Cleopa Cristian

Duminica a VI-a după Învierea Domnului

Orbirea sufletească

Creştinul ortodox, dacă este viu cu sufletul, are două perechi de ochi, două perechi de urechi şi două inimi. Avem urechi trupeşti cu care auzim precum aud şi dobitoacele, dar nu înţelegem. Participăm la slujbele bisericeşti, auzim, dar nu înţelegem. Mai mult, auzi păcatele pe care ni le şopteşte diavolul. Ne uităm cu ochii trupeşti, dar nu vedem. Mai mult, vedem păcatele pe care ni le arată diavolul.

Creştinul ortodox are o inimă de carne ca centru trupesc care are rolul ei binecunoscut. Dar având suflet şi duh, are şi o inimă duhovnicească – centrul suprafiresc din el[1]. În inima duhovnicească se află toate puterile fireşti şi suprafireşti.

Domnul nostru Iisus Hristos spune: „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile…” (Marcu 7, 21). Nu poate inima de carne să gândească, ci mintea care se află în inima duhovnicească. Aceasta cuprinde şi inima de carne. Sau spune Sfântul Apostol Pavel „lărgiţi şi voi inimile voastre!” (II Corinteni 6,13). Dacă lărgim inima de carne, facem infarct. Trebuie să curăţim inima duhovnicească cu toate puterile ei sufleteşti şi trupeşti ca să putem primi mai mult Har Dumnezeiesc, să putem face mai mult bine. Sfântul Serafim de Sarov ţinea în inima sa duhovnicească întreaga lume. Sau la Sfânta Liturghie, când spune preotul „Sus să avem inimile!” Trebuie să ridicăm la Dumnezeu mintea, simţirea şi voinţa, puteri ale inimii duhovniceşti, nu inima de carne.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Tatăl slavei să vă dea vouă duhul înţelepciunii..., şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat...” (Efeseni 1, 17-18). În aceste versete este vorba de ochii minţii care se află cu fiinţa ei, în inima duhovnicească.

Ochii cei sufleteşti ai omul se aseamănă cu ochii îngerilor şi cu ochii lui Dumnezeu.

Orbirea sufletească înseamnă să nu vezi şi să nu cunoşti pe Dumnezeu, care este "Lumina lumii", dar înseamnă şi necunoaşterea şi nevederea luminilor şi raţiunilor care sunt dincolo de cele văzute cu ochii trupeşti.

Altfel spus înseamnă, să cunoşti lumea materială, pe dinafară, să cunoşti sensurile şi să nu înţelegem raţiunile sale intrinseci.

Orb sufletesc este cel care nu-L vede pe Dumnezeu ori dragostea Lui ori înţelepciunea Lui ori purtarea Sa de grijă cea milostivă.

Orb sufletesc este cel care nu-şi vede păcatele şi nimicnicia, nevrednicia şi netrebnicia.

Orb sufletesc este cel care nu vede binele care i l-a făcut Dumnezeu, darurile şi binefacerile primite de la El sau de la oameni.

Orb sufletesc este şi cel care nu vede dragostea celor din jur, care nu vede virtuţile aproapelui şi în general tot ceea ce este frumos, bun şi adevărat în lumea în care trăieşte.

Orb sufletesc devine orice om care este stăpânit de una sau mai multe patimi.

Orbirea duhovnicească este întunecarea şi înrobirea sufletului prin tot felul de păcate sufleteşti şi trupeşti. Adică trufia minţii, împietrirea inimii, slăbirea voinţei şi a conştiinţei, necredinţa, îndoiala în credinţă, sectarismul, deznădejdea, mândria, sinuciderea, uciderea sufletească şi trupească, avortul, ura, mânia, zavistia dintre oameni, divorţul, desfrâul, minciuna, iubirea de averi, zgârcenia, lăcomia, beţia, lenea şi multe altele. Asemenea fapte sunt ca nişte umbre negre şi grele, care învăluie sufletul şi conştiinţa noastră, îmbolnăvindu-ne de moarte.

Orbirea sufletească este cu mult mai primejdioasă decât cea trupească. Dacă orbul trupesc nu vede soarele cel fizic, lumina lui, orbul sufletesc nu-L vede pe Soarele dreptăţii şi Părintele luminilor, cu strălucirea Harului Său. Nu recunoaşte pe Cel care îi dă bunătăţi nepieritoare: viaţă, suflet, nemurire şi nu se vede nici pe sine însuşi aşa cum este cu adevărat.

Creştinii ortodocşi care sunt orbi sufleteşte, nu văd lucrarea lui Dumnezeu, nu văd dragostea Lui în faptele Sale. Apostolul neamurilor zice: „Dumnezeu le-a dat duh de amorţire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă până în ziua de azi” (Romani 11,8). Iar marele proroc Isaia a prorocit despre orbirea duhovnicească a poporului lui Israel, zicând: „Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec” (Isaia 6, 10).

În Sfânta Evanghelie aceşti orbi sufleteşte sunt fariseii. Ei n-au înţeles că lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos este lucrarea lui Dumnezeu în lume, lucrare izvorâtă din Dragostea Lui cea mare pentru creatura Sa. Şi în această Lucrare Sfântă respectarea sâmbetei nu-şi mai are locul (Matei 12,10-11). Dragostea Lui este peste sâmbătă, pentru că Dumnezeu este şi Domn al sâmbetei. Aceasta n-au putut să vadă fariseii, fiind orbiţi de invidie şi răutate. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că orbirea sufletească este mai periculoasă decât cea trupească, pentru că orbirea sufletească nu-i permite omului să vadă lucrarea lui Dumnezeu şi-l îndepărtează pe om de Dumnezeu şi de fericirea cea veşnică.

