Cleopa Cristian

                  DUMINICA XVII DUPĂ RUSALII

Evanghelia stăruinţei în rugăciune Matei 15/21-28           (Sfântul Nicolae Velimirovici)

DUMINICA A ŞAPTESPREZECEA DUPĂ RUSALII      Evanghelia stăruinţei în rugăciune Matei 15/21-28

(Sfântul Nicolae Velimirovici)

Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie canaaneancă din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a spus nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui ÎI ru­gau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El în­să, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmituri-le care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fii­ca ei în ceasul acela.

Nimeni nu poate gusta din dulceaţa binelui dacă nu stăruieşte în bine, pentru că pe calea binelui gustăm la început amărăciune şi abia după aceea dulceaţă.

Întreaga fire ne învaţă stăruinţa. Ar mai ajunge puieţii de brad pădure, dacă s-ar înspăimânta de ameninţarea furtunii şi a zăpe­zii ?

Ar mai ajunge râurile râuri dacă nu şi-ar săpa albii adânci?

Aleargă cumva furnicile să-şi ia viaţa când căsuţele lor sunt strivite de roţi în drum ? Nu, ci îndată, cu stăruinţă, încep să-şi facă altele. Dacă vreun om fără suflet strică un cuib de rândunică de la casa sa, rândunica se duce, fără să cârtească, la altă casă şi îşi face acolo alt cuib.

Orice dezastru ar aduce natura sau omul asupra plantelor şi animalelor, ele ne vor uimi întotdeauna prin perseverenţa cu care duc la bun sfârşit sarcina pe care le-a dat-o Dumnezeu. Câtă vreme planta retezată are putere să crească din nou, creşte. Câtă vreme animalul rănit are o cât de mica scânteie de viaţă, trăieşte.

Viaţa de zi cu zi ne învaţă stăruinţa.

Soldatul stăruitor câştigă bătălia; meşteşugarul stăruitor îşi desăvârşeşte iscusinţa; negustorul stăruitor se îmbogăţeşte; un preot stăruitor îşi aduce pe calea cea dreaptă enoriaşii; un rugător ajunge, prin stăruinţă, la sfinţe­nie; un artist stăruitor arată frumuseţea lumii; un savant stăruitor descoperă legile firii.

Nici cel mai isteţ copil n-are să înveţe vreo­dată să scrie dacă nu deprinde scrisul prin stăruinţă; şi poate să aibă cineva cea mai frumoasă voce din lume, n-are să ajungă un bun cântăreţ dacă nu exersează. Nu este zi în care să nu ni se adu­că aminte, şi să nu amintim şi noi altora, câtă nevoie este de perse­verenţă în orice lucru. Perseverenţa este, am putea spune, singura faptă bună de care nu se îndoieşte nimeni, pe care o recomandă oricine. Dar stăruinţa aceasta în lucrare, atât de lăudată şi de po­menită, e doar o şcoală a stăruinţei pe tărâm duhovnicesc.

Toată stăruinţa dinafară întru a înfrumuseţa şi cultiva lucruri, întru a strânge avere, ştiinţă şi iscusinţă, e doar o icoană a minunatei stă­ruinţe pe care trebuie să o avem în a ne înfrumuseţa şi cultiva ini­ma, în a ne îmbogăţi sufletul, fiinţa noastră lăuntrică, nemuritoare.

Sfânta Scriptură ne învaţă, cu fiecare pagină, stăruinţa pe tărâ­mul duhovnicesc; ne învaţă şi cu cuvântul şi cu pilda stăruinţei şi nestăruinţei omeneşti.

Două preaînfricoşate pilde de nestăruire în bine le avem în Adam, strămoşul neamului omenesc, şi în Iuda, care din apostol a ajuns vânzătorul lui Hristos. Amândoi fuseseră aşezaţi, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în cea mai strânsă apropiere de El; Adam era cu Dumnezeu în rai, Iuda cu Hristos pe pământ. Amândoi au început cu ascultare şi au sfârşit cu necredin­ţă, însă starea lui Iuda a fost cu mult mai rea decât a celuilalt, pen­tru că Iuda avusese în faţă pilda lui Adam şi a nesocotit-o.

