Cleopa Cristian

Gândurile de bănuială și de hulă

Gândurile de bănuială

(Î): Ce ne arată gândurile de bănuială?

(R): Gândurile de bănuială ne reprezintă cel mai mult pe noi şi starea noastră duhovnicească.

(Î): Când avem gânduri de bănuială?

(R): Dacă mintea nu este curată, atunci gândurile pe care le avem vor fi deformate, conform cu patimile şi temerile noastre. Pentru că mintea noastră ne reprezintă, prin gândurile pe care le avem, mai mult decât am vrea noi.

(Î): Cine primeşte gânduri de bănuială?

(R): Avva Dorotei spune: „cel ce minte în cuget este cel ce primeşte bănuielile. De vede pe cineva grăind cu fratele lui, bănuieşte şi zice: „De mine vorbesc”. Şi dacă aceia întrerup convorbirea, bănuieşte iarăşi că pentru el au întrerupt-o. De zice cineva un cuvânt, bănuieşte că pentru a-l supăra pe el a zis şi, pe scurt, în orice lucru îl bănuieşte pe aproapele zicând: „Pentru mine a făcut aceasta, pentru aceasta a făcut aceasta”. Acesta este cel care minte în cuget. Căci nu cugetă nimic adevărat, ci toate cu bănuială”.

(Î): Ce păcate vin de la gândurile de bănuială?

(R): Din gândurile de bănuială vin iscodirile, clevetirile, vrăjile, osândirile. Dacă aude cineva cu urechea despre sine un lucru, care din întâmplare este adevărat, din cauza acestuia, voind chipurile să se îndrepteze, iscodeşte mereu, zicând: „Dacă grăieşte cineva împotriva mea, voiesc să ştiu pentru ce greşeală m-a defăimat, ca să mă îndreptez”. Deci însuşi începutul este de la cel viclean. Căci totul a început de la minciună, întrucât, neştiind, a bănuit ceea ce nu ştia.[1] Şi cum poate pomul rău să facă roade bune?

(Î): Cum se poate îndrepta cel care are gânduri de bănuială?

(R): Avva Dorotei ne învaţă: Iar de voieşte peste tot să se îndrepteze (cel care are gânduri de bănuială n. n.), când îi spune fratele: „Să nu faci aceasta!”, sau „Pentru ce ai făcut aceasta?”, să nu se tulbure, ci să-i pună metanie şi să-i mulţumească; şi atunci se va îndrepta. Şi dacă vede Dumnezeu că aceasta e hotărârea lui, nu-l lasă niciodată să rătăcească; ci-l trimite pe cel ce trebuie să-l îndrepteze. Dar de zice: „Cred bănuielilor mele, pentru că voiesc să mă îndreptez” şi de aceea începe să-şi plece urechea la tot ce i se spune şi să iscodească, această închipuită îndreptare vine de la diavolul, care voieşte să uneltească.

(Î): Puteţi să exemplificaţi?

(R): Tot Avva Dorotei scrie: „Odată, aflându-mă eu în mănăstirea de obşte, am fost ispitit să bănuiesc starea dinăuntru a cuiva din mişcarea lui. Deci mi s-a întâmplat următorul lucru: când stăteam privind, trecu o femeie purtând un vas cu apă; şi nu ştiu cum, am fost răpit şi am privit în ochii ei. Şi gândul îmi şopti că este curvă. Şoptindu-mi gândul acesta, m-am necăjit foarte şi am dezvăluit aceasta lui Avva Ioan, astfel: „Dacă fără să vreau, văd o mişcare a cuiva şi gândul mă îndeamnă să bănuiesc din aceasta starea dinlăuntru a acelui, ce trebuie să fac?” Iar bătrânul îmi spuse aşa: „Ce socoteşti? Oare nu are cineva totdeauna o slăbiciune în firea lui şi prin luptă o îndreptează? Nu se poate afla din aceasta starea dinlăutru a cuiva. Deci nu crede niciodată bănuielilor tale. Căci o regulă strâmbă face şi cele drepte strâmbe. Bănuielile sunt mincinoase şi de aceea vatămă”. De atunci, dacă gândul îmi spunea despre soare că e soare, sau despre întuneric că e întuneric, nu-l credeam[2]. Căci nimic nu e mai primejdios decât bănuielile. Ele sunt cu atât mai vătămătoare, când, prelungindu-se în noi, încep să ne convingă să socotim că vedem lămurit lucruri care nu sunt şi nici nu se întâmplă.

