Creșterea și educația copiilor
Educația copiilor
Naşterea de copii
(Î): Care este cea mai mare datorie a celor doi soţi care se unesc prin Sfânta Taină a cununiei?
(R): Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură, precum şi Sfinţii Părinţi, arată pe copii ca fiind un dar al lui Dumnezeu (Facerea 20, 17-18; 25, 21; 29, 33; 30, 6, 33, 5; 48, 8-9; Luca 1, 7). Iar naşterea de copii este o binecuvântare şi rânduială dumnezeiască dată de Dumnezeu omului încă din Rai, prin porunca: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi...” (Facerea 1, 28). Prin naşterea de copii se înnoieşte neamul omenesc şi se menţine viaţa pe pământ. Aşadar, naşterea de copii este cea mai mare datorie a celor doi soţi care se unesc prin Sfânta Taină a Cununiei. Naşterea de copii formează cea mai mare bucurie şi adevărata temelie a familiei; ea consolidează şi desăvârşeşte căsnicia şi este izvor de sănătate. Pentru aceea Dumnezeu binecuvântează pe primul om, Adam, şi îi face femeie, pe Eva, ca să nască copii.
După izgonirea lui Adam şi a Evei din Rai, naşterea de copii devine, pe lângă binecuvântare, şi canon de ispăşire a păcatelor părinţilor. Naşterea de copii ajută mult la mântuirea părinţilor, cum spune Sfântul Apostol Pavel, că femeia se va mântui prin naştere de fii (I Timotei 2, 15).
În Vechiul Testament, cei ce nu aveau copii erau socotiţi lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu. De aceea se rugau ziua şi noaptea să le dăruiască Dumnezeu copii. La fel glăsuiesc toţi Sfinţii Părinţi. Ei se rugau pentru cei ce nu aveau copii sau nu puteau naşte, să le dea Dumnezeu copii buni şi sănătoşi, iar pe cei bolnavi să-i vindece. Pe cei care nu voiau să aibă copii îi sfătuiau, cum spune şi Sfântul Apostol Pavel, că mai bine să nu se căsătorească sau să trăiască în înfrânare (curăţenie), cu învoirea ambilor soţi, decât să-şi ucidă copiii.
(Î): Ce se întâmplă cu cei care se căsătoresc doar să-şi împlinească poftele trupeşti?
(R): Mântuitorul nostru Iisus Hristos aseamănă pe cei ce se căsătoresc numai pentru păcat, sau de ochii lumii, sau pentru avere, cu smochinul blestemat care nu voia să aducă nicio roadă pământ. Pentru că naşterea de copii nu este numai o datorie socială, firească, ci este mai întâi o poruncă dumnezeiască, care contribuie foarte mult la mântuirea părinţilor. Soţii care nu vor să nască copii, care avortează sau practică păcatul pazei, sunt certaţi de Dumnezeu cu boli de tot felul, cu necazuri în viaţă, cu grea mustrare de conştiinţă, iar dincolo, cu osândă veşnică.
(Î): Dar părinţii care idolatrizează copiii?
(R): Sfântul Paisie Aghioritul spune despre aceştia: „Astăzi este un privilegiu ca cineva să aibă copii. Când copiii cresc, atunci societatea îi răpeşte. Părinţii îşi idolatrizează copiii. Îşi petrec toată viaţa în jurul lor şi se identifică cu aceştia. Aceasta este o greşeală. Bărbatul se însoţeşte cu femeia care îi este ajutor, pentru ca amândoi să reuşească desăvârşirea lor. Copiii sunt darurile lui Dumnezeu şi, de multe ori, odată cu copiii, se naşte şi angoasa şi mintea se depărtează de la Dumnezeu. Însăşi firea va conduce familia pentru a nu avea mulţi copii. Vor fi extenuaţi şi nu vor mai putea naşte mulţi copii. Când Dumnezeu le dăruieşte copii, părinţii trebuie să-L slăvească pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu dăruieşte copii, trebuie să se liniştească, să nu se tulbure din cauza aceasta“.
Părinţii nu trebuie să planifice naşterea copiilor
Sunt mame care nu nasc câţi copii le dăruieşte Dumnezeu pentru că, spun ele, nu pot să le poarte de grijă. Într-adevăr, este imposibil în ziua de astăzi să porţi de grijă la 10-15 copii. Dar părinţii credincioşi îi duc la Biserică în fiecare Duminică şi sărbători, îi educă creştineşte, îi spovedesc şi îi împărtăşesc şi Dumnezeu le poartă de grijă.
Copiii sunt cel mai minunat dar pe care Dumnezeu îl face familiei. Aceştia, prin darurile lor, prin dragostea lor curată şi nevinovată, întăresc dragostea dintre soţi. Copilul este dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, dar multe familii refuză să-l primească, recurgând la avorturi îl aruncă la canal prin avorturi. Sufletul copilului avortat se află în inima duhovnicească a mamei şi strigă la Dumnezeu pentru îndoitul omor al sufletului şi al trupului. Femeile care au făcut avorturi, sunt nişte femei chinuite.
Prin păcate, dragostea firească, dintre soţ şi soţie se perverteşte, iar copiii bine educaţi, prin dragostea lor curată aduc bucurie şi dau putere părinţilor.
Dumnezeu ştie de câtă dragoste au nevoie părinţii în inimile lor duhovniceşti şi le dăruieşte atâţia copii câţi au nevoie să fie fericiţi şi să se mântuiască. Lipsa dragostei, inima duhovnicească mică, împietrită şi egoistă sunt cele care determină soţia să facă avorturi, şi nu condiţiile materiale. Părinţii refuză acest minunat dar Dumnezeiesc, pentru că inima lor duhovnicească este plină de iubire de sine şi nu mai încape altcineva. Mai întâi studiile, averea, casa, maşina, situaţia socială şi astfel se umple inima de duh lumesc şi de păcate şi nu mai au loc copiii.
Primul copil, cel întâi născut, este al lui Dumnezeu. Dumnezeu alege din fiecare familie pe cineva care să se jertfească pentru mântuirea neamului, atât pentru cei mutaţi la viaţa cea veşnică, cât şi pentru cei aflaţi în viaţă. În familiile care au un singur copil, acesta se poate călugări, sau poate muri, dar dacă sunt mai mulţi, mai rămân în familie pentru că e o rânduială a lui Dumnezeu. Părinţii trebuie să se pregătească sufleteşte pentru venirea pe lume a unei noi persoane. Nu e proprietatea lor, nu e bunul lor cu care să facă ce vor, nu este obiectul asupra căruia să-şi refuleze toate neîmplinirile lor. Aceasta este o mare problemă. Copilul, de mic ştie să lupte pentru sine. Bătălia lui este să-l iei în seamă ca atare, ca persoană, să vorbeşti cu el şi să-l educi ca atare. Să nu-l manipulezi. Ajută foarte mult şi cuplul, pentru că este o tensiune în doi spre al treilea, copilul fiind şi expresia unirii lor. Se unesc amândoi într-un cunoscut. Atunci când părinţii se ceartă, copiii, care îi iubesc pe amândoi părinţi, suferă.
Din păcate, se nasc foarte puţini copii acum. Este şi contextul social mai greu, pentru că mamele merg la serviciu. Cei mai mulţi se mândresc cu un copil, alţii cu doi copii, chiar se cred importanţi. Unii, care sunt necredincioşi, spun că nu fac mai mulţi copii, pentru că nu pot avea grijă de ei, nu le pot asigura condiţiile materiale necesare. Aceasta, pentru că nu cred în Dumnezeu, Care poartă grijă de fiecare copil, Care dă fiecăruia darurile necesare pentru a trăi şi a se mântui. Fiecare familie ar trebui să aibă cel puţin 3-4 copii, pentru a fi şi un echilibru între copii. Apoi avem şi o datorie faţă de perpetuarea speciei umane, pentru că noi am primit în dar existenţa şi suntem chemaţi să procreem.