Saul nu a stăruit şi şi-a pierdut minţile; Solomon nu a stăruit şi regatul s-a frânt în două. Dar ce stăruinţă avea Avraam în credinţă! Ce stăruinţă avea Iacov în smerenie, Iosif în castitate, David în pocăinţă, dreptul Iov în răbdare !

Ce pildă preaminunată la Preacurata Fe­cioara Maria în feciorie, la dreptul Iosif în ascultare, la apostoli şi la ur­mătorii lui Hristos în dragostea de Domnul!

Sfânta Scriptură este plină de atâtea pilde care ne arată că stăruinţa e biruitoare şi se în­cununează, încât nimeni din cei ce o citesc n-are să poată spune că nu a ştiut, că nu i s-a spus. Cum de au ştiut atâta mulţime de sfinţi şi mucenici, de la întruparea lui Hristos şi până astăzi, iar noi nu? Dar nu ştiinţa ne lipseşte, ci îndrăzneala. Să cunoşti ce este stăruin­ţa în bine şi să fii delăsător aduce după sine îndoită osândă.

Cine nu a urmat calea aceasta pentru că nu a auzit de ea, puţin va fi bătut, dar cine o cunoaşte şi nu o urmează va primi bice multe.

Cărarea binelui duce în sus, de aceea e foarte anevoioasă la înce­put pentru cel obişnuit să meargă pe drum neted sau să coboare. Cine o ia pe calea binelui şi se întoarce apoi din drum, nici măcar nu rămâne în locul de unde a pornit la început, ci se prăbuşeşte tot mai adânc în întuneric şi pierzanie. De aceea spune Domnul: „Ni­meni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 62).

Evanghelia de astăzi vorbeşte despre uimitoarea pildă de stăru­inţă pe care a dat-o o femeie de rând, şi aceea dintre păgâni. Fie această pildă foc viu în cugetul tuturor celor ce zic că sunt credin­cioşi, dar sunt învârtoşaţi şi reci la inimă ca piatra.

„Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie canaaneancă din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David ! Fiica mea este rău chinuită de demon”.

 De unde venea Iisus ? Din Galileea, din ţinutul locuit de israeliţii coborâtori din binecuvântatul Sem. Şi unde se ducea? Se ducea în ţinuturile locuite de canaaneenii coborâtori din Ham, cel blestemat.

Domnul, aşadar, pleca de la cei binecuvântaţi şi Se îndrepta către cei blestemaţi. De ce? Pentru că cei binecuvântaţi uitaseră de Dumnezeu şi astfel ajunseseră blestemaţi, iar dintre cei blestemaţi unii mărturisiseră pe Dumnezeu şi ajunseseră binecuvântaţi. După ce i-a certat pe cărturari şi farisei pentru că ţineau obiceiurile dina­fară încălcând poruncile lui Dumnezeu privitoare la milostenie şi la cinstirea părinţilor, Domnul împreună cu ucenicii săi a trecut în părţile acestea păgâne.

De ce S-a dus între păgâni de vreme ce abia mai înainte le po­runcise ucenicilor să meargă mai degrabă „către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10, 6)? Mai întâi pentru că, precum zice înţe­leptul Gură-de Aur, El nu este legat de nici o poruncă pe care le-o dă ucenicilor.

Apoi, fiindcă a văzut că iudeii îşi întorc faţa de la El şi a ştiut că până la sfârşit se vor lepăda de Dânsul. Dumnezeu e credincios făgăduinţei Sale. A făgăduit că va trimite poporului iu­deu pe Mântuitorul şi L-a trimis. Dar poporul iudeu, prin conducătorii săi, S-a lepădat de Mântuitorul. Însă Dumnezeu e bogat în căile Proni­ei Sale; lucrarea mântuirii nu s-a zădărnicit prin lepădarea iudeilor de Mântuitorul. Mântuitorul a trecut hotarele iudeilor şi s-a dus la alte neamuri. Credincios făgăduinţei Sale, Domnul a trimis pe apostoli mai întâi la iudei însă, după Răstignire, Domnul înviat i-a trimis Ia toate neamurile (Matei 28,19). În al treilea şi ultimul rând, Domnul a vrut să-i ruşineze încă o dată pe iudei prin credinţa pă­gânilor, ca să-i aducă astfel la pocăinţă şi la întoarcerea către Dum­nezeu.