Sufletul orbit de păcat nu vede înaintea sa groapa pieirii veşnice. Păcătosul orb nu-şi dă seama că necazurile ce îi vin sunt ca o doctorie amară de la Dumnezeu pentru păcatele lui, iar dacă este în bunăstare, aceasta este ca şi cum Dumnezeu l-ar atrage la El ca un tată pe copil cu un dar.

       Orbirea duhului poate fi numită, fără a greşi moarte duhovnicească.

Viaţa păcătoasă aduce omului orbirea sufletească. Păcatul îl separă pe om de Dumnezeu şi de semenii săi şi aduce întuneric în sufletul lui. În această stare întunecată, omul percepe imoralul ca moral, nefirescul ca firesc, anormalitatea ca ceva normal. Din această categorie sunt cei care propagă desfrâul şi homosexualitatea ca mod normal de viaţă, cei care doresc să impună societăţii un mod păcătos de viaţă, condamnat de Dumnezeu. În orbirea lor sufletească aceşti rătăciţi caută nişte „drepturi” care îi va pierde. Avem datoria să ne rugăm pentru aceştia ca Dumnezeu să-i izbăvească de suferinţa lor, de orbirea sufletească.

Să participăm la vot pentru casătoria între un bărbat şi o femeie. Altfel, din greşală în greşală ajungem la victoria finală – sfârșitul lumii. Homosexuali, lesbiene, înfiere de copii, legături cu animalele, cu morţii, schimbare de sex, incest,educație sexuală (sodomie și gomorie nu igenă) la copii…. În Israel 72% din populaţie este pentru legalizarea homosexualităţii. O nouă și mult mai mare Sodoma şi Gomora.

Creștinul orb sufletește este și invidios pentru că ochiul sufletului, care este mintea, este orbit şi astfel nu poate să distingă binele de rău, şi chiar nu poate să simtă lucrarea şi binecuvântarea Harului Dumnezeiesc. Deoarece mintea omului este ochiul sufletului prin care sufletul contemplă slava lui Dumnezeu, de aceea orbirea acestui ochi ne face incapabili să vedem pe Dumnezeu, şi acest fapt constituie omorârea şi moartea omului. Sfântul Talasie Libianul spune: „Mintea invidioasă o orbeşte Domnul, fiindcă se întristează pe nedrept pentru bunurile aproapelui".

Pe lângă multele griji ale vieţii noastre pământeşti, să nu uităm în primul rând de văzul cel dinlăuntru, de ochii cei sufleteşti, ca nu cumva să fie umbriţi sau întunecaţi de patimi, ci să fie curaţi şi luminoşi ca ochii pruncilor sau chiar ca ochii îngerilor. Şi dacă se spune despre unele lucruri sau fiinţe că ne sunt dragi ca lumina ochilor, apoi cu atât mai mult trebuie să ne fie dragă lumina sufletului nostru[2], partea aceasta din noi care dă sensul şi esenţialul fiinţei omeneşti.

Orbirea sufletească vine în mintea omului din mai multe pricini.

• Mai întâi, ca urmare a faptelor rele. Acest lucru îl arată Mântuitorul Iisus Hristos când zice: „Lumina a venit în lume, şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3,19-20).
• Orbirea sufletească vine de la diavol.
• Orbirea sufletească vine şi din împotrivirea faţă de Dumnezeu. Acest lucru îl spune prorocul Isaia, zicând: „Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit, care mergea pe căi silnice, după cugetele sale” (Isaia 65, 2). De aceea Dumnezeu le-a dat duh de împietrire ca să nu vadă cu ochii şi cu urechile lor să nu audă până în ziua de azi (Deuteronom 29, 4).
• Orbirea sufletească vine şi din necredinţă şi învârtoşarea inimii, cum îi spune Dumnezeu Sfântului Proroc Isaia: „Du-te şi spune poporului acestuia: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi uitându-vă vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec” (Isaia 6, 9-10).
• Orbirea sufletească vine uneori la om şi prin îngăduinţa şi puterea lui Dumnezeu. Acest lucru s-a arătat la mulţi oameni aleşi de Dumnezeu. Dar mai luminat vedem aceasta la alegerea marelui Apostol Pavel, care mai înainte de chemarea sa se numea Saul şi prigonea foarte mult Biserica lui Hristos (Faptele Ap. 9,1-22).

Orbirea sufletească vine prin ochii trupului. Ochii sunt cei doi luminători ai trupului, dar şi două punţi prin care păcatul este adus din afară înlăuntrul sufletului.

Sfântul Vasile cel Mare, spune că „ochii sunt cele două mâini netrupeşti întinse înainte, cu care sufletul atingându-se de departe de acelea pe care nu le poate atinge cu mâinile trupului, le cuprinde cu ochii şi le aduce la sine”. Dacă privirile ochilor sunt nestăpânite, ele îndeamnă sufletul la gânduri urâte şi la fapte necuviincioase.

Prin aceste ferestre deschise ale ochilor noştri trupeşti, odată cu ispitele citate din Sfânta Scriptură, intră în noi valuri întregi de alte amăgiri şi pofte ca: mândria, lăcomia după avere şi lux, invidia, mânia, beţia, spectacole ce tulbură închipuirea ş.c.l. Acestea pe rând sau toate laolaltă, întunecă lumina cea dinlăuntru a sufletului şi zguduie întreaga viaţă a omului.

Iată câteva exemple.

