conştiinţei sale, care este glasul lui Dumnezeu în inima lui duhovnicească. Cu cât face cineva mai mult lucrul acesta, cu atât mai mult se curăţeşte conştiinţa sa, iar glasul cel dinlăuntru al lui Dumnezeu va fi cu atât mai clar. Va începe să fie receptiv la Harul lui Dumnezeu şi să aibă comuniune adevărată cu Dumnezeu.

(Î): Care este folosul?

(R): Dacă creştinul se împărtăşeşte de acest lucru, va vedea singur cât timp a pierdut străduindu-se să-şi construiască o imagine falsă înaintea celorlalţi şi nu-i va fi deloc greu să-şi schimbe strădania. Desigur, ispita, vrăjmaşul, vor veni din nou să-l distragă. Dar pentru că sufletul a gustat deja din fructul cel duhovnicesc, prin tactica adoptată, nu va aluneca uşor de pe făgaşul său.

1.9. Cum să ne păstrăm conştiinţa curată

(Î): Cum să ne păstrăm conştiinţa curată?

(R): Ne păstrăm conştiinţa curată şi o ţinem trează prin rugăciune, pocăinţă, post, mărturisirea păcatelor, prin împărtăşire cu Sfintele Taine şi prin cunoaşterea cât mai temeinică a învăţăturii de credinţă creştin-ortodoxă.

Să ne străduim, să păzim conştiinţa curată cât suntem în viaţa aceasta nelăsându-o să ne mustre în privinţa unui lucru, necălcându-o nici măcar în lucrurile cele mai mici. Căci de la cele mici şi prin fire neînsemnate ajungem să dispreţuim şi pe cele mari. Pentru că atunci când începe cineva să zică: ce este dacă voi spune cuvântul acesta? Ce este dacă voi mânca această bucată mică? Ce este dacă voi privi la acest lucru? De la întrebarea: Ce este aceasta? Sau ce este aceea? ia gustul rău şi amar şi începe să dispreţuiască şi pe cele mari şi mai grele şi să calce peste conştiinţa sa. Şi înaintând astfel, pe încetul, se primejduieşte să cadă în totala nesimţire. De aceea luaţi aminte să nu nesocotim pe cele mici. Vedeţi să nu le dispreţuim ca nişte nimicuri căci nu sunt mici, ci sunt un început, pricinuiesc obişnuinţa rea. Să veghem, să avem grijă de cele uşoare. Lucrarea virtuţii şi a păcatelor începe de la cele mici şi dulci, la cele mari, fie bune, fie rele. De aceea ne porunceşte Domnul Iisus Hristos să ne păzim conştiinţa şi spune fiecăruia în parte: ''Vezi ce faci, nelegiuitule! Veghează, împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale cu el''. Şi adaugă spunându-i să se teamă de primejdia lucrului, zicând: ''ca nu cumva să te predea pe tine judecătorului şi judecătorul slujitorilor şi să te arunce în temniţă''. ŞI ce va urma: ''Amin îţi spun ţie, nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei întoarce cel din urmă bănuţ''. Căci conştiinţa ne vădeşte şi în ceea ce este bine şi în ceea ce este rău şi ne arată ce să facem şi ce să nu facem şi ea ne va pârî şi-n veacul viitor.

(Î):  Dacă suntem apăsaţi de conştiinţă, ne mântuim?

(R): Dacă suntem „apăsaţi de conştiinţă”, de răul făcut cuiva sau faţă de Dumnezeu, nu putem să ajungem în Împărăţia Cerurilor..

De aceea, după ce murim cu trupul, nu mai putem îndepărta de la noi înşine răul făcut faţă de Dumnezeu sau faţă de aproapele, dar pot s-o facă aceasta şi să ne despovăreze conştiinţa urmaşii noştri sau Biserica prin marea dragoste a lor, îndreptând cele ce am greşit. De aceea zice: ''Ca nu cumva să te dea Judecătorului'' (Matei 5,25) şi celelalte.

(Î): Faţă de cine trebuie să ne păzim conştiinţa curată?

(R): Conştiinţa trebuie păzită curată faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, faţă de lucruri şi faţă de noi înşine.

(Î): Cum poate păzi omul conştiinţa curată faţă de Dumnezeu?

(R): Faţă de Dumnezeu omul poate păzi conştiinţa curată când nu dispreţuieşte poruncile Lui. Chiar şi în acele lucruri în care nu-L vede pe el vreun om şi în cele în care nu-i sunt cerute de cineva.

De pildă, când nu nesocotim rugăciunea sau când se ridică în inima noastră duhovnicească un gând pătimaş şi veghem, şi nu ne învoim şi nu-l primim pe el.

Şi, simplu grăind, toate câte se fac în ascuns, pe care nimenea nu le ştie decât numai Dumnezeu şi conştiinţa noastră, pe toate trebuie să le păzim curate.

Deci păzeşte-ţi conştiinţa faţă de Dumnezeu împlinind toa­te poruncile dumnezeieşti, atât cele învederate tuturor, cât şi cele neştiute de nimeni, văzute şi ştiute numai de Dumnezeu şi de conştiinţa ta.

