Cleopa Cristian

Dec. 18, 2022

Luptele duhovnicești

 Viaţa duhovnicească

Păcatele

 (Î): Care este prima cerinţă păcătoasă a omului?

(R): Prima cerinţă păcătoasă a omului este ca totul să fie după voia lui şi, când acest lucru nu se întâmplă, imediat cârteşte împotriva lui Dumnezeu şi se supără pe oameni.

(Î): Cum să recunoaştem păcatul?

(R): Este păcat tot ceea ce supără conştiinţa şi desfată trupul.

(Î): Ce deosebire există între păcat şi patimă?

(R): Patimile sunt: mânia, slava deşartă, iubirea de plăceri, ura, pofta cea rea şi cele asemenea lor. Iar păcatele sunt chiar lucrările patimilor şi au loc atunci când cineva le duce la îndeplinire prin faptă, săvârşind cu trupul acele fapte la care îl îndeamnă patimile, căci poţi avea patimi, dar să nu acţionezi potrivit lor.

(Î): Căderile în păcate au loc numai cu fapta?

(R): ''Căderi în păcate sunt de toate felurile: din pricina gândurilor, a cuvintelor, a intenţiilor, a nepăsării şi a lenei'', scrie Sfântul Macarie de la Optina.

(Î): Ce înseamnă să te împotriveşti patimii?

(R): Cel care se împotriveşte patimii o dezrădăcinează. A te împotrivi patimii înseamnă a săvârşi lucruri opuse celor spre care te cheamă patima. Cu toate acestea, patima este nimicită numai de Harul lui Dumnezeu.

(Î): Ce patimi îi caracterizează pe oamenii lumeşti?

(R): Distracţiile, petrecerile sunt patimile oamenilor uşuratici, trândavi şi trupeşti.

(Î): Cum să luptăm cu patimile?

(R): Să vă puneţi ca lege: să nu îngăduiţi de bună voie niciun gând, niciun simţământ, nicio dorinţă pătimaşă, ci să le respingeţi cu ură deplină imediat ce le observaţi. Diavolii sunt neruşinaţi şi, oricât te-ai mânia pe ei, tot insistă cu gândul lor. Evident că după mânie trebuie să apelăm şi la alt mijloc duhovnicesc de luptă cu patimile.

(Î): Şi care este acesta?

(R): Ce face cel ce este supus atacului unui om rău? Strigă, bătându-se în piept, iar paznicul, la chemarea lui, vine în fugă şi îl scapă de nenorocire. La fel trebuie să facem şi noi în lupta cea tainică cu patimile: mâniindu-ne pe gândurile şi dorinţele pătimaşe, trebuie să strigăm după ajutor ─     Doamne, ajută-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Smeriţi-vă şi rugaţi-vă pentru ajutor. Harul Dumnezeiesc va veni şi vrăjmaşul diavol, fiind ars de focul dumnezeirii, va fugi imediat.

(Î): Ce să facem dacă patima se înteţeşte?

(R): Nu trebuie să ne purtăm cu indiferenţă faţă de această înteţire a patimii, ci, după alungarea pornirilor ei, de fiecare dată trebuie să ne căim înaintea Domnului. Nu lăsaţi până seara necurăţite prin pocăinţă aceste porniri pătimaşe, ci curăţiţi-le imediat.

(Î): Se spune: teme-te de obiceiul cel rău mai mult decât de vrăjmaşi. De ce?

(R): Dacă obiceiul cere ceva o dată şi cerinţa lui nu este îndeplinită, altă dată îl vei găsi mai slab. Timpul hrăneşte şi obiceiul cel bun şi pe cel rău, aşa cum lemnele alimentează focul.

(Î): Ce să fac când se trezeşte în mine, datorită oamenilor sau a lucrurilor, dorinţa păcătoasă?

(R): Nu trebuie să intri în legătură cu acele lucruri, care stârnesc în tine dorinţa păcătoasă, şi nu trebuie să fii pornit spre nimic din ceea ce ispiteşte libertatea ta, ci să te depărtezi.

(Î): Există vreo diferenţă între a păcătui intenţionat şi a păcătui din pricina patimii şi a neputinţei?

(R): ''Este o diferenţă foarte mare între a păcătui intenţionat, datorită înclinaţiei spre păcat, şi a păcătui din pricina patimii şi a neputinţei, deşi ai înclinaţia să-I faci pe plac lui Dumnezeu. Este foarte mare diferenţă între a duce o viaţă păcătoasă şi a te poticni din pricina neputinţei, din pricina unei molimi păcătoase, atunci când mergi pe calea lui Dumnezeu”, spune Sfântul Ignatie Briancianinov.

(Î): Hrana, banii şi slava sunt păcate?

(R): Nu hrana este păcat, ci lăcomia pântecelui; nu banii sunt păcat, ci iubirea de argint; nu slava este păcat, ci iubirea de slavă deşartă; în esenţă, răul ia naştere din abuz, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

(Î): Ce este trândăvia?

(R): Trândăvia este deprinderea dăunătoare cu lipsa de activitate, lenea în săvârşirea faptelor bune, nepăsarea faţă de mântuire.

(Î): Ce este tristeţea?

(R): Tristeţea este mâhnirea peste măsură pentru pierderile şi nereuşitele vieţii, mâhnirea plină de deznădejde cu privire la mila lui Dumnezeu. O asemenea mâhnire nu le este deloc potrivită ortodocşilor – de ce să se întristeze pentru pierderile şi nereuşitele lumeşti ale vieţii când ei ştiu că totul li se întâmplă din voia Atotbunului Dumnezeu. De ce să deznădăjduiască cu privire la mila lui Dumnezeu când ştiu că bun şi milostiv este Domnul, îndelung răbdător şi mult milostiv? Creştinii trebuie să aibă o singură mâhnire – mâhnirea pentru Dumnezeu, adică pentru faptul că nu slujesc întocmai lui Dumnezeu, că nu împlinesc în chip desăvârşit voia Lui şi păcătuiesc neîncetat. O asemenea mâhnire este foarte mântuitoare.

(Î): Care păcate sunt de moarte?

(R): De obicei prin păcate de moarte se înţeleg păcatele mari: mândria, desfrâul, invidia, avariţia, lăcomia pântecelui, pomenirea răului şi tristeţea. Păcatul de moarte îl lipseşte pe om de Harul lui Dumnezeu şi ucide sufletul. Dar aşa este orice păcat, chiar dacă este săvârşit în măsură foarte mică. Sfântul Apostol Iacov spune: păcatul odată săvârşit, aduce moartea (Iacob 1,15). Ceea ce înseamnă: păcat de moarte este orice păcat necurăţit, mai ales când el se repetă des.

(Î): Cum să socotim păcatul mic, care este repetat des?

(R): Un asemenea păcat este apropiat de cel de moarte. Să comparăm păcatul cel mare cu o piatră mare şi păcatul mic cu firele de nisip. O cantitate mare de nisip poate fi uneori mai grea decât piatra. De exemplu: minciuna nu este un păcat de moarte. Totuşi, dacă este repetat des, îl lipseşte pe om de Harul lui Dumnezeu şi merită pedeapsă (Psalm 5, 6).

(Î): Ce trebuie să facem pentru a nu mai fim părtaşi păcatului?

(R): ''Cine voieşte să nu mai fie părtaş păcatului şi să-şi schimbe viaţa sa, izbăvindu-se de boala păcatului, acela trebuie să ia leacuri amare, care curăţesc bolile sufletului, adică trebuie să îndure cu mulţumire faţă de Dumnezeu prigonirile şi necazurile ca pe nişte ierburi vindecătoare'', ne învaţă Sfântul Simeon Noul Teolog.

(Î): Ce este mai înspăimântător decât orice?

(R): Mai înspăimântător decât orice este faptul de a ne teme de ceva mai mult decât de Dumnezeu şi, datorită acestei temeri, să păcătuim.

(Î): Cum să ne izbăvim de beţie?

(R): Pentru a ne izbăvi de beţie trebuie să ne rugăm cu râvnă Domnului, cu post şi cu lacrimi. Apoi să rugăm preoţii să slujească Sfântul Maslu cu sfinţirea apei pentru Sfântul Mucenic Bonifatie, să ne spovedim şi să ne împărtăşim, iar acasă să luăm anafură şi agheazmă mică înainte de masă.

(Î): Cum să mă dezvăţ de fumat?

(R): Iată sfatul Sfântului Ambrozie de la Optina: ''vă sfătuiesc să folosiţi împotriva acestei patimi un leac duhovnicesc: să vă spovediţi în amănunt de toate păcatele săvârşite de la şapte ani şi până în prezent, să vă împărtăşiţi cu Sfintele Taine, să citiţi în fiecare zi stând în picioare câte un capitol sau mai mult din Sfânta Evanghelie; iar când vine ispita, să citiţi iarăşi până când aceasta va trece şi, dacă va veni iarăşi, iarăşi să citiţi din Sfânta Evanghelie sau, în locul acesteia, să faceţi când sunteţi singuri câte 33 de metanii mari în amintirea vieţii pământeşti a Mântuitorului".

(Î): Care sunt mai rele: datoriile sau păcatele?

(R): Datoriile sunt mai rele decât păcatele. Pentru păcate te pocăieşti şi Dumnezeu te iartă, dar pentru datorii eşti chinuit nu numai în viaţa aceasta, ci şi în viaţa viitoare. De acest lucru să ne izbăvească Domnul.

(Î): Putem minţi?

(R): La minciună trebuie să apelăm numai în cazurile extreme (în încercări) şi foarte rar, ca la un leac primejdios, şi să facem acest lucru cu frică şi cu cutremur, arătându-I lui Dumnezeu şi voia noastră, şi necesitatea, şi atunci vom fi iertaţi.

(Î): Care păcat este mai greu?

(R): Păcatul care este săvârşit cu intenţie şi cumpănire este mai greu decât cel săvârşit din nechibzuinţă sau din slăbiciune.

(Î): Când îl cuprind patimile pe om?

(R): Patimile cuprind fiinţa omului atunci când mintea lui încetează să gândească la Dumnezeu şi omul ajunge în stăpânirea trupului.

(Î): Ce să facem în timpul ispitei?

(R): În timpul ispitelor să-ţi aduci aminte mai des de moarte, de înfricoşătoarea Judecată şi de focul veşnic al iadului.

(Î): Care sunt păcatele împotriva Duhului Sfânt?

(R): Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt următoarele: 1) nădejdea prea mare în mila lui Dumnezeu; 2) deznădejdea cu privire la mântuirea noastră; 3) împotrivirea clară faţă de adevărul dumnezeiesc şi lepădarea de credinţa ortodoxă; 4) invidia cu privire la acele bunuri duhovniceşti pe care le dobândeşte aproapele de la Dumnezeu; 5) aflarea în păcate şi stăruinţa în răutate; 6) nepăsarea faţă de pocăinţă până la sfârşitul acestei vieţi.

(Î): Care păcat este de moarte şi care păcat nu este de moarte?

(R): Păcatul de moarte este cel care omoară sufletul, lipsindu-l de Har. Iar păcatul care nu este de moarte este cel care nu omoară, dar murdăreşte sufletul. De aceea îndată ce te mustră conştiinţa căieşte-te (adică du-te şi spune la spovedanie, nu este obligatoriu să te împărtăşeşti), iar prin aceasta puterea vătămătoare a păcatului se va curma.

     (Î): Care păcate sunt socotite de moarte?

(R): Păcatele de moarte sunt: erezia, schisma, hula împotriva lui Dumnezeu, lepădarea de credinţă, vrăjitoria, deznădejdea, sinuciderea, desfrâul, beţia, furtul celor sfinte, omuciderea, jaful, hoţia şi orice asuprire crudă şi inumană.  ''Păcatul de moarte al unui ortodox care nu s-a vindecat prin pocăinţa cuvenită îl supune pe cel ce a greşit chinului veşnic'', spune Sfântul Ignatie Briancianinov.

Boala

(Î): Pentru ce îi sunt îngăduite omului în viaţă necazuri, supărări şi boli?

(R): Preabunul Dumnezeu îi îngăduie omului în viaţa aceasta diferite necazuri, strâmtorări, boli şi alte supărări, pentru a-i curăţi sufletul de păcate şi a-l sălăşlui în fericirea cea veşnică. Omul în suferinţă este foarte frumos şi luminos. Frumuseţea vine din responsabilitate. În suferinţă omul vede lucrurile reale şi profunde.

(Î): Cum să privim tratamentul medical?

(R): Ne putem trata, dar aşa încât tratamentul să nu fie un prilej de scădere a credinţei în Dumnezeu, să nu existe patimă faţă de tratament, dependenţă.

(Î): De ce anume trebuie să ne ferim atunci când suntem bolnavi?

(R): ''Să nu faci din boală prilej pentru lene'', ne spune Sfântul Teodor Studitul.

(Î): Se cuvine ca în timpul bolilor să ne îngrijim de vindecarea lor?

(R): Da, trebuie să ne îngrijim de vindecarea bolilor. Cine nu voieşte ca în timpul bolii să se adreseze medicului şi lasă totul în voia lui Dumnezeu, acela ispiteşte pe Dumnezeu.

     (Î): În ce trebuie să găsim alinare atunci când suntem bolnavi?

(R): Când suntem bolnavi, trebuie să găsim alinare în citirea Sfintei Scripturi şi a Vieţilor Sfinţilor, a mucenicilor, a martirilor, a celor care au suferit boală, bătăi, prigoniri.

(Î): Cine poate îndura mai uşor bolile, necazurile şi nenorocirile?

(R): Nenorocirile le îndură uşor cei care învaţă din dumnezeieştile cărţi răbdarea, înţelepciunea, se roagă, şi se împărtăşesc cu Harul Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine (Spovedania, Sfânta Împărtăşanie, Sfântul Maslu).

(Î): Prin ce se întăreşte şi se desăvârşeşte virtutea?

(R): Virtutea şi puterea sufletului se întăresc şi se desăvârşesc prin necazuri, suferinţe şi boli. Fiecare încercare îl apropie tot mai mult pe om de Dumnezeu.

(Î): Ne putem mântui fără să suferim?

(R): Destinul tuturor celor ce vor să se mântuiască este să sufere. De aceea, dacă suferim, să ne bucurăm, căci aşa se dobândeşte mântuirea.

(Î): Cum să privim faptul de a răbda boala cu mulţumire?

(R): A răbda boala cu mulţumire este mai presus de celelalte îndreptări înaintea lui Dumnezeu. Pentru că prin boli se curăţesc păcatele şi ne izbăvim de patimi.

(Î): Cum să ne izbăvim de chinurile veşnice?

(R): Cel ce voieşte să se izbăvească de chinurile cele veşnice şi înfricoşătoare trebuie să îndure cu mulţumire necazurile de aici, strâmtorarea şi orice boală şi suferinţă prin care Domnul îl pedepseşte după înţelepciunea Sa pentru mântuirea lui.

(Î): Când îi facem trupului pe plac, oferindu-i mâncare, băutură, huzur, odihnă şi somn prea mult, ce ia naştere din acestea?

(R): În măsura în care îi facem pe plac, trupul devine mai pofticios, mai pretenţios, mai răsfăţat, mai neputincios în răbdare şi ajunge să nu mai suporte lipsurile şi bolile.

(Î): Cum să-l recunoaştem pe cel care l-a uitat Dumnezeu?

(R): Este uitat de Dumnezeu cel ce nu are necazuri şi îşi petrece zilele sale fără durere.

(Î): Trebuie să-i cercetăm pe bolnavi foarte des?

(R): Vizitele foarte lungi şi foarte dese pot fi împovărătoare pe unii bolnavi.

(Î): Când văd un bolnav, se cuvine să cercetez pricina bolii lui?

(R): Când vedem un bolnav, să nu explicăm cu răutate pricina bolii lui, ci să ne străduim să-l alinăm.

(Î): Cum este înţelept să-i slujeşti celui bolnav?

(R): Cel ce-i slujeşte cu înţelepciune celui bolnav slujeşte pentru a dobândi inimă milostivă pentru a dobândi sentimentul compătimirii. Căci cine are acest scop, acela, de i s-ar întâmpla vreun necaz din afară ori dacă însuşi bolnavul s-ar revolta împotriva lui ─ îndură fără tulburare toate acestea, ţinând cont de scopul său şi ştiind că mai recunoscător îi este lui bolnavul decât el bolnavului. Şi fiţi încredinţaţi că cel ce slujeşte cu înţelepciune bolnavului, se eliberează şi de patimi şi de lupte.

(Î): Cum este înţelept să-i îngrijim pe cei bolnavi?

(R): Să-i îngrijeşti pe cei bolnavi cu toată darea şi sârguinţa, cu compătimire sinceră, să-l mângâi pe cel suferind cu cuvânt bun, blând şi încurajator. Să prinzi momentele prielnice pentru a-i citi ceva dumnezeiesc şi ziditor de suflet.

(Î): Îi putem cerceta pe bolnavii care nu cred în Dumnezeu?

(R): Îi putem cerceta pe bolnavii de alte credinţe, chiar şi pe cei necredincioşi, numai dacă nu există vreun pericol pentru suflet. În caz contrar, să nu mergeţi!

(Î): Ce să facă bolnavul ca să nu cadă în deznădejde?

(R): Bolnavul este bine să citească (sau să asculte) cărţi dumnezeieşti pentru a nu se ocupa cu gânduri deşarte.

Soţul unei doctoriţe avea piatră la rinichi şi doctorii nu reuşeau să-l vindece. Ea a întrebat pe părintele:

─ Ce să fac?

─ Există soluţia suprafirească ─ Harul Dumnezeiesc.

Soţul s-a spovedit şi împărtăşit, a făcut Sfântul Maslu, s-a smerit şi s-a rugat. Dumnezeu l-a inspirat pe doctor şi i-a dat tratamentul cel mai bun prin care a eliminat piatra de la rinichi.

─ Părinte, soţia a făcut cancer la sân şi a fost operată. A zis doctorul să facă tratament prin iradiere.

─ Cauzele bolilor sunt păcatele. Dar trebuie să scoatem viermele (păcatele şi plăcerea), altfel astupăm o gaură (boală) şi viermele (păcatul) face alta. Părintele i-a întrebat:

─ Aţi făcut avorturi?

─ Nu.

─ V-aţi ferit să zămisliţi?

─ Da.

─ Aţi folosit legătura trupească numai pentru plăceri şi împlinirea poftelor?

─ Da. În majoritatea cazurilor, chiar în exces.

─ Legătura trupească a fost lăsată de Dumnezeu pentru zămislire, nu pentru plăceri, excitaţii, extazuri sexuale maxime. Dacă legătura trupească nu-şi împlineşte menirea, şi este folosit în alte scopuri (plăceri, extazuri...) pentru că la femeie se declanşează o serie de procese psiho-fiziologice, apar probleme, dureri, suferinţe, boli şi chiar moartea.

La fel se petrece şi cu mâncarea, băutura.

─ Nu ne putem înfrâna!

─ Dar dacă soţia ar fi grav bolnavă şi v-ar interzice doctorul, sau nu  aţi mai putea avea legături trupeşti aţi putea?

─ Da. Ce putem face?

─ Energia sexuală s-o consumaţi în muncă binecuvântată, în special fizic. Apoi să vă umpleţi inima duhovnicească cu dragostea celor trei copii pe care îi aveţi.

─ De ce trebuie să ne înfrânăm?

─ Legături trupeşti după zămislire, transmit patimă  viitorilor prunci.