Privind cu patimă la frumuseţe străină, chipul acelei frumuseţi coboară din minte în inimă şi acolo, în cămara inimii duhovnicesti, unde trebuie să fie necontenit locaşul lui Dumnezeu şi Împărăţia Lui (Luca 17,21), acolo coboară întunericul şi se săvârşeşte păcatul. În această privinţă Mântuitorul ne învaţă: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Matei 6, 22-23). Iar în alt loc ne spune: „oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvărşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). Sau invers, femeia care se uită cu poftă la bărbat a şi săvârşit păcatul în inima ei. Iar păcatul întunecă ochii cei dinlăuntru şi omul devine înnegurat şi orb.

Sfânta Scriptură ne oferă multe exemple de orbire sufletească încă de la începutul lumii. Vom aminti câteva exemple.

Astfel, în cartea Genezei, aflăm că Eva – prima femeie din lume – a văzut că rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului era plăcut la vedere şi bun la mâncare; şi a luat, a mâncat şi a dat şi bărbatului ei (Facere 3, 6). Şi cu adevărat li s-au deschis ochii, însă nu ca la îngeri sau ca la Dumnezeu, cum îi amăgise diavolul prin şarpe, ci li s-au deschis ochii ca la cei păcătoşi şi au văzut că sunt goi (Facere 3, 7). Li s-au deschis ochii trupeşti, dar li s-a închis Raiul (Facere 3, 23).

Mai departe, tot în cartea Genezei, citim că „fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. (...) Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău şi S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ” (Facerea 6; 2, 5-6).

Pentru orbirea sufletească şi pentru păcate cumplite, au fost nimicite cu foc din cer cetăţile Sodoma şi Gomora şi acoperite de apa Mării Moarte (Facerea 19, 16-26).

Din pricina ochilor trupului a fost orbit Samson care, văzând pe Dalila, a poftit-o şi astfel, orbind cu sufletul, a fost biruit de o femeie tocmai el, acela pe care nu-l puteau învinge mii de oameni (Judecători 16).

Orbit a fost Olofern de Iudita, care, cu gătelile ei, i-a luat ochii, cu frumuseţea ei i-a robit inima, iar cu sabia i-a tăiat capul (Iudita 13,8).

Orbit de pofta ochilor, a fost împăratul şi prorocul David văzând pe Batşeba, soţia lui Urie, făcând baie şi, tot aşa, cei doi bătrâni din Babilon, văzând pe Suzana la baie. Orbit a fost Irod privind pe Salomeea, fiica Irodiadei jucând (Matei 14,6) şi chiar înţeleptul Solomon a fost orbit sufleteşte de femeile străine şi a greşit şi el înaintea lui Dumnezeu (III Regi 11, 3-4).

Asemenea exemple sunt foarte multe în Sfânta Scriptură şi, fără îndoială, cu mult mai multe în viaţa oamenilor, de-a lungul istoriei.

Păcatul pătrunde, în noi, la început, prin gândul cel rău. De la Sfântul Ioan Scărarul aflăm că: „Există, desigur, şi fără consimţământul nostru, câte un gând neplăcut şi urât, care, pătrunzând pe furiş, răpeşte cu sila mintea la sine. Totuşi, să ştii sigur că şi acesta îşi are pricinile în noi. Căci sau ne-am predat după Sfântul Botez vreunui gând rău, sau, ajungând până la faptă şi de aceea ne-am făcut vinovaţi chiar fără de voie şi ni se pare, sau ţinem în noi de bunăvoie niscai seminţe ale răutăţilor şi de aceea se întăreşte cel rău”.

Vindecarea orbirii sufleteşti

Grea şi vrednică de plâns este orbirea minţii, a inimii, a voinţei şi a conştiinţei deoarece sufletul este cu mult mai de preţ decât trupul (Marcu 8, 36-37). Sufletul, fiind creat de Dumnezeu veşnic, orbirea sufletească este una din cele mai grele boli care duce la pierderea sufletului şi la osânda veşnică. De aceea şi vindecarea acestei boli este cu mult mai grea şi mai importantă decât vindecarea orbirii trupeşti.

Nu pentru a schimba lumea s-a pogorât Mântuitorul Iisus Hristos pe pământ, ci pentru a schimba omul. Şi ceea ce trebuie schimbat nu este înfăţişarea mea, nici profesia mea sau statutul meu social, ci numai omul interior. Dar acesta nu se va putea niciodată schimba prin propriile sale puteri. Naşterea Pruncului Iisus în adâncul inimii noastre – acolo unde ucigaşii de copii trimişi de regii acestei lumi nu-l pot ajunge – este singurul mijloc de a salva în acelaşi timp omul şi lumea: „când se va schimba inima duhovnicească[3], vor urma şi fapte dinafară pe măsura acestei schimbări. Şi Domnul Iisus Hristos le spune fariseilor: „fariseule orb! Curăţă mai întâi partea cea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea din afară curată” (Matei 23,26).

Numai Hristos ne poate izbăvi de orbirea sufletească: „Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească din întuneric lumina» – El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos (II Corinteni 4,6).

Numai cel ce se întoarce prin pocăinţă la Domnul Iisus Hristos se va izbăvi de orbirea sufletească: „Iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica” (II Corinteni 3, 16; Isaia 29,18; Isaia 42,16).

Dumnezeu trimite slujitori ca să vindece orbirea sufletească: Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune Sfântului Apostol Pavel: „Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui Satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit prin credinţa în Mine” (Faptele Ap. 26,18).

Credincioşii trebuie să se roage ca să fie feriţi de orbirea sufletească: „Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în cei sfinţi” (Efeseni 1,17-18).