(Î): Cum păzim conştiinţa curată faţă de aproapele?

(R): Conştiinţa o păzeşte cineva curată faţă de aproapele când nu face nimic din cele ce ştie că necăjeşte sau răneşte pe aproapele, fie cu lucru, fie cu cuvântul, fie cu înfăţişarea, fie cu privirea. Căci poate răni pe aproapele şi înfăţişarea noastră şi-l poate răni şi privirea noastră.

(Î): Când va fi mulţumită conştiinţa mea faţă de aproapele?

(R): Când nu te mulţu­meşti doar cu o purtare părut bună faţă de aproapele! Să ceri de la tine însuţi ca să fie mulţumită şi conştiinţa ta de această purtare. Şi ea va fi mulţumită atunci când nu doar faptele, ci şi inima ta vor fi în privinţa aproapelui aşa cum porunceşte Sfânta Evanghelie.

(Î): Cum păzim conştiinţa curată faţă de lucruri?

(R): Păzirea conştiinţei curate faţă de lucruri constă în a nu se folosi cineva rău de vreun lucru, a nu strica vreun lucru sau în a-l arunca, ci chiar de va vedea pe vreunul aruncat, să nu-l treacă cu vederea, fie el cât de neînsemnat, ci să-l adune şi să-l pună la locul lui.

A avea conştiinţa curată în privinţa lucrurilor materiale înseamnă a nu abuza de ele, ci a le folosi cu măsură.

Îndepărtează-te de ceea ce este de prisos, de lux, de nepăsare, amintindu-ţi că toate lucrurile de care te foloseşti sunt zidiri ale lui Dumnezeu, daruri date de Dumnezeu omului.

(Î): Cum să ne păzim conştiinţa faţă de noi înşine?

(R): Să nu uiţi nicio clipă că eşti chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1,26), că eşti dator să înfăţişezi acest chip, întru curăţie şi sfinţenie, lui Dumnezeu Însuşi.

„Vai şi amar va fi dacă Domnul nu va recu­noaste chipul Său, nu va găsi în el nicio asemănare cu Sine. El va rosti înfricoşata osânda: „Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25, 12). Şi chipul netrebnicit va fi aruncat în văpa­ia nestinsă a gheenei.

Dar nesfârşita bucurie va cuprinde acel suflet la care, căutând Domnul, va recunoaşte în el asemănarea cu Sine, va vedea în el frumuseţea pe care El, în nesfârşita Sa bunătate, a împropriat-o lui atunci când l-a zidit, pe care a refăcut-o şi a înmulţit-o atunci când l-a răs­cumpărat, pe care i-a poruncit să o păzească întreagă întru neprihănire prin îndepărtarea de tot păcatul, prin păzirea tuturor poruncilor evanghelice.

„Netăcutul, nepărtinitorul paznic şi aducător aminte al acestei îndepărtări şi păziri este conştiinţa”, ne spune Sfântul Ignatie Briancianinov, în cartea sa Experienţe ascetice.

1.10. Foloasele unei conştiinţe curate

(Î): Care   sunt foloasele unei conştiinţe curate?

(R): Conştiinţa curată luminează deplin mintea şi o obligă să facă deosebirea între bine şi rău.

Conştiinţa curată ne face să avem frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni.

Clement Alexandrinul spunea că această conştiinţă păstrează curat sufletul şi are gânduri simple, cuvinte curate şi fapte drepte. Aceste stări bune ni le poate oferi numai o conştiinţă curată. Şi în alt loc: „Conştiinţa curată te face să fii Cuvios faţă de Dumnezeu şi drept faţă de oameni”.

Ea valorează mai mult decât orice. Chiar dacă această bogăţie se poate obţine prin multă osteneală, cu mare efort conştiinţa curată ne oferă confort psihic şi ne fereşte de păcate şi de efectele lor.

În măsura în care am împăcat conştiinţa noastră, ca să nu ne mustre pentru păcat, în măsura aceea ne simţim uşori şi foarte aproape de Dumnezeu. Căci conştiinţa îţi spune imediat dacă mai are ceva pe ea, căci îndată te îngreuiezi.

(Î): De ce se numeşte conştiinţa potrivnic?

(R): Pentru că ea se împotriveşte totdeauna voii noastre celei rele şi ne mustră când nu facem ceea ce trebuie să facem şi facem ceea ce nu trebuie să facem. Şi ea ne pâreşte pe noi. De aceea o numeşte potrivnic şi pârâş şi ne porunceşte zicând: ''Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale'' (Matei 5,25-26).

(Î): Cum putem afla dacă ceea ce facem este conform voii lui Dumnezeu?

(R): Pentru aceasta trebuie să ascultăm glasul conştiinţei, care este glasul lui Dumnezeu în noi.

(Î): Când începe creştinul să audă vocea lui Dumnezeu în inima lui duhovnicească?