Copiii zămisliţi în post, Săptămâna Luminată, în timpul praznicelor dumnezeieşti, se pot naşte handicapaţi şi îndrăciţi. De asemenea, dacă mama alăptează şi are legături trupeşti, trasmite hormoni sexuali copilului pe care-l alăptează. De aceea mulţi copii au această mare dorinţă spre plăcerile trupeşti.

Tot ceea ce este folosit în afara scopului pentru care a fost creat de Dumnezeu duce la păcat, păcatul la suferinţă, suferinţa la boală şi boala la moarte. Iar gândul pe care trebuie să-l ai când ai legături trupeşti trebuie să fie de a zămisli copii. Cu timpul, potenţa bărbatului scade, iar dacă femeia s-a împătimit, caută cu altcineva sau altceva să-şi satisfacă pofta sau prin abstinenţă totală se poate îmbolnăvi. Iar dacă ai copii mulţi, trebuie să munceşti mai mult şi scade această dorinţă trupească şi prin înfrânare.

Mândria

(Î): Prin ce se dezvăluie în chip deosebit în om iubirea de sine şi mândria?

(R): Iubirea de sine şi mândria se dezvăluie mai ales prin nerăbdare şi ceartă atunci când noi nu îndurăm nici cea mai mică neplăcere pricinuită de ceilalţi intenţionat sau chiar fără intenţie.

(Î): Se cuvine să ne dorim ca totul să fie după voia noastră?

(R): Nu trebuie să ne dorim ca totul să fie după voia noastră, ca totul să fie bine, clar, reuşit, uşor. Acestea toate sunt gânduri de mândrie şi încredere în sine. Ţineţi minte: toate lipsurile vieţii şi toate necazurile sunt folositoare şi mântuitoare. De aceea niciodată nu trebuie să ne întristăm, ci tot ceea ce ni se întâmplă să primim cu mulţumire, ca din mâna lui Dumnezeu.

(Î): Cum să luptăm cu mândria?

(R): Împotriva mândriei trebuie să ne mustrăm mai des înaintea Domnului. Cel ce este luptat de mândrie trebuie să strige din adâncul inimii: ''Doamne, Stăpânul şi Dumnezeul meu! Duhul slavei deşarte şi al mândriei ia-l de la mine, iar duhul smereniei dăruieşte-l mie, robului Tău!"

Slava deşartă

(Î): Ce este slava deşartă?

(R): Slava deşartă este căutarea slavei omeneşti, lăudăroşenia, dorinţa şi căutarea cinstei pământeşti, iubirea pentru veşminte frumoase, trăsuri luxoase, dorinţa de a avea servitori şi tot felul de lucruri în chilie, atenţia faţă de frumuseţea propriului chip, faţă de glasul plăcut şi celelalte calităţi ale trupului, înclinaţia pătimaşă către ştiinţele şi artele acestui veac pierzător, căutarea mângâierilor în ele pentru dobândirea slavei celei pământeşti şi vremelnice, dorinţa de a le face oamenilor pe plac, neobrăzarea şi altele.

(Î): Cum putem cunoaşte slava deşartă din noi?

(R): Toate celelalte patimi sunt mustrate imediat de conştiinţă; patima slavei deşarte, dimpotrivă, parcă aduce desfătare. Slava deşartă se cunoaşte numai după absenţa în inimă a fericitei smerenii, a fericitei nădejdi şi a căinţei pentru păcate. Slava deşartă se hrăneşte cu lauda omenească, cu bogăţia, cu faima neamului, cu celebritatea numelui.

(Î): Poate deveni fapta bună, faptă rea?

(R): Şi fapta bună poate fi rea dacă amestecăm binele cu răul: rugăciunea cu lenea, mersul la Biserica lui Dumnezeu cu discuţiile în Biserică, postul cu lăudăroşenia sau mustrarea, discuţia evlavioasă cu osândirea aproapelui, milostenia cu dorinţa de a fi proslăviţi de oameni.

(Î): Este bine să-l lauzi pe om în faţă?

(R): Sfântul Teofan Zăvorâtul a spus că a lăuda este totuna cu a-i pune piedică celui ce se grăbeşte. Iar Domnul să spună: ''Iar Eu te osândesc".

(Î): De ce este atât de important să tăinuim faptele noastre bune?

(R): Pentru că destăinuirea lor înaintea oamenilor le nimiceşte. Sfântul Episcop Teofan Zăvorâtul scrie: ''Pe cât este posibil, tăinuiţi faptele voastre din viaţa duhovnicească şi nu le dezvăluiţi nici la vedere, nici în discuţii, nici în alte împrejurări".

A întrebat o creştină:

(Î): De ce părintele I, care ştiu că este văzător cu duhul, nu-mi spune nimic?

(R): Darurile lui Dumnezeu sunt tainice şi se dau celui smerit pentru slujirea aproapelui. Cel care le are, fuge de slava omenească pentru că ştie că îl va lupta duhul mândriei de la oameni şi de la draci.

                                         *

Un preot era luptat de gânduri pentru că nu ştia dacă să rămână în parohie sau să plece la alta. A venit la mănăstire şi, când l-a văzut pe părintele I., a venit spre Sfinţia Sa. Acesta, ştiindu-i gândurile i-a spus:

• Stai acolo! Părintele însă continua să se apropie. Părintele I. i-a spus mai tare:
• Nu ai auzit? Stai acolo!!! A plecat supărat acasă. Când l-a văzut preoteasa l-a întrebat:
• Ce ţi-a spus părintele I. ? A răspuns preotul:
• Nici nu a vrut să stea de vorbă cu mine. Am vrut să vin să-l întreb dar Sfinţia Sa mi-a spus:
• Stai acolo! Preoteasa a înţeles că părintele I. i-a spus astfel să nu plece de la parohie.

Osândirea

    (I): Prin ce anume intră în noi patima osândirii?

    (R): Uşa prin care intră în noi patima osândirii sunt discuţiile deşarte.

(Î): Cât de primejdios este păcatul osândirii?

(R): ''Datorită osândirii pierzi toate ostenelile şi nevoinţele”, ne spune Sfântul Iosif de la Optina.

(Î): Ce anume îl dă în vileag pe om şi îl duce la pieire?

(R): Nimic nu îl mânie atât de mult pe Dumnezeu, nimic nu îl dă în vileag pe om şi nu îl duce la pieire precum vorbirea de rău, osândirea şi mustrarea făcută aproapelui.

(Î): Cum să ne dezbărăm de păcatul osândirii?

(R): Dacă osândeşti pe cineva, atunci să-ţi rânduieşti ca pravilă să faci în fiecare zi măcar trei metanii până la pământ pentru cel pe care l-ai osândit şi să zici rugăciunea: „Mântuieşte-l, Doamne, şi miluieşte-l pe (numele) şi, pentru rugăciunile lui, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul!". Şi să crezi că, dacă vei face aşa, Dumnezeu te va ajuta să te lepezi cu totul de această deprindere păcătoasă.

         Unu creştin care îi vorbea pe oameni de rău şi îi judeca părintele duhovnic i-a spus:

─ Toţi sunt răi, numai tu eşti bun!

(Î): Cum este înţelept să îndurăm ocara?

(R): Să înduri ocara fără să judeci, fără să te plângi, fără să te socoteşti jignit şi fără să aştepţi răsplată pământească.

(Î): Cum să ne purtăm faţă de cei care ne ocărăsc?

(R): Nu uita să trimiţi daruri celor ce te ocărăsc şi să te rogi: ''Mântuieşte-mă, Doamne, şi mă miluieşte şi, pentru sfintele lor rugăciuni, dăruieşte-mi smerenie şi răbdare".

(Î): Există în viaţă situaţii când ocările şi ura ne slujesc ca laudă?

(R): Da, există situaţii în viaţă când vorbirea de rău şi ura din partea vrăjmaşilor lui Hristos sunt cea mai bună laudă pentru robii lui Dumnezeu. Nu trebuie să-ţi fie ruşine să te socoteşti credincios ortodox şi om bisericesc. Nu alerga după slava cea înşelătoare şi trecătoare, silindu-te să te dai drept un om modern şi cultivat. Nu te teme să aperi Biserica lui Dumnezeu în tot locul şi în toată vremea.

Dacă nu ar fi existat umilinţa şi ocara, nu ar fi existat niciun sfânt. Cine fuge de necazuri, acela fuge de viaţa veşnică. Pentru ce am primi răsplată dacă nu am fi ocărâţi? Pe cei ce ne ocărăsc, trebuie să-i socotim binefăcătorii sufletelor noastre.

(Î): Cum să-i privim pe cei care îndură şi în acelaşi timp au necaz pe cei ce îi ocărăsc?

(R): Cei ce îndură, având necaz pe cei ce îi ocărăsc, să se străduiască să arate dragoste faţă de cei de la care primesc ocări. Altfel răbdarea neînsoţită de dragoste se va transforma în ură îndârjită.

(Î): Cum trebuie să îndurăm insultele?

(R): Toate insultele să le înduri la început prin tăcere, apoi prin mustrarea de sine, apoi prin rugăciunea pentru cei ce te-au insultat.

(Î): Cum trebuie să relatăm cele auzite?

(R): Dacă este un lucru bun, ziditor de suflet, trebuie să redai foarte exact, fără cea mai mică înfloritură şi modificare, şi cu acelaşi duh. Adevărul trebuie să fie curat. Dacă este un lucru păcătos, trebuie să te rogi ca să nu relatezi cu acelaşi duh al păcatelor. Iar dacă vezi că nu poţi, pentru că faci sminteală, mai bine taci.

Înţelepciunea

(Î): Cine este numit de Sfânta Scriptură înţelept?

(R): Sfânta Scriptură îi numeşte înţelepţi pe cei ce ascultă sfaturile, chiar dacă ei nu sunt socotiţi înţelepţi de oameni (Pilde 12,15).

(Î): Ce este înţelepciunea duhovnicească?

(R): Înţelepciunea duhovnicească constă în capacitatea de a alege cele mai bune mijloace pentru atingerea celor mai înalte ţeluri duhovniceşti. Trebuie să o deosebim de deşteptăciunea simplă a omului, îndreptată spre dobândirea foloaselor pământeşti.

(Î): Când trebuie să fim neghiobi şi când trebuie să fim înţelepţi?

(R): ''Dumnezeu voieşte ca noi să fim neghiobi faţă de cele pământeşti, iar faţă de cele cereşti să fim înţelepţi'', ne spune Sfântul Atanasie cel Mare.

(Î): Vreau să fac bine, dar iese rău. De ce?

(R): Pomul rău nu poate face roade bune. Căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc (Romani 7,19), ne spune Sfântul Apostol Pavel. Pentru a putea săvârşi binele mântuitor, creştinul ortodox trebuie să se despătimească cu ajutorul Harului Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine şi faptele bune creştine.

(Î): Care om este condus de raţiune şi care este condus de dorinţă?

(R): ''Semnul independenţei liber-raţionale este faptul că raţiunea este întotdeauna premergătoare dorinţei, iar la omul păcătos dorinţa conduce raţiunea'', spune Sfântul Teofan Zăvorâtul.

(Î): Când se retrag patimile din suflet şi devine sălaşul Sfântului Duh?

(R): Datorită pomenirii neîncetate a Domnului Iisus – rugăciunea neîncetată se retrag din suflet patimile cele ticăloase ca tâlharii în apropierea comandantului de oşti şi în acelaşi timp I se orânduieşte Sfântului Duh sălaş curat. Însă acolo unde nu există pomenirea lui Dumnezeu, domnesc întunericul şi duhoarea şi acolo se săvârşeşte orice faptă netrebnică.

(Î): Cum trebuie să le spunem celorlalţi cuvântul de folos?

(R): În principal, nu trebuie să spunem de la noi, ci din sfintele cărţi, şi cu smerenie şi cumpătare. Îndreptaţi discuţiile deşarte spre zidirea sufletului.

(Î): Când se întunecă mintea şi rămâne fără rod?

(R): Mintea se întunecă şi rămâne fără rod atunci când cel ce doreşte să se mântuiască fie poartă discuţii despre lucruri lumeşti, fie discută în gând cu sine însuşi despre ele, fie trupul şi mintea lui se îndeletnicesc în chip deşert cu cele materiale, fie se dedă deşertăciunilor. Atunci pier imediat înflăcărarea, zdrobirea de inimă, îndrăzneala către Dumnezeu şi vederea lui Dumnezeu. Cu cât mai atent ne păzim mintea, cu atât mai mult ne luminăm. Şi cu cât suntem mai neglijenţi, cu atât mai mult ne întunecăm.

(Î): Cum să înviem în noi frica de Dumnezeu?

(R): Să vă osteniţi punându-vă în situaţia celui care moare şi care în această clipă trebuie să se înfăţişeze la Înfricoşata Judecată şi să treziţi în voi simţământele corespunzătoare. Nimic nu învie frica de Dumnezeu precum punerea noastră în această clipă a morţii trupeşti şi ca simţirea ei.

Viaţa duhovnicească

(Î): Care este cea mai importantă ştiinţă de pe pământ?

(R): Cunoaşterea de Dumnezeu este singură ştiinţa adevărată, este ştiinţa cerească dăruită omului de Dumnezeu.

(Î): Ce este meditaţia dumnezeiască?

(R): ''Meditaţia dumnezeiască este ţinerea în minte a unui adevăr: a întrupării, a morţii pe cruce, a învierii, a atotprezenţei lui Dumnezeu şi aşa mai departe, fără nicio îndrumare a minţii'', ne spune Sfântul Teofan Zăvorâtul.

(Î): Care este cea dintâi ştiinţă pentru creştinii ortodocşi?

(R): Cea dintâi între toate ştiinţele este ştiinţa cunoaşterii de sine, care ne păzeşte de păcate. Pentru că fără ea, celelalte ştiinţele îşi pierd toată însemnătatea. Nu degeaba spun stareţii: ''Dacă te cunoşti pe tine însuţi, îl vei cunoaşte şi pe Dumnezeu". Trebuie să supraveghem gândurile noastre şi mişcările inimii duhovniceşti.

(Î): În ce constă începutul cel bun şi pentru ce trebuie să se căiască în mod deosebit cei începători?

(R): ''Începutul cel bun pentru începători constă în a se spovedi preotului din tot sufletul lor şi a-şi mărturisi păcatele, mai ales neştiinţa duhovnicească, faptul că nu au cunoştinţe desăvârşite despre tainele creştinismului, că nu ştiu în ce constă credinţa'', ne învaţă Sfântul Simeon Noul Teolog.

(Î): Este importantă dreapta socoteală în lucrarea mântuirii?

(R): Atunci când nu avem dreaptă socoteală, orice binefacere este supusă primejdiei de a fi neroditoare pentru mântuirea noastră. Omul, fie se apucă de nevoinţe, care sunt peste măsura puterilor lui duhovniceşti, fie se apucă de un lucru care nu îi este necesar şi nu face ceea ce îi este necesar şi mai de folos, fie face ceea ce îi este necesar, însă nu aşa cum s-ar cuveni, fie nu observă deloc cum în fapta lui cea bună se furişează vrăjmaşul şi o fură prin slava deşartă, prin iubirea de câştig şi prin îngâmfare.

(Î): Ce se înţelege prin înţelepciune creştină?

(R): Înţelepciunea este cumpătarea în lucrurile religioase, virtutea cu măsură, aceea de a face totul potrivit puterilor noastre, împrejurărilor de timp şi spaţiu şi ostenelilor precedente.

(Î): Care sunt cele mai importante bunuri duhovniceşti?

(R): ''Cele mai importante bunuri duhovniceşti pe care ni le-a dăruit Dumnezeu în Biserică sunt credinţa, rugăciunea, spovedania şi împărtăşania cu Sfintele Taine. La fel de importante sunt postul şi binefacerile faţă de aproapele'', ne spune Sfântul Ioan de Kronstadt.

(Î): Sunt importante lucrările nevăzute ─ tainice?

(R): Fără lucru nu trebuie să fim nicio clipă, însă există lucrări săvârşite în chip văzut cu trupul şi există lucrări tainice, nevăzute. Şi acestea sunt adevăratele lucrări. Prima dintre ele este pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu împreună cu rugăciunea inimii. Pe aceasta, nimeni nu o poate vedea; totuşi, persoanele care au această stare sufletească se află în lucrare încordată neîncetată. Şi acesta este singurul lucru de folos.

(Î): Care este semnul distinctiv al omului duhovnicesc?

(R): Omul duhovnicesc este ocupat cu Dumnezeu, cu mântuirea sufletului şi mai puţin se îndeletniceşte cu lucrurile lumeşti.

(Î): Care este diferenţa dintre omul duhovnicesc şi cel trupesc?

(R): ''Omul duhovnicesc se adânceşte cu mintea şi cu inima în Dumnezeu, iar cel trupesc ─ în lumea adulteră şi păcătoasă'', ne spune Sfântul Ioan de Kronstadt.

(Î): Trebuie neapărat ca toţi să avem un îndrumător pentru viaţa duhovnicească? Nu este de ajuns, aşa cum spun unii, să citim cărţi duhovniceşti?

(R): Când vrem să-i învăţăm pe copiii noştri carte, de ce îi dăm la şcoală şi angajăm profesori care tâlcuiesc ceea ce este scris în cărţi? Ce-ar fi dacă le-am da numai cărţile şi manualele şi i-am lăsa să înveţe singuri, fără profesori? Şi acest lucru îl facem pentru studierea ştiinţelor în decursul a câtorva ani, cu toate că ştiinţele sunt de folos numai în această viaţă scurtă, trecătoare. Cât de mult dispreţuiesc oamenii sufletul cel nemuritor atunci când spun că nu au nevoie de îndrumător pentru viaţa duhovnicească!

(Î): Ce este important în viaţa duhovnicească?

(R): Străduieşte-te ca în toată viaţa ta să ai un părinte duhovnic, să-i destăinui fiecare păcat şi gând şi să te bucuri de sfaturile şi de învăţăturile lui. ''Mântuirea ─ spune înţeleptul Solomon ─ constă în mult sfat'', iar ''bărbatul fără sfat îşi este sieşi vrăjmaş”.

(Î): De ce ne sfătuiesc părinţii duhovniceşti să ne concentrăm în noi înşine?

(R): Creştinului i se cere să se concentreze în sine însuşi pentru a nu fi distras de lume şi a nu fi împrăştiat din pricina mulţimii lucrurilor şi fenomenelor înconjurătoare, şi pentru a face rugăciuni scurte sau a se îndeletnici cu meditaţia dumnezeiască.

(Î): În ce trebuie să ne îmbogăţim şi de ce trebuie să avem grijă?

(R): ''Trebuie să ne îmbogăţim în fapte bune, dar, mai mult, trebuie să ne îngrijim de dispoziţiile bune'', ne învaţă Sfântul Teofan Zăvorâtul.

(Î): Cum să ne purtăm cu oamenii care nu se tem de Dumnezeu?

(R): Trebuie să fugim de acei oameni care nu se tem şi nu îl cinstesc pe Dumnezeu!

(Î): Cum să alungăm frica vrăjmaşă şi tristeţea?

(R): Pentru alungarea fricii vrăjmaşe şi a tristeţii este izbăvitor să citim cu voce tare psalmii lui David, căci ei îi alungă pe demoni. Dar şi mai izbăvitoare de atacul diavolesc este citirea Sfintei Evanghelii.

(Î): Când trebuie să ne întristăm?