Dar toate se rânduiesc, pentru cei credincioşi, de la Dumnezeu, dacă omul îşi conştientizează locul, chemarea, darurile, poziţia lui în lume şi vocaţia lui înspre Dumnezeu, înspre oameni şi înspre lumea întreagă.
Copii buni şi sănătoşi
(Î): Ce trebuie să facă soţii ca să aibă copii buni şi sănătoşi?
(R): Pentru naşterea, creşterea şi educaţia copiilor creştin ortodoxă trebuie avut mare grijă înainte de căsătorie. Alegerea persoanei potrivite pentru însoţirea creştină trebuie să se facă cu binecuvântarea duhovnicului, prin canon de rugăciune şi ispitire. Soţii trebuie să înceapă cu zel viaţa lor creştină şi prin rugăciune să-i lumineze Dumnezeu pe prunci care se vor naşte, ca să devină copiii Lui.
Pentru a zămisli copii, părinţii trebuie să ceară binecuvântarea şi sfatul duhovnicului, să se roage lui Dumnezeu, Maicii Domnului, Sfântului Ierarh Nicolae, Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, să postească, să se spovedească şi să se împărtăşească.
Părinţii, care doresc să aibă copii buni, înţelepţi şi sănătoşi, trebuie ei să fie mai întâi buni, credincioşi, ascultători de Biserică şi plini de frica lui Dumnezeu. Căci copiii sunt de fapt "copii" ale părinţilor lor. Ce văd şi ce aud în casă de la părinţi aceea fac. Mama care se roagă în vremea sarcinii şi în vremea naşterii, împreună cu naşterea trupească, dă şi naştere duhovnicească, adică naşte şi o existenţă duhovnicească pentru veşnicie. În Rusia existau mulţi atei, însă cei mai mari atei erau copiii de preoţi.Trebuie să ne îngrijim de copiii noştri să crească astfel, încât să nu simtă vieţuirea ortodoxă ca fiind grea şi înlănţuitoare”.
Educaţia copiilor începe chiar din clipa zămislirii. Pentru a avea copii înţelepţi şi credincioşi, părinţii trebuie să se roage mult, să meargă regulat la biserică, să postească sfintele posturi, să se spovedească adesea, să ţină curăţenie în zilele rânduite, să facă milostenie, să fie blânzi, smeriţi şi plini de dumnezeiasca dragoste pentru toţi. Soţii sunt datori să se înfrâneze în sărbători şi în posturi şi să nu facă niciun fel de meşteşug diavolesc spre a nu avea copii. Cel mai greu păcat al celor căsătoriţi este avortul, adică uciderea de copii. S-a constatat că în multe cazuri copiii zămisliţi în zile de sărbători, şi în posturi, în stare de beţie sau după avorturi, de obicei, se nasc bolnavi, sunt debili, îndrăciţi şi uneori chiar infirmi. La fel şi cei ce practică paza, nu se pot împărtăşi doi ani cu Sfintele Taine şi uneori se îmbolnăvesc de nervi, ca o pedeapsă a Dreptului Judecător.
(Î): Soția însărcinată poate avea legături sexuale cu soţul?
(R): Sfântul Paisie Aghioritul le învaţă: „Când femeia rămâne însărcinată, atunci cel mai bine este să înceteze imediat relaţiile sexuale sau, dacă nu pot, să le reducă foarte mult. Dar măcar din luna a şasea trebuie să înceteze a mai avea relaţii sexuale, pentru că, în afară de pericolul de a păţi copilul ceva, are loc şi o vătămare duhovnicească.
Vezi că embrionul participă silit la plăcerea pe care o simte mama lui şi încă din burta ei dobândeşte patima. Există prunci care sug şi… se aprind trupeşte! Există tineri, de optsprezece-douăzeci de ani, care sunt ispitiţi de trupul lor. Cui se datorează această diferenţă? Stării duhovniceşti a părinţilor lor. Este moştenirea duhovnicească. Părinţii nu le lasă copiilor lor doar case, ogoare, ci lasă moştenire şi patimile sau virtuţile lor.
Educaţia copiilor începe din ziua căsătoriei. Soţii trebuie să trăiască cu credinţă, cu nădejde, cu rugăciune, cu frica lui Dumnezeu. Atunci când mama este însărcinată şi se roagă, copilul simte lucrarea rugăciunii. Când soţia rămâne însărcinată, nu trebuie ca părinţii să se tulbure. Atunci când mama naşte, ei trebuie să se roage. Trebuie să se roage şi când au copilul mic în braţe. Tot ceea ce face mama trebuie să facă cu rugăciune. Să-l închine pe copil atunci când doarme, să se roage atunci când îl alăptează, când îi dă mâncare“.
„Dacă astăzi mulţi copii au porniri dure, aceasta se datorează faptului că nu sunt alăptaţi de mamă. Când o femeie l-a întrebat pe duhovnic dacă trebuie să alăpteze copilul sau să-l hrănească cu lapte de vacă, părintele i-a răspuns: «Cine a născut copilul: tu sau vaca?»”.
(Î): Care trebuie să fie scopul educaţiei copiilor?
(R): „Scopul educaţiei copiilor este ca să dobândească dragoste personală de Hristos şi de Maica Domnului. Nu trebuie să-i educăm să devină doar oameni buni. De asemenea, trebuie să-i ajutăm să rămână în Biserica Ortodoxă, şi nu doar să nu păcătuiască. Faptul că rămân ortodocşi este foarte important şi poate să fie cauza mântuirii, chiar dacă au făcut unele greşeli în viaţa lor. Copiii trebuie să se inspire din dragostea noastră către Dumnezeu, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri, Sfinţii şi înaintaşii noştri cei drept credincioşi“.
Există copii care au moştenire duhovnicească bogată de la părinţi. Copii cu multe virtuţi. Aceşti copii, dacă adaugă şi truda lor, şi nevoinţele lor, pot ajunge pe culmi duhovniceşti, fiindcă au pornit deja de pe înălţimi duhovniceşti. De aceea Maica Domnului a fost atât de curată. Nici măcar un cuget păcătos nu s-a apropiat de ea. Rădăcina ei este sfântă. Părinţii ei, Ioachim şi Ana erau oameni sfinţi şi chiar conceperea Maicii Domnului s-a făcut prin minune dumnezeiască și a fost fără plăcere trupească”.
După naştere, părinţii sunt datori să se ocupe mai mult decât orice de educarea şi buna creştere a copiilor. Mai întâi să caute naşi credincioşi copiilor lor. Apoi să-şi ducă regulat copiii la biserică, să-i împărtăşească cu Sfintele Taine în fiecare lună, să-i înveţe de mici rugăciuni şi lucruri bune, să nu-i smintească cu cuvintele şi faptele lor, căci sminteala pe care o fac părinţii copiilor lor este un păcat greu în faţa lui Dumnezeu, cu urmări cumplite în viaţa copiilor. Cei mai mulţi copii ajung răi în viaţă, datorită păcatelor pe care le-au deprins de la părinţii lor din copilărie. De asemenea, copiii trebuie să fie învăţaţi, atât de părinţi şi naşi, cât mai ales de preotul duhovnic, frica de Dumnezeu, dreapta credinţă, omenia, mila, smerenia, ascultarea şi cunoştinţa Sfintei Scripturi. Trebuie să fie deprinşi de mici cu postul, cu rugăciunea regulată, cu spovedania, cu milă şi respect faţă de cei lipsiţi şi faţă de toţi oamenii. Rugăciunea, citirea cărţilor bune, ascultarea şi respectul faţă de părinţi, frica de Dumnezeu şi exemplul personal dat de tată şi de mamă sunt cele mai sigure căi şi mijloace de educare şi creştere creştină a copiilor.