(R): Cu cât este mai curată conştiinţa, cu atât mai limpede este vocea conştiinţei dinlăuntrul omului. Şi cu cât ascultă mai mult omul de vocea conştiinţei sale ─ care este glasul lui Dumnezeu în inima sa duhovnicească, cu atât mai mult se curăţă conştiinţa lui şi Duhul lui Dumnezeu se va sălăşlui înlăuntrul lui.

(Î): Am observat că, din multe şi diferite motive, este destul de greu pentru cei care trăiesc în lume, să se elibereze de strădania de a face impresie bună, de a-i face pe ceilalţi să aibă o părere bună despre ei.

(R): Dar acesta este lucrul care ne scoate în afara inimii noastre duhovniceşti. Astfel pierdem temelia smereniei pe care trebuie să zidim viaţa duhovnicească. Ne aflăm în afara noastră şi orice am face de acum înainte ─  fie că citim, fie că ascultăm, fie că discutăm, fie că lucrăm fizic este o construcţie care se zideşte pe nisip.

(Î): A existat dintotdeauna la creştini această tendinţă de a se plasa în afara inimii lor duhovniceşti?

(R): Este posibil să fi existat dintotdeauna această neputinţă, însă de prin 1960, a început să se cultive această mentalitate, acest duh, fără să ne dăm seama, şi toţi suntem mai mult sau mai puţin alimentaţi şi guvernaţi de el.

(Î): ???

(R): Adică, cel mai adesea suntem în afara noastră, suntem mai atenţi la părerea celorlalţi despre noi, ce impresie vom face, şi suntem mai puţin sau deloc atenţi înlăuntrul inimii noastre duhovniceşti, ca să ne cercetăm conştiinţa şi să trăim atent, în trezvie, în stare de veghe.

(Î): Cum putem observa acest lucru?

(R): Prin ceea ce gândim, vorbim şi facem, căutăm să plăcem oamenilor şi nu lui Dumnezeu[13]. Ne punem nădejdea în noi şi în oameni pentru că aşa am fost învăţaţi de mici. Însă Sfântul Proroc Ieremia, insuflat de Duhul Sfânt, spune: ''Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul'' (Ieremia17,5). Iar Dumnezeu, pentru a ne mântui, ne va smeri.

(Î): Cum putem să ne eliberăm de acest lucru?

(R): Dacă reuşim să înţelegem lucrul acesta[14], să-l clarificăm, să localizăm duşmanul, să vedem eroarea care ne clatină, putem spera să ne eliberăm. Pentru că nu se poate elibera cineva de ceva, decât dacă înţelege mai întâi ce anume l-a stăpânit. Abia după aceea este posibil să începem cu adevărat să zidim viaţa noastră duhovnicească. Altfel, toate eforturile noastre sunt zadarnice. Nu pentru că Dumnezeu nu ia în seamă eforturile noastre, ci pentru că atunci când zideşte cineva pe nisip, totul se va prăbuşi. Aceasta a spus-o Dumnezeu Însuşi (Matei 7, 26).

Să ne păstrăm aşadar cu ajutorul Harului Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine şi faptele bune creştine  conştiinţa curată pentru a putea depăşi cu seninătate, toate problemele acestei vieţi.

1.11. Cercetarea conştiinţei

(Î): Cum putem să ne cercetăm conştiinţa trăind în lume?

(R): Noi nu ne cercetăm conştiinţa, nu o urmărim şi nu-i dăm atenţie. Desigur, nu pentru că trăim în lume şi ne preocupă o mie şi una de lucruri. Este şi acest aspect, de aceea pleacă monahii în pustie. Dar trebuie să ştiţi că isihia nu este pentru toată lumea. Unii sunt pentru lumea aceasta. Şi aici, în lume, dacă vom căuta să plăcem lui Dumnezeu şi nu oamenilor şi diavolilor, nelăsând duhurilor diavoleşti şi omeneşti să intre în inima noastră duhovnicească, ne va binecuvânta Dumnezeu şi ne va dărui Harul şi curăţia inimii. Problema nu este că trăim în lume, ci faptul că nu suntem aşezaţi corect pe temelia smereniei, nu am început cum trebuie viaţa noastră duhovnicească şi nici nu o continuăm cum trebuie. Suntem pe lângă drumul cel bun, suntem în afara temeliei corecte şi adevărate a smereniei.

(Î): Este posibil să-şi cerceteze cineva conştiinţa sa, să-şi cerceteze sufletul, când este preocupat de impresia pe care o va face celorlalţi?

(R): În acest caz el nu-şi poate cerceta conştiinţa, nu-şi poate urmări sufletul, nu poate veghea, nu poate să se liniştească, aşa cum spun părinţii duhovnici. Ce înseamnă să se liniştească? Înseamnă să vegheze, adică să ia aminte la propria conştiinţă, să-şi urmărească sinele şi să nu-l lase să facă ceea ce nu vrea Dumnezeu, ci să-l determine să facă întocmai ceea ce vrea.

(Î): Cum trebuie să ne ostenim?

