Cleopa Cristian

Duminica a XXIII-a după Rusalii – Demonizaţii din Ținutul Gherghesenilor

Iar dacă Eu cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 11,20).

       Iubiţi credincioşi,

Din cuvintele Sfintei Evanghelii de astăzi vom înţelege două lucruri de mare folos.

Întâi, cât de mare şi nemărginită este iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi al doilea, cât de mare şi cumplită este răutatea demonilor.

Mulţi oameni zic că nu există diavoli. Însă, cea mai mare răutate a diavolilor este să ne facă să credem că ei nu există. Pentru că atunci nu există nici Dumnezeu, nici Înfricoşata Judecată şi totul este permis. Sfântul Apostol Pavel zice: „Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!”  (I Corinteni 15,32).

Domnul Iisus ne-a arătat că demonii nici de porci nu s-ar fi putut atinge dacă nu le-ar fi îngăduit. De aceea nu trebuie să ne fie frică de demoni, ci de a nu păcătui pentru că păcatul îndepărtează Harul Dumnezeiesc de la noi şi permite diavolilor să intre în noi.

Demonii au acum posibilitatea de a lucra în zilele noastre asupra milioanelor de oameni, a popoarelor întregi prin televiziune, internet, mass-media.

De ce ispitesc diavolii pe oameni?

1.     Din zavistie, pentru că oamenii care se mântuiesc le iau locul din cer de unde au căzut. Urmăresc să se răzbune împotriva lui Dumnezeu şi să zică la Înfricoşata Judecată: – Uite Doamne, omul pe care l-ai creat, pentru mântuirea căruia te-ai jertfit, pe care îl ierţi, îl binecuvântezi, îl hrăneşti, îl aperi, te huleşte şi nu îţi este recunoscător. Iar noi, care numai ne-am mândrit, ne-ai blestemat să ne chinuim în veci fără putinţă de întoarcere.

2.     Dacă la sfârşitul acestei vieţi pământeşti am fost osândiţi în Iad, Satana îl mai lasă pe pământ pe diavol să mai ispitească şi alţi oameni. Iar dacă ne-am mântuit, Satana îl trimite pe diavol în Iad ca pedeapsă. Şi el ştie cât de grele sunt chinurile iadului şi cât mai îngăduie Dumnezeu să fie lumea aceasta diavolul care ne ispiteşte: „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru ,8).

Cum au apărut diavolii?

Lucifer, căpetenia celei de a doua cete îngereşti, s-a mândrit vrând să fie asemenea cu Dumnezeu. Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat Harul Dumnezeiesc şi din înger luminos a ajuns diavol întunecat. Din Sfânta Scriptură aflăm că Lucifer, fiind înger de lumină şi căpetenia celei de a doua trepte îngereşti, în loc să progreseze în sfinţenie, s-a mândrit, voind să fie asemenea cu Dumnezeu (Isaia 14,14). Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat Harul Duhului Sfânt şi astfel s-a transformat în diavol (Luca 10,18). Împreună cu el au căzut şi îngerii, care i-au urmat lui, diavolii, (Efeseni 6,12) care sunt supuşi Satanei.

Sfântul proroc lezechiel, inspirat de Duhul Sfânt, spune: „Tu erai heruvimul pus să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. Fost-ai fără prihană în căile tale, din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegi­uirea (Iezechiel 28,15).

Iar Domnul nostru Iisus Hristos arată căderea îngerilor: „Am văzut pe Satana, ca un fulger căzând din Cer” (Luca 10,18). Sfântul Apostol Pavel scrie că îngerii răzvrătiţi au fost aspru pedepsiţi de Dumnezeu şi trimişi în Iad, până în ziua în care vor fi judecaţi pentru păcatele lor.

 Căderea celorlalţi îngeri a fost oprită de Sfântul Arhanghel Mihail care a strigat: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”.

Unde se află diavolul care ispiteşte pe creştinul ortodox?

Până la Sfântul Botez, diavolul se află în inima duhovnicească a omului, pentru că de aici poate ispiti cel mai rapid şi mai eficent. Cu gândurile cele păcătoase diavolul ne ispiteşte să facem păcate. Când omul se botează, vine Domnul nostru Iisus Hristos (Galateni 3,27) şi Harul Dumnezeiesc şi diavolul este scos în afara inimii duhovniceşti dar i se permite să ne ispitească prin cele cinci simţuri (văz, pipăit, auz, gust şi miros) şi prin gândurile rele.

De ce i se mai permite diavolului să ne ispitească?