Mai întâi a căutat să facă acest lucru prin sutaşul roman din Capernaum, care, fiind roman, ţinea de seminţia iafetiţilor, şi a că­rui credinţă în Hristos a fost cu adevărat pilduitoare. Iafetiţii şi hamiţii vor fi aşadar chemaţi la masa împăratului, pe când semiţii, aleşii, întâii-chemaţi, nu vor să vină. Domnul a căutat să-i mustre şi să-i întoarcă pe iudei dar, pentru că au rămas de piatră, au fost lepădaţi de Cel de care S-au lepădat.

Priviţi acum la credinţa cea mare a femeii canaaneance. A ieşit în întâmpinarea Domnului; L-a chemat: Doamne! şi: Fiul lui David! Auzise, fără îndoială, despre acest Hristos Făcător de minuni, pen­tru că faima Lui se răspândise până departe, la popoarele înveci­nate. Auzind că trece prin ţinuturile lor, a alergat la El cu mare credinţă şi bucurie. După Evanghelistul Marcu, Domnul a intrat într-o casă, pentru că „voia ca nimeni să nu ştie” (Marcu 7, 24). E lim­pede că prin aceasta urmărea să se vadă şi mai bine cât de mare es­te credinţa între păgâni. El nu li S-a arătat, dar ei L-au descoperit. El S-a ascuns, dar n-a putut să rămână tăinuit. L-a găsit credinţa cea tare a femeii canaaneance. Poporul chemat nu a venit, pe când po­porul care locuia „întru întuneric... şi... în latura umbrei morţii” (Isaia 9, 1) a ieşit să-L caute. A fost găsit de către cei de care S-a ascuns.

Vedeţi că femeia nu-i spune Domnului: „Ai milă de fiica mea", ci „Ai milă de mine!" Fiica acestei femei era nebună, era chinuită de diavol; mama însă a cerut milă pentru ea însăşi. De ce ? Pentru că fiica, în nebunia ei, nici nu mai ştia de sine; nici nu-şi mai dădea seama de grozăvia chinurilor pe care le încerca, precum îşi dădea seama mama. De aici se vede şi dragostea cea mare a acestei femei pentru copilul ei. Mama suferea de răul fiicei de parcă ar fi fost al ei. Cel care are milă de fiica ei, de ea are milă, de nefericita mamă. Cum să ai milă de ea fără să ai milă de fiica ei? Fără îndoială că ne­bunia fetei îndurera întreaga casă, pe toate rudele, pe toţi prietenii. Vecinii îi ocoleau, duşmanii se bucurau. Mormânt era acolo, nu casă. Nu răsuna dintrânsa decât plânset şi hohotele nebuneşti ale fetei bolnave. Putea mama să vorbească despre altceva, să ceară altceva?

 Se poate să fi avut pe suflet şi vreun păcat pentru care să se fi abătut asupra fetei asemenea nenorocire. De aceea a spus: Miluieşte-mă!

„El însă nu i-a spus nici un cuvânt”. Nu obişnuia Hristos să nu răs­pundă la întrebările şi cererile oamenilor. I-a răspuns până şi Sata­nei, ispititorului din pustie. A tăcut numai la întrebările nedrep­ţilor Săi judecători, Caiafa şi Pilat. Atunci de ce n-o ia în seamă pe această biată femeie? Pentru ca ochii celor care nu văd nici să nu se deschidă; pentru ca femeia să dea şi mai mult glas credinţei sale, şi toţi cei dimpreună cu Hristos să vadă şi să înţeleagă.

„Şi apropiindu-se, ucenicii Lui îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră”. Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Vedeţi cu câtă înţelepciune lucrează Domnul neîmplinind dintr-o dată ruga femeii, rămânând tăcut în faţa cererii ei? Ucenicilor li s-a şi făcut milă de ea. „Slobo­zeşte-o" poate să însemne fie „dă-i ce cere", fie „scapă de ea", nu­mai să nu mai strige atât. La rugămintea ucenicilor, Domnul e răspuns că este trimis doar „către oile cele pierdute ale casei lui Israel adică la iudei”.