(R): Creştinul ortodox este în luptă cu patimile sufleteşti şi trupeşti, cu oamenii păcătoşi şi cu diavolii. Dar nu vom învinge decât cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, prezent în Sfintele Taine. Este nevoie să credem că Dumnezeu este acelaşi şi ieri şi astăzi. Dumnezeul Care a existat pentru creştinii ortodocşi din trecut, există şi pentru noi. A fost bun cu ei, este bun şi cu noi. A fost iubitor de oameni cu ei, este şi cu noi. A fost gata să-i ierte pe ei şi să le dăruiască Harul Său acelora, este gata să ne ierte şi pe noi şi să ne dăruiască Harul Său şi nouă. Să credem toate acestea şi să ne hotărâm să facem şi noi un pic de efort. Să nu ne ostenim pentru egoismul nostru şi de dragul omului vechi din noi (Efeseni 4,22), ci să ne ostenim un pic pentru a ne smeri. Să ne ostenim împotriva patimilor noastre, să ne ostenim în timp ce ne urmărim conştiinţa, în timp ce ne cercetăm şi veghem asupra inimii noastre duhovniceşti.

(Î): Concret, ce putem face?

(R): Să încercaţi, altfel decât în alte dăţi, să vă adunaţi înlăuntrul vostru. Nu mai luaţi deloc aminte la ce impresie faceţi celorlalţi sau la ce impresie aveţi despre voi înşivă. Nu mai daţi nicio importanţă acestor lucruri, ci străduiţi-vă, cel puţin de acum înainte să faceţi aşa cum vă dictează conştiinţa. Desigur, conştiinţa este întinată, este încă oarbă, dar există acolo o voce, cât de mică, a lui Dumnezeu. Veţi auzi vocea lui Dumnezeu şi veţi acţiona, prin intermediul acesteia, aşa cum vă dictează conştiinţa. În felul acesta, conştiinţa se curăţă, iar vocea lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru va deveni mai curată şi mai luminoasă. Pe de altă parte, prin intermediul rugăciunii, să stingeţi şi să evitaţi patimile şi să vă dăruiţi lui Dumnezeu. Prin rugăciune vine harul credinţei, prin rugăciune vine harul smereniei, al pocăinţei, al dragostei lui Dumnezeu. Prin rugăciune vine harul care ne ajută să ne lepădăm de noi înşine.

(Î): Cum să ne cercetăm conştiinţa?

(R): Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă mai multe sfaturi despre felul cum trebuie să ne raportăm la conştiinţa noastră.

Iată ce spune Sfântul: „Să cercetăm în fiecare zi tăria sufletului nostru şi să nu încetăm nicicând să ne examinăm pe noi înşine. Să ne facem o socoteală de noi înşine de ce am băgat şi ce am scos din suflet. Ce cuvânt folositor am rostit, ce cuvânt rău a ieşit din gura noastră şi iarăşi ce cuvânt folositor a intrat prin auz în sufletul nostru sau ce cuvânt care ar putea să ne rănească am lăsat să intre înlăuntrul sufletului nostru.

Să punem canoane şi îngrădiri ca să gândim cuvintele înainte de a le rosti. Să ne educăm mintea să nu dea drumul la niciun cuvânt rău. Iar dacă vine dinafară cu-n astfel de cuvânt rău, să-l alungăm ca fiind de prisos şi în stare să ne rănească. Iar dacă se naşte în inima noastră, să-l izgonim repede cu gândurile cele bune.

După cină, când te ridici de la masă şi te duci să te culci, judecă-ţi faptele tale. Acesta este timpul cel mai potrivit. Iar loc este patul şi camera de culcare. Aceasta a poruncit-o psalmistul când a spus: de cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă căiţi” (Psalm 4,4).

1.12. Foloasele cercetării conştiinţei

(Î): Care este folosul cercetării conştiinţei?

(R): Sfântul Vasile cel Mare zice: „Mult ne ajută să nu păcătuim, nici să cădem în ziua următoare în aceleaşi greşeli ca, după încheierea zilei, să cercetăm în conştiinţa noastră noi înşine cele ale noastre: ce am greşit şi ce am săvârşit după dreptate? Aceasta o făcea şi Iov pentru sine şi pentru copiii săi. Căci socotelile de fiecare zi luminează ceea ce se face sau este de făcut în fiecare ceas”.