(R): Momentul potrivit pentru a ne întrista este atunci când ne căim pentru păcate, deoarece întristarea pentru nimic altceva nu este de folos decât numai pentru acest lucru.

(Î): Ce sunt întristarea pentru Dumnezeu şi tristeţea lumii?

(R): Întristarea pentru Dumnezeu are loc atunci când cineva se mâhneşte şi plânge pentru că porunca lui Dumnezeu a fost încălcată de el sau de ceilalţi; iar tristeţea acestei lumi are loc atunci când cineva se mâhneşte sau plânge pentru că a fost ocărât, şi-a pierdut bogăţia sau i-a murit vreo rudă.

(Î): Putem spune dacă am aflat ceva rău spre povăţuire?

(R): Dacă ai aflat ceva rău, nu-l spune celorlalţi, nici măcar sub pretextul povăţuirii pentru că vei trasmite un duh rău. Răul nu zideşte, ci răzvrăteşte şi nu dă exemplu bun. Aşadar, să nu grăiască buzele tale faptele cele rele ale oamenilor.

(Î): Cum să dobândim plânsul pentru păcate?

(R): Omul dobândeşte plânsul pentru păcate prin osteneală, prin învăţarea temeinică a Scripturii, a răbdării, a cugetării la Înfricoşătoarea Judecată şi la ruşinea veşnică şi, de asemenea, prin tăierea voii proprii.

(Î): Ce contribuie la iertarea păcatelor creştinului?

(R): La iertarea păcatelor noastre contribuie faptele bune, ispitele, şi bolile.

(Î): Ce trebuie să ne amintim in mijlocul deşertăciunilor lumeşti?

(R): În mijlocul deşertăciunilor lumeşti este bine să ne amintim cuvintele Evangheliei: ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Matei 16,26).

(Î): Ce înseamnă să te lepezi de lume?

(R): Să te lepezi de lume înseamnă să părăseşti năravurile, obiceiurile, regulile, deprinderile şi cerinţele care sunt întru totul potrivnice Duhului învăţăturilor lui Hristos.

(Î): Cum să dobândim neiubirea faţă de lume?

(R): ''Gândeşte-te că viaţa nu are nimic în sine în afară de lacrimi, reproşuri, vorbe rele, lenevie, osteneli, boli, bătrâneţi, păcate şi moarte. Şi nu vei iubi lumea'', ne povăţuieşte Sfântul Efrem Sirul.

(Î): Cum trebuie să cercetăm faptele noastre zilnice?

(R): ''Cercetând şi chibzuind în fiecare zi faptele bune şi rele pe care le-ai făcut, pe cele bune să le dai uitării, pentru a nu cădea în slavă deşartă, iar pe cele rele să le spovedeşti cu lacrimi şi cu rugăciune'', ne zice Cuviosul Simeon Evlaviosul.

(Î): Cum să folosim timpul spre mântuirea sufletului?

(R): Timpul este un dar preţios al lui Dumnezeu, iar la Înfricoşătoarea Judecată, ni se va cere socoteală pentru fiecare clipă a vieţii. Creştinul ortodox trebuie să petreacă ziua creştineşte cât mai intens, ca şi cum ar fi ultima, iar monahul, ceasul ca şi cum ar fi ultimul. Timpul este folosit mântuitor când creştinul îl petrece:

• în rugăciune, în convorbire cu Dumnezeu;
• în citirea Cuvântului lui Dumnezeu;
• în mersul la Biserica lui Dumnezeu;
• în discuţii duhovniceşti;
• în cugetarea la viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, la moarte, la Înfricoşătoarea Judecată, la chinurile veşnice şi la fericirea veşnică;
• în lucrarea faptelor bune şi a ostenelilor.

(Î): Când este petrecerea timpului vătămătoare pentru suflet?

(R): Petrecerea vătămătoare de suflet a timpului se face în discuţii şi ocupaţii deşarte, în jocuri (de cărţi, fotbal, pariuri) şi în alte distracţii, în beţie, în citirea cărţilor deşarte, în îmbuibare, în plăceri păcătoase, la televizor şi internet şi mai ales la spectacole smintitoare.

(Î): Când se curăţeşte în mod deosebit sufletul?

(R): Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că sufletul se curăţeşte atunci când îndură necazurile pentru Dumnezeu.

(Î): Când slăbeşte sufletul?

(R): Când auzul se desfătează cu muzica păcătoasă şi cu cuvinte necuviincioase, mirosul cu simţirea miresmelor (de la parfumuri, apa de colonie şi altele), văzul cu imaginile păcătoase, gustul cu mâncărurile delicioase şi pipăitul cu pipăirea trupurilor. Acestea ademenesc inima şi o atrag spre plăceri şi păcate.

(Î): Cum să biruim în noi dorinţa cea rea?

(R): Dacă îţi apare în suflet dorinţa păcătoasă, îndreaptă-ţi atenţia spre alt lucru. Gândeşte-te la Dumnezeu, la veşnicie, la Înfricoşătoarea Judecată, la chinuri veşnice ale iadului, săvârşeşte o muncă binecuvântată şi vei fi în măsură să birui această dorinţă rea.

(Î): De ce nu ne temem de chinurile cele veşnice ale iadului?

(R): Nu ne temem de chinurile veşnice ale iadului pentru că nu ne gândim la ele, nu pătrundem cu mintea în esenţa lor, nu ne străduim să ajungem la ele prin osteneală, deşi auzim şi citim deseori despre chinurile cele veşnice ale iadului.

(Î): Cum este corect să cugetăm la chinurile veşnice?

(R): Să avem grijă să nu cădem în deznădejde. ''Nu trebuie să gândim că neapărat vom fi osândiţi, ci trebuie să nădăjduim în marea milostivire a lui Dumnezeu, care voieşte ca toţi să se mântuiască'', ne învaţă Stareţul Arsenie Athonitul.

(Î): Care este lucrarea omului celui vechi din noi?

(R): Creştinul trebuie să se împotrivească firii păcătoase a lui Adam, a omului celui vechi. Sfântul Efrem Sirul spune în învăţătura sa: ''firea lui Adam este aşa: eu nu vreau să învăţ, dar pe alţii sunt bucuros să-i învăţ; nu vreau să mă supun, dar îmi place să-i supun pe alţii; nu vreau să muncesc, dar îmi place să-i pun pe alţii la muncă; nu vreau să acord altora cinste, dar doresc să fiu cinstit de ei; nu îndur mustrările, dar îmi place să mustru; nu vreau să fiu umilit, dar îmi place să umilesc. Sunt înţelept ca să dau sfaturi, dar nu ca să le împlinesc eu însumi; ce trebuie să fac ─ aceea spun, iar ceea ce nu trebuie, nici să spun ─ aceea fac. Dacă fratele meu greşeşte, cu plăcere îl dau în vileag, iar dacă greşesc eu, nu primesc cu plăcere mustrarea''.

(Î): De ce anume trebuie cel mai mult să ne ferim?

(R): ''Cel mai mult trebuie să te fereşti să sminteşti pe cineva, ca să nu fii scos din Împărăţia Cerurilor împreună cu cei ce au produs sminteli (Matei 18,7)'', ne învaţă Sfântul Efrem Sirul.

(Î): Ce vor de la noi oamenii lumeşti?

(R): Oamenii care trăiesc în duhul veacului acestuia desfrânat şi sunt necredincioşi fiind sub influenţa diavolilor, stăruie ca noi, în locul voii lui Dumnezeu, să facem voia lor păcătoasă şi astfel vor să ne îndepărteze de la Împărăţia lui Dumnezeu.

(Î): De ce trebuie să evităm legătura cu oamenii lumeşti?

(R): ''Nu trebuie să avem legătură cu cei lumeşti care nu se tem Dumnezeu, deoarece ei nu spun nimic folositor, nu fac nimic pentru Domnul şi nu vorbesc nici despre virtuţi, nici despre evlavie, nici despre curăţie. Vorbele lor sunt o cursă a morţii; sfatul lor este prăpastia iadului, iar legătura cu ei este pagubă sufletească'', ne sfătuieşte Sfântul Efrem Sirul.

(Î): Se cuvine să acordăm atenţie părerilor oamenilor lumeşti?

(R): Nu trebuie să punem preţ pe ceea ce spun despre noi oamenii care sunt străini de duhul nostru creştinesc.

(Î): Cum să ne purtăm faţă de cei care ne împiedică să vieţuim în Dumnezeu?

(R): Să-ţi fie ţie oricine te împiedică în dobândirea lui Dumnezeu şi a faptelor bune, urât şi ticălos, adică să nu-l asculţi şi să nu ai prietenie cu el: cu unul ca acesta nici să nu stai împreună şi nici să mănânci cu el la masă.

(Î): Cât de rele sunt plăcerile lumeşti?

(R): Plăcerile lumeşti ucid viaţa duhovnicească a creştinului ortodox.

(Î): Ce este căderea duhovnicească?

(R): ''Nu trebuie să avem ataşamentul inimii faţă de oamenii care ne plac. Desfătarea sufletului cu atracţii păcătoase este deja cădere duhovnicească şi are nevoie de pocăinţă cu lacrimi'', ne atenţionează Arhiepiscopul Gherasim al Astrahanului.

(Î): Ce ne leagă de viaţa de aici?

(R): Să nu-ţi doreşti să trăieşti în plăceri, pentru că acest lucru te leagă de viaţa de aici şi ba dintr-o plăcere, ba din alta, se naşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu.

(Î): Trebuie să ţinem seama de duhul vremii?

(R): Să luăm seama la cum sunt vremurile acum şi acest lucru ne va învăţa ceea ce avem de făcut. Duhul vremii încearcă să ne oblige să ne călcăm pe conştiinţă să facem concesie după concesie împotriva Legii lui Dumnezeu, a Bisericii şi a credinţei.

(Î): Care sunt căile vieţii duhovniceşti (ascetice) pe care nu trebuie să pornim fără chemare – dar de la Dumnezeu?

(R): Există trei căi pe care nu trebuie să pornim fără chemare deosebită: calea sihăstriei, calea nebuniei pentru Hristos şi calea călăuzirii celorlalţi.

(Î): Căror îndrumători trebuie să le cerem sfatul?

(R): Sfântul Petru Damaschin spune despre sine: ''Mult rău am căpătat de la sfetnicii nepricepuţi”. De aceea este foarte bine să întrebăm despre toate, doar pe cei pricepuţi, iar pe cei nepricepuţi este primejdie să-i întrebăm, deoarece ei nu au chibzuinţă.

(Î): Cum să ţinem calea de mijloc pentru a nu fi nici posomorâţi, nici prea veseli?

(R): Când vezi lângă tine un om trist, atunci trebuie să te stăpâneşti, să fii vesel şi să-l încurajezi pe celălalt. Iar dacă totul merge strună, atunci trebuie să vorbeşti despre lucruri serioase, nu să vorbeşti fără rost. În general să te îngrijeşti de folosul celorlalţi şi să faci totul spre folosul lor. Şi nu numai faptele să le rânduieşti aşa, ci şi cuvintele.

(Î): Când nu trebuie să dăm sfaturi şi învăţături?

(R): ''Când suntem verzi şi nu avem ciorchine copt, adică nu am ajuns la viaţă duhovnicească şi la chibzuinţă, să nu dorim să dăm sfaturi, nici să-i învăţăm pe ceilalţi, ca să nu devenim jucăria demonilor'', ne îndemnă Sfântul Nil Sinaitul.

(Î): Mă supăr pentru că sfaturile mele nu sunt ascultate. Ce să fac?

(R): Nu trebuie să ne tulburăm şi să ne supărăm deloc dacă sfaturile noastre bune nu sunt ascultate, pentru căci nici noi nu îl ascultăm pe Domnul şi El nu ne pedepseşte.

(Î): Ce înseamnă tăcerea în lume?

(R):Tăcerea în lume înseamnă să nu te amesteci în treburile străine, să fugi de cunoştinţele şi legăturile care nu-ţi sunt de trebuinţă şi, de asemenea, de clevetirile şi vorbele necuviincioase, să vorbeşti cu blândeţe şi la nevoie, şi numai când eşti întrebat. Dacă încalci aceste reguli, să te mustri pe tine şi să-ţi recunoşti neputinţa.

(Î): De ce anume sunt legate inimile oamenilor?

(R): Prin lucrarea vrăjmaşului mântuirii, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, inima omului este legată de îndeletnicirile pământeşti:

1. Unii se îndeletnicesc cu dobândirea lucrurilor rare şi scumpe şi, pironindu-şi cugetul în ele, îI înstrăinează de Dumnezeu.
2. Alţii se îndeletnicesc cu studierea diferitelor ştiinţe şi arte, bune numai pentru pământ, şi pierd cunoştinţele necesare despre Dumnezeu.
3. Alţii se îndeletnicesc cu obţinerea şi cultivarea livezilor, grădinilor, ogoarelor, păşunilor, creşterea animalelor şi uită de Dumnezeu.
4. Alţii se abat de la Dumnezeu prin împodobirea locuinţelor lor şi se îndepărtează de El.
5. Alţii acordă atenţie deosebită postului şi celorlalte nevoinţe trupeşti, dând o importanţă deosebită pesmeţilor, ciupercilor, verzei, mazărei, iar sfintele nevoinţe duhovniceşti le transformă în nevoinţe trupeşti.
6. Alţii se alipesc exclusiv de ritualul bisericesc, umbrind latura lui duhovnicească. Oamenii se lipesc de pământ, de grijile cele pământeşti şi de dezvoltarea materială şi se îndeletnicesc cu amenajarea pământului de parcă el ar fi locaşul lor cel veşnic. Trăiesc şi, ca şi cum ar fi morţi, niciodată nu se gândesc la bunătăţile nespuse din viaţa cea veşnică şi la soarta păcătoşilor, de parcă ar fi veşnici pe pământ.

     (Î): Care este cea mai plăcută jertfă adusă lui Dumnezeu?

(R): Cea mai plăcută jertfă adusă lui Dumnezeu este: inima bună, duhul umilit, inima înfrântă şi smerită (Psalm 50,18), gândul curat şi conştiinţa curată.

(Î): Cum să dobândim bunătatea inimii?

(R): ''Când creştinul ortodox nu va lua seama la viciile aproapelui, atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, va începe să se nască în el bunătatea inimii, prin care va fi bineplăcut lui Dumnezeu'', ne spune Avva Dorotei.

(Î): Cum să fim atenţi la inima noastră?

(R): Sfântul Ioan de Kronstadt era atent la inima sa. Nu primea nimic rău şi nu numai că nu primea, dar neîncetat se căia pentru greşelile sale şi i se frângea inima pentru nedesăvârşirea sa. Pentru o asemenea spovedanie liberă şi neîncetată, Domnul îi înveselea inima şi părintele Ioan simţea că îi sunt iertate toate greşelile, lucru pentru care îi şi mulţumea Domnului.

(Î): Care este folosul retragerii înlăuntrul inimii noastre duhovniceşti?

(R): ''Retragerea înlăuntrul inimii duhovniceşti este principala lucrare duhovnicească necesară pentru a nu fi atraşi de influenţa lumii, pentru a-i îngrădi acesteia posibilitatea de a ne stârni patimile. Astfel ne putem lepăda de lume'', ne învaţă Sfântul Isaac Sirul.

(Î): Cum să dobândim pocăinţa şi inima înfrântă?

(R): Dacă vom spovedi cât mai des păcatele noastre cu inima înfrântă şi îndurerată, amintindu-ne tot şi osândindu-ne pentru tot, fie că am făcut ceva rău cu fapta, fie că am gândit ceva rău cu mintea, fie că am spus ceva rău cu cuvântul, prin aceasta vom dobândi inimă înfrântă şi căită.

(Î): Ce este simplitatea inimii?

(R): Cel care are simplitatea inimii simte o stare egală cu a tuturor oamenilor şi tocmai din această conştiinţă iese atitudinea bună, îngăduitoare, nesfidătoare şi paşnică a omului faţă de ceilalţi.

Cine are simplitatea inimii niciodată nu jigneşte, nimănui nu-i stă în cale, pe nimeni nu osândeşte şi pe nimeni nu invidiază. Cel ce are simplitatea inimii este capabil de ostenelile mari, de cele mai umilitoare şi mai grele; nu este pretenţios la mâncare şi îmbrăcăminte, nu cere şi nu caută vreun confort al vieţii. Simplitatea ţine inima omului în permanentă mustrare şi în conştiinţa propriei sale nevrednicii. Cel ce are simplitatea inimii este compătimitor faţă de cei sărmani.

(Î): Cum trebuie să fie adevărata simplitate?

(R): Se cuvine ca simplitatea să nu fie fără înţelepciune.

(Î): Cum să ne purtăm atunci când greşim şi conştiinţa începe să ne mustre?

(R): ''Dacă tu, ca om, ai greşit cu ceva, mergi degrabă, fără să întârzii, la duhovnic, curăţeşte-ţi conştiinţa prin spovedanie şi nu aştepta perioada postului pentru spovedanie, aşa cum fac din nechibzuinţă unii dintre mireni. Dacă te-ai murdărit pe faţă, imediat te duci şi te speli. Dar sufletul tău este mult mai preţios decât trupul şi tu îl laşi neîngrijit, murdar un an întreg sau până la următoarea spovedanie din post şi nu te îngrijeşti deloc de el'', ne povăţuieşte Stareţul Gheorghe Athonitul.

(Î): Cum să dobândim pocăinţa şi inima înfrântă?

(R): Dacă vom spovedi cât mai des păcatele noastre cu inima înfrântă şi îndurerată, amintindu-ne tot şi osândindu-ne pentru tot, fie că am făcut ceva rău cu fapta, fie că am gândit ceva rău cu mintea, fie că am spus ceva rău cu cuvântul, prin aceasta vom dobândi inimă înfrântă şi căită.

 (Î): Cum să ne apropiem de Dumnezeu şi să ne întărim în meditaţia dumnezeiască?

(R): Dacă voieşti să te apropii de Dumnezeu, depărtează-te de societatea oamenilor care sunt iubitori de păcat, iar ca să te întăreşti în meditaţia dumnezeiască să te retragi mai des în singurătate.

 (Î): La ce trebuie să  gândească creştinul ortodox?

(R): Creştinul ortodox trebuie să se gândească la moarte, la Înfricoşata Judecată a lui Hristos, la chinurile iadului şi Împărăţia Cerurilor. Pomenind mereu toate acestea, nu va mai păcătui şi va trăi şi aici fericit şi va moşteni viaţa şi fericirea cea veşnică.

(Î): Cum să ne purtăm faţă de toate lucrurile din exterior?

(R): ''Toate cele din exterior ─ hrana, îmbrăcămintea, mobila ─ sunt neînsemnate pentru om, dacă acesta nu are atracţie faţă de ele'', ne spune Sfântul Teofan Zăvorâtul.

(Î): Ce este virtutea trezviei?

(R): Virtutea trezviei este mai întâi de toate atenţia încordată faţă de suflet, autoanaliza permanentă a propriei stări sufleteşti, atenţia faţă de conştiinţă, faţă de propriile fapte, cuvinte, gânduri, priviri, constatarea ispitelor. Sfântul Ioan de Kronstadt a spus despre sine: ''în neîncetatele ispite lăuntrice a trebuit să-mi îndrept în permanenţă atenţia spre interiorul meu pentru a vedea atacurile vrăjmaşilor lăuntrici şi a-i alunga cu rugăciunea cea tainică”.

(Î): Ce este nevoinţa trezviei?