(Î): Care sunt urmările gândurilor de bănuială?

(R): Gândurile de bănuială ne chinuie şi ne îmbolnăvesc, ne păgubesc sufleteşte şi trupeşte. Sunt mulţi creştini care se chinuie şi se consumă cu lucruri care nici nu există şi la care nici măcar diavolii nu s-ar fi putut gândi.

(Î): Dar uneori bănuielile mele se adeveresc.

(R): Dacă uneori gândurile de bănuială se adeveresc, nu înseamnă că de fiecare dată se vor adeveri astfel de gânduri. Dacă veţi urmări cu atenţie bănuielile voastre, veţi observa că foarte puţine sunt cele care se adeveresc şi că v-aţi consumat, chinuit şi îmbolnăvit în zadar.

Însă Dumnezeu poate îngădui ca astfel de gânduri să se adeverească, pentru ca să ne smerim şi să căpătăm experienţă duhovnicească.

(Î): Ce trebuie să facem ca oamenii să nu aibă gânduri rele faţă de noi?

(R): Noi trebuie să avem grijă să nu dăm pricini de sminteală şi de bănuieli semenului nostru. După cum ne învaţă Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin! Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici” (Luca 17, 1-2). Spre exemplu, dacă cineva are gânduri rele despre noi, se poate ca noi să-i fi dat pricină sau el însuşi să gândească pătimaş.

(Î): Dar dacă nu noi suntem pricină de sminteală semeneului nostru?

(R): Dacă noi nu suntem pricină de sminteală, iar semenul nostru gândeşte rău împotriva noastră, atunci să slăvim pe Dumnezeu şi să ne rugăm pentru el.

(Î): Cum să scăpăm de chinurile inutile ale gândurilor de bănuială?

(R): Dacă vrem să scăpăm de aceste chinuri inutile, trebuie să punem întotdeauna semne de întrebare fiecărui gând de bănuială pe care îl avem, să fim răbdători şi să nu ne grăbim să tragem concluzii pripite. Şi este nevoie să facem acest lucru, pentru că ne-am obişnuit să privim toate cu gânduri rele (de judecată asupra aproapelui, de mândrie, de slavă deşartă etc.). Făcând astfel, vom avea pace duhovnicească, linişte sufletească şi semenul nostru se va folosi.

Altfel, cu gândurile noastre cele rele şi de bănuială ne vom tulbura, mâhni, îmbolnăvi şi vătăma duhovniceşte. De asemenea, vom avea o influenţă rea, sufletească şi trupească, asupra aproapelui nostru.

Iar dacă vom înfrunta cu gânduri bune toate lucrurile cu care simţurile noastre se întâlnesc – tot ceea ce vedem, auzim, mirosim, gustăm şi pipăim – vom vedea că toate sunt într-adevăr bune.

De aceea, zic Sfinţii Părinţi, chiar de ai vedea cu ochii tăi ceva rău, să nu gândeşti rău, ca să nu te vatămi duhovniceşte.

Gândurile de hulă

(Î): Ce sunt gândurile de hulă?

(R): Gândurile şi închipuirile urâte care ne vin în minte despre Mântuitorul Iisus Hristos, despre Maica Domnului, despre Sfinţii Îngeri şi Sfinţi sau despre ceva dumnezeiesc şi sfânt sau chiar despre părintele nostru duhovnicesc sunt gânduri de hulă.

(Î): Cum apar gândurile de hulă în mintea noastră?

(R): Gândurile de hulă apar instantaneu în mintea noastră. Aceste gânduri, care nu sunt ale noastre, ci de la diavoli, sunt foarte rapide şi nu ne putem opune lor, însă mai departe nu pot să lucreze. Astfel de gânduri apar şi la părinţii cei duhovniceşti. În cazul în care zăbovesc mai mult timp în mintea noastră, ne pot duce la deznădejde.