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: Vrei să afli şi din altă parte că aducerea aminte de păcate este o ispravă mare? Ascultă pe Iov, care, pe lângă celelalte fapte bune a fost slăvit şi pentru mărturisire (Iov 31, 33-34). Ca şi cum ar zice: Niciodată nu m-am ruşinat de mulţimea celor asemenea cu mine. Căci ce folos este a nu şti oamenii, când ştie Dumnezeu? Şi ce vătămare mi se pricinuieşte când aceştia îmi ştiu greşalele, când Dumnezeu voieşte să mă slobozească de osândă? Şi cu toate că toţi mă vor osândi, dar dacă Judecătorul va strica hotărârea lor, nicio grijă nu port de hotărârea lor; sau, cu toate că toţi mă vor lăuda şi mă vor slăvi, dar Acela mă va osândi, niciun folos nu-mi va fi din judecata acelora. Căci întru toate trebuie a privi la Acela, şi să facem cu păcatele cum facem cu banii. Fiindcă noi îndată ce ne-am sculat din pat, mai înainte de a merge la târg sau de a ne apuca de vreo treabă, din cele ale noastre sau din cele de obşte, chemăm pe slugă şi-i cerem socoteala pentru cele cheltuite, ca să vedem ce a cheltuit rău, ce bine şi ce a mai rămas. Iar de vom vedea că ceea ce a rămas este puţin, îndată căutăm surse de venituri, ca să nu rămânem săraci şi să pierim de foame. Aşa să facem şi la faptele noastre. Chemând aducerea aminte a noastră să facem socoteala cuvintelor, cugetelor şi faptelor; să cercetăm ce s-a cheltuit cu cuviinţă şi ce spre vătămarea noastră, care cuvânt s-a cheltuit rău la ocări, la vorbe de ruşine şi la sudalme; care cuget a pornit ochiul să privească cu desfrânare, care gând s-a făcut lucru spre vătămarea noastră, prin mâini, prin limbă, sau prin ochi. Şi să ne silim a ne depărta de cheltuiala cea necuviincioasă şi în locul celor ce odată s-au cheltuit rău să investim cele spre bine; în locul cuvintelor grăite în zadar, rugăciuni; în locul privirilor desfrânate, posturi şi milostenii. Şi de vom cheltui fără cuviinţă tot, nelăsându-ne nimic bun ca să punem în vistieria noastră, vom ajunge la sărăcia cea mai de pe urmă, greşind fără de luare aminte, şi ne vom trimite înşine în osânda focului cea fără de sfârşit.

Socoteala banilor obişnuim s-o facem dimineaţa, iar socoteala faptelor seara, după cină, şezând pe pat, când nimeni nu ne supără, când nimeni nu ne tulbură; atunci să ne facem socoteala pentru toate ce le-am lucrat ziua. Şi de vom vedea că am greşit ceva, să ne pedepsim pe noi înşine, mustrându-ne cugetul şi îmboldindu-ne gândul aşa de tare, încât, să nu mai îndrăznească să ne mai ducă la acea prăpastie a păcatului după ce ne vom scula, aducându-şi aminte de rana cea de seară. Şi cum că această vreme este cea mai îndemânatecă pentru acest fel de judecată ascultă pe Prorocul zicând: ''De cele ce ziceţi întru inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă căiţi'' (Psalm 4, 4).

„Ziua facem multe lucruri pe care nu le voim. Prietenii ne întărâtă, slugile ne tulbură, femeia ne mâhneşte, copiii ne scârbesc şi mulţime de treburi ale vieţii de obşte ne stau asupra, şi nu putem pricepe atunci că acestea sunt păcate. Dar după ce ne izbăvim de toate acestea, seara, când suntem singuri şi avem multă linişte, să facem în pat judecata aceasta, ca să avem pe Dumnezeu milostiv, prin ea. Iar dacă păcătuim în toate zilele şi rănim sufletul nostru, dar nu simţim niciodată, precum defaimă unii rănile cele multe, dar care apoi aduc asupra lor friguri şi moarte nesuferită, tragem asupra noastră osânda cea nesfârşită, din pricina acestei nesimţiri. Ştiu că cele ce vi le-am spus vă vin greu, dar aduc mult folos. Avem Stăpân blând Care Îşi arată îndată toată iubirea Sa de oameni, numai voieşte să aibă o părere de rău de la noi. Şi dacă nu ne-am face mai răi nepedepsindu-ne după ce am păcătuit, n-ar mai fi adus osânda, dar El ştie bine că nu mai puţin decât păcatele ne vatămă a rămânea nepedepsiţi când păcătuim. De aceea, aduce pedeapsa, nu pedepsindu-ne pentru cele ce au trecut, ci îndreptând cele ce vor fi. […] Deci ştiind toate acestea, că Dumnezeu face totul ca să ne izbăvească de pedeapsă şi osândă, ne mărturisim, pocăindu-ne, plângând, rugându-ne, lăsând mânia faţă de cei de aproape, uşurând sărăcia vecinilor, petrecând în rugăciuni cu trezvie, arătând smerită cugetare, aducându-ne aminte neîncetat de păcate. Căci nu este de ajuns a zice „sunt păcătos”, ci trebuie a-ţi aduce aminte de fiecare păcat în parte. Şi precum focul căzând în mărăcini îi prăpădeşte cu lesnire, aşa şi gândul care învârteşte neîncetat greşalele, cu lesnire le afundă şi le pierde”[15].