(R): Încordarea pentru concentrarea sinelui este nevoinţa trezviei, cea mai importantă şi esenţenţială în viaţa duhovnicească.

(Î): Ce este atenţia faţă de sine?

(R): A fi atent faţă de sine înseamnă a veghea neîncetat, fără şovăire asupra sinelui, a urmări mişcările gândurilor şi simţămintelor tale şi a da socoteală pentru toate; a respinge, a izgoni ceea ce este rău şi a te mustra pe sine pentru el, iar asupra gândurilor şi simţămintelor cucernice, rugătoare şi sfinte să te opreşti şi în ele să rămâi.

(Î): De ce nu trebuie să amânăm intenţia de a începe viaţa duhovnicească?

(R): Sfinţii Părinţi ne roagă stăruitor să începem lucrarea duhovnicească fără întârziere pentru a reuşi să căpătăm deprinderea pentru veşnicie.

(Î): Putem învăţa viaţa duhovnicească fără a studia la şcoala duhovnicească?

(R): Fericitul Ieronim, deşi nu a studiat în şcolile duhovniceşti, totuşi s-a format pe sine însuşi prin citirea duhovnicească şi prin convorbiri cu stareţii duhovniceşti şi cu oamenii credincioşi experimentaţi.

(Î): De ce spune Apostolul Pavel: Iar când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a luptat după legile jocului (II Timotei 2,5),

(R): Trebuie să ne nevoim cu chibzuinţă duhovnicească, deoarece fără aceasta nevoinţele pot fi săvârşite în zadar.

(Î): Cu ce ispite se confruntă cel care vrea să sporească duhovniceşte?

(R): Cel care vrea să sporească duhovniceşte trebuie să se lupte cu gândurile care îi vin în minte de la diavoli şi îi alintă inima.

Diavolul, când vede că nu poate să ne abată de la viaţa duhovnicească, ne laudă ca şi cum am ajuns pe culmile virtuţilor ─  la desăvârşire, născând în noi patima mândriei şi apoi ne stârneşte la erezii şi ură împotriva lui Dumnezeu şi Sfintei Sale Biserici Ortodoxe.

 (Î): Cum putem dobândi virtuţile?

(R): ''Să nu crezi că dobândeşti vreo virtute fără mâhnirea şi durerea sufletului, ne învaţă'', Sfântul Teofan Zăvorâtul.

(Î): Care este virtutea cea mai importantă pe care trebuie s-o dobândim?

(R): Mai mult decât orice, Domnul ne încearcă smerenia şi iubirea faţă de El, fiindcă, iubindu-L pe Dumnezeu, este uşor să izbândim în toate virtuţile; căci de dragul iubirii pentru Dumnezeu îndurăm totul, împlinim ascultarea, păzim curăţia şi săvârşim orice faptă bună.

(Î): Cine este mai plăcut lui Dumnezeu: cel care dobândeşte virtuţi mari sau cel ce îndură cu blândeţe încercările care îl lovesc?

(R): Cel ce îndură cu blândeţe încercările ce îl lovesc este mai plăcut lui Dumnezeu decât cel care dobândeşte virtuţi mari.

(R): Cum să recunoaştem faptul că virtutea nu este primită de Dumnezeu?

(Î): Toate faptele care sunt săvârşite pentru Dumnezeu sunt însoţite de necazuri, suferinţe şi duce la smerenie. Sfinţii Părinţi socotesc că virtutea care nu este însoţită de smerenie este respinsă de Dumnezeu.

(Î): Trebuie să uităm virtuţile noastre?

(R): Să uităm faptele bune ─ este un lucru bun, iar dacă le ţinem minte permanent, prin aceasta îl supărăm pe Domnul.

(Î): Cum să ne călăuzim în viaţa duhovnicească în vremurile noastre?

(R): ''Pentru aceste vremuri din urmă, Sfinţii Părinţi spun să ne călăuzim mai mult din Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, fără să respingem, însă, sfătuirea prudentă cu părinţii şi fraţii contemporani, având în acelaşi timp în gânduri şi în simţiri duhul smereniei şi al pocăinţei. Aceasta este lucrarea dăruită de Dumnezeu vremurilor noastre şi noi suntem datori să ne folosim cu evlavie de darul lui Dumnezeu, dat nouă spre mântuire'', ne învaţă Sfântul Ignatie Briancianinov.

(Î): Ce înseamnă a fi nepăsător duhovniceşte?

(R): A fi nepăsător duhovniceşte înseamnă a te ruga cu lene lui Dumnezeu, a fi neatent faţă de inima ta duhovnicească, a nu plânge pentru păcatele tale, a nu avea înflăcărare duhovnicească, a nu te opune gândurilor şi simţămintelor rele, a nu te îngriji nici de cele exterioare plăcute lui Dumnezeu, într-un cuvânt a avea aşa numita nesimţire duhovnicească, slăbiciune duhovnicească.

(Î): Cum putem uşura greutatea noastră sufletească?

(R): Descoperirea gândurilor în timpul ispitelor uşurează greutatea sufletească.

(Î): Ce să fac când ceva anume îmi împiedică şi îmi distruge viaţa duhovnicească?

(R): Să îndepărtezi tot ceea ce îţi împiedică şi îţi distruge viaţa duhovnicească.

(Î): Cum să privim faptele noastre exterioare?

(R): Nu după faptele exterioare trebuie să judecăm, ci după starea sau simţirea lăuntrică.

 (Î): Putem crede că un om este plăcut lui Dumnezeu pentru că face minuni?

(R): Dacă cineva învie şi morţii şi face şi alte minuni, dar nu trăieşte după învăţăturile Sfinţilor Părinţi, se află în înşelăciune şi trebuie să-l respingi, să nu iei seama la faptele lui.

 (Î): Care dintre calităţi sunt socotite de stareţi principale pentru mântuirea sufletului?

(R): Mai întâi de toate smerenia, răbdarea, rugăciunea, iar ca îndatoriri fundamentale ale fiilor duhovniceşti faţă de stareţul lor sunt: mărturisirea gândurilor şi deplina ascultare. Mărturisirea gândurilor stareţului trebuie să fie neconstrânsă, deplină, curată şi sinceră. Descoperirea lor loveşte extrem de puternic duhul mândriei şi îi dăruieşte omului nespusă pace sufletească... Ascultarea trebuie să fie întru totul de bunăvoie, deplină, necondiţionată şi obligatorie. Nu trebuie să-l contrazicem cu nimic pe stareţ. Puterea ascultării este atât de mare încât îl ridică foarte repede pe ucenic pe treapta sporirii duhovniceşti. Sfânta ascultare îl răsplăteşte pe ucenic cu adevărata fericire, cu pace sufletească. Ea îi dăruieşte omului virtutea fundamentală ─ smerenia. Diavolul îl atacă deosebit de furios pe ucenic şi stârneşte în sufletul lui sentimentul nemulţumirii faţă de stareţ. El se străduieşte să-i arate defectele şi viciile reale sau false ale stareţului cu scopul de a-l înjosi pe acesta în ochii ucenicului.

(Î): Cât de importantă este virtutea ascultării?

(R): Ascultarea este atât de mare, încât, în monahism, ea are prioritate nu numai faţă de rucodelie, citire, tăcere, linişte, dar chiar faţă de toate virtuţile.

(Î): De ce uneori am lupte foarte mari când fac ascultare, iar alteori simt că zbor?

(R): Poate să fie de la diavol care te luptă să cârteşti, pentru că este grea ascultarea sau să judeci. Dar poate fi şi de la duhul celui de la care primeşti ascultarea.

Înainte, Stareţ ajungea cel desăvârşit. Acum, este tânăr, plin de duhurile lumeşti primite de la studiile făcute în universităţi din ţară şi din altă parte, fără experienţă duhovnicească şi poate da ascultări cu duh de mânie, de mândrie, de răutate...

(Î): Ce să fac? 

(R): Trebuie să împlineşti. Să te rogi lui Dumnezeu, Maicii Domnului, Sfinţilor Îngeri şi tuturor Sfinţilor să-ţi dea răbdare, smerenie, pace.

Gheron Iosif spunea: ''Facem ascultare pentru a face ascultare. Un Stareţ a pus ucenicul să fure, ca să vadă dacă ascultă. După aceasta Stareţul a dus lucrul furat înapoi''. Patriarhul Avraam a fost încercat cu ascultarea să-şi jertfească pe unicul său fiu, Isaac (Facerea 22,2).

(Î): Îl putem da în vileag pe cel neascultător?

(R): Nu trebuie să dăm în vileag nedreptatea acţiunilor celor neascultători şi nu trebuie să-i mustrăm, căci altfel provocăm numai rău, certuri şi supărări. În acest caz este mai bine să ne rugăm ca Însuşi Domnul să-i mustre, iar pe noi să ne reţină de la cealaltă cădere ─ de la osândire. Pentru că cel ce osândeşte va fi la rândul lui osândit de Dumnezeu.

(Î): Cum să-mi păstrez pacea sufletească dacă am fost prădat?

(R): Fugi cu orice chip de tot ceea ce distruge pacea sufletească. Ai fost prădat? Ca să fugi de păcat, mai sigur şi mai bine este să nu te gândeşti la nimeni, ci să presupui că această încercare şi ispită îţi este trimisă pentru vreun păcat. Spre alinarea ta, gândeşte-te că cele furate sunt socotite mai presus de milostenie.

(Î): Cum să biruim răul şi păcatul?

(R): Mare lucru este să nu lăsăm în sufletul nostru loc pentru niciun rău, nici măcar o clipă, ci să biruim răul cu binele şi fiecare păcat cu pocăinţa şi cu rugăciunea.

(Î): Care este cea mai importantă osteneală în viaţa duhovnicească?

 (R): Cea mai importantă osteneală în viaţa duhovnicească este aceea pe care o săvârşeşti cu inima ta, ca ea să-i ierte pe vrăjmaşi, să nu se răzbune nici măcar cu gândul, să răsplătească pentru rău cu bine.

(Î): Să-l ascultăm pe acela care vorbeşte de la sine?

(R): ''De la sine învaţă cel care nu este călăuzit de duhul scrierilor patristice, cu trimitere la Sfinţii Părinţi. De aceea nu trebuie să-i dăm crezare omului care nu vorbeşte potrivit Sfinţilor Părinţi. Nu trebuie să-l primim, ci, dimpotrivă, să ne îndepărtăm de el'', ne răspunde Sfântul Simeon Noul Teolog.

(Î): Ce folos dobândeşte creştinul ortodox din săvârşirea nevoinţelor?

(R): Nevoinţele, lipsurile şi necazurile scurtei vieţi pământeşti nu numai că îl păzesc pe om de patimi şi demoni, dar îi şi pregătesc sufletului cunună înainte de ieşirea lui din trup.

(Î): Cum recunoaştem că ceea ce se petrece este de la Dumnezeu?

(R): Tot ceea ce vine de la Dumnezeu este plin de pace şi folositor şi îl duce pe om la osândirea de sine şi la smerenie.

(Î): Putem atunci când greşim să ne supărăm pe noi şi să cârtim împotriva noastră?

(R): Dacă nu aţi îndeplinit ceva sau aţi greşit cu ceva, să nu vă supăraţi şi să nu cârtiţi deloc împotriva voastră, ci să recurgeţi imediat la smerenie. Să-I cereţi Domnului iertare. Şi aşa să faceţi mereu: ba să-i cereţi ajutor, ba să-i cereţi iertare.

(Î): De ce sunt fericiţi cei săraci cu duhul?

(R): Deoarece şi-au curăţit inima duhovnicească de păcate, au ajuns la smerenie, se socotesc că sunt nimic şi îşi pun nădejdea numai în mila lui Dumnezeu.

(Î): Cum să recunoaştem că avem o stare sufletească rea?

(R): Semnul stării sufleteşti rele este faptul că nu avem lacrimi pentru păcatele noastre, pentru răutatea noastră şi nu avem nici măcar tristeţe pentru ele. Iar dacă nu avem, să ne îngrijim să avem, să-I cerem neîncetat Domnului.

 (Î): Ce este făţărnicia creştină?

(R): ''Făţărnicia creştină arată faptul că omul se opreşte numai la lucrurile exterioare ale credinţei (post, metanii, dormitul pe pat tare, mersul la Biserică şi aşa mai departe) şi pe acestea îşi întemeiază nădejdea, fără să-şi dezrădăcineze în acelaşi timp patimile sale: iubirea de sine, mândria, răutatea, zgârcenia, îngâmfarea, osândirea şi aşa mai departe'', spune Sfântul Teofan Zăvorâtul.

''Făţărnicia arată faptul că omul judecă şi în general lucrează nu în numele dreptăţii, al adevărului şi al corectitudinii, ci de dragul persoanei care îi place lui cel mai mult, iar persoana respectivă îi poate fi plăcută din orice motiv. Îi poate fi plăcută pentru că este sus-pusă, prin urmare este bună pentru treburile lui. Îi poate fi plăcută pentru că este frumoasă, pentru că stârneşte în el patima trupească, pentru că are aceeaşi profesie ca el, aceeaşi naţie sau acelaşi domiciliu'', zice Arhiepiscopul Arsenie.

(Î): Prin ce fapte se dobândeşte bunăvoinţa lui Dumnezeu?

(R): ''Există cinci fapte, cu ajutorul căror se dobândeşte bunăvoinţa lui Dumnezeu.

Prima este rugăciunea curată, a doua este citirea Psaltirii, a treia este citirea Dumnezeieştilor Scripturi, a patra este pomenirea cu zdrobire de inimă a păcatelor noastre, a morţii şi a Înfricoşătoarei Judecăţi, iar a cincea este rucodelia'', ne spune monahul Evagrie.

(Î): Uneori aud despre mine tot felul vorbe şi ceilalţi râd de mine. Ce să fac?

(R): Nu te teme de vorbele şi batjocurile omeneşti adresate ţie. Aceasta este boală diavolească. Gândeşte-te la ceea ce va spune despre tine Domnul Dumnezeu, la ceea ce vor spune despre tine îngerii şi sfinţii.

(Î): Mă plictiseşte viaţa pământească. Ce să fac?

(R): ''Te plictiseşte viaţa pământească? Dar ai uitat ce îi aşteaptă pe oamenii păcătoşi în viaţa de după moarte? Căci acolo de un milion de ori este mai greu şi mai trist decât pe pământ, iar în Împărăţia lui Dumnezeu nu sunt primiţi cei ce trăiesc aici la întâmplare şi plictiseală'', răspunde Sfântul Iosif de la Optina.

(Î): Ce anume acţionează în om cel mai puternic spre rău?

(R): ''Cel mai puternic spre rău acţionează în om contrazicerea. Uneori, omul doreşte să facă şi ceva greu, dar, dacă îi spui să facă ceva uşor, atunci imediat se tulbură. Dar trebuie să facă ascultare, chiar dacă i se pare că nu este bine aşa'', zice Sfântul Iosif de la Optina.

(Î): Cum să-i privim pe acei oameni care consideră că păcatele lor sunt mici?

(R): ''Acela care consideră că păcatele lui sunt mici va suferi o pedeapsă de şapte ori mai mare şi îi va fi mai rău decât înainte'', zice Sfântul Isaac Sirul.

(Î): Prin ce anume participăm, fără să observăm, la păcatele celorlalţi?

(R): Prin faptul că pentru păcatul săvârşit de ei există şi încuviinţarea noastră.

(Î): Se cuvine să ne destăinuim gândurile oamenilor rău intenţionaţi?

(R): Cel înţelept se fereşte de oamenii rău intenţionaţi şi nu le destăinuieşte gândurile sale, căci se teme ca nu cumva ei să folosească mărturisirea spre răul lui.

A destăinui tainele mântuirii înaintea oricui, fără judecată, şi a-i primi la fel pe toţi, chiar şi pe cei care nu au nici viaţă curată, nici raţiune duhovnicească şi exactă, este acelaşi lucru cu a vărsa într-un vas necurat mir de mult preţ, ne atenţionează Sfântul Vasile cel Mare.

(Î): Urmarea cărui lucru este deznădejdea?

(R): În cea mai mare parte, deznădejdea este urmarea vieţii întinate continuu. Deznădejdea este penultima treaptă a păcatelor după care urmează sinuciderea, când diavolul ia sufletul celui deznădăjduit şi-l duce în iad.

(Î): Ce este nepăsarea?

(R): Nepăsarea există atunci când omul împlineşte lucrurile lui Dumnezeu, însă o face în mod neglijent, fără dragoste şi fără râvnă.

(Î): Părinte am văzut preoţi păcătuind!

(R): Nu căuta justificări pentru păcatele tale. Să ai ca exemplu virtuţile celor buni.

Un părinte a mers la un sihastru ca să se folosescă de sfinţenia lui. Acesta, ştiindu-i gândurile, i-a spus:

─ Părinte I., să ai  ca exemplu pe sfinţi. Pe mine astăzi mă întăreşte Harul Dumnezeiesc şi te foloseşti. Mâine, Dumnezeu, pentru a mă smeri, poate îngădui o cădere şi te sminteşti.

(Î): Cum să dobândim frica de Dumnezeu?

(R): Frica de Dumnezeu se dobândeşte prin pomenirea morţii şi prin legătură apropiată cu un creştin sau părinte duhovnicesc care se teme de Dumnezeu.

(Î): Poate avea efect asupra noastră blestemul altui om?

(R): Nu te teme de niciun blestem, căci pentru fiecare blestem omul trebuie să-I dea răspuns lui Dumnezeu. Să ştii că blestemul rostit asupra ta pe nedrept se întoarce asupra capului acelui om care a îndrăznit să-l rostească. Iar dacă tu, de teama blestemelor, lucrezi împotriva conştiinţei, a datoriei şi a dreptăţii, prin aceasta, desigur, te lepezi de Domnul şi ii dai hrană răului, care trebuie să fie curmat cu orice ocazie.

(Î): Cum este posibil să ne căim pentru păcate şi să postim fără chibzuinţă?

(R): ''Cunosc mulţi oameni care plâng pentru păcatele lor, dar nu fac nimic bun. Postesc, dar în acelaşi timp sunt însetaţi de bani ca şi cămătari, se lasă în voia mâniei, ca fiarele sălbatice, şi le place să-l vorbească pe aproapele mai mult de rău decât de bine. Aceasta nu este pocăinţă. Dacă postim şi în acelaşi timp întreţinem în noi mândria, răutatea, dacă îl devorăm pe aproapele cu clevetirea, nu numai că nu dobândim folos, ci, dimpotrivă, ne facem nouă rău'', ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur.

 (Î): Ce este un idol?

(R): Idoli sunt numite lucrurile pământeşti şi chipurile lor, care atrag la ele cugetul şi inima. Aceşti idoli se prăbuşesc atunci când este rostit în templul sufletesc Atotputernicul şi Mântuitorul nume al lui lisus.

(Î): De ce avem vise rele?

(R): Avem vise rele datorită păcatelor pe care nu le-am spovedit şi nu am făcut pocăinţă, datorită osândirii şi datorită îmbuibării pântecelui.

(Î): Cum trebuie să privim necinstirea, hula, ocara, ispita şi nenorocirea?

(R): Necinstirea este pentru cinste, hula este pentru laudă, ocara este pentru virtute, iar toată ispita şi nenorocirea sunt pentru răsplata cea mare de la Dumnezeu.

(Î): Cum să-l cunoaştem pe om şi duhul lui?

(R): ''Oamenii plini de înţelepciune duhovnicească îl cercetează în duh pe om după Sfânta Scriptură, luând seama dacă cuvintele lui sunt potrivite cu voia lui Dumnezeu, şi după aceea trag concluzia despre el'', ne învaţă Sfântul Serafim de Sarov.