 Dar de ce se întorc unii dintre cei vindecaţi de orbire sufletească din nou la păcate?

Un astfel de creştin care dorește să iasă din orbire sufletească, dintr-o stare păcăoasă, și, după ce a ieșit, se trezește în față cu binele, dar, totodată și cu o altă responsabilitate, preferă să se întoarcă la viața păcătoasă, pentru că nu a fost învățat, pentru că nu este ajutat, pentru că se lenevește în a lucra binele, și nu vrea să facă efort.      

Asceza creştină presupune această închidere, retragere a simţurilor din contactul lor cu mediul exterior, din aferentaţia pătimaşă cu lumea, care împrăştie mintea cu o sumedenie de senzaţii perturbătoare. Cântarea bisericească zice: „Să ne curăţim simţirile ca să vedem pe Hristos strălucind în lumina cea neapropiată a Învierii”.

Mintea omului a suferit, de la căderea lui Adam mari schimbări. Din greşala lui Adam – păcatul strămoşesc, mintea a pierdut sănătatea şi integritatea sa şi s-a denaturat, iar după dânsa şi cele sufleteşti ale omului.

La omul căzut mintea, dorinţa şi sentimentele au primit o orientare către pervertire. De aceea el poate să gândească, dar nu gândeşte drept. Poate să dorească, dar dorinţele sunt neînţelepte (pervertite). Poate să aibă râvnă, dar râvna să fie necugetată (ură, mânie, zavistie...). Iată, aceasta este gândirea sa, aşa cum gândeşte şi despre ce gândeşte, cum îşi imaginează şi cum şi în ce fel anume. Acestea toate sunt deformate şi greşite.

Vrăjmaşul nostru diavolul cu cursele lui fiind începătorul şi cauza primei căderi se furişează în minte şi în starea lăuntrică a omului, ţinându-o ca sub un nour întunecat, silindu-o să facă voia lui, spre pierzare de sine.

De aceea trebuie să ne rugăm cu osârdie Maicii Domnului, care a născut pe Noul Adam – Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca să ne lumineze mintea şi să ne mântuiască sufletele noastre.

Ce este tina de pe ochii sufletului nostru?

Tina de pe ochii sufletului este necurăţia păcatelor noastre, de care ne curăţim prin baia lacrimilor şi a spovedaniei. Să ascultăm de Hristos şi să facem ce ne porunceşte El. Să ne spălăm ochii sufleteşti, adică mintea, inima şi voinţa prin rugăciune, pocăinţă, spovedanie, Sfânta Împărtăşanie şi milostenii, şi atunci ne vom vindeca sufletul.

Dumnezeu este Lumina (Ioan 8,12), Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14,6) Care ne vindecă orbirea sufletească.

Deci pentru a ne izbăvi de orbirea sufletească trebuie:

• să luăm aminte la lumina cuvântului dumnezeiesc[4];
• să ne silim la împlinirea cuvântului dumnezeiesc, deşi trupul, lumea păcătoasă şi diavolii se opun;
• să urmăm lui Hristos, Răsăritul cel de Sus şi Soarele Dreptăţii;
• să părăsim păcatele care sunt pricina întunecimii minţii şi a orbirii noastre.
• să recunoaştem în inimă întunecimea şi orbirea noastră duhovnicească;
• să ne rugăm cu stăruinţă;
• să cugetăm la deşertăciunea acestei lumi, la moarte şi la Înfricoşata Judecată.

Cea mai mare primejdie este atunci când suntem orbiţi sufleteşte de patimi şi nu ne dăm seama că suntem bolnavi.

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune fariseilor: „Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră” (Ioan 9, 41). Cu alte cuvinte, Domnul Iisus Hristos le spune: „Dacă v-aţi recunoaşte orbi, n-aţi avea păcat, pentru că M-aţi ruga să vă vindec. Dar voi pretindeţi că vedeţi Adevărul, când de fapt sunteţi orbi sufleteşte şi nu voiţi să fiţi vindecaţi de Mine”.

Atunci când creştinul ortodox îşi dă seama că este bolnav, cere un sfat de la cineva, aleargă la doctor, se roagă lui Dumnezeu –  face ceva să scape de boala care îi ameninţă sănătatea. Dar dacă rămâne nepăsător, boala progresează şi într-o zi cade la pat şi moare. Tot aşa se întâmplă şi cu boala cea dinlăuntru, cu orbirea sufletească sau chiar cu moartea duhovnicească a sufletului.

Pentru mulţi dintre noi se împlinesc cuvintele din Apocalipsă, în care Dumnezeu ne spune: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort[5]. Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară” (Apocalipsa 3, 1-2).

 Cum trebuie să viețuiască creștinul ortodox?

Trebuie să ducem o viaţă creştină liturgică şi activă, să ne spălăm cât mai des ochii minţii prin spovedanie, să ne Împărtăşim cu Sfintele Taine ale lui Hristos, să împlinim poruncile dumnezeieşti şi învăţăturile Bisericii.

Astfel vom vedea lumina cea preacurată a Învierii lui Hristos, care ne va căluzi paşii spre veşnica şi fericita Împărăţie a lui Dumnezeu.

În acest fel luminându-ne ochii sufleteşti şi curăţindu-ne inima, să ne învrednicim a vedea la sfârşitul acestei vieţi pământeşti Preacurata Faţă a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos care ne va spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25,34).

Când se îndepărtează Harul Dumnezeiesc de la copiii din zilele noastre?

