Iertarea
(Î): Ce este iertarea?
(R): Iertarea este Viaţa Însăşi, Iubirea în lucrare. Pentru aceasta, Domnul Iisus îi cere lui Petru, dincolo de iertarea ocazională, să ierte fără limite, adică să facă din iertare o stare, o trăire permanentă (Matei 18, 20). Iertarea ocazională este esenţială pentru că ne guvernează toate relaţiile: cu noi înşine, cu ceilalţi, cu Dumnezeu, dar ea traduce ceea ce este în adâncul inimii unei fiinţe: „Tot aşa şi Tatăl Meu cel Ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său –; din inimile voastre ”(Matei 18, 35; Marcu 11,25).
A ierta nu este o bună conduită morală, ci intrare în taina dumnezeiască şi împărtăşirea de aceasta împreună cu ceilalţi. Astfel, după Sfânta Evanghelie, comuniunea, adică orice relaţie dintre oameni, este fondată pe iertare. Nici nu poate fi gândită posibilitatea supravieţuirii unui cuplu fără iertarea de zi cu zi. Nu există creştini care să nu fie ispitiţi de neiertare, de judecarea semenului. Iertarea aduce în relaţiile umane Harul Dumnezeiesc şi face din comunitatea umană o icoană a Preasfintei Treimi. Când e vorba de om, iertarea este izvorul vieţii celei noi, duhovniceşti, iar ne-iertarea este ucigătoarea acestei vieţi.
Având astfel o legătură directă cu Izvorul, iertarea este un act creator, ea nu şterge trecutul, ci îl recreează duhovniceşte. Sub acest aspect, iertarea, venind de la Dumnezeu, ne înduhovniceşte. Dar numai experienţa îngăduie înţelegerea acestei taine.
(Î): Poate cineva să simtă afecţiune faţă de vrăjmaş şi să-l ierte?
(R): Mulţi creştini nu fac această lucrare a iertării. Privind mai de aproape, în aceste cazuri, de cele mai multe ori este vorba de o confuzie între a ierta şi a simţi că ierţi din inimă. Este un punct important pentru că, foarte frecvent, iertarea, ca şi rugăciunea şi iubirea, nu e legată de o emoţie oarecare a psihismului nostru! Cum ar putea cineva „să simtă” afecţiune faţă de un vrăjmaş? În felul acesta nimeni n-ar ierta niciodată. Iertarea ţine de voinţa noastră, este o decizie liberă care ne angajează persoana, dar liberă şi faţă de sentimentele mele. Cineva poate să spună „te iert”, fără să simtă nimic. Important este aici actul care se ridică din duhul omului, pe când emoţiile pornesc din psihismul uman. Mai mult, iertarea nu depinde nici de celălalt, de reacţiile lui, de ceea ce va spune sau va face el, eventuala sa respingere sau chiar violenţă. Cel care iartă este responsabil de atitudinea sa personală şi atât. Ceilalţi nu ne aparţin, nu avem niciun drept asupra lor şi nici ceva să le pretindem. Dimpotrivă, iertarea noastră îi va elibera de egocentrismul nostru şi îi va lăsa să existe aşa cum înţeleg ei, fără să ne fie datori cu ceva. Nu aşteptăm nimic de la ei.
Avem exemplu şi pe Sfântul Arhidiacon Ştefan care, „fiind plin de Duhul Sfânt şi privind la Cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Faptele Ap.7,55). „Şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând aceasta a murit” (Faptele Ap. 7,60). Şi Saul s-a făcut părtaş la uciderea lui Ştefan (Faptele Ap. 8,1). Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea şi iertarea Sfântului Apostol Ştefan au avut o importanţă deosebită în convertirea lui Saul, viitorul Apostol Pavel.
(Î): Când iertăm din inimă?
(R): Dacă iertăm prin cuvintele noastre, dar nu uităm şi ne îndreptăţim, înseamnă că nu am iertat din inimă.
„Te-am iertat, dar nu am uitat! Tot eu am dreptate!” Aceasta arată că nu am iertat din inimă. Semnul adevăratei iertări este acela când nu ne mai aducem aminte.
(Î): De câte ori să iertăm?
(R): Pentru că suntem în comuniune şi fiecare este un mic mântuitor, Dumnezeu rânduieşte să ne întâlnim, să lucrăm cu alţi oameni pentru a-i ajuta pe calea mântuirii.
Sfântul Apostol Petru a întrebat: De câte ori să iert, Doamne? De şapte ori? Fiind un apostol foarte râvnitor, considera că de şapte ori este foarte mult. Domnul nostru Iisus Hristos îi spune „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18,22), adică la nesfârşit. Şi pentru a-i arăta că este neputincios în faţa ispitelor, dacă nu-l ajută Harul Dumnezeiesc, îi spune: „Satana a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Iar Eu m-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta” (Luca 22,31).
Şi fiind ispitit, marele Apostol Pavel, care a fost cu Domnul Iisus Hristos timp de trei ani, a săvârşit prin el Dumnezeu minuni mari și a văzut minuni mari, se leapădă de Hristos în faţa unei slujnice (Luca 22, 57).