Dumnezeu, nefiind autorul răului, nu ispiteşte pe nimeni (Iacob 1,13),[1] dar îngăduie ispitele pentru curăţirea şi desăvârşirea noastră. Sportivul se formează în concursuri, iar creştinul prin aceste ispite se curăţeşte de păcate şi se desăvârşeşte.

● Ne urăşte şi ne zavistuieşte, fiindcă Dumnezeu l-a pedepsit să se chinuiască veşnic, numai pentru că s-a mândrit. La Judecată va zice lui Dumnezeu: „Iată omul pe care l-ai creat şi pentru care ai creat întreaga lume şi pentru mântuirea căruia ai jertfit pe Fiul Tău, iată cum arată şi câte păcate a săvârşit”.

● Ştie din experienţa de mii de ani că mulţi oameni vor cădea în iad.

● Dacă la sfârşitul vieţii omului nu va duce sufletul creştinului ortodox în iad, Satana, ca pedeapsă, îl va trimite în Gheenă. El ştie cât de greu este acolo şi cât timp mai durează lumea aceasta, vrea să se bucure de libertate răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5,8). Trebuie să avem grijă pentru că toţi dracii sunt ai dracului şi nu ne iartă.

Sfântul Atanasie Athonitul după ce s-a rugat a ridicat toiagul de fier în semnul Sfintei Cruci și a alungat din Mănăstirea Lavra 30.000 de draci. Când s-a uitat în chiparosul de ângă intrarea în Bisrică mai rămăseseră câțiva draci. A vrut să-i alunge dar Maica Domnului i-a zis : - Lasă-i, că aceștia sunt pentru ai ispiti pe monahi. După aceasta când apăreau ispite mari monahii ziceau: - Iar au coborât cei din chiparos.

Când ne războieşte diavolul cel mai tare?

Când ne rugăm, începe războiul diavolesc. Şi mulţi creştini abandonează. Toţi creştinii, când se roagă, pot să vadă existenţa lor pentru că atunci diavolii îi luptă. Unii nu pot să zică nici Tatăl Nostru sau să se pecetluiască cu Preasfânta Cruce, iar alţii, când se roagă, când spun Tatăl Nostru, vrăjmaşul diavol care se află în inima lor, le rătăceşte mintea la toate păcatele şi în toate colţurile lumii.

Sau mai putem vedea pe vrăjmaşul diavol când suntem în Biserică: cu gura lăudăm şi cântăm lui Dumnezeu, dar avem şi gânduri de hulă. Cum se poate acest lucru, întreabă Sfântul Ioan Scărarul, ca în acelaşi timp să lăudăm pe Dumnezeu şi să-L hulim? Înseamnă că mai este cineva necurat în noi.

Nu trebuie să ne temem de diavoli, pentru că după ce Domnul Iisus Hristos S-a Întrupat, a Înviat şi S-a Înălţat la Ceruri, a slăbit puterea diavolui, dar l-a lăsat să ne ispitească prin simţuri şi gândurile rele. Diavolul este câinele lui Dumnezeu în lanţ pe care îl lasă să ne ispitească ca să ne îndrepte pe calea mânturii. Dacă ne aruncăm noi în ispite din mândrie, este vina noastră că păcătuim. Cât de cumplită este puterea diavolilor care, în câteva clipe, au omorât 2000 de porci. Dacă Dumnezeu le-ar da voie, demonii, într-o clipă, ar omorî toţi oamenii.

Dacă întreabă cineva: De ce Hristos a făcut ce le-a cerut demonii? De ce le-a îngăduit să intre în turma de porci? (Luca 8,32)? Domnul Hristos n-a făcut aceasta ca să asculte de diavoli, ci din următoarele motive:

a.     Să le arate celor doi demonizaţi ce mari suferinţe şi cu câtă înverşunare îi luptă diavolii;

b.     Să cunoască toţi oamenii că diavolii nici în porci nu pot să intre dacă nu le îngăduie Dumnezeu;

c.     Să le arate oamenilor că demonii le-ar pricinui mari suferinţe, dacă puterea lor n-ar fi îngrădită - limitată de Dumnezeu;

d.     Diavolilor le place necurăţia – păcatele - porcii reprezintă necurăţia.

e.     Diavolii ne urăsc pe noi oamenii mai rău decât pe dobitoace.

Cetele diavoleşti

Sfinţii Părinţi spun că există trei cete diavoleşti.

