Cleopa Cristian

                   Sâmbăta după Botezul Domnului

Evanghelia biruinţei Domnului Iisus Hristos asupra ispitei Satanei (Matei 4,1-11)

„Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de către dia­volul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi, apropiindu-se, ispititorul a zis: «De eşti Tu Fiul lui Dumne­zeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini». Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: «Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gu­ra lui Dumnezeu». Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe ari­pa templului, şi i-a zis: «Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău». Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: «Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău». Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi sla­va lor. Şi I-a zis Lui: «Acestea toate ţi le voi da ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie». Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti». Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau”.

 

Nu este poruncă a lui Dumnezeu pe care omul să n-o fi încălcat, nici una pe care s-o fi împlinit fără să se plângă şi fără să cârtească. Dar iarăşi, nu este poruncă a lui Dumnezeu pe care s-o fi încălcat Iisus Domnul nostru, nici una pe care s-o fi împlinit cârtind şi plângându-Se.

Tot ce a avut de suferit şi de împlinit în viaţa-I pământească, a suferit şi a întreprins în desăvârşită supunere faţă de CerescuI Părinte — ca să ne înveţe pe noi smerenia şi ascultarea; ca să ne întărească în răbdare; ca să ne arate că toate poruncile pot fi, şi trebuie împlinite, sub ochiul atoatevăzător şi sub călăuzirea Dumnezeului Celui Viu. Fără a-şi cunoaşte rădăcinile, oamenii se plâng de sărăcie, cu toate că sunt cu toţii de viţă regească, avându-şi obârşiile la Dumnezeu - Împăratul a toate. Iar El, Singurul născut, Singurul preaiubit Fiu al lui Dumnezeu, nu S-a plâns de naşterea în ieslea vitelor, n-a cârtit că nu are unde-Şi pune capul.

Oamenii îşi blestemă vrăjmaşii, cu toate că adeseori singuri şi-i fac duşmani. Iar El, Mielul lui Dumnezeu Cel fără prihană, Care încă de la pieptul Maicii Sale a fost silit să fugă de sabia însângera­tă a lui Irod departe, în ţară străină, nu i-a blestemat pe cei ce-L vrăjmăşeau.

Oamenii se scoală împotriva legilor şi împotriva stăpânirii deşi adesea pricina tulburării e în ei înşişi. Iar El, Dătătorul de Lege al lumii, S-a supus legii şi stăpânirilor „dând Cezarului ce este al Cezaru­lui” (Marcu 12,17).

Oamenilor le cade greu să postească, deşi pâinea şi verdeţurile sunt îngăduite chiar şi în cele mai aspre zile de post, şi cu toate că fără post nimeni nu-şi poate curăţi mintea şi conştiinţa.

Iar El, Cel Preacurat, Care nu avea de ce să Se curăţească, a postit patruzeci de zile fără pâine, fără verdeţuri şi fără apă[1].

Rugăciunea îi este omului o luptă — şi rugăciunea din Biserică, şi rugăciunea de unul singur — cu toate că rugăciunea este o scară ce îl ridică pe om din ţărână şi din vieţuirea animalică, la Dumnezeu. Iar Cel care, în trup fiind, stătea împreună cu oamenii la capătul de jos al scării vieţii şi în duh la vârful ei, mergea bucuros să Se roage în si­nagogă şi petrecea nopţi întregi rugându-Se în singurătate.

Oamenii n-ar împlini de bunăvoie nicio câtime din Legea lui Dumnezeu, cu toate că Legea aceasta le este dată spre scăpare. Iar El, Mântuitorul lumii, Care nu ducea lipsă de mântuire, a împlinit Însuşi cea mai grea poruncă a lui Dumnezeu şi S-a adus pe Sine jertfă. Ştia că aceasta este voia lui Dumnezeu, fără de care pentru om nu este scăpare.

Adam şi Eva, vieţuitori în belşugul Raiului, sătui de toată bogă­ţia şi dulceaţa, n-au fost în stare să ţină piept nici celei mai mărunte ispite diavoleşti, şi să lase neatins pomul oprit.

Iar El, în nimicul pustiei, flămând şi însetat, lipsit de pâine şi de apă, singur, S-a îm­potrivit celei mai mari ispitiri pe care a putut s-o urzească necura­tul Satan.

Cât de înalte, dureros de înalte, sunt toate în viaţa lui Hristos! Sunt ca un munte cu poala scăldată de mare, cu vârful neatins de ochi omenesc!