(Î): Orice ştiinţă este mântuitoare pentru suflet?

(R): Nu orice ştiinţă este plăcută lui Dumnezeu şi mântuitoare pentru suflet. Ştiinţa este sfântă atunci când omul află despre Dumnezeu şi despre îndatoririle lui faţă de El din Cuvântul lui Dumnezeu: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis (Ioan17,3); când află, de asemenea, despre tainele sufletului său pentru mântuirea lui, cum să-şi biruiască patimile, cum să-şi mântuiască sufletul. Nu este păcat să cunoaştem potrivit chemării noastre un meşteşug, o meserie. Dar există şi o ştiinţă păcătoasă ─ curiozitatea. Aceasta are loc, de exemplu, atunci când oamenii insistă să afle ceva despre soarta lor alergând la vrăjitori, la spiritişti, ghicind după stele şi aşa mai departe; când află din cărţi necredinţa primejdioasă sufletului, dragostea necurată; când vor să afle tainele celor apropiaţi, fără a fi obligaţi să facă acest lucru; când sufletul lor nu se ocupă cu ei înşişi, ci află păcatele nu ale lor, ci ale altora; când vorbesc în deşert şi când află tainele vecinilor. Sfinţii Părinţi spun că această curiozitate este marele păcat din pricina căruia a pierit Eva. Preotul Pavel Florenski a scris: ''Osândim lăcomia când este vorba de mâncare. Dar de ce nu osândim în acest caz lăcomia cu privire la cunoştinţele lumeşti (noutăţi, literatură laică, politică, sport, muzică rock şi altele) şi nu o socotim patimă?!". A înfrâna lăcomia faţă de cunoştinţe este o virtute asemănătoare celei care constă în a pune frâu poftelor trupului. Pe lângă aceasta, pierdem timp preţios şi puteri pentru dobândirea înţelepciunii.

Ispite

(Î): Ce este ispita?

(R): Ispită se numeşte tot ceea ce dă naştere la gânduri despre păcat, înclină şi sileşte spre păcat.

(Î):  În orice faptă bună există ispite?

(R): În orice faptă bineplăcută există, din pricina lucrării vrăjmaşului diavol, ispite. Cu cât este mai mântuitoare fapta, cu atât mai puternic se repede vrăjmaşul diavol asupra omului ca să nimicească fapta cea bună.

(Î): Trebuie să ne temem de ispite?

(R): Nu trebuie să ne temem de ispite, deoarece cu noi este Dumnezeu. Iar din pricina ispitelor nu trebuie să cădem în întristare şi deznădejde.

(Î): Cum să scăpăm de ispite?

(R): Ca să scăpăm de ispite trebuie:

• Să nu ne uităm la ceea ce fac oamenii, oricine ar fi ei, ci să ascultăm şi să fim atenţi la ceea ce ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu.
• Să urmăm viaţa Mântuitorului şi a Sfinţilor Lui.
• Să întoarcem auzul şi ochii de la cele nefolositoare, căci prin ele, ca prin nişte uşi, intră în inimă tot răul.

(Î): Cum să îndurăm ispitele astfel încât să-i fie de folos sufletului?

    (R): Dacă cineva va îndura ispita cu răbdare, ea va trece fără să-l vatăme. Iar dacă el se va mâhni, va cârti şi va învinui pe altul, va face pentru sine ispita mai grea, se va chinui şi nu va dobândi folos, ci pagubă. Căci ispitele sunt foarte folositoare pentru cel care le îndură fără cârtire, cu mulţumire.

(Î): De ce ni se interzice să cercetăm de la cine a venit ispita?

(R): Referitor la ispita care a venit, nu cerceta cum şi de la cine a venit, ci caută să o înduri cu mulţumire. Cercetarea nu face decât să tulbure sufletul şi să ajute să se sălăşluiască în el seminţele urii şi ale pomenirii răului faţă de aproapele, iar mulţumirea faţă de Dumnezeu pentru ispita trimisă duce sufletul la adăpostul credinţei, îl împacă cu aproapele şi este motiv de bucurie duhovnicească.

(Î): Cum să învăţăm să răbdăm?

(R): Când cineva te ocărăşte fără să fii vinovat, pomeneşte înaintea lui Dumnezeu păcatele tale şi prin această conştiinţă smereşte-te.

    (Î): Cum să ne deprindem cu răbdarea?

    (R): Cel mai bine ne putem deprinde cu răbdarea prin convingerea că răbdăm pentru păcate pe care le-am săvârşit.

(Î): Ce să facem când supărăm pe cineva?

(R): Când ne supără cineva sau supărăm pe cineva, să-I spunem un cuvânt bun, să-l ajutăm cu ceva, să-I oferim un dar care-i place.

(Î): Ce trebuie să facem în vreme de necaz?

(R): În orice necaz şi dezastru sufletesc este de folos să-I mulţumim, să ne rugăm, să ne smerim, să răbdăm aşteptând milostivirea lui Dumnezeu.

(Î): Ce trebuie să fac atunci când cineva vorbeşte rău despre mine?

(R): Când celălalt vorbeşte rău despre tine, răzbună-te pe el prin încuviinţare şi laude.

(Î): Ce înseamnă a fi surd, orb şi mut?

(R): A fi surd înseamnă a fi surd faţă tot ceea ce nu este de folos pentru suflet şi nu zideşti mântuirea. A fi mut înseamnă a fi mut faţă de vorbe rele, osândire şi insulte. A fi orb înseamnă a nu acorda atenţie la ceea ce se săvârşeşte în jur şi nu ne ajută la zidirea sufletului.

 (Î): Cum să te porţi dacă ţi se spune că eşti înapoiat?

(R): ''Eşti înapoiat cu privire la unele lucruri lumeşti, dar eşti avansat în cele duhovniceşti şi în altele cu mult mai înalte. Dacă, lepădându-te de deşteptăciunea lumească, nu ai izbutit să dobândeşti înţelepciunea lui Dumnezeu, ar fi o mare pagubă. Însă, dacă te desăvârşeşti în înţelepciunea lui Dumnezeu, nu vei suferi nicio pagubă, ci vei dobândi mari avantaje. Deşteptăciunea lumească este vremelnică, iar înţelepciunea dumnezeiască dăruieşte viaţă veşnică'', ne învaţă Sfântul Teofan Zăvorâtul.

(Î): Cum este lucrarea Domnului pentru mântuirea noastră?

(R): Lucrarea Domnului este astfel încât ceea ce ne încearcă ne slujeşte spre folos.

(Î): Prin ce se exprimă falsa nădejde?

(R) Falsa nădejde se exprimă prin încrederea prea mare în propria mântuire veşnică.

(Î): Ce este blândeţea falsă?

(R): Este blândeţea făţarnică, prefăcută, pentru slavă din partea oamenilor şi este arătată pentru un timp. Însă aceasta este neplăcută lui Dumnezeu şi vătămătoare de suflet pentru om.

 (Î): De unde vine răul?

(R): Răul vine din nepăsare, din trâdăvie din legătura cu oamenii răi şi din dispreţul pentru virtuţi.

(Î): Trebuie să ne temem de vorbele rele?

(R): Cei virtuoşi nu trebuie să se teamă de vorbele rele.

(Î): Când au loc bucuria duhului şi mângâierea în necaz?

(R): Bucuria duhului are loc datorită biruinţei asupra patimii şi datorită săvârşirii nevoinţei înfrânării. Iar mângâierea în necaz vine după rugăciune plină de râvnă. Toate acestea sunt experienţe duhovniceşti.

(Î): Putem crede că un om este plăcut lui Dumnezeu pentru că face minuni?

(R): Dacă cineva învie şi morţii şi face şi alte minuni, dar nu trăieşte după învăţăturile Sfinţilor Părinţi, se află în înşelăciune şi trebuie să-l respingi, să nu iei seama la faptele lui.

(Î): Ce caută Dumnezeu în chip deosebit la om?

(R): Dumnezeu caută la om smerenia, iubirea şi frica de El.

(Î): Va primi de la Dumnezeu răsplată cel care a dat sfat bun şi a îndemnat la bine?

(R): Sfântul Ioan Gură Aur spune: ''Dacă dai sfaturi, iar ascultătorul nu le primeşte, nu aduce roadele ascultării, ţie tot îţi este pregătită de Dumnezeu răsplata pentru sfaturi şi vei dobâdi aceeaşi răsplată pe care ai fi dobândit-o dacă celălalt te-ar fi ascultat, pentru că tu ţi-ai îndeplinit datoria ta. Datoria noastră nu este să-i convingem pe ascultători, ci numai să-i sfătuim".

(Î): Ce să-I aducem în dar lui Dumnezeu?

(R): Să-I aducem în dar: unul bogăţia, altul sărăcia; unul râvna faţă de aproapele, altul însuşirea cu dragă inimă a acestei râvne; unul fapte de laudă, altul păzirea lor profundă; unul cuvânt la vreme potrivită, altul tăcere înţeleaptă; unul învăţătură nestrămutată şi viaţă potrivită acestei învăţături, altul auz bine-ascultător; unul feciorie curată, altul căsătorie cinstită; unul înfrânare, altul întrebuinţarea hranei fără poftă; unul râvnă neîncetată la rugăciuni şi cântări duhovniceşti, altul ocrotire plină de grijă a celor ce au nevoie de ajutor. Toţi, însă, să aducă lacrimi care curăţesc de păcate, urcuş şi străduinţa de a merge înainte. Minunate sunt rodirea, simplitatea şi râsul cel înţelept, şi înfrânarea de la păcat, şi ochii reţinuţi de la necuviinţă, şi mintea căreia nu i se îngăduie să ajungă la împrăştiere. Şi El va primi şi cei doi bani ai văduvei, şi smerenia vameşului, şi mărturisirea lui Manase. Dar mai frumos decât orice şi mai plin de iubire de oameni este faptul că Dumnezeu măsoară darul nu după vrednicia celor ce sunt dăruite, ci după puterile şi starea sufletească a celui ce aduce roadele; fiecare să-I aducă în dar lui Dumnezeu ceea ce are şi constituie avuţia lui: cel ce păcătuieşte să-I aducă îndreptare, cel ce săvârşeşte nevoinţa cea bună să-I aducă neobosire; tânărul  ─ înfrânare; bătrânul ─ înţelepciune; bogatul ─ dărnicie; săracul  ─ mulţumire; conducătorul  ─ modestie; judecătorul ─ blândeţe.

(Î): Este păcat să nu dăm o carte duhovnicească celui ce doreşte să citească?

(R): ''Cine păstrează vreun dar al lui Dumnezeu numai pentru propria desfătare şi nu face bine celorlalţi, acela va fi osândit ca cel ce a ascuns talantul'', ne spune Sfântul Vasile cel Mare.

(Î): Nu mă pot îndrepta deloc. Ce să fac?

(R): "Tot timpul suntem neîndreptaţi înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să ne rugăm pentru acest lucru. Ştii ce scrie în viaţa Sfântului Macarie cel Mare: «Cu înfocare trebuie să strigăm către Dumnezeu ca El să se milostivească de noi şi să ajute, pentru că noi, prin puterile noastre şi prin noi înşine, nu putem face nimic bun». Dar dacă ne vom ruga mai des, dacă îl vom sâcâi pe Dumnezeu, dacă vom striga cu înfocare şi cu smerenie mare, Domnul ne va ajuta", ne povăţuieşte Sfântul Iosif de la Optina.

 (Î): Nu găsesc modele pentru a mă îndrepta. Unde să caut?

(R): Pentru îndreptare, caută exemple în Vieţile Sfinţilor.

 (Î): Au trăsăturile de caracter importanţă înaintea lui Dumnezeu?

(R): Trăsăturile de caracter au importanţă numai după judecata omenească şi de aceea fie sunt lăudate, fie sunt dojenite. Însă după judecata lui Dumnezeu, caracterele, ca trăsături fireşti, nu sunt nici încurajate, nici dojenite. Domnul Se uită la buna intenţie şi la silirea spre bine şi preţuieşte împotrivirea faţă de patimi, chiar dacă omul, uneori, din pricina neputinţei, este biruit de ceva. Şi iarăşi lucrul acesta este judecat numai de El, Singurul Care ştie tainele inimii, conştiinţa omului, puterea lui firească spre bine şi împrejurările de care este înconjurat acesta.

(Î): Spuneţi-ne ce ne este îngăduit în caz de nevoie?

(R): Sfântul Tihon de Zadonsk spune că, dacă, în caz de nevoie, unui om flămând i s-ar întâmpla să mănânce chiar şi carne de cal mort, nu ar păcătui. În caz de nevoie, Biserica le îngăduie preoţilor să săvârşească liturghia acasă (sau în pădure); în vreme de prigoană; să prohodească în lipsa celor răposaţi; să-i împărtăşească pe bolnavii care au vărsături doar cu o mică părticică[1]; mirenii drept-credincioşi pot să-i boteze pe mirenii nebotezaţi (în cazul primejdiei de moarte); să reducă postul pentru femeile însărcinate, pentru cele ce alăptează şi pentru cei ce se află la munci grele; celor neputincioşi, celor bolnavi şi celor bătrâni să le înlocuiască făgăduinţa făcută lui Dumnezeu în faţa duhovnicului cu altă făgăduinţă şi aşa mai departe.

 (Î): Putem să profităm şi să ne eliberăm de strâmtorări atunci când avem posibilitatea să ne îndepărtăm de ele?

(R): ''Strâmtorările sunt de la Dumnezeu... Trebuie să le îndurăm şi să fim recunoscători. Dar, dacă avem posibilitatea să ne îndepărtăm de ele, şi acest lucru este de la Dumnezeu, nu este niciun păcat să profităm de ea şi să ne eliberăm de strâmtorări", ne învaţă Sfântul Teofan Zăvorâtul.

(Î): De ce trebuie să ne îndepărtăm de cei ce cârtesc?

(R): Trebuie să ne îndepărtăm de cei ce cârtesc, pentru a nu aduce pieirea sufletului nostru.

(Î): Cum să biruim invidia?

(R): Să te rogi ca Domnul să înmulţească bunurile aproapelui; să te bucuri împreună cu aproapele; să te rogi pentru tine cu căinţă: ''de cele ascunse ale mele, miluieşte-mă, Doamne, iar de cele străine, cruţă-l pe robul Tău".

(Î): Ne putem îndeletnici neîncetat cu cele duhovniceşti?

(R): Nu ne putem îndeletnici tot timpul cu cele duhovniceşti: trebuie să avem o rucodelie uşoară – o muncă binecuvântată. Numai că trebuie să ne apucăm de ea atunci când sufletul este istovit şi nu este în stare nici să citească, nici să gândească, nici să se roage lui Dumnezeu.

(Î): Cum să privim viaţa oamenilor care nu merg la Biserica lui Dumnezeu?

(R): Oamenii care ocolesc Biserica lui Dumnezeu sunt străini de Dumnezeu, sunt străini de credinţă şi de virtuţi şi viaţa lor este plină de patimi.

Luptele diavoleşti

 (Î): Cum intră diavolii în oameni?

(R): După căderea protopărinţilor noştri Adam şi Eva din Rai, aceştia au devenit trupeşti şi diavolul poate intra fără nicio oprelişte în mintea şi inima duhovnicească a omului. Diavolii intră în om pe puterea poftitoare ─ prin ispitele desfrânării, ale lenii, ale lăcomiei pântecelui; pe puterea mânioasă ─ prin zavistie, mânie, ucidere, iar prin puterea raţională ─ prin erezii, necredinţă, filozofii. Numai Harul Dumnezeiesc, care vine prin rugăciune şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, îl păzeşte pe om şi îi alungă pe diavoli.

Mintea intelectualului este foarte mare şi puternică, dar trebuie să lucreze înlăuntrul inimii duhovniceşti. Din păcate, prin educaţie lumească, internet, telefon şi televizor, şi păcate este scoasă în afara inimii duhovniceşti şi creştinul nu mai poate să se roage lăuntric, să se împotrivească şi să alunge diavolii.

(Î): De ce mi-e ruşine să mă închin?

(R): ''În lume îţi este ruşine să te închini, de exemplu, când trenul porneşte la drum sau când te aşezi să mănânci, din cauza demonilor şi pentru că te temi de ironii din partea oamenilor necredincioşi. Dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri (Marcu 8,38). Nu putem să slujim la doi domni ─ şi lumii, şi lui Dumnezeu ─ şi că, dacă cineva voieşte să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaşul lui Dumnezeu? Cuvântul «lume», care se referă la obiceiurile lumeşti, nu se potriveşte cu noţiunile religioase. Nu trebuie să urmăm lumea'', ne povăţuieşte Sfântul Macarie de la Optina.

(Î): Cum acţionează asupra omului vrăjmaşii cei netrupeşti?

(R): ''Vrăjmaşii cei netrupeşti le insuflă oamenilor, în timpul rugăciunii şi în afara rugăciunii, gânduri ticăloase, viclene şi hulitoare, le înclină spre lene sufletul şi trupul, le aduc somnul şi căscatul, îi determină să fie indulgenţi cu trupul ─ prin şedere în momentul nepotrivit, prin rezemarea de perete sau printr-un alt lucru. Ei le insuflă oamenilor scârba şi dezgustul faţă de toţi ceilalţi sau aduc asupra lor teama de oameni sau altceva necurat'', răspunde Sfântul Ioan de Kronstadt.

(Î): Cum putem recunoaşte că o faptă bună este săvârşită după voia lui Dumnezeu?

(R): Pentru fiecare iniţiativă bună există piedică de la diavol. Dar tocmai acesta este semnul cel bun. După acest semn trebuie să recunoaştem că fapta începută este după voia lui Dumnezeu.

(Î): Pe cine invidiază în mod deosebit diavolii?

(R): ''Diavolii îi invidiază cumplit pe cei ce vieţuiesc în ascultare faţă de un părinte duhovnic priceput (sau un stareţ dintr-o mănăstire). Scrâşnesc din dinţi asupra lor şi le urzesc tot felul de curse ca să-i determine să se retragă şi să se lipsească de apropierea părintelui lor. Străduieşte-te să nu fii judecătorul faptelor părintelui tău, ci numai împlinitorul poruncilor lui'', ne învaţă Cuviosul Teodor al Edessei.

(Î): Dumnezeu îi trimite întotdeauna pe oameni la noi?

(R): Nu, uneori nu Dumnezeu, ci diavolul îi trimite la noi.

(Î): Care este cel mai greu lucru să-l spună creştinul unit cu diavolul prin păcate?

(R): Când te-ai unit puternic cu diavolul prin păcate, cel mai greu lucru este să te smereşti şi să spui: ''Doamne, iartă-mă!'' ''Doamne miluieşte-mă!'' ''Iartă-mă frate!'' Fie că ai sau nu ai dreptate.

(Î):  Cum amăgesc diavolii pe oameni?

(R): Cuviosul Paisie Aghioritul spune că diavolul:

• Pe cei bogaţi îi amăgeşte cu masoneria;
• Pe cei săraci îi amăgeşte cu comunismul;
• Iar pe cei credincioşi îi amăgeşte cu ecumenismul. Să unească toate credinţele. Să fie o singură credinţă eretică, pierzătoare.