„Copiii nu trebuie născuţi şi crescuţi pentru societate, ci pentru Împărăţia Cerului, fiind astfel utili şi pentru societate. Mulţi copii sunt crescuţi astăzi pentru Iad”, spune Sfântul Paisie Aghioritul.
Când copiii sunt mici, trebuie să li se impună reguli în casă care, pe măsură ce cresc, trebuie micşorate încet, încet şi retrase, pentru că trebuie dată libertate copiilor. Părinţii trebuie să le dea şi daruri. Copiii, până când vor înţelege scopul vieţuirii creştine, se pot simţi oarecum plictisiţi, dar cel mai important lucru este ca ei să nu devină atei. Ateismul e chiar mai rău decât păcatul trupesc al desfrânării.
Părinţii nu trebuie să-i cicălească mult pe copiii lor în legătură cu slujbele religioase şi cu predicile. De asemenea, copiii trebuie să înveţe cum să trăiască într-o societate cu oameni diferiţi ca etnie, meserii şi credinţe.
Când copiii cresc mari, este necesar să le fie dată în mod corespunzător libertatea, să fie lăsaţi să păşească fiecare pe drumul lui, după darurile primite de la Dumnezeu. Să nu se folosească cuvântul «interzis» sau «nu», chiar şi ca termen de educaţie. Nu are atât de multă importanţă cum ne comportăm în problemele secundare, dacă ei Îl iubesc pe Hristos. Ca să-L iubească pe Hristos, nu trebuie să le vorbim psihologic sau teologic, într-un mod rigid, ci să ne rugăm cu smerenie, mai profund, în inimile noastre. Atunci când părinţii au în inima lor Harul lui Dumnezeu, copiii simt aceasta“.
„Acasă trebuie să existe un dialog deschis. De asemenea trebuie să se menţină o atmosferă de rugăciune, şi nu doar de discuţie. Trebuie să-i formăm pe copiii noştri creştineşte după chipul lui Hristos”.
„Este bine să aibă prietenii cu alţi copii, cu alţi tineri, deoarece astfel înţeleg că legăturile cu celălalt sex nu se limitează doar la nivelul trupesc, aşa cum se vede în unele căsătorii”.
Astăzi se obişnuieşte cunoaşterea personală. Şi nu are importanţă cum se face această cunoaştere, prin ce metode de întâlnire sau de discuţie, ci ca aceea ce se face, să se facă cu rugăciune“.
„Dacă în ziua de astăzi vrem să trăiască creştineşte copiii noştri în oraşele mari contemporane, aşa cum am trăit noi în trecut, îi înnebunim. Există copii care, când sunt mici, par buni, dar când cresc, înnebunesc”.
(Î): Trebuiesc împărtăşiţi pruncii cu Sfintele Taine?
(R): Pruncii trebuiesc împărtăşiţi cu Sfintele Taine, şi să trăiască într-o atmosferă de rugăciune în casă. Atmosfera casei trebuie să fie o atmosferă de rugăciune. Iar părinţii trebuie să însufleţească copiii în dragostea lor faţă de Hristos şi faţă de Maica Domnului.
Este mai bine să nu se împărtăşească copiii cu Trupul şi Sângele lui Hristos decât să se împărtăşească cu forţa, fără să vrea.
(Î): Libertatea are un rol important în educaţia copiilor?
(R): Libertate nu înseamnă «Fac orice vreau!», ci «Fac orice vreau în anumite limite, în rânduială, astfel ca libertatea mea să nu afecteze libertatea celuilalt şi să fac voia lui Dumnezeu». Adică, să discutăm cu copiii, să nu ne arătăm miraţi sau înspăimântaţi de ceva rău făcut de ei şi, în probleme secundare, să-i lăsăm chiar să lucreze singuri, după voinţa lor. Dacă un copil vrea să meargă la o petrecere, să-i spunem: «Roagă-te şi să faci cum te luminează Dumnezeu!», şi să adăugăm: «Eu nu te voi reţine, dacă mergi la petrecere după rugăciune». Astfel, le dezvoltăm responsabilitatea în legătura lor cu Hristos, îi învăţăm să se roage lui Dumnezeu pentru orice faptă a lor”.
„Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea inspiraţie şi însufleţire. Dumnezeu luminează pe toţi oamenii, mai ales pe mame, le dă inspiraţie. Numai aşa putem să-i creştem pe copii, să-i educăm”.
Nu trebuie făcută o educaţie cu exemple negative: „Dacă nu înveţi vei ajunge gunoier”. Ci, „Dacă înveţi bine vei ajunge un doctor bun, care o să vindeci cu ajutorul Harului Dumnezeiesc şi ştiinţa medicală pe cei bolnavi”.
(Î): Ce influenţă au televizorul şi internetul asupra copiilor?
(R): În zilele noastre, copiii petrec foarte mult timp în faţa televizorului şi a internetului, ceea ce le este dăunător şi psihic, şi fizic. Este de preferat să iasă copiii afară din casă, să alerge, să se joace, decât să rămână în casă şi să se uite doar la televizor şi internet“.
Nelegiuirile părinţilor nenorocesc copiii
(Î): Păcatele săvârşite de părinţi se răsfrâng asupra copiilor?
(R): Fărădelegile, păcatele şi mârşăviile săvârşite de părinţi cad asupra copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor. Sunt oameni care gândesc greşit zicând „după mine potopul”. Adică să mă distrez cât mai bine şi nu mai contează ce urmează după mine.
Judecata lui Dumnezeu este însă diferită de a noastră! Fiecare părinte este răspunzător de fericirea sau nefericirea copiilor şi a descendenţilor până la al treilea şi al patrulea neam. „Dumnezeu a rânduit ca, în fiecare familie cu adevărat creştină, să existe o viaţă morală exemplară în ceea ce priveşte comportarea părinţilor faţă de copii, să vorbească frumos, decent, să-i crească într-un climat sfânt, conformându-se principiilor creştine, astfel încât părinţii să constituie un exemplu moral demn de urmat pentru copiii lor”.
„Dar în momentul în care părinţii calcă cele 10 porunci (Decalogul) din Vechiul Testament şi „Fericirile” din Noul Testament, adică devin atei, slujesc idolilor veacului acestuia, nu respectă Duminica, necinstesc şi ei pe părinţii lor, săvârşesc crime, fac avorturi, cad în păcatul desfrânării, fură, jefuiesc şi înşeală pe alţii, mărturisesc strâmb asupra aproapelui, distrug bunurile semenilor şi, mai ales, dacă nu vor fi smeriţi, dacă nu-şi vor ierta păcatele, dacă nu vor fi blânzi, însetaţi de dreptate, milostivi, curaţi cu inima, făcători de pace, dacă nu vor avea răbdare în suferinţe şi prigoniri pentru numele Domnului Iisus Hristos, deci în clipa în care părinţii nu vor respecta aceste porunci şi recomandări sfinte, îşi atrag osânda asupra lor şi a urmaşilor lor”.
(Î): Ce ne spune Dumnezeu prin Sfânta Scriptură despre pedepsele care vin pentru păcatele părinţilor asupra copiilor?