 

Mulţi din cei ce citesc Sfânta Scriptură cred că învăţătura cea mai de seamă a Mântuitorului este cea cuprinsă în Predica de pe Munte. Greu de spus ce-i mai de seamă în învăţătura lui Hristos. Totul e de seamă. Şi nici nu se poate spune că învăţătura ce-a dat-o prin cuvânt e mai de seamă decât cea dată prin fapte. Dimpotrivă, poate că faptele lui Hristos, întâmplările prin care El a trecut, îl ating mai mult pe om, i se sapă mai adânc în suflet.

Desi­gur că un doctor care dă în tăcere unui orb vederea impresionează mai mult decât unul care arată cum îşi poate dobândi vederea un orb!

Dar, pe de altă parte, sublimele, preaminunatele fapte şi întâmplări din viaţa dumnezeiescului Erou ar rămânea tot atât de misterioase şi nepătrunse ca şi tunetele de pe înălţimea muntelui dacă nu şi-ar găsi tâlcuire în cuvintele dumnezeiescului Învăţător. Cântărindu-le pe amândouă, ce altceva poţi spune decât, cu frică sfântă şi cu umilinţă, că sunt toate neajuns de înalte, şi că faptele nu se pot despărţi de cuvinte, aşa cum Răsăritul nu poate fi rupt de Apus.

Pentru că, la ce-ar fi fost de folos cuvântul lui Hristos: „Rugaţi-vă neîncetat”, dacă nu ne-ar fi dat chiar El pildă de necontenită ru­găciune?

Sau cum am fi putut să ne însuşim pilda lungii Lui postiri, dacă nu ne-ar fi arătat în cuvinte trebuinţa de a posti, şi mântuitoarea valoare a postului?

 La fel, faptele săvârşite din milă se între­gesc cu învăţătura despre milostenie.

Lupta împotriva lui Satan, cu îndemnul la veghere şi la biruirea ispitelor; şi, orice pildă am aduce, fapta merge laolaltă cu cuvântul, cum merge trupul împreună cu sufletul. Iată, El a venit pe pământ nu numai ca să Se întrupeze pe Sine, ci ca să întrupeze fiecare cuvânt al Său, să înveşmânteze fieca­re sublim cuvânt al Său în sublimul trup al faptelor văzute. Pentru că vorba sună, iar fapta tună.

Acum să vedem cum îşi întrupează Mântuitorul cuvintele despre postire, despre veghere, despre biruirea ispitelor, în sublimul corpus al faptelor.

După Botezul în Iordan, El iese să Se prindă în marea nevoinţă a postului, a privegherii şi a luptei cu Satan.

„Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de către dia­volul”. De ce îndată după Botez? Ca să ne arate că, după Botez, sun­tem expuşi ispitei şi că aşa va fi până la moarte. La Botezul nostru la fel se arată Preasfânta Treime. Dumnezeu Tatăl spune către cel botezat: „Acesta este fiul Meu (după har)”. Prin Botez ni se iartă păcatul strămoşesc şi păcatele săvârşite până la Botez, devenim fii ai lui Dumnezeu după har (Ioan 1,12), şi membrii ai Biserici, ai trupului mistic aL lui Hristos.

Dar creştinul este ostaş al lui Hristos şi se formează şi se desăvârşeşte prin aceste lupte duhovniceşti.

Prin Sfântul Botez, diavolul este scos din inima noastră duhovnicească, dar este lăsat să ne ispitească prin simţuri (văz, auz, gust, pipăit şi miros) şi gândurile rele, ca să ne încerce credinţa, virtutea, dragostea. Prin botez ne cură­ţim şi ne înarmăm cu puterea lui Dumnezeu şi apoi suntem trimişi la război. Cum spune înţeleptul Gură-de-Aur: „Nu ţi s-au dat arme ca să stai, ci ca să te lupţi". Prin Botez, am ajuns la fel cu Adam în Rai. Din nou ne întrebăm: de ce ne pune Dumnezeu pe calea ispitelor?

Întâi, ca să arate că suntem liberi. Prin Botez, Dumnezeu ne-a înarmat cu puterea Sa, şi astfel înarmaţi, ne lasă să alegem: asupra cui ridicăm armele? Asupra celui rău, sau asupra lui Dumnezeu? Dacă săvârşind păcate, luptăm împotriva lui Dumnezeu.

Apoi pentru ca, de cădem, să se vadă ce a fost păcatul lui Adam, şi că pe drept l-a scos Dumnezeu din Rai şi l-a aşezat în valea plângerii; ori, de biruim, să se vadă puterea lui Dumnezeu în noi. Pentru că Zidirea cea nouă ne dă o putere nouă, un Rai nou, un om nou, o biruinţă nouă şi o slavă nouă, dar şi o cădere nouă.