Hula împotriva lui Dumnezeu

O creştină a venit la părintele duhovnic şi i-a spus:

─ Soţul meu merge la Biserică, dar înjură de cele sfinte. Părintele i-a zis:

─ Adu-l aici să vorbesc cu el. Soţul a venit la Biserică, iar părintele i-a spus:

─ Dumnezeu este Tatăl nostru şi a trimis pe unicul Său Fiu să se jertfească pentru mântuirea noastră. A creat lumea aceasta pentru noi. Ne dă viaţă, sănătate, hrană, copii… Are multă răbdare cu noi. Dacă ne-ar fi pedepsit după fărădelegile noastre, de mult ar fi trebuit să fim în adâncul iadului. A întrebat soţul:

─ Ce să fac, părinte? De mic am stat cu oameni care huleau pe Dumnezeu şi m-am obişnuit ca, la mânie, să hulesc şi eu de cele sfinte. Părintele a răspuns:

─ Puterea mânioasă este un nerv al sufletului şi ne este dată de Dumnezeu pentru ca să muncim şi să ne împotrivim diavolului prin rugăciune. Oamenii mânioşi muncesc mai mult. Dar diavolului nu-i place, pentru că îl alungăm din noi prin muncă binecuvântată şi rugăciune şi ne pune să hulim de cele sfinte. Ne insuflă gânduri să ne certăm şi să ne batem cu aproapele, să înjurăm de cele sfinte, să hulim, iar el notează păcatele. De aceea când suntem mânioşi, să consumăm această mânie prin muncă binecuvântată şi să ne împotrivim diavolului prin rugăciune.

─ Dar dacă şi astfel îmi mai vine să înjur de cele sfinte?

─ Blesteamă pe diavol: ''Arză-te-ar focul Iadului, drac împuţit!”

(Î): Din ce pricină avem uneori gânduri hulitoare împotriva lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Sfintelor Icoane şi a Sfintelor Taine?

(R): Pentru că suntem mândri, judecăm şi osândim pe aproapele, intră diavolii în noi şi ne insuflă gânduri hulitoare de cele sfinte.

(Î): Suntem vinovaţi pentru gândurile de hulă?

(R): Nimeni nu trebuie să creadă că el e vinovat de gândurile hulitoare dacă nu se învoieşte şi nu consimte cu ele, ci trebuie să le atribuie diavolilor. Străduieşte-te să nu le acorzi nicio atenţie, ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul.

(Î): Cum sunt înşelaţi oamenii de către vrăjitori şi vraci?

(R): ''Unii vrăjitori ca să înşele pe creştini îndrăznesc să cheme în vrăjitoriile lor numele Maicii Domnului şi ale Sfinţilor şi fac semnul crucii, dar trebuie să fugim de ei'', ne atenţionează Sfântul Teofan Zăvorâtul.

(Î): Când i se socoteşte omului păcat semnul crucii?

(R): Există oameni care folosesc rău semnul crucii atunci când doresc să ne atragă în vicleşug, în minciună, în escrocherie, în vrăjitorie şi în alte fapte necurate. Dar ei îşi atrag asupra lor osânda veşnică.

(Î): Cum îi atacă diavolul pe oameni?

(R): Diavolul îi atacă pe cei fricoşi prin frică şi vedenii; pe alţii ─  prin clevetirea omenească, prin vrajbă, prin răutate; pe cei învăţaţi ─ prin mândrie şi îngâmfare; pe cei tineri ─ prin gândurile desfrânate, pe cei bătrâni  ─  prin lenevie, prin ţinerea de minte a răului şi prin obiceiurile rele şi aşa mai departe.

(Î): Prin ce ne luptă în chip deosebit duhul cel rău?

(R): Vrăjmaşul luptă împotriva noastră prin gânduri, pervertind mintea şi inima şi împovărându-le cu patimile faţă de care ne înrobim, iar prin descoperirea gândurilor înaintea duhovniculuii dobândim iertare şi învăţătură duhovnicească despre cum putem birui lumea, trupul şi pe diavoli.

(Î): Lucrează duhul cel rău prin oamenii răi?

(R): ''Vrăjmaşul mântuirii îi foloseşte pe unii oameni ca pe nişte instrumente ale răutăţii lui'', ne atenţionează Stareţul Arsenie Athonitul.

(Î): În ce moment ne atacă diavolul?

(R): Diavolul are obiceiul să ne atace în special în împrejurările grele.

(Î): Cine îi întărâtă pe demoni?

(R): Cel ce îi ameninţă cu băţul pe câini îi întărâtă pe aceştia împotriva sa. Iar pe demoni îi întărâtă cel care se sileşte să se roage des şi se pecetluieşte cu Sfânta Cruce.

(Î): Cu ce cugetări îl biruieşte creştinul pe vrăjmaşul nevăzut şi se păzeşte de el?

(R): Creştinul biruieşte pe diavoli şi se păzeşte de ei cu şase cugetări: la Dumnezeu, la pătimirile lui Hristos, la ceasul ieşirii noastre din trup, la ziua judecăţii, la chinul cel veşnic şi la viaţa şi fericirea cea veşnică.

(Î): Asupra cui acţionează diavolul direct, ori prin vrăjitori, ori prin oamenii săi?

(R): Deşi duhul cel rău este legat cu puterea Harului lui Dumnezeu şi nimic nu poate face împotriva celor care se află sub acoperământul Harului lui Hristos, totuşi asupra celor care, prin necredinţa şi necuviinţa lor, se retrag de sub acest sfânt acoperământ şi îi deschid uşa în inima lor[2], duhul răutăţii capătă posibilitatea de a acţiona direct şi nemijlocit asupra acestor nefericiţi, insuflându-le din plinătate răutăţii sale gânduri hulitoare, pofte dăunătoare, cugete potrivnice lui Dumnezeu.

(Î): Ce scop are vrăjmaşul mântuirii noastre?

(R): ''Vrăjmaşul mântuirii noastre prin toate mijloacele se străduieşte să ne abată de la Dumnezeu şi să ne ia, să ne ucidă timpul. El cunoaşte adevărata lui valoare... Neîncetat urmăreşte ca mintea noastră să nu intre în comuniune cu Dumnezeu... El ascunde viitorul (veşnicia) şi amintirea despre moarte... ca noi să nu începem să iubim cele veşnice'', ne atenţionează Sfântul Efrem Sirul.

(Î): Observ că atunci când săvârşesc fapte bune, am ispite. Ce să cred?

(R): În timpul oricărei fapte plăcute lui Dumnezeu există, datorită lucrării vrăjmaşului, ispite şi cu cât este mai mântuitoare fapta respectivă, cu atât mai puternic se năpusteşte vrăjmaşul asupra omului ca să nimicească fapta lui cea bună.

(Î): Când devenim înfricoşători pentru demoni?

(R): Devenim înfricoşători pentru demoni atunci când înarmăm limba noastră cu discuţii despre lucrurile duhovniceşti. Căci cine ascultă sau citeşte cuvântul lui Dumnezeu şi iubeşte asemenea discuţii, acela îi aduce sufletului mari şi mântuitoare bunuri. Având această grijă, îi putem face pe plac lui Dumnezeu şi gurile noastre, când se îndeletnicesc cu discuţii duhovniceşti, nu se întinează cu reproşuri şi osândiri, vorbe ruşinoase şi batjocuri.

(Î): Pot diavolii şi oamenii să facă ce vor?

(R): Nici diavolii, nici oamenii nu pot face ceea ce Dumnezeu nu îngăduie.

(Î): Ce cărţi sfinte urăşte în mod deosebit diavolul?

(R): Diavolul urăşte îndeosebi cărţile Sfinţilor Părinţi, căci ele descoperă toate cursele, vicleniile şi lupta creştinului împotriva lui.

(Î): Cum se poartă vrăjmaşul mântuirii faţă de discuţiile noastre duhovniceşti?

(R): Diavolul înlesneşte vorbirea deşartă şi este vrăjmaşul oricărei învăţături duhovniceşti. Unul dintre Părinţi a dat următorul exemplu: atunci când eu discutam cu anumiţi fraţi despre folosul sufletesc, îi năpădea un somn atât de adânc încât nu se puteau mişca ceasuri întregi.

     (Î): Cu ce îi prinde în mod deosebit diavolul, vrăjmaşul mântuirii, pe oamenii care trăiesc cucernic?

(R): Se ştie că vrăjmaşul mântuirii îi prinde pe oamenii care trăiesc cucernic mai mult cu faptul că Ie insuflă gânduri bune despre ei. Dar voi fiţi cu luare aminte: orice bine aţi face, atribuiţi-l tot lui Dumnezeu, daţi slavă lui Dumnezeu.

(Î): Sunt deznădăjduit pentru că Domnul nu îmi va ierta păcatele. Ce să fac?

(R): Dacă cineva acordă încredere insuflării demonilor şi primeşte gândurile lor potrivit cărora el nu se va mântui, sau va fi osândit, sau lepădat de Dumnezeu, sau predestinat pieirii, sufletul unui asemenea om (dacă el nu se pocăieşte) va fi atras de diavoli la ei, deoarece prin deznădejdea lui respinge răscumpărarea şi nimiceşte mila lui Dumnezeu şi asemenea lui Cain socoteşte că păcatul său este mai presus de milostivirea lui Dumnezeu (Facerea 4,13).

(Î): Cum să privim spiritismul?

(R): Spiritismul este lucrarea diavolului. Prin urmare, şi chemarea spiritelor este diavolească şi închinătoare la diavoli.

(Î): Ce trebuie să ştim atunci când ne aflăm în apropierea celor îndrăciţi?

(R): ''Când vă aflaţi în apropierea celor îndrăciţi, trebuie să fiţi foarte prudenţi şi să nu-l lăsaţi pe vrăjmaşul să vă insufle acele gânduri, potrivit cărora sunteti foarte iubitori de Dumnezeu, aveţi Harul lui Dumnezeu şi altele. Vrăjmaşul insuflă toate acestea pentru ca omul să creadă despre el că vieţuieşte în chip plăcut lui Dumnezeu, nu ca ceilalţi. Omul care primeşte aceste gânduri pierde toată răsplata de la Dumnezeu'', ne spune Stareţul Arsenie Athonitul.

(Î): Care virtute îi înfometează pe demoni?

(R): Înfrânarea îi înfometează pe demoni, căci plăcerile sunt hrana demonilor. Însă unii, istovindu-se prin post şi înfrânare nemăsurată, s-au îndepărtat de Dumnezeu.

(Î): Când ne atacă în chip deosebit vrăjmaşul cel nevăzut?

(R): După împărtăşirea cu Sfintele Taine şi după rugăciunea săvârşită cu râvnă. După o faptă deosebit de folositoare sufletului trebuie să ne supraveghem în chip deosebit pe noi înşine, căci atunci mai ales se aprinde de invidie şi răutate vrăjmaşul împotriva noastră.

(Î): De care mâhnire se tem diavolii?

(R): Diavolii se tem când ne mâhnim pentru păcatele săvârşite, precum hoţii de câini.

(Î): Binele săvârşit în chip rău nu este bine?

(R): ''Binele dobândit prin păcat se preface în blestem pentru cel ce l-a dobândit'', zice Sfântul Efrem Sirul.

(Î): Când ne prinde vrăjmaşul mântuirii cu cunoştinţele noastre?

(R): ''Vrăjmaşul ne prinde cu cunoştinţele noastre atunci când ne încredem în ele şi nu îi întrebăm pe cei experimentaţi duhovniceşte'', ne spune Sfântul Isaac Sirul.

(Î): Diavolul se poate pocăi?

(R): Duhul rău însuşi a adeverit că pocăinţa duhurilor rele este imposibilă şi aceasta nu depinde de Dumnezeu, ci de libertatea lor, îndreptată spre rău, şi de mândria nemăsurată, care exclude orice smerenie.

(Î): Este bună învăţătura despre predestinare?

(R): Învăţătura despre soartă este semănată de diavol. Nu există niciun fel de predestinare.

(Î): Ce urăşte satana cel mai mult?

(R): Pentru nimic nu se supără atât de mult satana şi prin nimic nu este alungat şi dezarmat atât ca prin faptul că omul iubeşte smerenia şi defăimarea.

(Î): Duhul rău îl influenţează pe om în vis?

(R): Da, duhul rău îl influenţează pe om şi în vis, iar acest lucru trebuie să-l spunem fără întârziere părintelui duhovnic.

(Î): Câteodată năvăleşte frica vrăjmaşului asupra mea. Ce să fac?

(R): Când năvăleşte frica vrăjmaşului asupra ta, rosteşte rugăciunea: ''Să învie Dumnezeu..." şi Psalmul 90 Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt... .

(Î): Orice virtute  creştină este ispitită de diavoli?

(R): Toate virtuţile sunt ispitite de diavoli. Fariseul postea şi făcea milostenie să fie văzut şi lăudat de oameni. Judeca şi se compara cu ceilalţi: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulter sau ca şi acest vameş (Luca 18,11). Vameşul mergea la lăuntru şi se smerea: Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosul (Luca 18,13) şi Dumnezeu i-a primit pocăinţa şi rugăciunea şi l-a binecuvântat.

(Î): De ce avem această tendinţă de a ne compara cu ceilalţi?

(R): Am fost învăţaţi de mici, de părinţi, educatori, profesori şi mass-media ca, după ce săvârşim o lucrare, să ne comparăm cu ceilalţi. În creştinismul ortodox, pentru ca să ne mântuim, trebuie să vedem dacă faptele noastre duc la un progres lăuntric, duhovnicesc, şi dacă sunt plăcute lui Dumnezeu.

                                                  *

Un pustnic făcea 1000 de metanii noaptea, şi judeca pe altul bolnav care făcea numai 20 de metanii.

Într-o zi i s-a arătat îngerului şi i-a spus:

─ Faci 1000 de metanii pe noapte, dar numai trei sunt primite de Dumnezeu. Celelalte sunt răpite de diavoli prin mândrie, judecarea aproapelui, risipirea minţii…

(Î): Mulţi oameni spun că nu există diavoli.

    (R): Toţi creştinii, când se roagă, pot să vadă că există diavoli. Atunci diavolii îi luptă. Unii nu pot să zică nici Tatăl Nostru sau să se pecetluiască cu Sfânta Cruce, iar alţii, când se roagă, când spun Tatăl Nostru, le rătăceşte mintea vrăjmaşul care se află în inima lor, la toate păcatele şi în toate colţurile lumii.

Dar dacă se uită la un meci de fotbal sau la un film desfrânat, nici nu ştiu când trec 2-3 ore şi nici nu se gândesc la cele sfinte. De ce? Acolo diavolul nu-i luptă, ci îi mângâie şi încurajează.

Sau mai putem vedea pe vrăjmaşul diavol când suntem în Biserică: cu gura lăudăm şi cântăm lui Dumnezeu dar avem şi gânduri de hulă. Cum se poate acest lucru, spune Sfântul Ioan Scărarul, ca în acelaşi timp să lăudăm pe Dumnezeu şi să-L hulim? Înseamnă că mai este cineva necurat în noi.

Cine ne ajută să păcătuim şi să ne lăudăm în faţa oamenilor cu păcatele săvârşite şi cine ne ruşinează în faţa duhovnicului ca să nu mărturisim păcatele săvârşite? Diavolul!

(Î): Deseori se întâmplă să auzim că s-a adus pagubă la nuntă sau se spune că cineva a fost deocheat. Este posibil deochiul?

(R): Influenţa omului asupra altui om există fără îndoială. Deseori spunem: l-a influenţat pe celălalt, a avut efect asupra lui... Dacă există influenţă bună, atunci este posibilă şi influenţa cea rea, care are diferite grade. Dacă omul este rău, dacă s-a împrietenit cu duhul cel rău, atunci cum să nu-l influenţeze pe celălalt în rău?

(Î): Trebuie să ne temem de deochi? Şi, dacă influenţa cea rea s-a produs deja, atunci cum să ne izbăvim de ea?

(R): Trebuie să ne străduim să ne împotrivim puterii celei rele prin puterea duhovnicească, harică, pe care o are fiecare creştin. Creştinul trebuie să se îngrădească întotdeauna cu semnul crucii, cu rugăciunea, cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, cu sfinţeniile (agheazma, anafura, untdelemnul sfinţit şi celelalte), cu spovedania deasă şi cu împărtăşirea cu Sfintele Taine şi atunci vrăjmaşul nu-l va putea birui.

(Î): Să ne temem de diavoli?

(R): Nu trebuie să ne temem de diavoli. Pentru că după ce Domnul Iisus Hristos S-a Întrupat, a Înviat şi S-a Înălţat la Ceruri, i-a slăbit puterea, dar l-a lăsat să ne ispitească prin simţuri şi gândurile rele. Să fim cu laure aminte pentru că: Toţi dracii sunt ai dracului, şi caută să ne piardă.

Desăvârşirea

(Î): Ce cale duce la desăvârşire?

(R): Calea spre desăvârşire este citirea cu luare-aminte a cărţilor Sfinţilor Părinţi şi stareţi şi vieţuirea conformă cu aceste învăţături.

(Î): Care sunt semnele desăvârşirii?

(R): Atunci când se va şterge din tine pomenirea răului, vei fi aproape de iubire. Când inima ta va fi umbrită de o pace sfântă, harică, faţă de toată omenirea, atunci vei fi chiar la porţile iubirii dumnezeieşti.

                                                  *

Pe un părinte care credea că a ajuns la sfinţenie, stareţul Daniil Tudor l-a smerit şi i-a spus:

''Atunci ai ajuns sfânt, când nu va mai miroase după tine la W.C''. Hrana este curată, iar cel care are sfinţenie tot ce mănâncă este curat şi având trup sfânt, tot ceea ce elimină este curat: transpiraţia, urina…

Dacă eşti păcătos, trupul este păcătos, ceea ce mânânci este sau nu curat, iar ce elimini miroase: transpiraţia, urina …

(Î): Care sunt cele trei însingurări?

(R): „La început să te înveţi să nu ieşi deloc din chilie, apoi să nu ieşi din chilie cu gândurile, iar în chilie să te îndeletniceşti cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, cu rugăciunea, cu meditaţia dumnezeiască, cu rucodelia... Apoi, să te ocupi cu ceea ce se petrece înlăuntrul tău. Şi, în cele din urmă, să te închizi în inimă şi să stai acolo singur cu Domnul, alungând gândurile ca pe nişte muşte şi ţânţari”, ne răspunde Sfântul Teofan Zăvorâtul).

Înşelăciunea

(Î): Daţi-ne o învăţătură despre înşelăciune!

(R): În primul rând, înşelăciunea este întâmpinată întotdeauna cu o oarecare îndoială a inimii. Numai cei pe care înşelăciunea i-a luat definitiv în stăpânire nu se îndoiesc de ea. Niciodată înşelăciunea nu opreşte mişcările sângelui, nu îndeamnă la pocăinţă, nu îl micşorează pe om înaintea sa; dimpotrivă, pune sângele în mişcare, îi aduce omului o desfătare otrăvitoare, îl ademeneşte fin, îi insuflă îngâmfare şi instalează în suflet idolul propriului ''eu".

(Î): În ce constă principalul semn al înşelăciunii?

(R): Principalul semn al înşelăciunii constă în faptul că omul ia senzaţiile false de bucurie sau mângâierile vrăjmaşului drept lucrări ale harului şi ia sfatul mincinos ca fiind adevărat.

(Î): Ce este înşelăciunea?