Ați văzut în ochii pruncilor după Botez și al copilașilor  de 2-5 ani că au o lumină îngerească, care vine din inima lor curată. Dar din momentul în care au văzut prima imagine desfrânată, primul film păcătos, când au intrat pe smart-fon, pe internet a fost îndepărtat harul curăției din inima lor duhovnicească și au ieșit din Rai. Un părinte duhovnic spune că: „a văzut un copil care a venit la Biserică după un an de la Sfântul Botez şi nu mai avea lumina dumnezeiască în ochi. A întrebat: Ce s-a întâmplat, ce ai făcut? Dar nu i-a răspuns şi a început să plângă. Era un dialog între inimi, un dialog sub adumbrirea Luminii, a Duhului Sfânt”.

Care este explicaţia duhovnicească?

Oamenii, prin Dumnezeu, sunt în comuniune cu întreaga creaţie. Dacă fac păcate, comuniunea oamenilor se face în duhul păcatelor. Copilul mic are inima duhovnicească deschisă la dragostea firească a mamei. Dacă părinţii şi educatorii lui fac păcate (gomorie, sodomie, desfrânare, nu se înfrânează de la legăturile trupeşti în zilele rânduite de Biserică…), duhul dragostei fireşti curate se perverteşte şi în inima duhovnicească a copilul va intra acest duh păcătos care va stârni în el poftele şi păcatele respective şi va îndepărta Harul Dumnezeiesc – Lumina Dumnezeiască.    

Părinţii nu pot schimba duhul păcătos al lumii (I Ioan 5, 19), dar prin participarea în fiecare sărbătoare la Dumnezeiesca Liturghie, prin împărtăşirea cu Harul Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine, prin educaţie creştin-ortodoxă în familie – micul Rai – se pot întări duhovniceşte[6]. Domnul şi Mântuitoirul nostru Iisus Hristos ne spune: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Cu ajutorul Harului Dumnezeiesc şi a faptelor noastre creştine putem birui lumea păcătoasă şi pe ţiitorul ei, diavolul.

        Semne ale vindecării orbirii sufleteşti

      Credincioşii nu sunt afectaţi de orbirea sufletească. Sfântul Apostol Petru spune creştinilor: „Iar voi sunteţi „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt”, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la Lumina Sa cea minunată” (I Petru 2,9).

Care sunt semnele vindecării orbirii sufleteşti?

Sfântul Tihon de Zadonsk arată care sunt semnele vindecării orbirii sufleteşti pentru creştinul ortodox:

1. cunoaşterea ticăloşiei proprii şi părerea de rău pentru că a pierdut vremea în zadar;
2. mulţumire fierbinte pentru mila lui Dumnezeu, pentru că i-a răbdat ticăloşia şi nu l-a luat când era în întunericul păcatelor;
3. se roagă şi se poartă cu mare grijă să nu cadă în rătăcirea dinainte;
4. se fereşte de păcat;
5. se sileşte să iubească pe toţi;
6. spune Adevărul mântuitor oamenilor;
7. dispreţuieşte cinstea, slava, bogăţia, mâncărurile alese, şi tot ce e socotit frumos de lume;
8. socoteşte o adevărată fericire doar fericirea veşnică şi numai pentru ea se nevoieşte;
9. toate lucrurile din lumea aceasta sunt pentru el deopotrivă. Spre exemplu, mâncarea sărăcăcioasă îl satură ca şi cea aleasă, numai să fie sănătoasă;
10. se mulţumeşte cu ce are;
11. cu cât se iluminează mai mult, cu atât îşi corectează mai mult faptele, cuvintele şi gândurile;
12. dacă va păcătui, se va căi amarnic şi nu va deznădăjdui;
13. se roagă să fie tot mai iluminat de Dumnezeu.

Tot ce poate omul vedea pe lume trebuie să-i îndrepteze privirea spre vederea lui Dumnezeu. Dacă ochii nu-i slujesc omului întru această vedere, atunci îi arată o cu totul alta: priveliştea hăţişurilor întunecate, a spinilor, a beznei duhovniceşti şi a pierzării celei de pe urmă.

Bartimeu, de cum şi-a căpătat vederea, L-a văzut pe Dumnezeu fără mijlocirea naturii, şi nici nu mai dorea să vadă altceva. De ce să privească chipul morţii când are în faţă Viaţa? De ce să se uite la cele trecătoare când are în faţă Statornicia? De ce să se ţină de lucrurile slabe ale lumii când s-a lipit de Cel Atotputernic? „Şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu” (Luca 18,43). Ochii îi cârmuiau picioarele şi graiul, trupul şi sufletul. Văzându-L pe Hristos, a înţeles la ce e bun graiul: la a-L slăvi pe Dumnezeu. Şi a început să slăvească şi să laude pe Dumnezeu. Astfel Bartimeu nu şi-a folosit ochii spre pierzare ci spre ceea ce i-a făcut Dumnezeu să fie: spre a privi slava lui Dumnezeu. Şi toată mulţimea care era acolo şi a văzut acea slăvită minune a mulţumit lui Dumnezeu. Darul făcut de Domnul lui Bartimeu a trecut repede şi la alţii, încât mulţi din cei ce se îndoiau şi mulţi din cei necredincioşi, care fuseseră mai înainte orbiţi de îndoială şi necredinţă, şi-au deschis ochii duhovniceşti şi au început să laude pe Dumnezeu.

Ce s-a întâmplat cu orbul Bartimeu se întâmplă şi astăzi multor orbi cu duhul, când aceştia încep să vadă. Ei urmează lui Hristos şi nu mai privesc la nimic altceva. îl slăvesc pe Dumnezeu şi nu mai laudă nimic altceva.