De ce Duhul Sfânt L-a dus pe Hristos ca să fie ispitit? Ca să ara­te că Hristos a fost anume, şi nu întâmplător, ispitit. Pe Adam Dumnezeu nu l-a pus anume în faţa Satanei, ca să fie ispitit, dar pe Hristos da. Dumnezeu a făcut aceasta ca să arate că Adam a căzut în împrejurări nemăsurat mai uşoare decât cele în care a biruit ispi­ta Hristos. Şi ne mai arată că Adam a căzut în Rai, pe când Hristos a biruit pe pământ, în valea lacrimilor, în străinătate şi în sălbăticie. Pentru că se spune că Duhul L-a dus pe Hristos în pustie.

Ce privelişte! Pe când păcătoşii, pentru care a venit Hristos, se ghiftuie până nu mai pot cu mâncare şi băutură, El stă în pustie rugându-Se singur, cu durere, zi şi noapte, fără să guste nici pâine nici apă vreme de patruzeci de zile şi de nopţi.

Domnul nostru a făcut aceasta ca să ne arate cât de mult îi iubeşte pe oameni; pentru că ei sunt cei pe care El îi curăţă cu postul Său, şi îi învaţă cu pilda Sa; şi pentru ca să vedem cât este de strânsă legătura Sa cu Tatăl Său Cel din Ceruri, şi cât îi este El de ascultător. Iată, El face tot ceea ce oa­menii zic că nu pot să facă. Şi tot ceea ce oamenii fac cârtind, în silă, El face de bunăvoie, cu râvnă. El a împlinit tot ceea ce poporul ales a socotit că nu se poate împlini.

În îmbelşugarea Egiptului, po­porul ales şi-a întors faţa de la Dumnezeu. Dar pe El, în Egipt fi­ind, nu L-a smintit Egiptul. Poporul ales a fost patruzeci de ani în pustie şi acolo şi-a întors faţa de la Dumnezeul Care L-a călăuzit cu braţul Său şi l-a hrănit cu mană din cer. Iar El a petrecut patruzeci de zile în pustie fără mâncare şi fără băutură, în desăvârşită smere­nie şi ascultare de Dumnezeu. În sfârşit, intrând în ţara făgăduin­ţei, poporul ales şi-a întors faţa de la Dumnezeu, împotriva tuturor legilor şi prorocilor trimişi de Dumnezeu spre aducere-aminte. El însă, în chiar acea ţară a făgăduinţei, fiind cunoscut de unii că e Mesia, că e Domnul, a rămas credincios, smerit şi ascultător ceres­cului Său Părinte.

Creştinii ortodocşi primesc arme duhovniceşti ca să lupte pentru mântuire, dar nu ştiu ce arme au şi cum să le folosească: pocăinţa, smerenia, rugăciunea lăuntrică, spovedania, Sfânta Împărtăşanie, postul, milostenia, privegherea...

După patruzeci de zile de priveghere, post şi rugăciune, Iisus a flămânzit. Atunci, apropiindu-se ispititorul, a început să-L ispitească.

Ispititorul şi-a încercat mai întâi ispitirea asupra trupului istovit al lui Hristos, zicând:

I  „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini”. Dar de ce nu preface ispititorul chiar el pietrele în pâini, în loc să-L împingă pe Iisus să le preschimbe? Mai ademenitoare ar fi fost pentru un om flămând nişte pâini frumoase, de-abia scoa­se din cuptor! De ce n-o fi făcut diavolul isprava aceasta, şi să-i fi adus Mântuitorului pietrele gata pregătite? Pentru un motiv cât se poate de simplu: pentru că nu putea! Şi, neputincios fiind, caută la Hristos mijloacele ispitirii. Dumnezeu a făcut piatra, şi tot El a fă­cut şi pâinea; pentru că, în chiar Zidirea Lui, pâinea o face Dumne­zeu din piatră: o scoate din pământ.

Atunci, miraculoasa pre­schimbare a pietrei în pâine este o lucrare de toate zilele a lui Dumnezeu, după cum e şi prefacerea pâinii în Însuşi Trupul Său. Dar ni­meni altcineva afară de Dumnezeu nu poate face această minune.

Cum au trăit mii de pustnici în Sinai, Hozeva şi Iordan. Dacă mâncau 3-4 kg de mâncare cât mâncăm noi zilnic ar fi trebuit să li se aducă 4-5 vagoane de mâncare în fiecare lună.