(R): Fiecare om este supus într-o măsură mai mare sau mai mică înşelăciunii, datorită naturii sale neputincioase, păcătoase. Ai crezut că ai vorbit bine, că ai făcut bine ─ iată înşelăciunea. Ţi-ai făcut visuri despre darurile, despre talentele tale ─ iată iarăşi înşelăciunea. Ai primit lauda, te-ai desfătat cu ea  ─ şi aceasta este înşelăciune. Sfinţii Părinţi deosebesc în această privinţă două feluri de înşelăciune duhovnicească în toată amploarea ei.

Primul fel de înşelăciune are loc atunci când omul începe să-şi închipuie că îl vede pe Domnul, pe Maica lui Dumnezeu, pe îngeri, pe duhuri şi se socoteşte vrednic de asemenea vedenii.

Al doilea fel de înşelăciune are loc atunci când omul crede despre sine că are viaţă duhovnicească înaltă, că este un extraordinar postitor, înainte-văzător, făcător de minuni, că este capabil să săvârşească nevoinţe mari, că este chemat să-i înveţe şi să-i conducă pe oameni. Acest fel de înşelăciune se numeşte părere, deoarece în acest caz omul crede despre sine anumite lucruri. Fiecare fel de înşelăciune duhovnicească este, totuşi, o stare foarte dăunătoare pentru duhul nostru. Ea se întemeiază pe mândria duhovnicească a omului, adică tocmai pe acel păcat din pricina căruia a căzut şi Lucifer. Iată de ce se străduieşte satana atât de mult să-i atragă în mândrie duhovnicească pe toţi robii lui Dumnezeu. Dar cei ce doresc să ducă o viaţă duhovnicească trebuie să se ferească cel mai mult de înşelăciune. Trebuie, în acelaşi timp, să ţii minte că înşelăciunea începe deseori fără să-ţi dai seama. Să nu dea Dumnezeu să crezi despre tine ceva măreţ, de exemplu că te deosebeşti de ceilalţi, că ceilalţi se minunează de nevoinţele tale, că tu îi influenţezi pe oameni şi aşa mai departe. Pentru a evita această înşelăciune duhovnicească trebuie să ţii minte cu tărie că numai sentimentul pocăinţei, smerenia unită cu frica de Dumnezeu zidesc în noi o stare duhovnicească sănătoasă. De asemenea, legătura permanentă cu părintele duhovnic pentru a duce o viaţă duhovnicească ne mântuieşte.

(Î): De ce se află în prezent mulţi credincioşi în înşelăciune?

(R): Trebuie să ne căim, să ne rugăm şi să ne ferim de înşelăciune, deoarece în prezent o mare parte din cei ce doresc să trăiască şi cred despre sine că trăiesc cucernic sunt încălziţi de febra materială şi se află într-o autoînşelare mai mare sau mai mică.

(Î): Care sunt semnele înşelăciunii?

(R): Semnele înşelării sunt dorinţa de a ne impune punctul de vedere şi privirea oarecum sălbatică.

(Î): Ce înseamnă a minţi cu cuvântul?

(R): A minţi cu cuvântul înseamnă a spune un lucru şi a gândi alt lucru.

     Mustrarea

(Î): Cum trebuie să ne mustrăm pe noi înşine ca să nu cădem în întristare?

(R): Când datorită mustrării de sine cădeţi în întristare, lăsaţi mustrarea de sine şi gândiţi-vă la milostivirea lui Dumnezeu faţă de păcătoşii care se căiesc, şi mulţumiţi-I lui Dumnezeu pentru mila Lui. Mustrarea de sine constă în a ne mustra întotdeauna pentru toate, a ne învinui pe noi înşine şi a nu da vina pe ceilalţi. Mustrarea de sine îl izbăveşte pe om de obiceiul osândirii şi îi întăreşte pacea sufletească. Reaua voinţă sau ura faţă de celălalt provin din faptul că omul nu se mustră pe sine.

(Î): Care dintre mustrări aduc folos?

(R): Numai mustrările blânde şi liniştite îi mustră pe oameni: cele aspre mai mult supără decât să aducă folos.

(Î): Este bine, aşa cum le place unora, să-i mustrăm pe ceilalţi?

(R): ''Râvna pentru lecuirea patimilor celorlalţi este boală grea, ne povăţuieşte”, Sfântul Isaac Sirul.

 (Î): Când fac o mustrare şi greşesc?

(R): Dacă tu, făcând cuiva o mustrare, te mânii, îţi satisfaci patimile tale; izbăvindu-l pe celălalt, să nu te pierzi pe tine.

(Î): Cum trebuie să-l mustrăm pe frate încât să nu ne pierdem pacea lăuntrică?

(R): Pe frate trebuie să-l mustrăm cu blândeţe, cu dragoste. Pacea se pierde dacă sufletul cade în slavă deşartă, dacă se preamăreşte prin ceva înaintea fratelui sau osândeşte pe cineva sau îl mustră pe frate, dar nu cu blândeţe şi cu dragoste; dacă cineva mănâncă mult sau se roagă cu nepăsare ─ pentru toate acestea pierde pacea.

''Prietenul care mustră în taină (între patru ochi) este un doctor înţelept, iar cel care tratează înaintea ochilor multor oameni este un defăimător'', arată Sfântul Isaac Sirul.

(Î): Trebuie să ne mustrăm pe noi înşine cu privire la o discuţie ziditoare de suflet?

(R): Da, trebuie să ne mustrăm pe noi înşine şi cu privire la discuţiile ziditoare de suflet, pentru a nu cădea în lauda de sine şi în îngâmfare: ''Doamne, nu mă osândi pe mine, cel ce am grăit acestea!'' În mustrarea de sine se află biruinţa asupra noastră.

(Î): Cum trebuie să ne mustrăm pe noi înşine cu privire la faptele bune?

(R): Trebuie să ne mustrăm pe noi înşine cu privire la orice faptă bună şi să zicem: ''Nu ştiu dacă este plăcută lui Dumnezeu''.

(Î): Ce folos îi aduc sufletului mustrările din partea celorlalţi?

(R): Mustrările din partea celorlalţi ne învaţă să avem răbdare.

(Î): În Biserică, aflându-ne la strană, putem să facem observaţie în auzul tuturor dacă se întâmplă ca cineva să greşească la citire sau la cântare?

(R): Nu trebuie nicidecum să facem observaţie în auzul tuturor, nici să oprim cele începute dar, mai ales, nici să râdem pentru a nu le provoca şi celorlalţi tulburare. Ce dacă s-a întâmplat ca cineva să nu spună acel prochimen sau să nu citească atâtea stihuri câte sunt rânduite în canon? Acest lucru, desigur, este bine să-l explicăm după terminarea slujbei; fărădelegea nu constă în faptul că din greşeală nu s-a citit ceea ce trebuia, ci în faptul că, deşi s-au citit cele rânduite, acest lucru s-a făcut fără luare aminte.

Preot, duhovnic

(Î): Putem lucra cu izbândă mântuirea noastră fără un părinte duhovnic?

(R): Fără un părinte duhovnic ─ îndrumător şi învăţător ─ creştinul nu poate păzi, aşa cum trebuie poruncile lui Dumnezeu, nu poate trăi pe deplin virtuţile şi nu poate să nu fie prins în cursele diavolilor.

(Î): Trebuie neapărat ca toţi să avem un îndrumător pentru viaţa duhovnicească? Nu este de ajuns, aşa cum spun unii, să citim cărţi duhovniceşti?

(R): Când vrem să-i învăţăm pe copiii noştri carte, de ce îi dăm la şcoală şi angajăm profesori care tâlcuiesc ceea ce este scris în cărţi? Ce-ar fi dacă le-am da numai cărţile şi manualele şi i-am lăsa să înveţe singuri, fără profesori? Şi acest lucru îl facem pentru studierea ştiinţelor în decursul a câtorva ani, cu toate că ştiinţele sunt de folos numai în această viaţă scurtă, trecătoare. Cât de mult dispreţuiesc oamenii sufletul cel nemuritor atunci când spun că nu au nevoie de îndrumător pentru viaţa duhovnicească!

(Î): Este bine să-i punem întrebări părintelui duhovnic?

(R): Este bine să-i puneţi întrebări părintelui duhovnic, însă este rău să nu împliniţi sfaturile lui. Cel ce cere povaţă, mai devreme sau mai târziu, se poate îndrepta.

(Î): Cum îi putem alege pe preoţi?

(R): Să-i cinsteşti pe toţi preoţii şi să alergi la cei buni. Să-i preţuieşti pe păstorii cei înţelepţi, buni şi pricepuţi în viaţa duhovnicească şi să-i ţii mai aproape de tine. Orice preot te poate dezlega de păcate, dar numai unul din mulţi te poate învăţa viaţa duhovnicească.

(Î): Putem încredinţa tainele noastre duhovnicilor fără să-i cercetăm pe aceştia?

(R): Dacă nu i-aţi cercetat pe duhovnici, nu le încredinţaţi tainele voastre.

(Î): Căror stareţi şi părinţi duhovnici să le cerem sfaturi?

(R): Mare şi mântuitor lucru este să cerem sfatul duhovnicilor, dar în acelaşi timp Sfântul Antonie cel Mare ne-a sfătuit să ne încredinţăm de dreapta judecată şi de priceperea duhovnicului şi abia după aceasta să ne încredem în cuvântul lui şi să primim fără cârtiri sfaturile lui. Semnul după care putem recunoaşte aceste lucruri este acordul dintre cuvântul lui şi Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum a fost tâlcuit de Sfinţii Părinţi.

(Î): Există vreun semn după care putem afla dacă duhovnicul ne este de folos?

(R): ''În timp ce duhovnicul sau stareţul te hrăneşte duhovniceşte, îţi pot apărea sentimente rele faţă de el: bănuială, osândire, invidie şi ostilitate. Nu te lăsa, totuşi, în voia acestor sentimente, ci luptă cu ele şi nu te depărta de duhovnic sau de stareţ. Dacă ţi-a apărut vreun sentiment rău faţă de duhovnic, să ştii că duhovnicul îţi este de folos, dar vrăjmaşul şi-a pus în gând să te înstrăineze, să te îndepărteze de el. Este posibil ca stareţul să doboare în tine sentimentul mândriei sau vreun alt viciu, iar ţie şi vrăjmaşului să nu vă placă acest lucru şi tocmai de aceea se stârneşte în inima ta ura împotriva părintelui duhovnic'', ne spune Arhiepiscopul Arsenie Ciudov.

(Î): În ce ordine trebuie să-i destăinuim părintelui duhovnic   gândurile noastre?

(R): Părintelui duhovnic trebuie să-i destăinuim mai întâi gândurile mai importante şi apoi celelalte, iar nu invers.

(Î): Este bine să-i punem întrebări părintelui duhovnic?

(R): Este bine să-i puneţi întrebări părintelui duhovnic, însă este rău să nu împliniţi sfaturile lui. Cel ce cere povaţă, mai devreme sau mai târziu, se poate îndrepta.

(Î): Cum să întrebuinţăm întâlnirea cu un om duhovnicesc spre folosul sufletului?

(R): Folosiţi-l ca îndrumător şi de fiecare dată când vă aflaţi împreună cu el, întrebaţi-l despre lucrurile dumnezeieşti şi luaţi cât mai mult de la el şi însuşiţi-vă sfaturile şi învăţăturile lui cucernice.

(Î): Putem întreba mai mulţi duhovnici în legătură cu o anumită ispită pe care o avem?

(R): Niciodată nu trebuie să întrebăm diferiţi îndrumători despre unul şi acelaşi lucru şi nici să-l întrebăm iarăşi pe acelaşi îndrumător, deoarece numai primul răspuns vine de la Domnul, iar al doilea vine din chibzuinţă omenească a stareţului. Fiecare dintre cei care cer sfaturi îşi însuşeşte duhul smereniei şi prin acesta Îl urmează pe Hristos.

(Î): Trebuie să cerem sfatul tuturor?

(R): Nu trebuie să cereţi sfatul tuturor cu privire la orice, ci numai celor în care aveţi încredere  ─ părintelui vostru duhovnic sau unui părinte sporit duhovniceşte.

(Î): De ce duhovnicii dau canoane diferite la aceleaşi păcate?

(R): Dumnezeu a rânduit să avem duhovnici după firea diferită a ucenicilor.

Părintele Ilie Cleopa a avut ucenici mai râvnitori;

Părintele Ieroschimonah Paisie Olarul, alţi ucenici, mai neputincioşi, mai smeriţi.

Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc a fost un mare duhovnic.

Spre exemplu, l-a împărtăşit pe un credincios ortodox fără nicio zi de post, pentru că mărturisea de 40 de ani credinţa ortodoxă într-o familie în care toţi ceilalţi erau ehovişti.

(Î): De ce unii credincioşi au uneori gelozie, invidie pentru faptul că ne ducem des la părintele duhovnic?

(R): Acest lucru se întâmplă pentru că ne oprim mult, deseori fără să ne dăm seama, numai personalitatea păstorului; chipul lui este tot timpul înaintea noastră, inima noastră este plină de simţăminte pentru el, ca pentru un om, iar Hristos, Mântuitorul nostru, rămâne oarecum la o parte. Şi tocmai atunci se dezvoltă printre păstoriţi gelozia, invidia, rivalitate ostilitatea. Astfel este posibil ca prin moartea păstorul iubit să ne închipuim că totul este pierdut. Dar unde este Hristos? A fost El la tine? Din păcate, nu. Dacă ar fi fost, nu ai fi avut asemenea lipsă de curaj şi dezamăgire.

(Î): În ce constă unirea părintelui duhovnic cu fiul său duhovnicesc?

(R): Tot ceea ce se întâmplă între duhovnic şi fiii lui duhovniceşti trebuie să rămână o taină. Spre exemplu, spovedania. Altfel, vrăjmaşul destramă unirea duhovnicească în Domnul.

Doi ieromanahi de la Mănăstirea Sihăstria Neamţ au participat la un hram unde au mâncat carne.

Unul dintre ei a mers primul să se spovedească la părintele Cleopa Ilie. A mers cu pocăinţă, gândndu-se că părintele nu-l va ierta şi îi va da canon. Şi pentru pocăinţa lui, părintele l-a iertat.

Când a ieşit, s-a întâlnit cu celălălt părinte şi i-a spus că a fost iertat cu un mic canon. Acesta a venit să se spovedească, dar cu îndrăznire şi fără pocăinţă. Părintele Cleopa Ilie l-a certat, l-a ocărât şi i-a dat canon mai greu.

(Î): Ce să facem dacă duhovnicul nu ne mai primeşte la spovedanie?

(R): ''Dacă duhovnicul vostru refuză să asculte spovedania voastră, puteţi merge la alţii'', ne spune Sfântul Teofan Zăvorâtul.

(Î): Preoţii nevrednici ne împiedică să dobândim prin Sfintele Taine Harul Dumnezeiesc?

(R): Preoţii nevrednici nu ne împiedică să dobândim prin Sfintele Taine Harul Dumnezeiesc.

(Î): Cum trebuie să-i cinstim pe preoţi?

(R): Pe preoţi trebuie să-i cinstim mai mult ca pe părinţi. „Ştiţi voi - întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur ─ cine este preotul?" Şi ne răspunde: „Este îngerul Domnului". Tocmai de aceea trebuie să-i cinstim pe păstori, spune el, mai mult decât pe părinţi, căci ei sunt slujitorii lui Hristos pe pământ şi cine îi cinsteşte, acela îl cinsteşte pe Hristos.

Un necredincios îndrăcit, pe vremea vechiului regim comunist, îl prigonea şi-l batjocorea pe preot. Sfinţia Sa s-a rugat lui Dumnezeiu să-l smerească şi Dumnezeu l-a inspirat şi i-a spus:

─ Cred că Dumnezeu te-a pedepsit pentru necredinţa şi faptele tale. Acesta a început să lăcrimeze. Avea doi copii îndrăciţi.

Iertarea

 (Î): De ce este atât de greu să cerem iertare?

(R): A cere iertare este greu pentru cel care este mândru şi aflat sub putere diavolească.

(Î): Ce putere au cuvintele ''iartă-mă"?

(R): Cuvintele ''iartă-mă'', însoţite de o mărturisire sinceră, îi ard pe vrăjmaşii diavoli şi ne dăruiesc pacea.

(Î): Când şi cum trebuie să rostim cuvintele ''iartă-mă''?

(R): Pentru fiecare cuvânt şi fiecare faptă trebuie să spunem ''iartă-mă'', nu din constrângere, ci cu căinţă şi zdrobire de inimă.

(Î): Cum este înţelept să ceri iertare?

(R): Să ceri iertare, cumpănindu-ţi greşeala; să vezi că greşeala ta este mare, să faci plecăciune, dacă ea nu este mare, să ceri iertare cu gura, cu sentimentul căinţei sincere: ''iartă-mă, frate''.

(Î): Întotdeauna trebuie să cerem iertare?

(R): Spuneţi că i-aţi cerut iertare, iar ea a spus: ''Iată, ea este cea vinovată, de aceea îmi şi cere iertare". În acest caz vă sfătuiesc să nu o mai salutaţi şi să nu îi mai cereţi iertare (nici atunci când oamenii se poartă cu batjocură dacă le cereţi iertare sau când nu vă iartă deşi le cereţi iertare), căci acest lucru îi dăunează sufletului ei. Iar în loc de aceasta, când mergeţi la spovedanie, rugaţi-vă pentru ea, zicând rugăciunea următoare: «Mântuieşte-o, Doamne, şi miluieşte-o pe roaba Ta (numele ei) şi pentru sfintele ei rugăciuni miluieşte-mă şi pe mine, păcătoasa». Apoi să o iertaţi în gând pentru faptul că v-a supărat'', ne învaţă, Sfântul Iosif de la Optina.

Gândurile

(Î): De câte feluri sunt gândurile?

(R): Gândurile sunt de trei feluri: omeneşti, îngereşti şi diavoleşti. Gândurile îngereşti sunt bune întotdeauna şi în inimă există pace şi linişte, chiar o oarecare bucurie duhovnicească. Iar gândurile diavoleşti sunt păcătoase întotdeauna şi în inimă se simte tulburarea. Gândurile diavoleşti sunt de mânie, de desfrâu, de iubire de argint, de slavă deşartă, de mândrie şi de celelalte patimi şi în inimă există întotdeauna tulburare.

(Î): Ce fel de cuget caută la noi Domnul?

(R): Dumnezeu Se uită cu atenţie la cugetul tău şi vede cum îl cauţi tu pe El  ─ din toată inima ta sau cu nepăsare şi lene. Şi, dacă îl cauţi din toată inima ta, numai atunci îţi pregăteşte biruinţa.

(Î): Ce înseamnă a fi atent la tine însuţi?

(R): A fi atent la tine însuţi înseamnă a veghea neîncetat, fără şovăire asupra ta, a urmări mişcarea gândurilor şi a simţămintelor tale şi a le  chibzui pe toate: cele rele urmând a le respinge, a le alunga şi a te mustra pentru ele, iar la gândurile şi simţămintele cucernice, rugătoare şi sfinte urmând a le opri şi a rămâne în ele.

(Î): La ce trebuie să cugete creştinul?

(R): Ce facem noi cu ajutorul minţii? Cugetăm, judecăm, alegem decidem. Cel păcătos cugetă cum să-şi orânduiască mai bine viaţa pământească, cum să-şi satisfacă dorinţele păcătoase. Iar creştinii să cugete cum să săvârşească binele spre mântuirea sufletului. Păcătosul are gânduri şi idei întinate, necurate, iar creştinii să cugete mai mult la Dumnezeu, la veşnicie, la mila lui Dumnezeu, la răspunsul pe care îl vor da la Înfricoşata Judecată a lui Hristos.