(Î): Cum trebuie să mărturisim aceste gânduri de hulă?

(R): Gândurile de hulă nu trebuie să le spunem concret nimănui. La duhovnic este suficient să spunem că ne vin în minte gânduri de hulă despre Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfinţi sau despre el însuşi.

(Î): De ce?

(R): Spunând concret gândurile de hulă, trasmitem şi acest duh diavolesc al hulei şi facem sminteală.

(Î): De unde sunt gândurile de hulă?

(R): „Aceste blasfemii sunt ale diavolului”, nu sunt ale noastre, ne avertizează Cuviosul Paisie Aghioritul. Altfel, cum ar putea omul lăuda şi huli pe Dumnezeu în acelaşi timp. Spre exemplu, citesc rugăciuni de slavă lui Dumnezeu şi în acelaşi timp hulesc. Sau, în timp ce ne aflăm în biserică şi ne rugăm sau cântăm, diavolul poate să ne aducă în minte gânduri şi imaginaţii păcătoase şi hulitoare. Întreabă Sfântul Ioan Scărarul: „Cum poate creştinul în acelaşi timp să laude şi să hulească pe Dumnezeu”?

(Î): Cum putem afla dacă un gând este de hulă?

(R): Creştinul poate afla dacă un gând este de hulă când îşi pune în lucrare mintea să-l cerceteze conform cu învăţătura de credinţă ortodoxă.

(Î): Cum să luptăm cu gândurile de hulă?

(R): Nu trebuie să dăm importanţă gândurilor de hulă. Pentru că dacă dăm puţină importanţă unui gând de hulă, el ne va putea apoi chinui şi zdrobi. În astfel de cazuri trebuie să avem nepăsarea cea bună.

În cazul în care un creştin sensibil este chinuit de gânduri de hulă, el trebuie să fie nepăsător, să nu le acorde atenţie şi să nu le cerceteze prea minuţios.

Trebuie să dispreţuim gândurile de hulă, pentru că sunt de la diavoli.

Nu trebuie să stăm de vorbă cu diavolii, pentru că mai tare ne vor lupta.

(Î): Mă mâhnesc exagerat de mult când sunt asaltat de gânduri de hulă.

(R): Diavolul ţi-a pricinuit o sensibilitate exagerată. În aceste situaţii te va ajuta nepăsarea cea bună. Însă gândurile tale trebuie mărturisite şi urmărite de duhovnic, căci încet-încet poţi deveni nepăsător în toate.

Uneori, când diavolul ne vede mâhniţi, profită de aceasta să-şi semene vicleniile sale şi astfel să ne mâhnim mai tare, distrugându-ne psihic. De aceea, nu trebuie să rămânem niciodată în stare de mâhnire, ci trebuie să facem ceva duhovnicesc, care să ne ajute să ieşim din această stare. Trebuie să participăm duminica şi în sărbători la Sfânta Liturghie, să postim, să ne spovedim, să ne rugăm, să cerem sfatul şi binecuvântarea duhovnicului, să citim cărţi ziditoare de suflet, să facem milostenie şi să stăruim în toată fapta bună creştină.

(Î): Pe cine chinuie în mod special diavolii cu gânduri de hulă?

(R): De obicei, diavolul chinuie cu gânduri de hulă pe cei foarte evlavioşi şi foarte sensibili. Acestora le prezintă căderile mult mărite ca să-i mâhnească. Şi dacă nu reuşeşte să-i ducă la deznădejde, ca să se sinucidă, încearcă să-i înnebunească şi să-i netrebnicească. Iar dacă nu reuşeşte nici acestea, se mulţumeşte să-i facă să cadă în melancolie.

Uneori, când suntem obosiţi după o priveghere de toată noaptea şi nu ne putem împotrivi diavolului, el ne va aduce gânduri de hulă, ca apoi să ne zăpăcească şi să ne arunce în deznădejde.

De multe ori, gândurile de hulă vin de la diavoli, iar alteori pot veni din pricina noastră.