(R): Iată ce ne spune Sfânta Scriptură despre pedepsele care vin pentru păcatele părinţilor asupra copiilor:
Dumnezeu când dă Sfântului Proroc Moise Decalogul spune: „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Ieşirea 20, 5-6). Aceste cuvinte le-a rostit Dumnezeu şi a doua oară, când a dat alte Table ale Legii lui Moise (Ieşirea 34, 7).
Celor care nu cred că îşi pot distruge urmaşii prin păcatele care le fac, le amintim şi cuvintele lui Dumnezeu rostite prin Sfântul Proroc Naum: „Domnul este îndelung răbdător şi mult-milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă...” (Naum 1, 3), iar această pedeapsă poate merge până la stârpirea urmaşilor: „Pregătiţi măcelul feciorilor, din pricina fărădelegilor părinţilor lor...” (Isaia 14, 21). Prorocul Ieremia se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu zicând: „Tu arăţi milă la mii şi pedepseşti fărădelegile părinţilor în sânul copiilor lor după ei” (Ieremia 32, 18). Şi pentru ca să arate că şi el suferă din cauza celor de dinaintea lui, afirmă amărât: „Părinţii noştri au greşit şi nu mai sunt, dar noi purtăm fărădelegile lor” (Plângerile 5, 7). Generaţiile umane sunt solidare între ele, fiecare om răspunde, întru-un fel, şi pentru faptele celorlalţi.
Desfrânarea este unul dintre păcatele care fac ravagii, cu urmări grave asupra urmaşilor. Din Sfânta Scriptură aflăm următoarele: „Fiii desfrânaţilor nu vor avea desăvârşire şi sămânţa ieşită din patul nelegiuit se va stinge. Că deşi vor avea viaţă lungă, nu vor fi de nicio treabă şi bătrâneţile lor, la urmă de tot, vor fi fără cinste” (Înţelepciunea lui Solomon 3, 16-17).
Domnul nostru Iisus Hristos ne arată că urmaşii pot suferi din cauza fărădelegilor părinţilor. Atunci când Mântuitorul vindecă pe orbul din naştere, evreii Îl întreabă: „Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 2-3).
(Î): Daţi-ne câteva exemple.
(R): Iată câteva din pedepsele care s-au răsfrânt asupra copiilor din cauza părinţilor nelegiuiţi!
Regele Saul L-a supărat pe Dumnezeu, deoarece a călcat poruncile Lui (I Regi 15, 10), şi de aceea fiii lui au pierit (I Regi 31, 2); regele Ieroboam a întrecut în răutate pe toţi cei dinaintea lui (III Regi 14, 9) şi de aceea fiii lui au murit din pricina fărădelegilor tatălui lor (III Regi 14, 10-11); regele Baeşa, urmaşul lui Ieroboam „a săvârşit fapte rele înaintea ochilor Domnului” (III Regi 15, 34), şi iată că din această cauză toţi fiii lui au murit groaznic (III Regi 16, 3); Ioram, fiul lui Iosafat, ajungând rege, şi-a ucis toţi fraţii lui şi mii de căpeteni din Israel (II Paralip. 21, 4) şi de aceea toţi fiii şi urmaşii lui au fost ucişi din pricina păcatelor tatălui lor (II Paralip. 21, 13-14) etc.
Dacă totuşi, unii duc o viaţă curată, sfântă, ei nu sunt scutiţi de săgeţile aprinse venite de la înaintaşii lor şi de aceea fiecare părinte este răspunzător de soarta urmaşilor lui. De aceea poetul latin Horaţiu afirmă oarecum cu întristare: „Voi ispăşi nevinovat păcatele strămoşilor”.
(Î): Cum trebuie să ne comportăm ca să nu punem în pericol soarta urmaşilor noştri?
(R): Trebuie să respectăm cu stricteţe poruncile dumnezeieşti, ferindu-ne de a greşi faţă de Dumnezeu, oricât de puţin, deoarece greşelile mărunte vestesc întotdeauna păcatul mare.
Datorită păcatelor noastre, în aceste vremuri, soarta urmaşilor noştri este în pericol! Dacă nu ne pocăim şi nu ne întoarcem la Dumnezeu, cei care urmează după noi se vor stinge degrabă! Dumnezeu ne avertizează prin gura Prorocului Osea: „Că nu mai este credinţă, nici iubire, nici cunoaştere de Dumnezeu în ţară. Toţi jură strâmb, mint, ucid, fură şi sunt desfrânaţi; săvârşesc fapte silnice, iar sângele vărsat curge peste sânge.... Poporul Meu va pieri, pentru că nu mai cunoaşte pe Domnul...” (Osea 4, 2-3 6) şi mai departe spune: „voi pedepsi purtarea lui, iar faptele lui le voi întoarce împotriva lui: Vor mânca, dar nu se vor sătura. Când se vor desfrâna, nu se vor înmulţi, că au părăsit pe Domnul” (Osea 4, 9-10).
Educaţia creştină ortodoxă a copiilor
De ce trebuie să facem educaţia creştin-ortodoxă a copiilor noştri? Sunt părinţi care spun că ar trebui lăsaţi copiii să aleagă la vârsta maturităţii în legătură cu educaţia lor religioasă. Însă educaţia primită de copil în primii ani de viaţă are un rol important pentru evoluţia lui ulterioară, deoarece copiii cresc în duhul credinţei şi al faptelor părinţilor. Copiii trăiesc şi cresc într-o familie şi vrând-nevrând ei sunt influenţaţi şi îşi însuşesc cultura şi tradiţia în care vieţuiesc. Fiecare om se naşte în cultura unui neam şi într-o cultură familială şi în timp ei simt acest lucru. De aceea trebuie să le fie descoperite valorile în care trăiesc părinţii. Nu putem ascunde copiilor valorile în care trăim. Dimpotrivă, atâta timp cât credem în ele, ştim că ele ne sunt de folos şi le împărtăşim copiilor noştri. Această educaţie trebuie făcută în special prin exemplul pe care îl arată părinţii copiilor, printr-un exemplu de viaţă creştin-ortodoxă.
Iar când ne preocupă această educaţie în raport cu credinţa, trebuie s-o facem într-un mod foarte firesc, într-un mod liber faţă de cei din jurul nostru şi faţă de copiii noştri. Apoi, trebuie să conştientizăm un lucru foarte important că Europa modernă a fost fundamentată şi clădită pe principii creştine. Dacă s-ar elimina din Europa toate valorile creştine, am avea o cultură, o literatură şi o artă păgâne. Deci fiind conştienţi de acest lucru, trebuie să facem din educaţia religioasă a copiilor un act de cult şi de cultură în acelaşi timp.
Sunt părinţi care spun că sunt mai raţionali în raport cu credinţa. Dar dacă îi întrebi dacă au găsit ceva iraţional în creştinism nu pot arăta. Mai mult decât atât, în creaţia dumnezeiască se găsesc raţiunile divine. Fizica cuantică a definit, în ultimul timp, materia drept concentrare de energie şi informaţie. Încet, încet, omenirea începe să cunoască care este rolul lui Dumnezeu în toată creaţia Sa şi de aceea educaţia copiilor trebuie să fie un act de cult şi de cultură.
Copiii trebuie învăţaţi să-şi exprime credinţa prin rugăciune, prin atitudini corecte şi frumoase faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu, pentru că cine iubeşte pe semeni iubeşte şi pe Dumnezeu. Exemplul cel mai bun de educaţie şi comportament ni-l oferă sfinţii.
Apoi, din punct de vedere cultural, copiii trebuie să cunoască, învăţătura de credinţă ortodoxă, să citească vieţile sfinţilor pentru copii, lucrarea lui Dumnezeu în lume şi în istorie, Pilde creştine... Astfel se va aprinde dorul de cunoaştere în ei şi atunci îl vor căuta pe Dumnezeu.