(Î): Când se înmulţesc gândurile rele şi când se împuţinează?

(R): Când creştinul este ocupat cu grijile lumeşti şi cu lucrurile trupeşti şi întreţine discuţii deşarte, atunci gândurile rele se înmulţesc în el. Iar când studiază Sfânta Scriptură, învaţă psalmi şi cântări, vieţuieşte în post şi priveghere şi îşi aminteşte neîncetat de cele viitoare, atunci gândurile rele se împuţinează şi apar mai rar.

(Î): Ce influenţă au gândurile bune şi gândurile cele rele asupra patimii în om?

(R): Patima care se află în om este influenţată de gândurile potrivnice lui Dumnezeu şi îl tiranizează pe acesta. Datorită gândurilor dumnezeieşti, patima dimpotrivă, este copleşită şi se potoleşte. De aceea tot timpul trebuie să ne gândim la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu.

(Î): Se cuvine să ne oprim asupra gândurilor rele?

(R): Nu trebuie să ne oprim asupra gândurilor rele care vin în suflet, ci să le înlocuim cu gânduri bune şi sfinte.

(Î): Care dintre gânduri îl luptă neîncetat pe om?

(R): Două gânduri îl luptă neîncetat pe om: fie osândirea celorlalţi pentru micşorarea nevoinţelor lui, fie îngâmfarea datorată propriilor virtuţi.

(Î): Cum să luptăm cu gândurile păcătoase?

(R): Cea mai puternică armă împotriva tuturor gândurilor păcătoase este rugăciunea, mai ales Rugăciunea lui Iisus. Pentru că prin rugăciune vine Harul Dumnezeiesc, care ne curăţă de patimi şi alungă pe diavoli. Există şi alte mijloace de luptă. Astfel împotriva gândurilor de slavă deşartă şi înfumurare ─ să ne amintim că trupul nostru va putrezi; împotriva mândriei ─ să ne aducem aminte că numai mândria mănâncă toate faptele bune, împotriva pomenirii răului ─ să ne rugăm pentru vrăjmaşi; împotriva osândirii ─ să ne mustrăm din pricina mândriei, să ne amintim păcatele noastre şi să ne rugăm ca Domnul să-l îndrepte pe cel căzut în păcat şi să-l miluiască; împotriva gândurilor hulitoare ─ să nu acordăm atenţie hulei şi să o atribuim diavolilor, să mărturisim (în general) la spovedanie, să citim o rugăciune pentru cel împotriva căruia este hula; împotriva gândurilor deşarte  ─ să citim Sfânta Scriptură şi să cugetăm la Dumnezeu şi la cele dumnezeieşti; împotriva gândurilor desfrânate ─ să pomenim Înfricoşătoarea Judecată şi chinurile veşnice.

(Î): Cum să scăpăm de gândurile rele şi deşarte?

(R): Leacul pentru gânduri rele şi deşarte este pomenirea morţii şi a celor nouă munci ale iadului.

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne învaţă: ''Nu există mijloc mai bun decât a alunga amintirile rele prin amintiri bune... Cât de mult ajută în acest caz învăţarea pe de rost a versetelor din Sfânta Scriptură nici nu se poate spune''.

(Î): Cum este mai uşor să biruim păcatul?

(R): Sfinţii Părinţi ne spun că cel mai uşor este să biruim păcatul începând cu gândurile. Chiar şi lucrarea cea mai plăcută lui Dumnezeu şi slujirea faţă de El începe prin cugete bune.

(Î): Ce să facem atunci când, la rugăciune, gândurile rele ne vin cu insistenţă în minte?

(R): Dacă în timpul rugăciunii gândurile rele vin cu insistenţă în mintea noastră, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc ca, lăsând citirea rugăciunii, să ne smerim şi să rugăm lui Dumnezeu împotriva acestor gânduri, ca El să le alunge de la noi.

(Î): De ce mă neliniştesc în mod deosebit gândurile?

(R): Faptul că omul este neliniştit în mod deosebit de gânduri împotriva voii lui este semn că faţă de el există mila lui Dumnezeu. Duhurile necurate îl invidiază pe un asemenea om şi se străduiesc să-l tulbure. Aceste gânduri nu trebuie să le analizăm şi nu trebuie să le acordăm atenţie deosebită.

       (Î): Ce să fac pentru a avea linişte din partea gândurilor?

       (R): Ca să ne liniştim, Cuviosul Paisie Aghioritul recomandă: ''O spovedanie curată şi sinceră şi să împlinim canonul dat de duhovnic''.

(Î): Cum să folosim gândurile rele la mântuirea sufletului?

(R): Gândurile rele sunt mântuitoare pentru noi, dacă simţim că sunt rele şi luptăm cu ele şi nu le ducem la împlinire, ne învaţă Sfântul Nectarie de la Optina.

(Î): Mă sperie gândurile despre chinurile îndurate pentru mărturisirea credinţei. Cum de nu s-au speriat de ele mucenicii?

(R): În Antichitate, în anumite zile, pe mucenici chiar şi gândul la chinuri îi speria, iar în zilele următoare erau martiri înflăcăraţi ai chinurilor mari şi mărturisitori îndrăzneţi ai numelui lui Iisus Hrsitos. Acest lucru se petrecea datorită Harului lui Dumnezeu, venea prin credinţă, smerenia duhului şi rugăciune celor prigoniţi şi supuşi la chinuri.

(Î): Cum să biruim gândurile mânioase?

(R): Pentru a birui gândurile mânioase trebuie nu numai să iertăm, dar să ne şi rugăm pentru cel ce ne-a supărat.

(Î): Ce să facem atunci când ne vin gânduri de invidie?

(R):Trebuie să ne rugăm: De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine fereşte pe robul Tău(Psalm 18, 13,14).

(Î): Ce trebuie să facem atunci când ne apar gânduri care ne laudă?

(R): Când vrăjmaşul ne insuflă gânduri de laudă la adresa noastră, trebuie să ne amintim păcatele de săvârşite pentru a ne smeri.

(Î): Mă chinuie gândul: ''Oare mă va ierta Domnul?"

(R): Acesta este un gând diavolesc, care te sperie potrivit răutăţii lui. Să nu-l asculţi. Nu există păcat care să întreacă milostivirea lui Dumnezeu.

(Î): Ce să fac când se înmulţesc în mine gândurile întinate?

(R): De fiecare dată, când încep să se înmulţească în noi gândurile pătimaşe, să chemăm în mijlocul lor numele Domnului şi Mântuitorului  nostru Iisus Hristos şi atunci le vom vedea imediat dispărând, ca fumul în văzduh.

(Î): Ce să fac atunci când năvălesc gândurile hulitoare?

(R): Cu privire la gândurile hulitoare, trebuie să ne pară rău şi să ne căim înaintea Domnului; dar să nu ne descurajăm şi să nu credem că din pricina acestora vom pieri. Dacă nu voiţi aceste gânduri, îndepărtaţi-vă de ele şi atunci Dumnezeu nu Se va mânia pe voi. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să-l alunge pe vrăjmaşul diavol. Spovediţi-vă mai des duhovnicului. Şi vrăjmaşul va fugi. El se lipeşte de voi cu aceste gânduri atunci când vede că sufletul se intimidează, este mândru şi judecă păcatele altora. Dar, când vede că sufletul este curajos şi pricepe cursele lui, se dezlipeşte imediat.

     (Î): Daţi-ne un exemplu de păstrare a gândurilor păcătoase!

(R): Cuviosul Teodor i-a spus monahului Amais: „Pentru ce îţi închipui uneori în inima ta femei desfrânate şi le îmbrăţişezi în gând, iar alteori îţi închipui că dormi cu o soţie? Prin aceste gânduri îţi întinezi tot trupul tău. Pentru ce visezi că te luptă şi că în luptă devii biruitor şi primeşti lauri de la conducători? Pentru ce te îndeletniceşti, în general cu gânduri potrivnice unui creştin? După puţină vreme monahul a fost alungat şi a intrat diavolul în el.

(Î): Spuneţi-ne o rugăciune împotriva gândurilor rele!

(R): Doamne, pentru rugăciunile părintelui meu duhovnic (numele lui), izbăveşte-mă de gândurile rele.

     (Î): Ce gând trebuie să avem despre fiecare om?

(R): Trebuie să avem întotdeauna în inima noastră gândul: ''Tot omul  este mai bun decât mine".

(Î): Este greu.

(R): Dacă nu puteţi, să vă smeriţi zicând: ''Toţi sunt răi, numai eu sunt bun''.

Uniformizarea gândurilor

(Î): De ce văd ''lumea în negru''?

(R): Privită în sine, toată creaţia dumnezeiască, fiinţe şi lucruri, sunt foarte bune. Rele pot fi dorinţele neruşinate, patimile dinlăuntrul nostru şi provocările care vin de la diavoli.

De ce vezi răul? Pentru că eşti om rău. Dacă am ochelari negri văd lumea în negru. Dar de vină este negreala din mintea mea. Toate sunt curate pentru cei curaţi (I Tit 1,15), ne spune Sfântul Apostol Pavel.

„Căci, precum moara câtă vreme este mişcată de apă, nu se poate opri de la sine, dar morarul poate pune să macine grâu sau neghină, tot astfel şi cugetarea noastră, fiind mereu în mişcare, nu poate sta fără gânduri. Dar stă în puterea noastră să gândim cele rele sau cele bune, să dăm minţii să macine cele rele sau cele bune.

Prin urmare, când zăbovim în griji lumeşti şi lucruri trupeşti şi ne dăm la vorbe deşarte şi păcătoase, sporesc în noi gândurile cele ticăloase.

Rău nu este a trăi în lume sau a ne folosi de ea, ci răul se află în noi, în inima noastră, ceea ce se află în predispoziţiile noastre, în voia proprie.

(Î): Cum pot vedea bine?

(R): Să primim orice ni s-ar întâmpla cu gând bun – chiar dacă tot ce ne înconjoară este urât şi rău, să le primim pe toate cu gând egal (la fel) pentru că Dumnezeu pe toate le va netezi şi îndrepta.

Sfântul Marcu Ascetul ne povăţuieşte: ''Primeşte împletirea celor bune şi a celor rele cu gând egal şi Dumnezeu va netezi neegalităţile dintre lucruri''.

Astfel, bucuroşi le-om duce toate, de este pace, de este război.

(Î): Cât de important este în viaţa duhovnicească să gândim şi să credem corect?

(R): Dacă omul dobândeşte toate virtuţile în viaţa lui, dar nu are credinţă dreaptă, atunci va ajunge în chinurile veşnice.

(Î): Ce să facem cu gândurile care sunt de la Dumnezeu?

(R): ''Aceste gânduri trebuie să le primim cu bucurie şi să cerem de la Dumnezeu ajutor ca să împlinim ceea ce ne insuflă ele. Spre exemplu: ne-a venit gândul de a medita la mântuirea noastră, de a ne ruga lui Dumnezeu, de a face bine oamenilor, de a ne împăca cu cine avem duşmănie, aceste gânduri bune trebuie neapărat, fără amânare, să le împlinim, căci ele nu se repetă întotdeauna'', ne povăţuieşte Stareţul Arsenie Athonitul.

(Î): De ce primeşte creştinul ortodox gândurile rele?

(R): Aceasta arată starea inimii lui duhovniceşti. Din calitatea gândurilor pe care le avem putem să vedem starea noastră duhovnicească, deoarece noi judecăm lucrurile după curăţia noastră sufletească. Iar dacă nu avem curăţie lăuntrică, vom trage concluzii greşite şi-l vom nedreptăţi pe semenul nostru.

Dacă întrebi o albină care vine de pe un câmp cu flori, ce a găsit acolo, îţi va răspunde: ''Flori, nectar, miresmă...''. Iar dacă întrebi o muscă care vine din acelaşi loc, îţi va răspunde: ''Mizerie, necurăţii...''. Deci, fiecare om caută cele cu care se hrăneşte inima sa curată sau întinată. Rău nu este a trăi în lume sau a ne folosi de ea, ci răutatea se află în inima noastră.

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: Omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate ce este bun; iar omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui scoate ce este rău. Că din prisosul inimii îi grăieşte gura (Luca 6, 45).

Putem să asemănăm viaţa aceasta pământească cu un câmp cu flori felurite şi foarte frumoase, pe care oamenii şi diavolii au semănat necurăţiile lor. Dacă avem inima duhovnicească bună şi curată, vom fi ca albina şi ne vom hrăni cu nectarul duhovnicesc. Iar dacă vom fi pătimaşi şi răi la inimă, ne vom hrăni ca musca, cu răutăţile din lada de gunoi şi din toaletă.

(Î): Ce să fac ca să-l văd pe aproapele mai bun decât mine?

(R): Aproapele nostru este oglinda noastră sufletească, pentru că îl vedem cu ochiul minţii noastre. Dacă am ochelari cu lentile negre, voi vedea lumea în negru. Dacă am inima şi mintea întunecată de păcate voi vedea lumea rea şi întunecată. Dar de vină sunt ochelarii mei, adică mintea mea întunecată, patimile şi păcatele mele. De aceea Sfinţii Părinţi ne spun să ne întoarcem înlăuntrul inimii noastre duhovniceşti şi să curăţim, cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, răutatea din ea, pe care o vedem în aproapele nostru.

Dar nu ajunge numai rugăciunea pentru a ne curăţi mintea. Nu ne vom folosi duhovniceşte dacă ne rugăm zile întregi, iar în minte avem gânduri rele faţă de semenul nostru. Pentru că după cum puţin oţet strică tot vinul, tot aşa şi un gând rău va strica starea noastră duhovnicească. Deci curăţia sufletească trebuie să pornească de la gândurile noastre bune.

(Î): Cum să mă izbăvesc de gândurile rele?

(R): Dacă avem gânduri curate şi bune – lumea o vom vedea bună (Facerea 1,21) – aşa cum şi este, fiind creaţia lui Dumnezeu.

''Toţi avem impurităţi (patimi şi păcate n. n.). Dacă vom căuta răutatea, ne vom hrăni sufletul cu răutăţi şi vom deveni răi. Pe om, dacă îl cauţi de bun, bun îl găseşti. Iar dacă îl cauţi de rău, rău îl găseşti.

Dacă vom căuta bunătatea, ne vom hrăni cu bunătăţi şi vom deveni buni. Nu trebuie să ne intereseze ce fac oamenii răi, pentru că vom intra în ispita răutăţii lor. Ca să primim Darul Dumnezeiesc trebuie să ne apropiem de Dumnezeu cu bunătate.

Pentru aceasta să ne osârduim să fim albină care adună nectarul duhovnicesc şi nu muscă ce se hrăneşte cu necurăţii, după cum ne îndeamnă firea noastră căzută şi diavolii. Astfel, viaţa noastră va fi o prăznuire duhovnicească''[3]. Lumea aceasta este creată de Dumnezeu şi recreată prin Har, prin Întruparea, Jertfa şi Învierea Fiului lui Dumnezeu. Depinde însă de noi unde ne aflăm cu vieţuirea:

• dacă suntem în subfiresc ─ datorită păcatelor, vom vedea lumea prin mintea noastră întunecată de păcate, rea;
• dacă ne aflăm, cu ajutorul Harului lui Dumnezeu în suprafiresc, vom vedea lumea minunată precum este creată şi recreată prin Har de Dumnezeu. Prin urmare, nu Creaţia Dumnezeiscă este rea, ci noi.

De multe ori însă trebuie să ne rugăm şi să avem răbdare până când Harul Dumnezeiesc va ridica pâcla de pe ochii inimii noastre duhovniceşti pentru a putea gândi şi vedea creştineşte.

Trebuie să facem o fabrică de gânduri bune în mintea noastră, având ca temelie credinţa în Dumnezeu şi smerenia. În acest fel, darul Duhului Sfânt se va pogorî în inima noastră, în familia noastră, la locul de muncă şi în toată ţara şi viaţa noastră va fi o prăznuire duhovnicească.

Altfel, prin gândurile noastre rele, vom permite diavolilor să intre în noi şi să lucreze prin noi, iar viaţa noastră va fi un iad pământesc plin de necazuri şi de păcate.

(Î): Când nu ne sunt considerate păcate gândurile rele?

(R): Gândurile rele nu ni se consideră păcat atunci când voinţa şi mintea nu consimt faţă de ele şi, mai mult, le urăsc şi nu le voiesc şi, chiar dacă ele ne vin în minte, noi le îndepărtăm.

(Î): Oamenii sfinţi sunt liberi faţă de gândurile păcătoase?

(R): Chiar şi oamenii sfinţi, care s-au ferit întru totul de păcat, nu au fost liberi faţă de gândurile păcătoase. Nu stă în puterea omului să evite gândurile şi nici nu este necesar pentru scopurile vieţii duhovniceşti. Dar stă în puterea omului să lupte cu gândurile, să le împiedice să ia sufletul în stăpânire, să primească gândurile bune şi să le respingă pe cele rele.

Supărarea cea bună

─ De ce eşti supărat?

─ Părinte a pierdut România la fotbal.

─ Să fii la fel de supărat pentru că datorită păcatelor îţi pierzi sufletul. Fotbalul este o închinare la idoli. Pierzi vremea mântuirii, strigi, înjuri, huleşti şi cheltuieşti bani.

─  Cum pierd timpul?

─  În loc să te ocupi de mântuire, să te rogi, să partici la Sfânta Liturghie, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti, să posteşti, să faci milostenie, te gândeşti şi pierzi timpul cu cele trecătoare şi păcătoase. Nu am câştigat acum, poate la anul. Le arătăm noi data viitoare! Vor mai fi alte campionate naţionale, mondiale, europene, olimpiade. Închinare la Idoli sportivi. Închinare la Bal: fotBAL, handBal...

─ Stadionul a doua casă pentru adevăraţii suporteri.

─ Da, este o antecameră pentru intrarea în iad.

O creştină a spus părintelui duhovnic:

(Î): Când am venit la mănăstire am văzut un părinte foarte nervos.

(R): Pacea vine după războiul duhovnicesc.

(Î): De ce?

(R): Probabil era luptat de diavol pentru păcatele sale, pentru desăvârşire, pentru păcatele oamenilor. Un monah are 7 îngeri dar şi şapte draci care îl atacă cu săgeţi de foc: de mânie, de zavistie, de mândrie, slavă deşartă, lene, lăcomie a pântecelui, iubire de arginţi...

Un preot a venit la Mitropolit şi a spus că este sărac. Mitropolitul i-a dat o Biblie şi i-a zis:

─ Citeşte-o şi vei scăpa de sărăcie.

După câteva săptămâni, a revenit părintele spunând că este tot sărac. Mitropolitul a întrebat:

─ Ai citit  Biblia?

─ Da, a răspuns părintele.

─ Minţi, pentru că dacă ai fi deschis-o ai fi aflat banii pe care i-am pus în ea, ca să scapi de sărăcie.

În general creştinii ortodocşi nu citesc Biblia, Vieţile Sfinţilor, Învăţătura de credinţă ortodoxă. Mulţi creştini ortodocşi nu citesc cărţi sfinte şi se îndoiesc de cele scrise acolo.

[1] În cea mai mică părticică se află Hristos întreg.

[2] Mai ales prin faptul că aleargă la vrăjitori, bioenergeticeni, spiritişti, hipnotizatori şi lecuitori moderni.

[3] Părintele Daniel de la Rarău, Curăţia inimii, Editura Agaton, 2012, p. 139.