Avva Dorotei zice: „Drept aceea, să ne silim, fraţilor, ca să câştigăm milă. Părinţii au zis că trebuie să-şi curăţească cineva conştiinţa în tot ceasul, cercetându-se seara cum a petrecut ziua, iar dimineaţa, cum a petrecut noaptea şi să arate pocăinţă către Dumnezeu pentru tot ce a greşit. Iar noi, cei ce suntem mai mult greşiţi, se cuvine a nu aştepta până seara, ci să ne cercetăm şi la al şaselea ceas din zi cum am petrecut şi ce am greşit şi să ne iscodim pe noi, nu cumva am zis vreun cuvânt spre sminteala vecinului nostru? Oare nu am văzut pe fratele meu făcând ceva şi l-am osândit sau m-am scârbit de el sau l-am grăit de rău? […] Dar să venim iarăşi la cuvântul ce vi-l grăiam ca să vă cercetaţi cum aţi trecut ziua şi noaptea. Dacă aţi stat la biserică cu luare-aminte şi cu gândul la rugăciune sau vi s-au robit cugetele voastre de rele; dacă aţi ascultat citirile cu înţelegere sau, lăsând slujba, aţi ieşit afară din biserică şi v-aţi netrebnicit în zadar. Aşa, dacă se va cerceta cineva pe sine în toate zilele şi dacă se va sârgui să se întoarcă spre pocăinţă din cele ce a greşit şi se va sili să se îndrepte, începe a-şi împuţina răutatea de la nouă la opt. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporind spre bine puţin câte puţin, nu lasă patimile să se înrădăcineze; că de nu se va sili cineva în acest chip să stârpească o patimă înainte de a se înrădăcina, ajunge la marea primejdie a obişnuinţei celei rele, încât (precum v-am zis) de va vrea să se pocăiască nu mai poate singur să biruiască patima, de nu va avea de ajutor pe cineva dintre sfinţi”[16].

Sfântul Simeon Evlaviosul spune: „Trebuie să ai totdeauna în tine frica de Dumnezeu şi să cercetezi în fiecare zi ce ai făcut bine şi ce rău. Iar de cele bune să uiţi, ca nu cumva să cazi în patima slavei deşarte, iar faţă de cele potrivnice să te foloseşti de lacrimi unite cu mărturisirea şi cu rugăciune stăruitoare. Cercetarea să-ţi fie aşa: sfârşindu-se ziua şi venind seara, cugetă întru tine: Oare cum am petrecut ziua, cu ajutorul lui Dumnezeu? N-am osândit pe cineva, nu l-am grăit de rău, nu l-am scârbit, n-am căutat la faţa cuiva cu patimă, sau n-am fost neascultător celui mai mare în slujbă şi nu mi-am neglijat-o pe aceasta? Nu m-am mâniat pe cineva sau, stând la rugăciunea de obşte, nu mi-am ocupat mintea cu lucruri nefolositoare, sau n-am lipsit de la biserică şi de la pravilă, îngreuiat de lene? Dacă te găseşti nevinovat de toate acestea ─ ceea ce e cu nepu­tinţă, ''căci nimeni nu e curat de întinare, nici măcar o singură zi din viaţa lui'' (Iov 14, 4) şi nimeni nu se va lăuda că are inima curată – strigă către Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne, iartă-mi mie toate câte am greşit cu lucrul, cu cuvântul, cu ştiinţă şi cu neştiinţă! Căci multe greşim, şi nu ştim”[17].

Sfântul Nicodim Aghioritul ne învaţă: „Iar de nu putem să ne liniştim [mai mult], cel puţin să avem negreşit unul sau două ceasuri rânduite pentru aceasta, mai ales seara. Şi atunci, retrăgîndu-ne într-un loc deosebit şi liniştit şi adâncindu-ne simţirile şi mintea în inimă, să ne aducem aminte de toate păcatele noastre ─ atât de cele trecute, pe care le-am lucrat cu fapta, cu cuvântul sau cu învoirea gândurilor, cât şi de păcatele pe care le-am făcut în ziua aceea ─ şi să ne pocăim cu amar, cu întristare şi cu durerea inimii noastre, cerând iertare de la Dumnezeu. Pentru că Duhul Sfânt ne porunceşte să facem aşa, după cum zice prin Prorocul David: ''De cele ce ziceţi în inimile voastre, în aşternuturile voastre vă căiţi!'' (Psalm 4, 4). Tot aşa a zis şi Însuşi Hristos tainic întru Duhul, slugii Sale, Sfântului Simeon Noul Teolog: „Socoteşte să nu faci nimic dintre acelea ce te lipsesc pe tine de bunătăţile acestea pe care te-ai învrednicit a le dobândi. Iar de vei şi greşi cândva, pentru aducerea aminte de smerenie, îngrijeşte-te a nu lăsa pocăinţa. Căci pocăinţa împreună cu iubirea Mea de oameni pierd şi păcatele cele trecute, şi cele de faţă”. Să nu lăsăm să treacă nicio zi fără să facem mântuitoarea cugetare şi această lucrare dumnezeiască. Căci zice Sfântul Ioan Scărarul: „Nu te amăgi, lucrătorule fără de minte, că poţi înlocui timpul (pierdut) cu alt timp. Căci nu va ajunge ziua să împlineşti datoria faţă de Stăpânul”[18]. Iar marele Vasile zice: „De greşeală nu fi nebăgător de seamă, măcar de ar fi mai mică decât boldul. Ci sârguieşte-te mai vârtos către întoarcere prin pocăinţă. Pocăinţa este mântuire, iar neînţelegerea ei este moarte”[19].