De ce a dat Domnul un răspuns ca acesta? Mai întâi, ca să arate că Dumnezeu e credincios făgăduinţei Sale; şi apoi, ca să le dea de gândit ucenicilor asupra faptului că şi păgânii sunt copiii lui Dumnezeu, că şi ei au nevoie de mântuire. A vrut totodată să le arate ucenicilor, prin această sărmană femeie plină de credinţă cum să se scuture de ideia îngustă cu care se încântau iudeii: că Dumnezeu are grijă numai de iudei, ca şi când ar fi numai Dumnezeul iudeilor.

Anume a vorbit aşa Domnul, pe limba iudeilor, ca să le deschidă ucenicilor mintea asupra a cât de greşit este acest fel de a gândi înrădăcinat în minţile acestei naţii, tot atât de greşit şi de strâmb ca şi apostazia acestui popor, ca şi lepădarea de Hristos.

Mântuitorul învăţa pe ucenici nu numai prin cuvân şi prin pilde vii, luate din viaţă. De astă dată, în loc de cuvânt a lăsat ca însăşi întâlnirea cu această femeie să le fie ucenicilor o învăţătură de neuitat. Pentru aceea a şi trecut în părţile păgâne, ca să le dea ucenicilor învăţătură prin aceste mari întâmplări. Dar iată cum îşi arată cananeanca nezdruncinata ei credinţă în Hristos:

„Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă”. Era încredinţată că nimeni pe lume nu poate s-o ajute afară de Hristos. Fără îndoială că trecuse în zadar pe la toţi doctorii şi vrăjitorii și din păgâ­nii din cetatea aceea. Fata tot nebună rămăsese. Acum însă era aici Vinde­cătorul tuturor chinurilor, tuturor bolilor. Auzise de El şi crezuse mai înainte să-L vadă. Iar acum, când Îl vedea, creştea întrînsa cre­dinţa în puterea Lui dumnezeiască. Acesta putea face ceea ce ni­meni nu putea să facă; putea să facă orice voia. Canaaneanca credea că Hristos poate, şi toată strădania ei era să-i câştige lucrarea pe care nimeni altul în întrega lume n-o putea săvârşi. Deci, vă­zând că nu-i răspunde şi că nici la rugămintea însoţitorilor Săi nu o bagă în seama, i-a alergat în faţă, a căzut în genunchi şi a strigat:

„Doamne, ajută-mă!

El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Cumplit cuvânt! Aici Domnul nu vorbeşte de la sine, ci pe limba iudaismului din vremea aceea, după care numai iudeii erau copiii lui Dumnezeu iar cei de alt neam, câini. Mântui­torul voia ca ucenicii să-şi dea singuri seama cât de rea era această exclusivitate şi să apropie mintea lor de gândul pe care-l va rosti mai târziu asupra fariseilor şi cărturarilor: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Matei 23,13). Vedeţi că cei numiţi copii s-au făcut asemenea câinilor, iar cei so­cotiţi câini au ajuns copiii lui Dumnezeu. Acestora din urma iudeii le ziceau câini din răutate, însă lucrul era în mare parte adevărat. Păgânii din Tir şi Sidon, la fel cu cei din Egipt şi de prin alte părţi, trecuseră cu vederea pe Dumnezeul cel viu, punându-se în slujba demonilor care erau mai răi decât câinii. Aici Hristos nu o mustră pe femeie ci neamul ei întreg, şi cu acesta toate popoarele păgâne care se închinau dracilor în statui şi lucruri moarte, cu felurite vră­jitorii şi jertfe necurate.

Dar iată ce răspunde această femeie, mai tare în credinţă şi de­cât iudeii cei aleşi şi decât păgânii cei dispreţuiţi: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Câtă smerenie! Ea nu tăgăduieşte că ar fi făcând parte dintr-un neam ce poate fi numit de câini. Nici nu se dă în lături să-i numească pe iu­dei stăpâni — cu toate că era mai bună decât ei. A prins repede în­ţelesul cuvintelor figurative ale Mântuitorului. Credinţa te face în­ţelept; credinţa găseşte cuvântul potrivit. Smerenia faţă de Dom­nul, dragostea pentru copilul ei o face surdă la faptul că i s-a spus câine. Dar cine nu se simte ca un câine necurat în faţa preacuratu­lui Domn? Nimeni care are o scânteie de credinţă întrînsul. „Nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu”, I-a spus Domnului su-taşul păgân (Luca 7, 6). Nici această femeie păgână nu se ruşinează să fie numită câine înaintea Domnului. Câtă vreme omul nu-şi simte păcătoşenia nu poate face nici un singur pas spre mântuire. Mulţime de sfinţi, mai curaţi şi mai luminaţi decât milioane de alţi oameni, nu s-au dat în lături să se socotească câini.