(Î): Dar dacă nu suntem sensibili, de unde provin gândurile de hulă?

(R): Dacă nu suntem sensibili, gândurile de hulă vor proveni din mândrie şi din judecarea aproapelui. Atunci când facem nevoinţă (post, priveghere, rugăciune, etc.) şi avem gânduri de hulă şi de necredinţă, lucrarea noastră se face cu duh de mândrie. Mintea noastră se întunecă din pricina mândriei, iar inima noastră se goleşte de Harul Dumnezeiesc.

(Î): Când încerc să tâlcuiesc Sfânta Scriptură, am gânduri de hulă.

(R): Gânduri de hulă şi de necredinţă vom avea şi dacă ne ocupăm cu tâlcuirea Sfintelor Scripturi peste priceperea şi puterea noastră duhovnicească.

Când suntem mândri, diavolii pun stăpânire pe mintea noastră şi o bombardează cu gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Sfinţilor Îngeri, a Sfinţilor, a Sfintei Cruci, a Sfintelor Icoane, a Sfintelor Moaşte…

(Î): Ce trebuie să facem în aceste situaţii?

(R): În astfel de situaţii trebuie să ne smerim şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu să alunge pe diavol împreună cu gândurile sale de hulă din mintea noastră. În niciun caz nu trebuie să stăm de vorbă cu diavolul, pentru că el ne va împinge spre meditaţii păcătoase. În astfel de ispite este mai greu să te rogi. Însă o rugăciune smerită şi cântată are mare putere duhovnicească de a alunga pe diavoli. Pentru că psalmodierea este rugăciunea îndreptată către Dumnezeu, dar şi dispreţuire a diavolului. Astfel, duşmanul mântuirii noastre, diavolul, va fi luptat şi va fugi de la noi.

Dacă ne luptă diavolul să nu mergem la biserică, să nu ne rugăm, să nu ne spovedim, să nu ne împărtăşim, să nu postim, să nu facem milostenie, atunci să ne smerim şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu şi mai cu osârdie să facem aceste fapte bune.

(Î): Când nu suntem vinovaţi pentru gândurile de hulă?

(R): Dacă diavolul ne seamănă în minte gânduri de hulă fără consimţământul nostru, iar noi ne împotrivim şi ne mâhnim, atunci nu suntem vinovaţi.

(Î): Când suntem vinovaţi de gândurile de hulă?

(R): Dacă primim aceste gânduri de hulă în mintea noastră şi vom discuta cu ele, atunci suntem vinovaţi. Cu cât vom primi mai multe gânduri de hulă în mintea noastră şi vom discuta cu ele, cu atât va creşte tulburarea noastră. Pentru că cel care primeşte un gând de hulă şi-l cercetează şi discută cu el primeşte un început de demonizare.

(Î): Cum putem scăpa de gândurile de hulă?

(R): Dacă te mâhneşti pentru gândurile de hulă şi te rogi cu smerenie lui Dumnezeu şi nu discuţi cu ele, vor dispărea. Pentru că dacă sămânţa nu este udată, se usucă şi moare. Dar dacă este udată, devine copac mare şi puternic, care cu mare greutate va putea fi dezrădăcinat. Dacă nu eşti atent şi primeşti gânduri de hulă sau stai de vorbă cu ele chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp, când vei vrea să le alungi, va fi foarte greu.

Diavolul îţi seamănă în minte gândurile păcătoase, iar dacă te îndulceşti cu ele, îşi va bate joc de tine şi te va conduce la tot lucrul rău şi pierzător de suflet.

Despre gânduri şi imaginaţii păcătoase din timpul Sfintei Liturghii

A întrebat o femeie credincioasă:

(Î): De ce am, părinte, gânduri şi imaginaţii păcătoase în timpul Sfintei Liturghii?

(R): Faptele rele şi păcatele pe care le-am făcut sunt imprimate în memoria noastră. Când ne rugăm, vine Harul Duhului Sfânt în inima noastră şi le şterge.