Iisus putea să o facă de la Sine, dacă ar fi voit, fără să fie îndemnat, însă post nu este atunci când nu mănânci pentru că nu ai ce; post este când ai, sau poţi avea, dar nu vrei să mănânci. Aici însă e cât se poate de limpede că vrăjmaşul vrea să-şi bată joc de Dumnezeu. E ca şi cum ar spune: „Ia te uită cine-i Dumnezeu! Halal iubire de oameni! L-a făcut pe om ca să-l pună în pustia asta de piatră, în deşertul ăsta, fără pic de pâine pentru biata făptură flămândă! L-a făcut anume ca să-l chinuiască, să-l lase să moară de foame! Ce mai dragoste! Ce mai milă! Aşa că tu, dacă chiar eşti vreun fiu al lui Dumnezeu, fă pietrele pâine şi mănâncă, dacă poţi! Şi dacă nu poţi, ce te mai ţii de Dumnezeu, care nu-ţi dă niciun pic de putere? Vino de partea mea! Hai împotriva Lui!" Vai, din păcate şoaptele acestea au mare trecere la cei slabi în credinţă!

(Zigaben zice: Să nu-l crezi niciodată pe diavol, nici când te îndeamnă la un lucru folositor; pentru că el începe cu nevoia şi sfârşeşte cu răul. Să nu faci voia dracilor, nici de foame nici de altă lipsă, ci aleargă la Dumnezeu").

Din păcate sunt părinţi şi creştini care citează din ce spune diavolul prin oameni bolnavi, îndrăciţi... Nu este permis pentru că vorbesc şi transmit duhul diavolesc al minciunii.

Blasfematoarei răutăţi, Hristos îi dă un răspuns care va sta până la sfârşitul veacurilor drept pildă şi mustrare mâncăilor acestei lumi: „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Vezi Deut. 8, 3). Mai greu e să faci din nimic decât să dai ceea ce e gata făcut. Dumnezeu a făcut prin Cuvântul Său tot ceea ce este, şi poate, prin Cuvântul Său, să hrănească toată Zi­direa. Dar oştirile şi puterile cereşti cu ce se hrănesc, decât cu de-viaţă-dătătorul Cuvânt al lui Dumnezeu? Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos se roagă lui Dumnezeu Tatăl: „Sfinţeşte-i întru cuvântul Tău. Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan  17,17).

Când întoarcem spatele Cuvântului lui Dumnezeu, ne rămâne hrana cea de ţărână, cu toate că viaţa ce o primim din această ţărână nu vine din ţărână, ci tot din Cuvântul lui Dumnezeu: „Viază-mă, după Cuvântul Tău” (Psalm 118, 25), spune Psalmistul David şi cu toate că, cuvintele lui Dumnezeu sunt „mai dulci decât mierea şi fagurele” (Psalm 18, 11). Nicăieri nu se spune în Sfânta Scriptură că în pâinea cea din ţărână este viaţă şi lumină, ci despre Cuvântul lui Dumnezeu se spune aceasta (cf. Ioan 1,4).

 

Toată viaţa este în Dumnezeu, şi fără El nu este viaţă. „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalm 35,9). Toate celelalte — hrană, apă, aer, lumină — acestea nu sunt viaţă, nici izvor de viaţă, ci nu­mai conducte de viaţă. Şi acestea sunt tot cuvintele lui Dumnezeu, îmbrăcate în straiul gros potrivit cu noi, cei trupeşti.

Diavolii în schimb se hrănesc cu energia păcatelor: duhul desfrânării, al sodomiei, al mândriei, al gomoriei, al urii, al zavistiei...

 

Îngerii lui Dumnezeu n-au trebuinţă de conducte, pentru că ei iau viaţă de-a dreptul din cuvintele vii ale Lui. Noi nu putem, pentru că suntem nevolnici, suntem slăbiţi de păcat.

Nu putem îndura Cuvântul pur al lui Dumnezeu, este o hrană pentru noi prea tare. Este aşa cum învaţă apostolul: „Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascu­ţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufle­tului şi a duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4,12). Aşa este Cuvântul cel pu­ternic al lui Dumnezeu! Iar dacă Hristos, plinătatea Cuvântului lui Dumnezeu, n-ar fi venit pe pământ înveşmântat în trup, cine i-ar fi putut îndura venirea?

Simţind puterea lui Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, prorocul Maleahi strigă cu frică: „Şi cine va putea în­dura ziua venirii Lui şi cine se va putea ţine bine, când El se va arăta? Căci El este ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului" (Maleahi 3, 2).