Toţi oamenii cu adevărat trezi, care s-au dezmeticit din beţia pă­mântului şi a patimilor trupeşti şi şi-au dat seama cât de adânc s-au cufundat în mlaştina păcatului, înţeleg lucrul acesta. Până atunci, prins în îmbrăţişarea morţii, omul nu numai că nu are credinţă dar nici măcar nu vede trebuinţa de a avea.

Câtă vreme câinelui nu-i e ruşine că e câine nici nu-şi doreşte să fie leu; câtă vreme broasca nu se îngreţoşează de noroiul în care trăieşte nici nu vrea să iasă din el şi să zboare ca un vultur. Femeia despre care ci citim astăzi simţea adânc mizeria lumii păgâne cu decăderea, cu ticăloşia şi cu tot noroiul ei respingător. Ea năzuia spre ceva mai puternic, mai curat, mai strălucitor. Şi toate acestea i s-au dezvăluit în Hristos cu nemăsurat mai multă slavă. De aceea nu dă înapoi, îndură a fi socotită între câini, şi nu numai că îndură, dar recunoaşte singură că este. Aşa fiind, cerşeşte doar o fărâmitură din pâine cea de viaţă dătătoare trimisă lui Israel de Dumnezeu. Pâinea este Hristos, iar fărâmiturile sunt până şi cele mai mărunte milostiviri ale Sale. Câinii flămânzi, care nu au nici măcar atât, sunt mulţumiți să le primească.

„O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela”. Abia după ce lucrurile au ajuns aici vorbeşte Domnul. Nici să fi fost această femeie fiică a lui Avraam, nu ar fi putut arăta mai multă credinţă. Cine are ochi de văzut şi urechi de auzit, vede şi aude. Acum ajunge. Până şi Iuda a văzut ce credinţa tare are această canaaneancă. Asemeni şi Petru, puţin credinciosul. Şi Toma. Domnul nu a lăudat niciodată atât pe vreun apostol. Cui i-a mai spus El: „Mare este credinţa ta?” Tuturor le-a spus măcar o dată: „O, voi puţin credincioşilor!” Dar numai o dată: „Neam necredincios şi îndărătnic!” i-a mustrat cândva (Matei 17, De aceea îi şi luase în ţinutul Canaan: ca să-i înveţe, prin păgâni necunoscători de Lege şi de profeţi, credinţa tare şi puterea ei. Îi trecea prin şcoala credinţei. Le dădea învăţătură temeinică tocmai aici, în păgânatate. Câtă credinţă la această femeie care nu învăţase de la ai săi nimic bun! Fusese învăţată să se închine la lună şi la soare, la dobitoace şi la pietre. Se născuse şi trăise în întuneric, ne­ştiinţă şi ruşine. Mai ţinea şi de neamul nelegiuit al canaaneienilor, pe care Dumnezeu îi izgonise din Pământul Făgăduinţei ca să le facă loc evreilor, aleşii Săi. Cu adevărat, multe temeiuri pentru apostoli şi pentru cei din neamul lor ca să chibzuiască asupra căilor lui Dumnezeu, să se ruşineze şi să se căiască.