Dacă nu iertăm ni se împietreşte inima şi nu mai putem să ne smerim, să iubim, nu avem pace.
*
Stareţul Daniil Tudor de la Mănăstirea Rarău nu începea Sfânta Liturghie dacă era cineva certat şi neiertat în Mănăstire. Fiind îmbrăcat în veşminte, mergea şi cerea iertare:
– Frate Ioan, de ce te-ai certat cu fratele Vasile?
– Nu sunt eu de vină, ci fratele Vasile!
– Frate Vasile, de ce te-ai certat cu fratele Ioan?
– Nu sunt eu de vină, ci fratele Ioan! Stareţul Daniil Tudor aşa cum era îmbrăcat cu veşminte făcea metanii în faţa celor doi zicând:
– Din cauza mea v-aţi certat. Iertaţi-mă! Cei doi, văzând acest lucru şi inima fiindu-le smerită de darul dumnezeiesc, cereau iertare din inimă unul de la celălalt şi se împăcau. Apoi zicea:
– Iertaţi-ne, părinte Stareţ.
Stareţul Daniil răspundea:
– Dumnezeu să vă ierte şi iertaţi-mă şi pe mine păcătosul! Şi apoi începea Sfânta Liturghie. Acum merge şi certaţi şi neiertaţi. Negru peste verde, pentru că nu se vede.
Seara, înainte de a adormi soţul, soția și copiii trebuie să ceară iertare unii de la alţii. Câţi însă fac acest lucru?
(Î): De ce trebuie să iertăm?
(R): Omul este creat făptură comunitară. El se află în comuniune cu alţi oameni cu legături ştiute şi neştiute. Creştinul adevărat se află în comuniune cu părinţii, rudele, colegii de muncă, vecinii, dar şi cu Cerul cu Sfinţii, cu Sfinţii Îngeri, cu Maica Domnului şi cu Preasfânta Treime.
Păcatul întrerupe această comuniune, care trebuie să fie legătura dragostei curate. Dar cel care se izolează nu este singur, el se află într-o sferă egoistă şi comunică cu el însuşi şi cu diavolul.
Fiecare creştin trebuie să fie un mic mântuitor. După cum pe el l-a ajutat altcineva (un duhovnic, un creştin) să învieze duhovniceşte, tot astfel şi el trebuie să ajute pe cei cu care rânduieşte Dumnezeu să se întâlnească, să muncească şi să vieţuiască, şi să-i învieze duhovniceşte cu ajutorul Harului Dumnezeiesc. Dar această legătură a dragostei fireşti şi dumnezeieşti care trebuie să existe între creştini este întreruptă prin păcate şi prin neiertare. De aceea spune Domnul nostru Iisus Hristos: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru Cel Ceresc nu va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15). „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5,23-24) pentru că Dumnezeu vrea: ca „toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2,4).
(Î): De ce uneori este foarte greu să iertăm?
(R): Nu poţi ierta pe cel ce te omoară şi te schingiuieşte dacă nu te întăreşte Harul Dumnezeiesc prin rugăciune, smerenie, spovedanie, facerea de bine...
Trebuie să ierţi, chiar dacă ai sau nu ai dreptate. Dreptatea noastră este ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să urmărim pacea şi mai puţin dreptatea. Pacea este de patru ori mai importantă decât dreptatea. De ce au loc numeroase certuri, războaie şi crime? Pentru că fiecare crede că are dreptate. Însă trebuie să urmărim dreptatea lui Dumnezeu.
De multe ori diavolul foloseşte arma neiertări şi atacă pe patimă (mândrie, slavă deşartă, iubire de sine, iubire de arginţi, mânie, invidie, patimi trupeşti…) în adâncul inimii duhovniceşti şi de aceea este foarte greu să iertăm.
El ne întăreşte „în gânduri rele” (Psalm 63,4) şi când ne întâlnim cu respectiva persoană nu putem ierta. De aceea trebuie să apelăm la ajutorul suprafiresc al Harului Dumnezeiesc, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne şi făcând canonul dat de duhovnic ca să putem ierta.
De unde vedem că am iertat din inimă: nu mai ţinem minte pricinile neiertării.
Te-am iertat, dar nu am uitat, tot eu am dreptate. Acesta arată că nu am iertat din inimă. Ce s-ar întâmpla dacă şi Dumnezeu ne-ar ierta astfel? Dumnezeu vrea schimbarea noastră lăuntrică, inima noastră duhovnicească.
(Î): Ce se întâmplă cu cei care nu iartă din inimă?
(R): Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, unii din cei care nu iartă din inimă nu-şi pot da sufletul – se chinuiesc şi nu pot muri. Conştiinţa care este glasul lui Dumnezeu în om îi chinuie să se pocăiască, să ierte din inimă, să se spovedească şi să se împărtăşească.