Hristos este El Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu şi Pâinea vieţii, de la care toată pâinea îşi primeşte tăria ce ne hrăneşte pe noi. De ce-ar face din pietre, pâine? A flămânzit, nu pentru că a trebuit să flămânzească, ci pentru că aşa a vrut, să flămânzească.

A luat de bunăvoie asupra Lui împlinirea legii. Nu era foamea întâmplătoa­re a cuiva dintre muritori, ci foamea Celui fără-de-moarte, a Celui Care, prin biruinţa Sa asupra diavolului şi prin învăţătura Sa, satu­ră toate neamurile, până la sfârşitul lumii.

După ce postim, diavolul ne ispiteşte cu foamea ca să mâncăm şi să bem. Dar creştinii nu postesc ca să slăbească şi ca apoi să mănânce şi să bea, ci pentru a se spovedi şi împărtăşi (hrăni duhovnicește) cu Harul Duhului Sfânt prezent în Sfintele Taine.

 

1. A doua ispitire s-a îndreptat asupra minţii: Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului, şi i-a zis: Dacă Tu eştiFiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: „îngerilor Săi va porun­ci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău". Aici iarăşi, diavolul începe răutăcios: „Dacă eşti Tu Fi­ul lui Dumnezeu"'. însă acum începe să citeze din Sfânta Scriptură, sucind înţelesul cuvintelor, aşa cum fac până astăzi toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai Legii Sale[2].

Dacă prima ispitire s-a făcut învăţătură mâncăilor şi celor înrobiţi de patimi, a doua ţinteşte în învăţaţii cei plini de sine, în inte­lectualii şi savanţii care, culegând de ici de colo ceva ştiinţă din na­tură şi din lumea simţurilor, se ridică pe sine trufaşi deasupra Bi­sericii lui Dumnezeu până ce diavolul le porunceşte să se arunce jos, spre a lor pieire. Pentru că, adunând cunoştinţe departe de Dumnezeu şi de Biserica Lui, savanţii cei semeţi cred că-şi adună tărie când, de fapt, îşi îngrămădesc neputinţă. Cu cât creşte cineva în mândrie, cu atât creşte şi în slăbiciune. Cine se depărtează de Dumnezeu decade tot mai mult în duh şi în tărie, până ce se spul­beră ca cenuşa în vânt. Şi când omul cel mândru ajunge la slăbiciu­nea cea de pe urmă, când, fiind cel mai departe de Dumnezeu, se socoteşte că stă pe propriile-i picioare pe acoperişul templului lui Dumnezeu, ba chiar că-L are pe Dumnezeu la picioarele sale, toc­mai atunci se furişează lângă el Satana şi-i spune: „Sări, zboară! Îngerii tăi (idolii adică) au să te poarte, ca să nu cazi!"

Au fost pustnici care au ajuns la o vieţuire înaltă. Atunci li s-a arătat diavolul cu car de foc, zicând: „Faptele tale au ajuns asemenea cu ale Sfântului Proroc Ilie Tezviteanul şi ne-a trimis Dumnezeu cu car de foc să te luăm la cer”. Şi pentru că nu s-au smerit, au vrut să urce în car şi au căzut în prăpastie. Orice gând vom avea, să nu ne luăm după el ci să cercetăm ce spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre şi să întrebăm duhovnicii.

Diavolii arhiconi sunt cei mai puternici diavoli şi se ocupă cu tâlcuirea eretică a Sfintelor Scripturi şi au intrat în inimile papilor insuflându-le gânduri eretice şi despărţind Biserica prin marea schismă în anul 1045.

Dar ce-i răspunde Domnul nostru ispititorului? Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău". Dumne­zeu îi iubeşte prea mult pe oameni ca să Se prindă în jocurile lor neghioabe; nici minuni nu face ca să le astâmpere curiozitatea.

Mi­nunile Sale sunt toate spre ajutorul celor în nevoi, spre vindecarea celor bolnavi, spre întoarcerea necredincioşilor care caută adevă­rul, spre îndreptăţirea credincioşilor care sunt chinuiţi pentru cre­dinţă. Prin orice faptă şi prin orice gând şi prin orice dorinţă neiz­vorâte din smerenie şi ascultare, noi Îl ispitim pe Dumnezeu.

Minunile nu sunt pentru curioşi şi nici pentru curiozitatea minţii.