Dar de ce să grăiesc multe? Dumnezeu, iubiţii mei, nu ne va învinui şi osândi în ziua morţii şi a judecăţii că nu am teologhisit, sau că nu am făcut minuni, sau că nu am ajuns mai înainte văzători. Nu! ─ ci fiindcă nu ne-am pocăit şi nu ne-am întristat de păcatele noastre. Iar aceasta ne-o spune Sfântul Ioan Scărarul: ,,Nu vom fi învinuiţi ─ o prieteni! ─ nu vom fi învinuiţi, la ieşirea sufletului, că nu am făcut minuni, nici că nu am teologhisit, nici că nu ne-am făcut înainte-văzători. Ci vom da seamă negreşit lui Dumnezeu pentru că n-am plâns necontenit (pentru păcatele noastre n.n.)”[20].

Pentru aceasta noi, păcătoşii, suntem datori ca în fiecare zi (ca să nu zic în fiecare ceas) să ne cercetăm pe noi înşine de ne aflăm în pocăinţa cea adevărată. Şi dacă ─ să zicem ─ în ziua aceea am făcut fapte bune, cu ajutorul Domnului Iisus Hristos, aşa se cuvine să ne aducem aminte de fapta cea bună a pocăinţei şi niciodată, niciodată să n-o uităm. Iar ziua în care nu ne vom pocăi şi nu ne vom întrista pentru păcatele noastre să o socotim pierdută, cu toate că poate am lucrat alte bunătăţi în ea. De aceea zice Sfântul Ioan Scărarul: „Cel ce se pocăieşte întru adevăr să ia aminte de sine, iar ziua aceea în care nu a plâns să o socotească pierdută, deşi poate a făcut în ea alte bunătăţi”[21].

Sfântul Ignatie Briancianinov ne povăţuieşte: „Seara, mergând spre somn (care faţă de viaţa zilei care s-a scurs este asemenea unei morţi), cercetează lucrurile pe care le-ai făcut de-a lungul acelei zile. Pentru cel ce duce viaţă cu luare-aminte, această cercetare nu e anevoioasă, fiindcă din pricina luării-aminte la sine, este nimicită uitarea, atât de proprie omului împrăştiat. Aşadar: după ce ţi-ai adus aminte toate păcatele pe care le-ai săvârşit cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul, cu simţirea, adu pentru ele pocăinţă lui Dumnezeu cu hotărârea de a te îndrepta, care e chezăşia inimii pentru pocăinţa ta. Apoi, după ce ţi-ai făcut pravila de rugăciune, încheie ziua pe care ai început-o cugetând la Dumnezeu”[22].

Sfântul Maxim Grecul (sec. XVI) zice: „Dar să ne fie ştiut nouă, cucernicilor, că, atât timp cât trăim în păcat, adică în încălcarea poruncilor dumnezeieşti ale lui Hristos, chiar de am citi în fiecare zi şi în toate ceasurile toate rugăciunile Cuvioşilor Părinţi, troparele, condacele şi canoanele de pocăinţă, prin acestea noi n-am atins nimic. Căci Însuşi Stăpânul Hristos, ca şi cum ne-ar mustra, ne spune: Şi ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne ─ şi nu faceţi cele ce vă zic? (Luca 6, 46). Aceasta înseamnă: Atât timp cât trăiţi în călcarea poruncilor Mele, degeaba Mă chemaţi prin rugăciuni multe şi lungi. Numai o singură rugăciune este bine-primită şi bine-plăcută Lui: rugăciunea cu fapta, care constă în a ne lepăda pentru totdeauna, cu tot sufletul de orice încălcare a sfintelor Lui porunci şi, apoi, a ne întări cu frica Lui, săvârşind toată dreptatea cu bucurie duhovnicească şi dragoste nefăţarnică”[23].

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune cum să facem roduri vrednice de pocăinţă, făcând fapte opuse păcatelor din trecut. De pildă: „Ai răpit lucrurile altuia? Dă acum şi pe ale tale! Ai trăit în curvie îndelungată? Depărtează-te şi de soţia ta în anumite zile şi obişnuieşte-te cu înfrânarea! Ai înjurat şi ai bătut pe semenii tăi? Binecuvântează pe cei care te vor înjura şi fă bine celor care te vor lovi! Ai trăit în îmbuibare şi te-ai îmbătat mai înainte? Posteşte şi obişnuieşte-te să bei apă, ca să nimiceşti stricăciunea rămasă în tine de pe urma acestora!”[24]

(Î): În concluzie?

(R): În conştiinţa curată auzim glasul lui Dumnezeu, ne auzim şi pe noi înşine sau viceversa. Căci conştiinţa ne vorbeşte despre noi cu claritatea cu care ne vorbeşte despre Dumnezeu. Sau Dumnezeu ne vorbeşte cu tăria lui necondiţionată şi de nerespins despre noi, despre ce trebuie să fim noi şi ce suntem. De aceea prin conştiinţă ne vedem propriu - zis faţa noastră pentru că o vedem în lumina dumnezeiască, singura care o luminează.