„Crede şi nu cerceta”! A fost o stupiditate pusă de cei necredincioşi pe seama Sfintei Scripturi. Este totalmente greşit. Dimpotrivă, Dumnezeu ne invită la cunoaştere: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3).
Educaţia creştină a copiilor trebuie făcută treptat şi dacă la aceasta subscrie şi educaţia din şcoală este un lucru benefic.
Educaţia creştină a copilului începe din pântecele mamei pentru că mama transmite toate trăirile, credinţele, emoţiile, şi stările embrionului. Avem exemplu elocvent pe Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, care o recunoaşte pe Maica Domnului (Luca 1,43), deci ea devine prorociţă, iar pruncul (Sfântul Ioan Botezătorul) a săltat de bucurie în pântecele lui (Luca 1,44), auzind conversaţia dintre Elisabeta-mama lui şi Maica Domnului. Deci el l-a cunoscut pe Domnul Iisus Hristos, Care se afla întrupat de o lună de zile în pântecele Maicii Sale - Preasfânta Fecioară Maria.
Dacă mama se liniştea în timpul sarcinii ascultând muzică bisericească sau participa la slujbele bisericeşti, la fel se vor linişti şi pruncii ei când vor asculta muzică bisericească.
O femeie care a văzut un prunc în braţele mamei lui stând liniştit toată Sfânta Liturghie în faţa icoanei Maicii Domului Axioniţa a întrebat pe duhovnic:
– Părinte, ce vede copilul acesta din braţele mamei sale când priveşte la Icoana Maicii Domnului, de stă neclintit toată Sfânta Liturghie şi este aşa de paşnic şi liniştit?
– Doamnă, a răspuns duhovnicul, nu ştiu ce vede, dar este foarte clar că vede ce nu văd eu. El vede dincolo.
În mod sigur că aceste lucruri încep din pântecele mamei. Din Părinţi Sfinţi se nasc oameni sfinţi iar din părinţi păcătoşi se nasc copii cu înclinații păcătoase.
O fetiţă de 2 ani a răcit şi a fost dusă la spital. Când şi-a revenit, a început să se închine şi să spună:
– Maica Domnului! Maica Domnului!
Ea cerea ajutor Maicii Domnului. Doctorul s-a speriat şi a zis asistentei:
– Adu repede Barbital, că delirează fetiţa!
Mama copilei a spus:
– Nu delirează. O strigă pe Maica Domnului ca s-o ajute. Lăsaţi-o în pace!
Şi după puţin timp şi-a revenit copila.
(Î): Cum trebuie să vorbim copiilor când greşesc?
(R):Trebuie să ţinem cont şi de vârsta lor. Există o vorbă: „Decât o mie de oameni aduşi cu biciul la Biserică, mai bine zece oameni aduşi de dragul Raiului”. Copiilor trebuie să le descoperim chipul blând şi iubitor al Domnului Iisus, a Maicii Domnului, a Sfinţilor, Bunătatea Dumnezeiască. Copilul mic nu poate greşi atât de grav încât să fie ameninţat şi speriat cu chinurile iadului, cu flăcările iadului. Acestea au fost greşeli făcute în Evul Mediu, mai ales în şcolile catolice, care mergeau pe principiul acesta al înfricoşărilor şi al bătăilor. Mulţi dintre copiii care au fost educaţi astfel, când au crescut mari, nu au mai vrut să audă de Dumnezeu, de Rai şi de Iad.
Mai degrabă să le vorbim copiilor despre dragostea lui Dumnezeu, despre frumuseţile Raiului, cât de bun este Dumnezeu, cât de bună este Maica Domnului, cât de buni sunt Sfinţii şi Sfinţii Îngeri, îndeosebi Sfântul Înger Păzitor, cu cei ce sunt credincioşi şi buni. Educându-l astfel, copilul va vrea să fie şi el bun şi va dori să urmeze Sfinţilor. În acest fel va fi cucerit de dragostea lui Dumnezeu pentru totdeauna. El nu se va mai despărţi de Dumnezeu. Iar rătăcirile ulterioare se vor termina cu revenirea lui la credinţă, asemenea fiului risipitor.
Atunci când copilul greşeşte, putem să-i spunem că l-a supărat pe Dumnezeu, că iată Domnul Iisus a fost răstignit pentru păcatele noastre şi noi continuăm să-L supărăm.
Când copilul este mai mare şi conştientizează, putem să-i spunem şi despre consecinţele faptelor rele. Pentru că prima care ne avertizează şi ne sancţionează, este însăşi viaţa noastră, conştiinţa noastră.
(Î): Care ar trebui să fie rolul bunicilor în educaţia copiilor?
(R): Bunicii strică, de regulă, educaţia copiilor pentru că sunt mai toleranţi, mai îngăduitori. Însă, bunicii trebuie să le transmită copiilor această lecţie a bătrânului frumos. Să ne aducem aminte de bunicii şi de bunicile noastre şi de cele din satul nostru pe care le vedeam la Biserică. După ce îi miruia preotul, copiii treceau pe la bunicile care stăteau în biserică şi le sărutau mâna. Şi ele îi sărutau pe cap şi îi mângâiau cu mâna lor blândă şi caldă de bunică trecută prin atâtea. Bunicii nu trebuie să coboare ştacheta educaţiei, ci să-i susţină pe părinţi. Este foarte greşit ca ei să preia rolul părinţilor, deoarece rolul părinţilor în educaţia copiilor este fundamental. Sobrietatea şi seriozitatea cu care abordează bunicii actul religios, actul credinţei este fundamental în educaţia copiilor. Adică rugăciunea, liniştea acea pe care o au cei înaintaţi în vârstă şi despătimiţi, sobrietatea, seriozitatea şi consecvenţa lor.
Un alt aspect fundamental legat de educaţia copilului este împărtăşirea lor în fiecare duminică şi sărbătoare. Este bine să împărtăşim copiii la fiecare Sfântă Liturghie. Pentru că în alcătuirea copiilor ca persoană umană, trup şi suflet, va intra şi Trupul şi Sângele lui Hristos. Copiii, până la vârsta de şapte ani nu trebuie să se spovedească pentru că sunt consideraţi nevinovaţi şi se pot împărtăşi mai des. După această vârstă, se vor spovedi şi, dacă au binecuvântarea duhovnicului, se vor împărtăşi. Însă, nu este obligatoriu să se împărtăşească după fiecare spovedanie. Trupul lui Hristos va intra în alcătuirea trupului copilului, Sângele Lui Hristos va fi în inima şi arterele copilului, fiindcă o dată cu sângele lui pulsează şi Sângele lui Hristos. Şi pentru că are o viaţă curată şi nevinovată putem să-l împărtăşim şi a doua zi, dacă este sărbătoare sau duminica următoare. Este o mare binecuvântare şi privilegiu ca să fie într-o comuniune directă, nemijlocită cu Hristos, iar Trupul şi Sângele Domnului să intre în alcătuirea trupului şi sângelui copilului nostru. Unii creştini trăiesc cu teamă că împărtăşindu-se cu aceeaşi linguriţă care s-au împărtăşit cei bolnavi contagios, se vor îmbolnăvi şi ei şi copiii lor . Să nu uităm, Trupul şi Sângele Domnului, nu numai că nu transmit microbi, ci îi ard. Focul Harului Dumnezeiesc arde păcatul. Te împărtăşeşti, dar nu te arzi. De aproape două mii de ani, preoţii şi cei bolnavi contagios se împărtăşesc din acelaşi potir şi cu aceeaşi linguriţă şi nu s-a semnalat nicio îmbolnăvire sau epidemie.