Binefaceriile vindecării orbirii sufleteşti

Orbul din naştere, când a fost vindecat, L-a mărturisit pe Iisus Hristos! Pentru aceasta trebuie să sporim pe calea desăvârşirii creştine şi să înaintăm pe calea care ne duce spre viaţa cea veşnică, calea văzută şi nevăzută şi care se arată şi în relaţiile de comunicare cu ceilalţi oameni. Hristos este calea spre viaţă, iar pentru acela care desluşeşte Lumina, Hristos reprezintă Calea adevărată spre Viaţa adevărată şi veşnică, pentru că El este lumina adevărată. Ştim că Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume ca Lumină, în sensul de Cale adevărată spre viaţa cea adevărată. De aceea, cu adâncă smerenie, împărtăşindu-ne tot mai mult de Harul Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine, să nu mai umblăm în întuneric, ci în lumină, fiindcă Hristos e lumina cea adevărată şi Viaţa fără de sfârşit. Mântuitorul nu lipseşte şi nici nu trebuie să lipsească niciodată de lângă noi, mai ales pentru că El urmăreşte cu multă dragoste necazurile noastre, fără ca noi să-L vedem, precum urmăreşte o mamă iubitoare paşii şovăitori ai copilaşului ei, din lumina privirii care mângâie şi ocroteşte.

Starea după vindecare a celui care a fost orb sufleteşte este asemenea stării de la Liturghie, după ce se împărtăşesc credincioşii şi se cântă: Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată.

Întreaga mântuire, inclusiv pocăinţa şi credinţa, sunt rezultatul faptului că Dumnezeu ne atrage spre Sine, ne deschide ochii sufleteşti şi ne schimbă minţile. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ne conduce spre pocăinţă (II Petru 3,9), la fel şi bunătatea Lui (Romani 2,4).

Care sunt binefacerile minţii curate?

Când mintea este curată, totul în sufletul omului este curat şi este curat omul întreg. „Toate sunt curate pentru cei curaţi; iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea şi cugetul” (Tit 1,15). Fără îndoială că în orice om, pe lângă cea mai mare curăţie se află şi impurităţi; dar omul cu mintea curată nu va vedea necurăţia, pentru că îşi îndreaptă mintea, şi prin minte tot sufletul, numai spre ceea ce este curat atât întrânsul cât şi în lumea înconjurătoare. Şi, îndreptându-şi mintea numai spre ceea ce este curat, se îmbogăţeşte tot mai mult şi mai mult în curăţie. Cu cât mintea ni se uneşte de Mântuitorul Iisus Hristos care este desăvârşirea curăţiei şi a luminii, cu atât mai curată, mai strălucită şi mai înţelegătoare se face, şi odată cu ea şi inima şi tot sufletul nostru.

 Cum se tâlcuiesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Noi avem mintea lui Hristos” (I Corinteni 2,16).

Fericit este cel care are mintea lui Hristos! Fericit cine a lepădat mintea cea muritoare, înşelătoare, pământească şi în locul ei a pus mintea cea tare a lui Hristos! Unul ca acesta va fi plin de lumină negrăită, şi va vedea lumea întreagă scăldată în lumină, cum a văzut Moise rugul aprins. Va umbla hotărât în valea cea neagră a acestei vieţi, pentru că drumul său este luminat de Lumina luminilor, de Ochiul atoatevăzător, de Mintea cea preacurată. Pentru că spune Domnul: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric ci va avea lumina lumii” (loan 8,12). Hristos e lumina noastră şi ochiul vieţii noastre. Dacă vrea cineva să cunoască viaţa şi să vadă cărarea vieţii adevărate, cu ochiul acesta trebuie să privească. Orice alt ochi e, în chip vătămător, mai mult sau mai puţin întunecat şi murdărit, arătând lucrurile fie mai mici fie mai mari, fie mai apropiate fie mai depărtate decât sunt, ca nişte ochelari. Numai cu ochii lui Hristos vedem lucrurile aşa cum sunt, în Cer şi pe pământ, în oameni şi în celelalte zidiri. De aceea greu le va fi celor cărora li s-a dat să vadă cu ochii lui Hristos, şi nu văd, să dea seamă înaintea lui Dumnezeu pentru aceasta.

Mântuitorul Iisus Hristos le spune ucenicilor: „Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5,14). Omul credincios devine lumina lumii ca și Hristos și devine și pentru ceilalți o lumină. Și fiecare din cei ce devin lumină luminează în măsura în care au primit lumina de la Mântuitorul, din Dumnezeu-Tatăl. De aceea se spune şi în rugăciunea amvonului despre Dumnezeu că este Părintele luminilor şi astfel omul orb sufleteşte care s-a depărtat de Dumnezeu se întoarce la Lumina Dumnezeiească care l-a creat.

Ce dăruieşte mai de preţ Domnul Iisus Hristos celui care crede în El?

Dumnezeu ne dăruieşte prin Harul Său, să ne vedem în realitatea, nimicnicia, ticăloşia şi păcătoşenia noastră. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne deschide ochii chiar asupra noastră. Şi declanşează în memoria noastră un proces de neasemuită intensitate, aducându-i conştiinţei noastre aminte de toate relele ce a înfăptuit cândva. Aceasta-i, probabil, esenţa actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzător şi mai aprig efect al întâlnirii cu Măntuitorul nostru.