Convorbiri cu un judecător

(J) : Părinte, sunt judecătoare şi îmi fac probleme de conştiinţă în legătură cu hotărârile date.

(P) :  Cine este cel mai Bun Judecător?

(J) :  ?

(P) : Dumnezeu. Dumnezeu judecă cel mai bine. De aceea, după ce studiezi bine dosarul, înainte de a lua decizia ai răbdare, nu te grăbi, roagă-te cu smerenie lui Dumnezeu ca să inspire, întreabă duhovnicul.

(J) : Cum pot să aflu dacă hotărârea dată este conformă cu voia lui Dumnezeu ?

(P) : Dumnezeu îţi va vorbi în inima ta duhovnicească când te vei ruga Lui cu smerenie. Este de fapt şi glasul conştiinţei - glasul lui Dumnezeu din om. Dacă conştiinţa nu te ceartă, nu te frământă, ai luat hotărârea cea bună. Cei condamnaţi pot să regrete faptele săvârşite sau din contra să continuie. Şi atunci, celui care regretă şi vrea să se îndrepteze, îi este de folos o pedeapsă mai mică. De aceea şi legea are această marjă în legătură cu durata pedepselor pentru aceeaşi faptă. Dacă nu ar fi aşa s-ar putea utiliza calculatorul în hotărârea pedepselor.

Avocatul creştin-ortodox

(Î): Părinte, ce să fac să ajung un avocat bun, creştin?

(R): Trebuie să aibă o viaţă creştină, liturgică. La procese se vede această luptă între înger, care vrea să biruie adevărul, şi diavol, care vrea biruie minciuna.

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Către poporul antiohian, Cuv. 12, Migne, P. G., XLIX, col. 431.

[2]  Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, Partea a treia, răspuns la între­barea 47, trad. de Alexandru Elian, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 163.

[3] Un doctor poate prescrie mai multe tratamente la acelaşi diagnostic al unei boli. Dar care este cel mai bun? Dumnezeu îi va descoperi, dacă doctorul se smereşte, se roagă şi Îi cere ajutorul. Dacă din iubire de sine va apela la ce ştie sau cum a mai procedat, poate greşi.

[4] Facă-se voia Ta (Luca 11,2), ne-a învăţat să ne rugăm Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

[5] Teologia morală ortodoxă, EIBMO al B.O.R, pag. 240.

[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Expunere la Psalmul 147, 3, Migne, P. G., vol. LV, col. 482. 212.

[7] ^[2]    Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 4, cap. 18, Migne, P. G., vol. XXXII, col. 478.

[8] Cu cine stă de vorbă femeia sau bărbatul care se uită în oglindă şi aude: “Ce frumoasă eşti!” “Ce bine îţi stă cu mini-jupe, cu decolteu şi machiată?” Cu diavolii!

[9] Femeia se împodobeşte în special să placă bărbaţilor, nu lui Dumnezeu.

[10] Femeile se îmbracă astfel să placă bărbaţilor şi să desfrâneze cu ei sufleteşte. Chiar le face plăcere acest duh al curviei de care se împărtăşesc. Ele ispitesc în acest fel pe majoritatea bărbaţilor care sunt pătimaşi, şi pentru că s-a îndepărtat prin păcate Harul Dumnezeiesc din inima lor, trebuie să şi-o umple cu duhuri păcătoase: ale desfrânării, ale mândriei, ale slavei deşarte...

[11] ''Oricine se uită la femeie poftindu-o, a şi săvârşit curvie cu ea în inima lui'' (Matei 5,28). ''Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării'' (Matei  18,6).

[12] Creştinul este fiu al lui Dumnezeu după har: ''Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt'' (Psalm 81,6; Ioan 10,34; Luca 20,36).

[13] În lucrurile pe care le avem de rezolvat, primul gând al nostru nu este la Dumnezeu.

[14] Temelia pe care ne-am zidit este pe nisipul iubirii de sine, al mândriei, al slavei deşarte, al iubirii de bani, al desfrânării...

[15] Sfântul Ioan Gură de Aur, Dascălul pocăinţei. Omilii şi cuvântări, Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 1996.

[16] Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997.

[17] Filocalia, volumul VI, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1977.

[18] Sf.Ioan Scărarul, Scara Raiului, Cuvântul 6, Filocalia IX.

[19] Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt pustnicesc pentru lepădarea de lume.

[20] Sf. Ioan Scăraru, Scara Raiului, Cuvântul 7, Filocalia IX.

[21] Ibidem, Cuvântul 5.

[22] St. Ignatie Briancianinov, Experienţe acetice, volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2000.

[23] Sfântul Maxim Grecul, Viaţa şi cuvinte de folos, Editura Bunavestire, Galaţi, 2002.

[24] Preot Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Editura Librăriei Teologice, Bucureşti, 1939.