Cei care, umflându-se de trufie pentru ştiinţa lor, calcă Legea lui Dum­nezeu în picioare, îl ispitesc pe Dumnezeu şi îşi agonisesc pierza­nie. Dumnezeu e îndelung-răbdător şi le rabdă îndelung batjocura, mândria şi hula, aşteptând ca ei să se scuture odată de aburii tru­fiei şi, ruşinându-se, să se căiască. Dar, dacă rămân până la sfârşit împietriţi la inimă, împietrire ce vine tot din înălţarea minţii, Dumnezeu îi lasă pe mâna demonului ispitei. Zice Sfântul Isidor Pelusiotul în Epistola către Ioan Diaconul (a IV-a): „Dumnezeu a făgă­duit putere celui aflat la ananghie, iar nu celui care îl ispiteşte; ce­lui nenorocit, nu celui ce-şi adună bogăţie şi slavă deşartă".

Pe aceştia diavolul îi duce pe cel mai de sus acoperiş al trufiei şi îi în­deamnă să se arunce de acolo; şi ei se aruncă şi sunt pierduţi. Şi numele lor se şterg pentru totdeauna din Cartea Vieţii.

Diavolii arhiconi ne ridică până la cer cu mândria minţii şi de acolo ne coboară în fundul iadului.

 

III. Cea de a treia ispitire a diavolului ţinteşte inima: Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi l-a arătat toate împărăţiile lumii şi sla­va lor. Şi l-a zis Lui: „Acestea toate ţi le voi da ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie”.

 Aşa sunt ispitiţi cei bogaţi şi puternici ai lu­mii. Numărul celor care cad în acest abis nu poate fi socotit! Dar cum poate diavolul să dea ceva ce nu este al lui? „Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalm 23, 1). Diavolul minte, el fiind, cum îl numeşte Însuşi Mântuitorul, „min­cinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Numai nebunii care uită că Dumnezeul Cel Viu, Dumnezeul cel adevărat, este Atotputernic şi este singurul Stăpân al lumii, numai aceia cred minciunile Satanei.

Ceea ce le dă Dumnezeu oamenilor le este de folos, dar ce le dă diavolul, sau ce se preface că le dă, este pierzător. Pentru că diavolul nu dă dintr-ale sale, ci din ceea ce fură de la Dumnezeu, Care toate le vede. Darurile lui Dumnezeu sunt binecuvântate şi dăinuie, pe când cele ale diavolului trec repede ca vântul şi sunt blestemate.

Astăzi mulţi conducători pentru că nu au credinţă şi faptele credinţei, pentru a avea putere, se leapădă de Dumnezeu şi se închină diavolilor.

Regina Angliei este marea patroană a masoneriei mondiale, George Bush tatăl şi fiul, Tony Blair, etc. au temple în care se închină şi slujesc satanei.

 

Astăzi, cei care ne conduc, să închină satanei, au temple în care slujesc şi îi jertfesc.

Într-o pădure aflată la 130 Km, la nord de San Francisco, în apropiere de Monte Rio, de-a lungul râului Russian River, în Sanoma, County, se află un ţinut cunoscut sub numele de Bohemian Grove, care se întinde pe 2700 ha. Aici se află un templu idolesc, în care lideri mondiali, oameni politici, oameni afaceriști şi oameni de cultură se închină la zeul Maloh – zeul norocului.

Fondată la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bohemian Grove este o adunare de „elite”, ce practică ritualuri păgâne. Au ca simbol bufniţa, şi practică ceremonialul „Cremation of Care”, în care aduc jertfe umane diavolului, prin incinerare. Întregul ritual se aseamănă cu închinarea la zeul Maloh, atât de urât de Dumnezeu, prin care, în vechime, mulţi israeliţi aduceau jertfe, proprii copii. Bohemian Grove este „tabăra de vară” şi centrul satanic al Elitelor care conduc planeta, unde se iau multe decizii, înainte ca ele să devină publice[3].

Aceşti oameni sunt slugile lui antichrist care urmăresc globalizarea, moneda unică, religie unică antihristică şi nu sunt robi ai lui Dumnezeu ci ai Satanei căruia I se închină.

De ce îşi vând aceşti oameni sufletul, se închină şi slujesc diavolilor?

Omul nu poate trăi singur, el este fiinţă comunitară. În fiecare clipă a vieţii, prin ceea ce facem, ne unim cu Dumnezeu sau cu diavolul. Orice faptă bună a creştinului este luptată de diavoli. Face milostenie, ne insuflă duh de mândrie şi de slavă deşartă. Pentru aceasta creştinul ortodox ori se uneşte cu Dumnezeu prin viaţă curată şi sfântă, ori cu diavolii prin păcate.

Duhul Sfânt, prin gura Sfântului Proroc Ieremia, ne spune: „Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin pe trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul” (Ieremia 17,5).