Devenim astfel, cum grăieşte Sfântul Apostol Pavel, „făptură nouă” (II Corinteni 5,17). Dar mai întâi ni se revelează, ca într-o străfulgerare, făptura veche, înlănţuită în fărădelegile ei nenumărate. Şi pentru o vreme ne vedem noi înşine, omul păcătos ce am fost până ce ne-a luminat şi învăluit lumina milostivirii dumnezeieşti. Şi astfel vălul orbirii sufleteşti cade – şi vedem.

Mai întâi ne vedem pe noi. Mă văd pe mine cât sunt de păcătos şi mă cutremur şi mă înfior, ca la Judecata de Apoi.

Nu mai am pe ce mă rezema, unde mă adăposti, pe cine chema în ajutor. Şi nu de Dumnezeu mă tem, fiindcă e Atotbun şi Milostiv, ci de mine însumi; liber şi rău fiind, pot să nu-I deschid uşa. Judecata de Apoi creştinul ortodox şi-o face el însuşi luminat de Harul Dumnezeiesc, de vrea şi poate, zilnic, mai degrabă acuzator decât apărător al său. Examenul de conştiinţă, la sfârşitul fiecarei zile, este o Judecată de Apoi efectuată reflexiv şi individual de creştini. Creştinul luminat de Harul Dumnezeiesc se vede la acest examen al conştiinţei şi se preţuieşte întocmai ca Dreptul Judecător, neindulgent, ca pe un străin oarecare, ca pe un oarecare altul. Şi e în măsură să se judece pe sine la fel de nepărtinitor ca pe semenul său.

Iată darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvântează cu această minunată, supranaturală putinţă de a ne vedem aşa cum suntem, nu cum ne plăcea a ne socoti înzestraţi numai cu drepturi şi calităţi, neprihăniţi, stăpâni ai lumii, superiori tuturor şi îndeosebi a celor de lângă noi. Şi astfel încântătoarea şi falsa iluzie despre noi încetează.

Creştinului începe – sub acţiunea Harului Dumnezeiesc – să-i fie silă şi groază de el. El nu se mai consideră drept şi îndreptăţit, având neîncetat dreptate şi îndurând necazuri şi nevoi numai din cauza celorlalţi şi exclusiv datorită urilor neîmpăcate, nu mai crede că-i este îngăduit orice, revenindu-le celorlalţi numai sarcina de a-l admira şi ridica în slăvi.

Mă văd lăuntric aşa cum sunt.

Fiind lepădat de mila de sine prin lumina Harului Dumnezeisc, mă văd pe mine cât sunt de păcătos. Astfel îmi ţin ochii neclintit deschişi şi îndreptaţi mai vârtos asupra-mi.

Să ne ajute Dumnezeu ca, Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume, dată de Hristos fiecărui om, să o punem în lucrare, mulţumind Celui care ne-a dat-o, spre desferecarea noastră din cătuşele întunecimii păcatelor.

 De ce nu reuşim să vedem starea păcatoasă în care ne aflăm?

Sfântul Apostol Pavel spune: „Vrednic de credinţă şi de toată primirea este cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1,15). Apostolul spune astfel, pentru că, fiind luminat de Harul Dumnezeiesc, îşi vedea păcătoşenia. Dacă nu te luminează Harul Dumnezeiesc nu vezi negreala inimii tale duhovniceşti. Te gândeşti la păcatele mari săvârşite: mândrie, desfrânare, gomorie, sodomie, avorturi, hulă, zavistie… şi te smereşti.

Numai când vine Harul Dumnezeiesc te smereşte să-ţi vezi păcatele, pentru că în general omul are tendinţa de a se aprecia pozitiv, şi a se mândri.

Spre exemplu eşti într-o hazna şi nu auzi, nu miroşi, nu poţi pipăi. Deodată apare o luminiţă. Începi să vezi. Te sperii: Vai de mine! Luminiţa sporeşte. Te sperii şi mai tare: Vai mie!!! Tot astfel şi Harul Dumnezeiesc, când îţi luminează inima duhovnicească, îţi arată starea de păcătoşenie, lipsa de desăvârşire. De aceea, cu cât te apropii de Dumnezeu cu atât sporeşte lumina dumnezeiescă şi te vezi mai păcătos, mai negru. Stareţul Daniil Tudor spunea: „Cu cât lumina este mai mare, cu atât întunericul este mai mare”. Cum sfinţenia lui Dumnezeu este nemărginită, tot timpul, oricât am spori duhovniceşte, ne vom vedea mai păcătoşi. Haznaua aceasta de fapt este inima noastră duhovnicească.

Stareţul Daniil Tudor mai spunea: „Înfricoşător lucru este când omul începe să se teamă de el însuşi[7]. Nu este lucru mai groaznic”.

Când omul se întoarce cu mintea din exterior înlăuntrul inimii sale duhovniceşti, începe să se teamă de el însuşi. Nu este lucru mai înfricoşător. Cunoaşterea de sine este începutul întoarcerii la Dumnezeu. Ce sunt eu acum şi cum ar trebui să fiu ca să mă mântuiesc sau ca să ajung sfânt, după cum ne spune Dumnezeu: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Psalm 81,6); „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul, sunt sfânt” (Leviticul 11,45) şi „Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48,21).

De ce judecăm pe aproapele.

Aproapele nostru este oglinda noastră sufletească, pentru că noi îl vedem cu ochiul minţii noastre. Dacă am ochelari cu lentile negre, voi vedea lumea în negru. Dacă am inima şi mintea întunecată de păcate voi vedea lumea rea şi întunecată. Dar de vină sunt ochelarii mei, adică patima şi păcatele mele. De aceea Sfinţii Părinţii ne spun să ne întoarcem înlăuntrul inimii noastre duhovniceşti şi să curăţim cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, răutatea din ea, pe care o vedem în aproapele nostru.