Prima ceată este ceata diavolilor poftelor. Diavolul din această ceată se ridică împotriva creştinului, care se roagă în inimă, ca unul ce-şi are puterea îndreptată spre pofta de la brâu la buric a omului. El aruncă asupra creştinilor puterea arzătoare a săgeţilor sale, având poftele din om ca pe un adânc în care pătrunde, făcându-l să fiarbă şi umplându-l de necurăţii. Apoi îl aprinde cu desfrânări şi plăceri păcătoase.

Aceşti diavoli le insuflă oamenilor gânduri necurate de desfrânare, de lene, de mâncare şi băutură, de iubire de bani şi somn peste măsură, fiind ajutaţi în ispitele lor de poftele şi păcatele oamenilor, de filme, de muzică desfrânată, televizor, internet, cărţi şi de oameni desfrânaţi, beţivi, lacomi...

Aceşti diavoli pot fi alungaţi cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, prin înfrânarea poftelor, post, rugăciune, priveghere, spovedanie, Sfânta Împărtăşanie, participarea la Sfânta Liturghie, în duminici şi sărbători, ascultare de duhovnic şi muncă binecuvântată.

A doua ceată este ceata diavolilor mâniei. Puterea mânioasă pe care o are creştinul pentru a lucra fapta bună creştină şi pentru a se împotrivi diavolilor, această ceată diavolească o schimbă spre ura şi distrugerea aproapelui. Aceşti diavoli sunt înaintemergătorii mâniei, urii, invidiei, pizmei, zavistiei, uciderii, asupririi săracilor, sodomiei, păcatelor împotriva firii, răzbunării...

Trebuie să ne smerim şi să ne rugăm prin rugăciuni scurte când muncim, astfel ca puterea mânioasă pe care o avem în acele momente şi Harul lui Dumnezeu să izgonească pe diavoli de la noi şi de la aproapele nostru. Dacă nu ne vom ruga, diavolii vor folosi puterea mânioasă pe care o avem în gânduri şi cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu şi aproapelui.

Când suntem mânioşi, cineva (diavolul) ne îndeamnă să lovim. Când diavolul se îndepărtează şi mânia trece, ne pare rău de faptele rele pe care le-am făcut.

Cel mai tare luptă diavolii pe cei care construiesc Biserici ortodoxe, aducând ispite mari asupra preoţilor, atât prin oamenii necredincioşi, cât şi prin ceilalţi. Aceşti diavoli sunt îndepărtaţi cu ajutorul Harului Dumnezeiesc prin rugăciune şi muncă binecuvântată, prin iertare şi dragoste sfântă creştină, smerindu-ne în ispite.

A treia ceată este ceata diavolilor raţionali (arhiconi). Aceştia ispitesc pe oameni cu iubirea de sine, cu mândria, slava deşartă, erezie, necredinţa (ateismul), nebunia, deznădejdea şi sinuciderea. Satana este „teologul iadului” şi se ocupă în mod special cu interpretarea greşită a Sfintelor Scripturi, având în ajutor ceata diavolilor arhiconi. Diavolii raţionali sunt foarte puternici şi acţionează rapid asupra minţii oamenilor mândri, inspirându-le idei potrivnice revelaţiei dumnezeieşti, a învăţăturii de credinţă ortodoxe.

[1] Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni (Iacob 1,13).

Diavolii raţionali au acţionat asupra ierarhiei Bisericii Apusene, care a adăugat astfel în Simbolul Credinţei pe Filioque, învăţătura greşită că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul lui Dumnezeu. Această adeziune a Bisericii Apusene la învăţătura diavolilor raţionali a dus, în anul 1054, la despărţirea Bisericii Apusene (catolice) de Dumnezeiasca Biserică, întemeiată de Mântuitorul nostru lisus Hristos.

Toţi diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie şi mândrie şi apoi ne transmit gândurile cele rele şi fac pe oameni să săvârşească lucruri pe care numai cei ieşiţi din minţi le-ar putea face.

Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se ruşinează de cele făcute şi de ei înşişi. De aceea, Sfinţii Părinţi ne învaţă să nu acţionăm niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte, mânie şi mândrie.

Există o îndrăcire plăcută prin care diavolul posedă pe creştin prin desfrânări, păcate peste fire, băutură, droguri şi o îndrăcire violentă precum cea a demonizatului din ţinutul Gherghesenilor (Luca 8, 29-30)[1].

După Harul (creștin, monah, diacon, preot, Episcop, Arhiepiscop, Patriarh), oamenii pot fi îndrăciți, preaîndrăciți…

Când sunt scoşi diavolii din creştin, el are mintea întreagă (Luca 8,35). Numai creştinul care nu are mintea întreagă poate face crime, avorturi, sodomii, gomorii, desfrânări şi preadesfrânări.