Datorită lipsei credinţei şi a căderii duhovniceşti, am devenit trupeşti şi ne punem nădejdea în oameni şi nu în Dumnezeu. Însă puterea pe care o primim este de la diavoli.

(Poetul Ioan Alexandru - creştin ortodox, mare misionar şi parlamentar, a pus Crucea în Parlamentul României şi a fost binecuvântat de marii noştri duhovnici. Când a fost în S.U.A., la Casa Albă, a vorbit şi a dat mâna cu preşedintele Bil Clinton şi a primit un duh puternic protestant. După puţin timp, a trecut la protestanţi şi a murit protestant. Soţia lui era protestantă).

Aceşti conducători pentru că nu au credinţă şi faptele credinţei, ca să le ajute Dumnezeu să conducă lumea, şi-au vândut sufletul diavolului (Luca 4, 8-9). Cei care sunt păcătoşi, idolatri şi robi ai satanei, vor crede şi nădăjdui în ei, şi vor fi pecetluiţi. Ei n-au putere firească şi nici dumnezeiască să conducă şi caută să se ancoreze în inimile preoţilor şi a arhiereilor.

Ce fel de conducători sunt aceia care legiferează avorturile, prostituţia, homosexualitatea, legăturile cu morţii, incestul, legăturile cu animalele, consumul de droguri uşoare… etc?

Aceştia sunt slugile lui antihrist care urmăresc formarea guvernului mondial unic şi a unei religii unice antihristice.

Mai există oare astăzi dragoste faţă de Biserica lui Hristos şi de Ţară? Ce iubesc astăzi cei mai mulţi români? Pământul? Tradiţiile creştineşti? Sau dolarul, euro-ul, televizorul, internetul şi păcatele? În multe locuri sărace din ţară, un hectar de pământ pentru care au muncit din greu şi s-au jertfit strămoşii noştri a ajuns să se vândă cu 3 milioane de lei vechi, cât costă o pereche de cizme.

                                    *

În vremea ultimei ispitiri, când diavolul aruncă cea mai mare minciună din lume, când îi cere Domnului ceva ce întrece orice margine a obrăzniciei (afară de obrăznicia satanică) Mântuitorul îi strigă netulburat: „Piei, satano!” (Iar pentru noi, pentru învăţătura noastră, îi aduce şi cuvânt din Sfânta Scriptură, adăugând: căci scris este: „Dom­nului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”.

O coajă de pâine uscată din mâna lui Dumnezeu e mai dulce de­cât toată slava şi decât toată stăpânirea lumii din mâna diavolului.

Orice om care se ţine cu orice preţ de Dumnezeu e mai bogat şi mai slăvit decât diavolul. Ce privelişte de râs, să caute un bogătaş să primească ceva din mâna unui cerşetor!

Dumnezeu e cu adevă­rat bogat şi, după El, bogaţi sunt îngerii; apoi oamenii, apoi vieţui­toarele, plantele, stelele şi zăcămintele. Orice făptură a lui Dumne­zeu are ceva ce a primit din vistieriile Lui. Numai diavolul nu are nimic; nu are decât ceea ce fură.

Cel mai bogat om este cel care Îl are în inima sa duhovnicească pe Dumnezeu. Iar omul care îl are prin păcate în inima sa pe diavol este cel mai sărac şi nenorocit om.

Este posibil ca Satana să-L mai fi ispitit pe Hristos şi în alte chipuri, văzând că-i stă dinainte ceva nemaipomenit: un om care nicio cli­pă, nici cu câtimea unui fir de păr, nu se dă în puterea lui.

Evangheliştii însă ne înfăţişează numai aceste trei mari ispitiri, în care se pot cuprinde toate celelalte ispitiri din viaţa unui om.

1. Prima este aşadar ispita trupească, a firii noastre poftitoare; Prima cade mai ales asupra tinerilor. Tinerii trebuie să lupte mai cu seamă împotriva pati­milor şi poftelor trupeşti,
2. Adoua este ispita minţii, a firii noastre cugetătoare; a doua are precădere asupra celor în puterea vârstei. Cei maturi sunt luptați cu înălţarea minții.

III. A treia este ispita inimii, a firii noastre simţitoare, care loveşte mai mult în bătrâni, prin iubirea de bani, de putere şi de întâietate. Iar dintre toate, cea mai cumplită e iubirea de bani. Aşadar, cele mai mari ispitiri ale Satanei, cu care L-a ispitit pe Domnul Iisus Hristos, sunt:

• iubirea de plăceri;
• iubirea de strălucire lumească;
• iubirea de bani.