(Î): Cu cât timp înainte de Sfânta Împărtăşanie nu trebuie să mănânce copiii?
(R): Dacă sunt foarte mici, nu trebuie să mai mănânce de când nu mai mănâncă ei, pentru că ei ştiu măsura lor. Doar nu o să punem un sugar să nu mănânce trei zile înainte de Sfânta Împărtăşanie sau să ţină post patruzeci de zile. Deci sugarul poate fi împărtăşit chiar dacă a fost alăptat cu o oră înainte. La el nu se pune problema să se împărtăşească pe stomacul gol. Copilul nu se înfrânează pentru că nu conştientizează. El se înfrânează de la foarte multe lucruri de la care oamenii mari nu se înfrânează. Universul lui este foarte mic şi el trăieşte într-o continuă înfrânare. Este universul mamei, al îngerilor şi al sfinţilor. El este în altă lume. Când începe să crească, începem să-i spunem de post, înfrânare. Sunt copii de 3 ani care au spus părinţilor: nu mai mănânc pentru că mă împărtăşesc. Iar dacă el a crescut şi vrea să mănânce înainte de Împărtăşanie, părinţii trebuie să-i spună:
– Poţi să mănânci, dar nu te mai împărtăşeşti.
Văzând că ceilalţi copii şi părinţi se împărtăşesc, el va mânca o dată sau de două ori, apoi va spune singur:
– Nu mănânc ca să mă împărtăşesc.
Pentru că a văzut că a mâncat ceva şi i-a trecut, apoi iar i-a fost foame, dar nu a avut bucuria Sfintei Împărtăşanii. Copiii ne învaţă cum să procedăm şi ei ne învaţă cum să-i învăţăm.
Copilul ar trebui să postească de la şapte ani. Dar depinde de context. Mai demult, dacă într-o familie ortodoxă se postea, toată lumea postea, nu se gătea de post şi de dulce. Astăzi, în special la oraş, este alt context. Trebuie să învăţăm copilul cu postul, dar nu forţat. Copilul însuşi trebuie să adere la post. Este un act de voinţă şi de asceză pe care trebuie să-l facă voit, nu forţat de părinţi. De la şapte ani trebuie învăţat să postească. Nu trebuie forţat, nu trebuie să se descurajeze, pentru că la el nu ţine mult. Poate vor să mănânce şi altceva şi părinţii trebuie să le permită până se învaţă cu postul, pentru că nu este o problemă importantă.
(Î): Ce să facem cu copiii care au crescut şi nu vor să-şi mai facă canonul de rugăciuni?
(R): Sunt copii de 3-4 ani care au momente de răzvrătire care nu vor să se mai împărtăşească, să se roage. Trebuie ca părinţii să se roage şi să aibă răbdare. Pentru că, după o perioadă de timp în care vor merge la Biserică şi vor vedea că alţii se împărtăşesc, vor începe şi ei să se împărtăşească. Copiii trebuie să vadă şi să înţeleagă că trăiesc într-o familie creştină, unde sunt principii creştine, principii evanghelice şi acestea sunt regulile din casa lor. Dacă el nu vrea, părinţii nu trebuie să-i forţeze, ci să se roage, să postească şi să-i spună în rugăciune lui Dumnezeu. Prin intervenţia harică a lui Dumnezeu, vor vedea cum copilul îşi revine, conştientizează că l-a supărat şi pe Dumnezeu şi pe părinţi, îşi va da seama şi se va întoarce. Pentru că mult poate dragostea, răbdarea şi rugăciunea smerită înaintea lui Dumnezeu.
(Î): Cum să ne educăm copiii?
(R): În ceea ce priveşte educaţia copiilor, acestora trebuie să li se imprime de mici credinţa în Dumnezeu şi să crească în învăţătura şi faptele creştine.
Copiii trebuie educaţi şi crescuţi ca să se poată mântui. Iar metoda de educaţie cea mai bună este blândeţea şi dragostea. Pentru că, folosind asprimea, copilul ascultă de frică şi va prinde numai la suprafaţă educaţia. Dar dacă te porţi blând cu el: “Copilul tatii, copilul mamii, uite aşa…“, el ascultă şi înregistrează. Poate să greşească, dar el a înregistrat de la părinţi un cuvânt, pe care nu l-a înregistrat prin asprime, ci prin blândeţea şi dragostea lor. Cu alte cuvinte, copiii mei să mă asculte şi după moartea mea, pentru că le rămân prin dragostea mea în inima lor: “Uite, Doamne, ce spunea mama şi tata!” Dar dacă părinţii s-au purtat cu el aspru, a plâns, a miorlăit, l-a durut nu îi vor asculta mai târziu, în special când va ieşi de sub tutela părinţilor. Deci, ca metodă rămâne tot blândeţea şi dragostea. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fie şi un pic de asprime, pentru că altfel el va dori să împlinească numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este ca părinţii să-i dea exemplu de viaţă creştină. Pentru că el observă şi înregistrează şi apoi vorbeşte şi reproduce ce a văzut pe părinţi vorbind sau făcând. Şi astfel învaţă şi reproduce faptele părinţilor, bune sau rele.
Deci, părinţii să fie exemple în faptele bune creştine pentru copiii lor. Acesta este cel mai important lucru. Iar pentru elevi, să luptăm pentru ca în şcoală să fie predată religia.
Grija pentru a elimina din educaţia copiilor influenţele nefaste pe care le primesc la şcoală, în societate, la joacă, în mass-media, rămâne tot familiei, care trebuie să-i supravegheze continuu, să stea de vorbă cu ei, să-i dirijeze continuu şi să îndrepte ceea ce au învăţat greşit. Pentru că tot familia rămâne pedagogul cel mai bun. Şi la şcoală îi obişnuiesc pe copii cu comunitatea, cu o oarecare ordine şi disciplină. Nu este rea, dar s-ar putea să fie şi o educaţie necreştină. Copiii trebuie învăţaţi să spună ce s-a întâmplat la şcoală şi părinţii să îndrepte cu orice chip eventualele greşeli pe care le-au făcut “educatorii”. Sunt puţini copiii care spun: “Eu fac aşa pentru că m-a învăţat profesorul”, însă aproape toţi spun: “Aşa m-a învăţat tata sau mama”. Pentru că aici e dragostea simţită de toţi, din partea tuturor” .
(Î): Este bine să fim autoritari în educaţia copiilor?
(R): O educaţie pentru copii mai relaxată este mai potrivită decât una autoritară. Copiii să vadă la părinţi că-şi asumă neputinţele pentru că dacă văd că părinţii sunt prea autoritari ei se demobilizează. Presiunea autorităţii părintelui e o problemă foarte mare, pentru că e foarte uşor să spui ce trebuie făcut, dar dacă copilul vede la părinţi că nu fac nimic din ceea ce au spus sau mai rău, fac cele interzise copilului, se va produce un dezechilibru în mintea copilului. El va spune: „Tata îmi spune să nu fac aceasta şi cealaltă, dar el face toate cele rele. El fumează, bea, nu e atent”. Copilul se aşează foarte firesc, după modelul părinţilor. Cum merg părinţii la Biserică, aşa va merge şi el. Cum se pregătesc părinţii să meargă la Biserică, aşa se va pregăti şi copilul. Cum se închină părinţii şi ce atmosferă este între ei, aşa va urma şi el. Sunt mulţi creştini care se roagă după cum vedeau că se rugau părinţii lor înainte de culcare. Copilul e cel mai fin barometru al firescului. Nu-l poţi amăgi, pentru că simte primul când părinţii fac lucrurile ca să fie văzuţi. Părinţii transmit copilului, din primii ani de viaţă, foarte multe informaţii care se transformă într-o presiune dăunătoare. Copiii sunt chemaţi să devină prea responsabili, peste puterea lor. Părinţii trebuie să-şi facă rugăciunea acasă cu credinţă şi smerenie, iar copilul să fie lăsat să vină singur, de bunăvoie. Părinţii să nu facă rugăciunea să atragă copilul, să nu fie presat copilul să facă rugăciunea sau să meargă la Biserică. Pentru că unde este rugăciune adevărată, acolo e prezent Dumnezeu care cu Harul Dumnezeiesc atrage copilul. Copilul, fiind curat, e cel mai sensibil la cele Dumnezeieşti.