Stareţul Haralambie Dionisiatul ne spune: „Cei care sunt lumeşti la început, poartă lumea şi păcatele săvârşite în mintea şi inima lor. De aceea când încep să se roage, toate imaginiile lumii pe care le poartă în sufletul lor, le va învârti satana prin minte.

Când te rogi, se adună toate imaginile din timpul zilei şi se rotesc în minte ca un film. Dacă ai auzit cuvinte necuviincioase, dacă ai văzut ceva smintitor cu ochii etc., atunci toate acestea vin şi stau ca o piedică în calea rugăciunii curate. De aceea trebuie să rosteşti rugăciunea cu stăruinţă, răbdare şi silinţă. Pe cât poţi să alungi orice închipuire, fie ea bună sau rea. Să rosteşti cuvintele rugăciunii şi să te sileşti pe cât poţi să le înţelegi”[3].

Gândurile rele pot fi aduse şi de diavoli. Sfântul Ioan Scăraru spune: Vrei să vezi că există diavoli? Spune cinci minute o rugăciune. Vei vedea că mintea ta rătăceşte la toate păcatele şi în toate colţurile lumii. Dar dacă te uiţi la un film păcătos sau la un meci de fotbal, nici nu observi când au trecut două ore şi nici nu te gândeşti la altceva.

Sau participi la Sfânta Liturghie, te rogi și Îl lauzi pe Dumnezeu, dar ai şi gânduri necurate. Cum este posibil? Mai este cineva în mintea noastră - diavolul.

Întăritu-s-au în gânduri rele (Psalm 63,4)

Sunt filme şi cărţi care, pentru un adevăr lumesc, propovăduiesc violenţa, crimele, răzbunările. Acestea crează tensiuni psihice şi întăresc în gânduri rele, în acest duh al dreptăţii lumeşti, telespectatorii şi cititorii.

Apoi, aceleaşi gânduri, vorbe şi fapte rele le vor avea telespectatorii şi cititorii în viaţa reală. Şi uneori îşi vor urmări realizarea dreptăţii în acelaşi fel.

Ziditor ar fi ca în filme şi cărţi să urmărească adevărul dumnezeiesc, mântuirea, pocăinţa, smerenia, iertarea dragostea creştină…

Diavolii şi gândurile de hulă

Diavolii nu îndrăznesc să-L hulească pe Dumnezeu, căci şi ei „cred şi se cutremură” (Iacob 2,19). De aceea îi îndeamnă pe oameni să hulească pe Dumnezeu, când sunt mânioşi sau nu li se îndeplinesc dorinţele. Deci oamenii, în loc să lupte împotriva vrăjmaşilor mântuirii lor, se încarcă cu energie mânioasă (negativă) şi hulesc pe Dumnezeu şi cele Sfinte. Pentru tot nimicul înjură şi toate sunt date celui rău.

Preamilostivul Dumnezeu a făcut lumea văzută şi nevăzută, a creat pe om, S-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea noastră, are grijă de noi... Poate oare cineva să spună că Dumnezeu a greşit cu ceva? De ce oare nu ne luptăm cu diavolii când suntem mânioşi? Să ne împotrivim, să ne rugăm şi să ne însemnăm cu Sfânta Cruce. Nu este oare diavolul pricinuitorul tuturor relelor? Câţi creştini îl blestemă pe diavol când se enervează?

Creştinul, când are necazuri, trebuie să se smerească şi să ceară ajutorul lui Dumnezeu. Iar dacă se mânie şi înjură îndepărtează pe îngerul păzitor şi Harul Sfântului Duh şi prezent spre lucrare se face diavolul.