Domnul nostru S-a ridicat biruitor deasupra tuturor acestor is­pite, la ananghie fiind: flămând şi însetat, fără adăpost, fără prie­teni, în singurătatea pustiei. A îndurat cu atâta răbdare totul, încât l-a pus pe diavol pe fugă: „Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, ve­nind la El, Îi slujeau”.

Dar unde, unde-au fost îngerii până acum? De ce n-au stat lân­gă El să-L ajute? Fără îndoială, s-au depărtat la porunca Lui, după cum nu încape îndoială că putea să-i cheme oricând ar fi voit, şi cât ar fi voit. Singur a mărturisit aceasta când a fost prins în grădina Ghetsimani şi dus la judecată. Un ucenic a scos sabia să-L apere pe învăţătorul, dar Hristos l-a oprit, spunând: „ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 53). Dar nu a voit. A voit să fie, ca om, ispitit de Satana. Orice om are cel puţin un înger păzitor care-l ajută când se împotriveşte ispitei. Hristos a vrut să rămână singur, fără niciun înger. Potrivit iconomiei lui Dumnezeu, oamenii obişnuiţi sunt is­pitiţi de duhuri rele mai de rând; dar El a voit să fie ispitit chiar de Satana, căpetenia duhurilor rele. A vrut să lupte în împrejurările cele mai grele cu ispitele cele mai grele şi cu ispititorul cel mai mare al neamului omenesc, în faţa căruia au căzut Adam şi Eva în Rai. A luptat şi a învins, şi ne-a dat cea mai înaltă pildă de biruinţă, plină de har şi de îndrăzneală. Marele Isaia, înainte-văzând bătălia aceasta şi biruinţa Domnului nostru, a profeţit: „Domnul iese ca un viteaz, ca un războinic îşi aprinde râvna Lui” (Isaia 42,13).

Când Eroul eroilor a câştigat lupta, atunci abia le-a îngăduit în­gerilor să se apropie: „Şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau”.

După toate acestea, după pilda pe care a dat-o cel mai mare Iu­bitor de oameni care s-a ivit vreodată pe nefericitul nostru pământ, cel mai bun Prieten pe care-L avem, cine dintre noi ar mai îndrăzni să se plângă de orice fel de suferinţă în viaţa aceasta? Nimeni, niciun om care are conştiinţă şi ştie ce-i ruşinea!

Să ne grăbim aşadar, câtă vreme zbuciumatele zile ale acestei vieţi încă mai durează (şi se vor scurta degrabă) — să ne grăbim a ne căi de toată lenea şi delăsarea și cu râvnă să împlinim voia cea sfântă și mântuitoare a lui Dumnezeu. Să ne grăbim a ascul­ta de Dumnezeu, părăsind păcatul cârtirii împotriva voii Sale. Să împlinim cu smerenie ceea ce Dumnezeu ne cere: post, rugăciune, priveghere asupra sufletului nostru şi pază de vicleşugurile ispiti­torului cel rău şi al neputincioaselor sale slugi.

Dumnezeu nu aş­teaptă de la noi biruinţă, pentru că ştie că n-o putem câştiga. Aş­teaptă evlavie în faţa voii Sale, aşteaptă smerenie şi ascultare. Ale Lui sunt armele, a Lui este biruinţa. El va fi întotdeauna cu noi, în­gerii Lui ne vor ajuta. Mare este puterea lui Dumnezeu, neasemănate bunătăţile Lui, negrăită mila! Atât de mare e dragostea Lui pentru noi, încât ne dăruieşte propria-I biruinţă.

A Lui fie Slava şi închinăciunea, de la îngeri în ceruri şi pe pământ de la oameni, Ta­tălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţi­tă, acum şi pururea şi în vecii vecilor şi Sfântului Nicolae Velimirovici, de unde v-am citat aceste învăţături. Amin.

[1] Patruzeci de zile post negru cu priveghere este limita la care poate ajunge firea omenească întărită de Harul Dumnezeiesc. Niciun mare sfânt nu a reuşit să depăşească 40 de zile post negru.

[2] Diavolii arhiconi au intrat în inimile papilor şi au despărţit prin erezia Filioque, Biserica cea Una întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos. Diavolii ispitesc pe creştini prin înălţarea minţii. Prin duhul mândriei diavolii arhiconi te ridică deasupra cerului şi de acolo te aruncă în adâncul Iadului.

[3] Vezi pe internet: Bohemian Grove.docx; 1981 News report abaut Bohemian Grove… ; Bohemian Grove mystery; Pădurea Bohemian.docx; Personalităţi şi organizaţii docx.