Dar să luăm aminte că mama naşte, şi tot mama renaşte spre viaţa veşnică, ea se ocupă în principal de copii. (…) Şi, foloseşte desigur, cea mai frumoasă metodă din instinct, din iubire: îl îngăduie pe copil, orice ar face acesta. Dacă băiatul e năvalnic, viteaz, i-a intrat în cap să cucerească lumea, de ce nu? Dar dacă în întâlnirea cu prietenii el începe să se vadă inferior, pentru că la primul contact cu lumea n-a biruit, se întoarce plângând la mama sa. Aceasta îi spune: "Nu, puiul mamii, tu eşti împărat, tu ai să cucereşti lumea!" Astfel, mama îi dă continuu sentimentul de erou. Ea nu face lucrul acesta pentru că a învăţat undeva, ci pentru că-l iubeşte şi pentru că nu vrea să-l vadă un incapabil, un prost.
Răspunderea este pe conştiinţa părinţilor!
(Î): De la ce vârstă este responsabil copilul pentru păcatele săvârşite?
(R): Copilul, în pruncie, până la vârsta de 7 ani, nu este responsabil de micile greşeli pe care le săvârşeşte. Dar la unii copii, vedem semne de mânie, mândrie, şi mai ales acum în România, semne şi predispoziţii spre păcatele ruşinoase ale desfrânării prin ceea ce văd la televizor, la calculator pe DVD-uri şi Internet şi cele ce le aud în jurul lor.
„Responsabili pentru greşelile copiilor sunt acum părinţii lor. La această etapă a vieţii lor se poate pune cea mai trainică temelie duhovnicească a lor. Familia trebuie să fie a doua biserică, pentru că după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu ştiţi oare că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Corinteni 3, 16: 6, 19; II Corinteni 6, 16).
Părinţii, în această perioadă a vieţii, trebuie să înceapă construirea bisericii duhovniceşti a copiilor lor, fără pornografie, fără vorbe urâte şi desfrânate, fără ţinută indecentă şi sumară, mai ales din partea mamei sau a fraţilor şi surorilor mai mari, dar şi din partea tatei, printr-o viaţă trăită creştineşte, prin participarea în fiecare sărbătoare la Sfânta Liturghie, post, rugăciune, spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, într-un cuvânt, prin respectarea poruncilor dumnezeieşti. Dar dacă părinţii nu vor fi povăţuitori creştini copiilor lor, vor vedea rezultatele negative mai târziu şi vor suferi şi unii şi alţii”.
(Î): Păcatele părinţilor şi ale strămoşilor se răsfrâng asupra copiilor?
(R): Prin actul procreării apărem ca fiinţă umană, asemănându-ne cu părinţii şi strămoşii noştri, trupeşte dar şi spiritual.
Din cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, aflăm: „Murit-a tatăl lui şi este ca şi cum n-ar fi murit, pentru că asemenea lui şi-a lăsat după sine” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 30, 4).
„Există un spectru vital, nişte antecedente care intră în componenţa noastră şi de care nu putem face abstracţie. Din punct de vedere al formării duhovniceşti, noi suntem în sinteză propriii noştri părinţi. Aducem din străfunduri de existenţă, din moşi strămoşi, aducem aşa cum aducem figura părinţilor noştri într-o altă ediţie, aşa cum aducem figura bunicilor noştri într-o altă existenţă, tot aşa aducem şi o realizare în cele ce facem noi şi o proiectăm apoi mai departe, fiecare în felul nostru.
De aceea avem nevoie şi de o îndrumare, de o atenţionare, de nişte jaloane pe care să le aibă fiecare şi să ştie că de la el depinde fericirea sau nefericirea lui în viaţă, fericirea sau nefericirea lui la bătrâneţe.
Fericitul Augustin spune: „Tatăl omului mare este copilul”.
„Omul mare străbate prin viaţă şi acumulează multe lucruri din afară, pe care el însuşi şi le-a pregătit prin atitudini, prin felul de a fi, prin faptele pe care le-a făcut şi le-a acumulat în sine.
Şi apoi, toate aceste lucruri, în sinteză, care suntem noi la tinereţe şi la bătrâneţe, le ducem mai departe în veşnicie în noi şi le lăsăm lucrătoare pentru cei din jurul nostru.
Aşa că trebuie să avem această conştiinţă şi să ne gândim la responsabilitatea proprie pentru noi şi pentru ceilalţi”.
Dacă admitem „existenţa unui spectru vital, nişte antecedente care premerg zămislirii noastre trupeşti”, după cum spune Arhim. Teofil Părăianu, putem explica de ce se nasc copii cu înclinaţii bune şi copii cu înclinaţii rele.
(Î): De ce se răsfrâng păcatele părinţilor asupra copiilor?
(R): Datorită comuniunii sufleteşti, păcatele pe care le săvârşesc părinţii au o influenţă nefastă asupra copiilor. Pentru că mai întâi se păcătuieşte cu sufletul şi după aceasta cu trupul. Copilul simte când mama este supărată, nervoasă sau bucuroasă. Dar şi când desfrânează, face sex oral, sodomii… Un exemplu mediatizat este cel al Monicăi Levinski care făcea sex oral cu preşedintele Bil Clinton şi a cărei mamă era autoare de romane pornografice.
Sunt părinţi care au intenţii bune în educarea copiilor lor. Însă dacă sunt necredincioşi şi inima lor este păcătoasă, rezultatele vor fi contrare. În astfel de situaţii numai darul lui Dumnezeu care lucrează prin alţi oameni curaţi îi va mai putea apăra pe copii să nu cadă în păcate. De aceea copiii trebuiesc educaţi creştineşte cu ajutorul Harului Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine pe calea Bisericii, a virtuţilor creştine, ca să lupte cu patimile şi ispitele care vin de la trup, de la lume şi de la diavoli şi să poată deosebi mireasma bucuriilor duhovniceşti de duhoarea plăcerilor trupeşti.
În ţările apusene (Suedia, Olanda etc.), unde părinţii îndeamnă copiii de la vârsta de 10 ani să facă sodomie şi gomorie, iar în şcoală sunt învăţaţi să facă păcate peste fire ca să nu rămână fetiţele gravide. Pentru mulţi din ei a trecut de mult vremea discotecilor şi a filmelor pornografice şi săvârşesc păcate peste fire.
(Î): Care este pedeapsa părinţilor pentru educaţia necreştină a copiilor?
(R): Părinţii merg la Judecata Particulară şi dacă au murit cu păcate mari şi de moarte, Dumnezeu îi va trimite în iad. Iar la sfârşitul lumii, când se va face Judecata de Apoi, vor veni asupra lor şi păcatele celor pe care i-au smintit prin comportamentul şi educaţia pe care le-a dat-o: copiii, nepoţii, strănepoţi, stră-strănepoţi... (I Timotei 5,24). Dar şi păcatele celor din afara familiei pe care i-au smintit prin comportamentul lor păcătos: dacă au fost educatori, rude, vecini, profesori, conducători, preoţi etc.