Din Sfânta Evenghelie aflăm că demonii, când au văzut că vine Domnul şi Mântuirtorul nostru Iisus Hristos, au început să strige: „Ce este nouă şi ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne pierzi înainte de vreme?” Ce legătură avem noi cu Tine? Ce-i cu vizita asta pe nepoftite? „Ce învoire este între Hristos şi Veliar? (II Corinteni 6,15). Nici una. Şi de aceea slujitorii lui Veliar, chinuitorii oamenilor, întreabă pe Hristos de ce a venit la ei: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Ei aşteaptă ceasul Judecăţii şi chinuirea la sfârşitul veacurilor. Singura apariţie a lui Hristos în faţa lor este pentru ei un chin, un chin cu mult mai mare decât lumina pentru cârtiţă şi focul pentru păianjen. În lipsa lui Hristos, dracii sunt obraznici, trufaşi, îi înjosesc pe oameni aducându-i pe o treaptă cu dobitoacele şi îngrozesc împrejurimile: ”încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”.

De faţă cu Hristos, diavolii sunt nu numai dezgustător de îngroziţi, ci se târăsc, cum se târeşte orice tiran înaintea judecăţii. Acum încep să se milogească de Domnul să nu-i trimită în adâncuri: „Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc”. „Să nu le poruncească” înseamnă că, dacă le-ar fi poruncit, ei ar fi trebuit să meargă. Aşa este stăpânirea şi puterea lui Hristos. Adâncul este adevăratul lor sălaş, locul lor de chin. Din pricina păcatelor, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, demonii sunt dezlegaţi între oameni.

Nu-i aşa că-i mai uşor pentru ei între oameni decât în adânc? Câtă vreme sunt între oameni, ei îi chinuie pe oameni; când sunt în adânc nu se au decât pe ei pentru chinuire. În chin sunt şi când sunt printre oameni, dar atunci chinul lor e uşurat de vederea chinului oamenilor.

Diavolul e distrugătorul trupului, „un ghimpe în carne”, cum l-a numit Apostolul Pavel (II Corinteni 12,7). Prin trup se caţără, ca pe o scară, în suflet şi apucă inima şi mintea omului, până le devoră cu totul, le schimonoseşte şi le goleşte de curăţia şi frumuseţea lor dumnezeiască, de înţelegere şi dreptate, de dragoste şi de credinţă, de dorinţă de bine şi de nădejde în bine. Apoi se proţăpeşte în om ca pe un tron al său, îi apucă toate firele sufletului şi trupului în mâinile sale şi omul ajunge să-i fie lui animal de povară pe care-l călăreşte diavolul, fluierul prin care cântă diavolul, fiară sălbatică prin care sfâşie diavolul. Aşa erau îndrăciţii descrişi în Evanghelie”[2]. Pentru că puterea diavolilor este îngrădită de Dumnezeu ei se folosesc de oamenii păcătoși pentru a face rău.

Diavolii, ca să scape de iad, aleg să intre în porci.

Domnul Iisus le porunceşte: „duceţi-vă: Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă.” Demonii i-ar fi putut împinge şi pe cei doi nefericiţi să se înece în mare, dacă nu i-ar fi împiedicat puterea lui Dumnezeu să facă aceasta. Se întâmplă totuşi, şi nu arareori, ca cei ieşiţi din minţi să se zdrobească aruncându-se de la mare înălţime, sau să se înece, sau să se spânzure, sau să se azvârle în foc. Demonii cei răi îi împing să facă aceasta, scopul lor fiind nu numai să distrugă viaţa, ci să ucidă sufletele şi în lumea aceasta şi în cea viitoare. Cu toate acestea, nu arareori se întâmplă de asemenea ca Dumnezeu, în înţeleapta-I iconomie, să-i păzească pe oameni de o astfel de moarte.