„Această ispită se întâmplă la mulţi dacă-l sloboade Dumnezeu pe diavol, să-i ispitească pentru înălţarea şi mândria lor, ca să-i smerească şi să-şi vină întru cunoştinţă, să-şi cunoască neputinţa lor şi să se pocăiască de mândria lor. Iar unora, fiind smeriţi şi cucernici, li se întâmplă o ispită ca aceasta, din zavistia şi pizma vrăjmaşului diavol. Pentru aceasta şi multora dintre Preacuvioşii Părinţi care trăiau în pustie cu multă înfrânare şi viaţă pustnicească li se întâmplau de cădeau în această ispită diavolească a gândurilor celor hulitoare asupra dumnezeirii, precum zice Sfântul Ioan Scărarul şi alţi Sfinţi Părinţi, că de multă supărare şi scârbă ce aveau pentru acele gânduri diavoleşti hulitoare de Dumnezeu, cădeau în deznădăjduire, întru slăbiciune  şi boală sufletească şi trupească, încât li se veştejeau şi li se schimbau feţele de multe osteneli, foame şi sete, răbdare cu privegheri şi rugăciuni, că doar s-ar izbăvi de acele gânduri hulitoare, dar nu se puteau izbăvi. Şi când le venea lor acele gânduri hulitoare asupra lui Dumnezeu, li se părea că se va desface pământul şi-i va înghiţi, sau că va cădea foc din cer şi-i va arde. Dar toate le pătimeau şi le răbdau pentru nesocotinţa, neştiinţa şi nepriceperea lor, că nu se socoteau, nici nu ştiau, nici pricepeau aceasta, că tot adevăratul dreptmăritor creştin care se teme de Dumnezeu şi face poruncile Lui, nevinovat este de nişte gânduri spurcate, rele, hulitoare de Dumnezeu ale vicleanului diavol, care nu sunt cu voia şi învoirea omului, ci sunt nişte năvăliri diavoleşti asupra omului, fără de voia lui. Pentru care  gânduri, omul nu are nicio vină sau păcat, nici pedeapsă de la Dumnezeu, fiindcă omul nu le primeşte nici nu le urmează lor, ci îi cad lui năpastă. Căci cum ar putea cineva din creştini să-L hulească pe Dumnezeu, căruia i se închină şi i se roagă? Noi creştinii Aceluia ne închinăm şi ne rugăm şi-L binecuvântăm ziua şi noaptea, în toată vremea şi în tot ceasul. Aceluia Îi mulţumim şi pe Dânsul Îl preamărim. Aceluia Îi slujim, pe Acela Îl chemăm pururea în ajutorul nostru, înaintea Lui stăm şi Îl rugăm şi pe El Unul Îl ştim Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Preasfântul Duh, într-o Dumnezeire slăvit de toată făptura. Pentru Acela toate chinurile şi mucenicia cu bucurie le primim, le răbdăm şi le pătimim...”[4].

*

Un frate l-a întrebat pe unul din părinţi despre gândul hulei, zicând:

- Se necăjeşte sufletul meu Avvo, de dracul hulii, ci fă milă şi spune-mi, din ce cauză mi se întâmplă şi ce voi face? Răspuns-a bătrânul:

- Un gând ca acesta ni se întâmplă nouă din clevetire, defăimare şi osândire, dar mai vârtos din mândrie şi dintru a-şi face cineva voile sale şi a se lenevi în rugăciunea sa, şi din mânie şi iuţime care sunt semne ale mândriei, căci aceasta ne aruncă pe noi în patimile ce s-au zis şi de acolo se naşte gândul hulii şi de va zăbovi în suflet, îl dă dracul hulii la cel al curviei şi de multe ori îl aduce până la ieşirea din minţi, iar de nu se va deştepta, omul piere”[5].

Texte din cartea: Gândurile bune – întrebări și răspunsuri, pr. Daniel de la Rarău, Editura Panaghia, 262 p.

[1] S-a putut întâmpla că, pe drept cuvânt, s-a spus sau i s-a spus de cineva că n-a făcut un lucru cum se cuvenea. Acela a spus adevărul. Lucru spus nu e o minciună. Dar cel căruia i s-a spus bănuieşte că aceea s-a spus sau i s-a spus cu duşmănie şi în chip mincinos.

[2] A nu crede gândului înseamnă a nu crede închipuirii, unei născociri subiective. În cazul relei voinţe, răul este rodul ei. Deci, nu cred gândului, ci vederii; iar în celei duhovniceşti, experienţei.

[3] Mh. Iosif Dionisiatul, Stareţul Haralambie, dascălul rugăciunii minţii, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 221.

[4] Patericul, op., cit., p. 317-318.

[5] Ibidem, p. 321.