Apostolii au înţeles învăţătura şi şi-au însuşit-o, dacă nu chiar pe dată, cu siguranţă mai târziu. Au semănat credinţa în Hristos pe tot pământul. Şi-au dat viaţa pentru ea. S-au slăvit prin ea. Dar noi oare am înţeles, ne-am însuşit lecţia credinţei? Astăzi Biserica lui Hristos este poporul ales al lui Dumnezeu în lume, împărăţia cea nouă şi preoţia cea nouă. Vedeţi însă ce nesocotit, ce dispreţuit este Hristos între popoarele creştine! Vedeţi cum cei botezaţi au ajuns să fie nu numai „puţin credincioşi", ci cu totul lipsiţi de cre­dinţă, un popor stricat. Cred în orice altceva numai în Hristos nu. Caută ajutor oriunde în jur, la stihiile şi materiile oarbe şi surde, numai la Hristos Domnul cel Atotputernic, nu. De aceea şi-au atras cumplită pedeapsă asupră-le, ajungând putrezi, răi, slabi şi ticăloşi precum erau iudeii în vremea venirii lui Hristos pe pământ. Au în mâna cheia împărăţiei cerurilor, dar mulţi nu intră, nici nu-i lasă pe alţii să intre. Se arată mai răi, mai ticăloşi, mai iu­bitori de sine şi mai legaţi de pământ decât celelalte popoare. Ei în­depărtează astfel de la Hristos neamurile care nu sunt creştine, le împiedică să intre în mult dorita împărăţie. De la masa împără­tească a lui Hristos le cad acelora doar fărâmiturile: le adună şi se hrănesc cu ele. Dar cum să se sature aceşti păgâni când europenii şi americanii care se lăfăie la masă ca stăpâni, sunt atât de lipsiţi duhovniceşte? Oare răbdarea lui Dumnezeu nu va ajunge odată la capăt? Nu se va lepăda curând Domnul de cei ce se leapădă de El, precum a mai făcut odinioară? Nu vor fi lepădaţi cei aleşi şi aleşi cei lepădaţi? Nu vor fi blestemaţi binecuvântaţii de mai înainte iar cei blestemaţi vor primi binecuvântare?

Ce ne rămâne de făcut nouă în neamul acesta fără Dumnezeu? Nimic altceva decât ce a făcut femeia canaaneancă: Să ne rugăm cu stăruinţă lui Hristos Dumnezeu cel viu şi atotputernic, să strigăm către El cu credinţă: Doamne, miluieşte-ne pe noi păcătoşii! Dacă e voia lui Dumnezeu să înlocuiască poporul ales cu un altul, dacă e voia Lui cea sfântă să ia împărăţia de la neamurile creştine şi s-o dea altora, dacă pedeapsa pentru păcat este aproape — chiar şi aşa fiind, nu toţi creştinii vor fi lepădaţi odată cu lepădarea nemurilor lor, după cum nu toţi evreii au fost lepădaţi odată cu lepădarea neamului evreiesc. Între evrei s-au mântuit cei care, după dărmarea Ierusalimului, L-au mărturisit pe Hristos, precum s-au mântuit şi cei care L-au mărturisit în vremea vieţii Sale pe pământ. Mulţi evrei s-au botezat, şi mulţi au ajuns mari sfinţi în Biserica lui Dumnezeu. Se mântuiesc şi astăzi toţi cei ce se întorc la El, cum s-au mântuit strămoşii lor mai înainte de a fi încetat să fie poporul ales. Dumnezeu s-a uitat întotdeauna mai puţin la state decât la popoare, şi mai puţin la neamuri decât la sufletul fiecărui om. Să nu ne înfricoşăm aşadar, să nu spunem: „Statele şi naţiunile creş­tine de astăzi vor fi distruse, şi vom fi nimiciţi cu toţii". Nu. Fie cu statele şi cu naţiunile ceea ce trebuie să fie; nici un om care crede în Domnul nu va pieri. Dumnezeu a găsit în Sodoma un singur drepl — pe Lot — şi pe acela singur l-a salvat, la nimicirea Sodomei.

Să urmăm şi noi aşadar rugăciunii şi credinţei celei tari a femei canaaneance, să nu dăm înapoi nici o clipă. Să avem credinţi stăruitoare, necontenit străduindu-ne să nu lăsăm focul credinţe să se răcească. Să înălţăm cu stăruinţă rugăciune la Dumnezeu pentru noi înşine, pentru întreaga Biserică şi pentru tot neamul omenesc. Iar credinţa — numai credinţa — va întări sufletele noastre şi va scoate de la noi toată frica şi toată îndoiala; rugăciunea ne va limpezi sufletele şi ne va umplea de bucurie, de gânduri bune și de iubire. Fie ca milostivul şi de oameni iubitorul Iisus Domnul nostru să ne întărească în credinţă şi să audă rugăciunile noastre

 A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfâri Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Sfântul Nicolae Velimirovici.