De ce a trimis Domnul Iisus duhurile rele în porci? Le-ar fi putut trimite în arbori sau în stânci; de ce tocmai în porci? Nu ca să-i asculte pe demoni, ci ca să-i înveţe pe oameni. Unde sunt porci, acolo-i necurăţie, iar duhurilor necurate le place necurăţia; şi unde nu-i necurăţie, o fac ei cu de-a sila. Iar unde-i putinţă, ei îi adaugă, şi în curând puţinul se face mult. Când diavolii intră într-un om curat, repede îngrămădesc întrânsul necurăţia porcească. Prin azvârlirea porcilor şi înecarea lor în mare, Domnul a vrut să ne înveţe că lăcomia dă voie diavolilor să intre în noi. Ce au de-a face rapacitatea şi lăcomia cu porcii? Vedeţi numai cu ce repeziciune puterile diavoleşti au biruit porcii, i-au dus la pierzare! Tot aşa fac şi oamenii lacomi şi nesăţioşi, care cred că lăcomindu-se îşi sporesc puterea. Nu puterea şi-o sporesc, ci slăbiciunea, şi trupeşte şi duhovniceşte”[3].

„Lacomii sunt lipsiţi de caracter, slabi înaintea oamenilor şi încă şi mai slabi înaintea demonilor. Nimic mai uşor pentru diavoli să-i mâne să se înece în marea morţii duhovniceşti”[4].

„Mai avem încă o învăţătură limpede: cât de cumplită este puterea demonilor când Dumnezeu nu o ţine în frâu. Demonii sălăşluiţi în numai doi oameni, au năruit şi au înecat în câteva clipe două mii de porci. Dar când a venit Hristos Dumnezeu i-a oprit – ca să se arate puterea şi stăpânirea Lui; apoi le-a dat drumul, ca să arate puterea demonilor. Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit, demonii ar fi făcut în câteva clipe cu toţi oamenii de pe pământ ceea ce au făcut cu porcii. Dar Dumnezeu iubeşte neamul omenesc. Dragostea Lui fără de margini ne ţine în viaţă şi ne păzeşte de cruzii şi cumpliţii noştri duşmani - diavolii” [5].

Ereticii se află sub influenţa diavolilor.

Domnul Iisus Hristos îi numeşte fii ai diavolilor: „Oare nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol?” (Ioan 6,70).

Ereticii lucrează pururea sub stăpânirea diavolilor. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu „ca să scape din cursa diavolilor de care sunt prinşi pentru a le face voia” (I Timotei 2,26).

Aceşti predicatori rătăciţi fac voia diavolilor: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8,44).

Aceşti propovăduitori ai minciunii sunt demonizaţi şi orbiţi de diavoli: Despre aceştia, Sfântul Apostol Petru ne învaţă: „...între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire” (II Petru 2, 1). „Dar Duhul grăieşte lămurit că-n vremile cele de apoi, unii se vor îndepărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, înfieraţi în cugetul lor” (ITimotei 4, 1-2).

De unde se poate observa că ereticii nu au Duhul Sfânt: se contrazic în interpretarea Sfintelor Scripturi de la o zi la alta şi de la un predicator la altul.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost inspirat de Dumnezeu în interpretarea Sfintei Scripturi. În cele peste 100 de volume ale Sfântului nu vei găsi nicio greşeală sau contrazicere.

Gherghesenii L-au rugat pe Domnul Hristos să plece din ţinutul lor, pentru pierderea porcilor şi de frică să nu fie pedepsiţi pentru că mănâncă carne de porc, lucru interzis de Levitic. Astăzi însă mulţi oameni Îl alungă din inimile lor duhovniceşti ca să rămână cu porcii patimilor şi cu stăpânii patimilor – demonii.

Hristos nu le spune nimic gherghesenilor care l-au alungat pentru că sunt morţi duhovniceşte datorită păcatelor, orbi şi surzi sufleteşte şi nu văd şi nu înţeleg minunea.

Cu blândeţe, răbdare şi smerenie pleacă. Ce lecţie pentru cel mândru care a scris Senatului de la Roma: «Am fost, am văzut, am învins!»

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit, a văzut, a învins şi a tăcut smerit. Păstrând smerita tăcere a înveşnicit biruinţa. Să înveţe toţi că Domnul Iisus Hristos nu sileşte pe nimeni, omul fiind creat cu libertatea voinţei de a alege între bine şi rău.

Cine Îl primeşte înviază duhovniceşte şi are viaţă veşnică. Cine Îl alungă rămâne în păcatele sale şi cu diavolii şi îl aşteaptă chinurile iadului şi focul cel veşnic.

Lui Dumnezeu I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea şi Sfinților de la care v-am spus aceste învăţături.

[1] Demonizatul din ţinutul Gerghesenilor: era legat în lanţuri şi în obezi păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie (Luca 8,29-30).

[2] Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, Bucureşti 2006, p.370-371.

[3] Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, Bucureşti 2006, p.372.

[4] Idem.

[5] Idem.