Rău nu este a trăi în lume sau a ne folosi de ea, ci răutatea se află în inima noastră duhovniceească.

Cei cărora li s-au deschis ochii sufletului pot vedea:

• Lumina lui Hristos care luminează tuturor.
• Lumina poruncilor lui Dumnezeu pentru că lumină sunt poruncile lui Dumnezeu pe pământ.
• Măreţiile lui Dumnezeu din ceea ce a creat Dumnezeu.
• Pot să-şi vadă păcatele lor. În Pateric Egipean un părinte spune: „Frate, eu îi fericesc pe aceia care îşi văd păcatele lor”. De ce? Oamenii care-şi văd păcatele vor să scape de păcatele lor şi cer ajutorul lui Dumnezeu şi primesc ajutor de la Dumnezeu ca să scape de păcatele lor. Cine nu-şi vede păcatele lui, acela nici nu caută să scape de păcatele sale pentru că nu se ştie pe sine păcătos. Cine se ştie pe sine păcătos şi doreşte să nu mai fie păcătos, acela primeşte dar de la Dumnezeu prin împărtăşirea cu Harul Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine, curăţirea şi iertarea păcatelor sale.

Dacă ştim aceste lucruri este bine să ne cercetăm pe noi înşine, ca să înţelegem care este starea noastră. Şi dacă înţelegem că nu avem vedere sufletească pentru că nu credem, nu suntem convinşi de adevărurile dumnezeieşti, atunci să zicem cuvintele care sunt rânduite să le spună acela care nevăzând niciodată prin puterea Domnului Iisus Hristos a primit vederea: La ochii sufletului fiind orbit la Tine vin, Hristoase, ca şi orbul cel din naştere, cu pocăinţă strigând către tine: Tu, celor din întuneric, eşti lumina cea prea luminoasă.

Vederea sufletească o primim de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Dumnezeu ştie cum împarte darurile Sale la fiecare om în viaţa aceasta: unora să vadă, altora să nu vadă trupeşte. Mulţi dintre cei care nu văd şi-au pierdut vederea în timpul vieţii lor şi mai ales la bătrâneţe.  Acum sunt posibilităţi să li se redea vederea prin operaţii.

Dar în ceea ce priveşte vederea sufletească lucrurile stau altfel. Nu se poate dobândi prin operaţie, nu o poţi avea doar pentru că vrei s-o ai, ci o poţi avea numai dacă ţi-o dă Dumnezeu şi Dumnezeu o dă celor credincioşi care duc o viaţă curată şi sfântă.

Cine poate vedea pe Dumnezeu cu ochii sufletului?

Domnul nostru Iisus Hristos spune: „Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

• Văd pe Dumnezeu cei care au inima curată, care se feresc de păcate.
• Văd pe Dumnezeu aceia care sunt deschişi pentru lumina lui Hristos care luminează tuturor.
• Văd pe Dumnezeu aceia care văd pe Dumnezeu în lucrurile create de Dumnezeu.
• Văd pe Dumnezeu cei care văd sufleteşte în cuvintele lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, mai ales din Sfintele Evanghelii.
• Văd pe Dumnezeu în conştiinţa lor, în inima lor cei curaţi cu inima.

Ce trebuie să facem dacă nu vedem sufleteşte?

Dacă suntem învârtoşaţi şi avem umbre pe suflet  şi nu vedem puterea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa noastră, nu vedem puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu în viaţa altora, nu vedem puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu în lucrurile care ne înconjoară şi sunt făcute de Dumnezeu, atunci este bine să fim frământaţi de dorinţa de a vedea şi sufleteşte. Cei care văd trupeşte, iar ceilalţi care nu văd trupeşte să caute mai mult vederea sufletească, pentru că este mai importantă decât vederea trupească.

Sunt oameni care văd sufleteşte mai bine decât noi, şi trebuie să ne orientăm după vederea lor sufletească, după înţelepciunea lor, după darul pe care-l primesc de la Dumnezeu.

De aceea la Sfânta Spovedanie este un prilej ca să vadă cineva pentru tine şi să vadă mai presus de tine şi să primeşti îndrumarea pe care o dă Dumnezeu prin duhovnicul pe care l-a pus ca să vadă în conştiinţă şi cu conştiinţa lui să poată îndruma pe cei ce nu se pot îndruma singuri.

Lui Dumnezeu I Se cuvine slava, cinstea și închinăciuneea și Sfinților de la care m-am inspirat în aceast articol, în veci vecilor. Amin.

[1]  Pentru studiu, recomandăm cartea: Curăţirea inimii, pr. Daniel de la Rarău, Editura Agathon, 2010.

[2] Ceea ce este lumina văzută pentru ochii noştri, aceasta este şi Harul lui Dumnezeu pentru sufletul nostru. Când Harul Dumnezeiesc luminează sufletul, acesta deosebeşte binele de rău.

[3] Inima duhovnicească este centrul suprafiresc din om în care se află toate puterile sufleteşti şi duhovniceşti dar şi patimile şi diavolii. Pentru studiu recomandăm cartea Curăţia inimii, părintele Daniel de la Rarău, Editura Agaton.

[4] „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului” (Evrei 4,12).

[5] Mort duhovniceşte.

[6] Sfântul Apostol Pavel ne spune: „bine este să vă întăriţi prin har inima voastră, nu cu mâncăruri, de la care n-au avut niciun folos cei ce au umblat cu ele” (Evrei 13, 9).

[7] Se teme, pentru că se vede prin lumina Harului Dumnezeiesc cât este de păcătos.