*
Stareţul Mănăstirii Sihăstria Neamţ, protos. Ioil Gheorghiu, se chinuia de câteva luni de zile şi nu putea să-şi dea sufletul. Dumnezeu i-a descoperit printr-un părinte smerit motivul. Acesta i-a zis:
– Părinte, Sfinţia Voastră nu puteţi muri, pentru că nu aţi iertat din inimă. Părintele a chemat întreaga obşte şi a cerut iertare din inimă la fiecare frate şi părinte şi în scurt timp s-a mutat la viaţa cea veşnică.
*
Dumnezeu îngăduie să ne ispitească diavolul pe patimi, ca să curăţim cu ajutorul lui Dumnezeu şi aceste păcate şi să le stingem.
În rugăciunea „Tatăl nostru” ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6,12).
De multe ori venim să cerem iertare cu duh de mândrie şi nu avem niciun folos, ci dimpotrivă.
Pentru că venim la Biserică să ne spovedim, să ne curăţim de păcate, şi Dumnezeu ne arată şi prin neiertare ce păcate mai avem de curăţit.
Când vrem să cerem iertare, să ne socotim noi cauza răului. Chiar dacă ne-am spovedit, nu ne ducem cu duh de mândrie, ci cu smerenie la cel cu care suntem neiertaţi. Pentru că altfel nu lucrează Harul Dumnezeiesc.
În închisorile comuniste, deţinuţii închişi pentru credinţă, care cu ajutorul lui Dumnezeu au iertat din inimă, au ajuns mari duhovnici[1] şi unii dintre ei sfinţi[2]. Unii dintre ei, deşi au plecat şi s-au format într-o organizaţie antisemită, în închisorile comuniste, prin suferinţe, prigoane înfometare, schingiuiri, şi cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, s-au despătimit, iluminat şi îndumnezeit şi au depăşit doctrina antisemită. Valeriu Gafencu, “sfântul închisorilor”, a dat medicamentul pe care-l primise să se trateze, streptomicina, pastorului protestant evreu, Richard Wurmbrandt, care avea caverne la amândoi plămânii şi acesta s-a vindecat.
Un mare legionar, Dumitru Bordeianu, care a fost închis la Piteşti, timp de 21 de ani, într-un regim de exterminare, ca o concluzie, la sfârşitul vieţii a spus: „Orice ar fi, să nu te lepezi de credinţă, pentru că ceea ce urmează este mult mai greu decât cele câteva ore sau zile de prigoniri şi suferinţe” şi „Să nu urăşti pe nimeni”.
Cei care aparţin unei organizaţii, în timpul ispitelor, vor căuta cu mintea și inima ajutor şi de la camarazi. Însă, adevărata smerenie este atunci când eşti părăsit şi trădat de toţi, de cei mai buni ucenici şi rămâi singur cu Dumnezeu.
În închisoare, Stareţul Daniil Tudor a fost părăsit de toţi şi cei mai iubiţi ucenici, datorită torturilor au depus mărturie împotriva lui.
Dacă sunt bună şi iert?
O mică patroană a întrebat:
(Î): Dacă sunt bună şi iert când sunt furată, nu sunt socotită fraieră?
(R): Pe creştin nu trebuie să-l intereseze ce spun oamenii. Oamenii păcătoşi vor să ne facă precum sunt ei. Pe creştin trebuie să-i intereseze ce spune Dumnezeu, ca să se mântuiască. Din iubire de sine ne interesează ce părere avem despre noi înşine şi ce părere au oamenii despre noi. Dar ca să avem pace şi să ne mântuim, va trebui să ne intereseze ce spune şi ce vrea Dumnezeu de la noi.
(Î): I-am mărit salariul vânzătoarei, am stat de vorbă cu ea, i-am dat cadouri de sărbători, zile libere, dar tot mă fură. Ce să fac?
(R): În acest caz o ierţi, cu condiţia îndreptării. Alcoolicului nu-i îngăduim să se îmbete şi îi mai dăm şi băutură. Foarte important este să te rogi lui Dumnezeu să-ţi descopere ce să faci cu vânzătoarea.
Penitenţa
(Î): Trebuie să iertăm pe violatori, criminali, hoţi, pedofili... ?
(R): Când este vorba de criminali, violatori, pedofili, hoţi, nu se pune problema iertării creştine, ci a penitenţei. De aceea închisoarea se mai numeşte Penitenciar. Condamnatul este privat de libertate şi face penitenţă pentru păcatele mari săvârşite.
În Penitenciare s-au construit, după anul 1989, Paraclise şi Biserici, unde condamnaţii pot să participe la Slujbele religioase, să se spovedească, să se împărtăşească şi să-şi schimbe viaţa. Un preot de la Penitenciar a spus:
– Părinte din experienţa pe care o am,15 % dintre deţinuţi devin credincioşi şi, la eliberare, îşi schimbă viaţa. Iar un deţinut a spus:
– În închisoare L-am cunoscut pe Dumnezeu.
Texte din cartea: Virtutea iertării creștine, pr. Daniel de la Rarău, Editura Panaghia 2017
[1] Ierom. Adrian Făgeţean, Arhim. Arsenie Papacioc, Arhim. Iustin Pârvu...
[2] Ieroschim. Daniil Tudor, Valeriu Gafencu...