Dacă un tânăr a stricat o fecioară şi aceasta a avut după aceasta o viaţă păcătoasă, sunt „creştini” care cred, că dacă s-au spovedit, au dat un pomelnic şi au aprins câteva lumânări, au scăpat de pedeapsă. Dar ce se întâmplă cu păcatele pe care le-a săvârşit din cauza lui fecioara pe care a stricat-o?
O mamă îngrijorată
O mamă din Bucureşti foarte îngrijorată, a venit la mănăstire zicând:
(Î): Părinte, fetiţa mea merge la şcoală şi sunt foarte îngrijorată să nu fie influenţată greşit. În Bucureşti sunt foarte multe probleme în şcoli. Părintele a observat că femeia se îngrijea de copilă, urmărind-o cu mintea şi de la Mănăstirea Rarău, la Bucureşti, deoarece avea puţină credinţă şi vroia să urmărească şi să supravegheze ea totul.
Între timp, Dumnezeu a rânduit să vină la Mănăstire o familie cu 11 copii. Părintele i-a întrebat:
(Î): Cum vă descurcaţi? Soţul a răspuns:
(R): De câte ori Dumnezeu îi dăruieşte un copil, îmi dă putere şi bani. Am o afacere cu calculatoare. Acum, ne-am mutat dintr-un apartament cu 4 camere, într-o vilă cu 6 camere. Soţia, deşi este licenţiată, se ocupă cu creşterea şi educaţia copiilor. Îi educă creştineşte, apoi merge cu ei în fiecare Duminică şi participă la Sfânta Liturghie, se spovedesc şi împărtăşesc. Educaţia-creştin ortodoxă şi Harul Dumnezeiesc îi întăreşte şi îi păzeşte. Eu vin seara obosit acasă şi n-am timp nici să-i număr. Mă rog lui Dumnezeu şi îi spun: „Doamne am făcut cât am putut, te rog ai grijă de ei”. Şi Dumnezeu, prin sfinţii îngeri păzitori, prin sfinţii ai căror nume le poartă copiii, prin Maica Domnului, are grijă de ei. Am băiatul cel mai mare în clasa a XII-a şi acolo 80% din elevi consumă droguri uşoare, însă, educaţia creştină şi Harul Dumnezeiesc îl păzesc. Eu şi soţia nu am putea avea grijă de toţi, precum are Dumnezeu cu numeroasele Sale cete de îngeri şi sfinţi.
Copiii sunt în inima părinţilor
Copiii sunt în inima mamei. Mama simte copilul de la sute de kilometri, dacă este bolnav sau are probleme. Părinţii sunt mai puternici decât copiii. Mama poate conduce copilul cu gândul. Copilul, din iubire de sine, s-a învăţat să asculte de gândurile proprii şi va crede că gândul mamei este al lui.
Jocurile pentru copii
Din păcate şi jocurile pentru copii sunt concepute pentru dezvoltarea iubirii de sine, a mândriei, a slavei deşarte, a iubirii de bani, a mâniei, a răzbunării.
Nu am văzut jocuri în care câştigă cel ce dăruieşte mai mult, cel care ajută mai mult, cel care iartă mai mult, cel care suferă mai mult pentru binele celorlalţi.
Copii haristmatici
Și astăzi se nasc şi copii haristmatici. Un părinte spunea că are un copil de 12 ani căruia îi place foarte mult la Biserică şi la Mănăstiri. Nu-i place să se joace cu ceilalţi copii, iar când îl duce la mănăstire, uită cu totul de lume şi de joacă.
Nu sunt copiii voştri?
La părintele Cleopa Ilie a venit un grup de femei credincioase criticându-l pe preotul din sat. Se aşteptau ca părintele să le dea dreptate, dar Sfinţia Sa a spus:
– Preoţii nu au venit din cer. Sunt din copiii voştri pe care i-aţi educat greşit. În loc să-i învăţaţi de mici cu biserica, rugăciunea, postul şi milostenia, i-aţi dus la discotecă, la meci şi la petreceri. Ei au din pântecele mamei această chemare (Galateni 1,15), dar i-aţi educat greşit.
Dumnezeu vorbeşte prin copii părinţilor
Unui mare patron credincios care avea un supermarket i-a dăruit Dumnezeu o fetiţă. Mergând împreună prin magazin, copila a vrut să ia un pachet cu fast food să mănânce. Tatăl i-a spus:
– Nu mânca, nu sunt bune! Fetiţa i-a răspuns:
– Dacă nu sunt bune, de ce le vinzi copiilor?
Copiii şi căţeii
O doctoriţă cu nepoţelul în vârstă de trei ani şi cu doi căţei au venit la mănăstire. Părintele a întrebat-o:
– Sunt căţeii d-voastră?
– I-am crescut 15 ani.
– Mai bine vă ocupaţi de educaţia copiilor şi a nepoţilor.
– M-am ocupat şi de ei.
– Dar aveam multe de făcut în educaţia laică şi religioasă a copiilor şi fără câini aţi fi avut mai mult timp şi mai mulţi bani.
Câinele caută stăpân, iar pisica vrea să fie stăpână. Dacă vă consacraţi educaţiei copiilor aveaţi mult mai multe bucurii. Dar pentru că v-aţi sacrificat pentru realizarea profesională a soţului şi aţi fost lipsită multă vreme de afecţiunea soţului aţi căutat o compensare în afecţiunea câinilor.
Nepotul în vârstă de 4 ani a întrebat:
– De ce nu pot intra câinii în Biserică?
– Nu sunt botezaţi. Omul este mai important decât câinele, este persoană: are minte, cuvânt şi duh, raţiune, sentiment şi voinţă. Este fiu al lui Dumnezeu după har prin Sfântul Botez (Ioan 1,12).
Violenţa în şcoli
(Î): Părinte, ce putem face cu copiii care sunt violenţi în şcoli?
(R): În om sunt de fapt doi oameni: omul cel vechi (Efeseni 4,22), omul instinctelor – fiara din om, şi omul cel nou (Efeseni 4,23-24), de la Botez. Omul cel nou trebuie să crească, iar cel vechi să se micşoreze. Se întâmplă de cele mai multe ori cele contrare.
(Î): De ce?
(R): Datorită din cauza educaţiei necreştine din familie, şcoală şi societate. Nici părinţii, nici educatorii nu cunosc şi nu s-au ocupat cu stingerea patimilor şi sădirea în locul lor a virtuţilor, iar educaţia care se face prin constrângere şi pedepse nu dă rezultate. Când fiara din om se dezvoltă, se slobozeşte şi caută posibilităţi de împlinire a poftelor. Trebuie lucrat la educaţia creştin-ortodoxă a copiilor, la stingerea patimilor cu ajutorul Harului Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine, asceză creştină, cunoaştere de sine şi celelalte fapte bune creştine.
Altfel va trebui să fie copilul şi poliţistul. Dar ce facem dacă şi poliţistul provine tot dintr-un copil împătimit-fiară?
(Î): Ce rol are mass-media?
(R): Din păcate, prin mass-media, televiziune, internet, cărţi, se stimulează patimile din om: ură, mânie, zavistie, desfrânare, mândrie, zavistie, iubire de bani. Chiar şi dreptatea se obţine prin mânie, răzbunare şi ucidere. Astfel copii se întăresc în gânduri rele (Psalm 63,4) şi nu-şi mai pot stăpâni patimile în situaţii conflictuale.