Dec. 18, 2022
Tristețea
(Î): Când a apărut tristeţea în firea umană?
(R): În Rai Adam şi Eva nu cunoşteau tristeţea. Aceasta a apărut în urma păcatului strămoşesc şi este legată de starea de cădere în care se află omul. Ea nu ţine deci de natura primordială şi fundamentală a omului. Dar cu toate că este o urmare a căderii lui Adam, tristeţia nu este ipso-facto patimă rea şi nu este nici străină de firea omului.
(Î): Câte forme de tristeţe există?
(R):Există două forme de tristeţe.
Cea dintâi formă a tristeţii intră în rândul celor numite de Sfinţii Părinţi, afecte fireşti şi neprihănite, adică stări care au apărut în firea omenească în urma păcatului strămoşesc dar care cu toate că sunt mărturi ale căderii sale din starea de desăvârşire iniţială nu sunt rele. Tristeţea care face parte dintre aceste afecte naturale, nu numai că este neprihănită dar poate sluji drept temei al unei virtuţi – întristarea cea după Dumnezeu (II Corinteni 7,10), care-l face pe om să se mâhnească pentru starea decăzută în care se află, să-şi plângă păcatele, să se întrsiteze de pierderea curăţiei sale de la început, să sufere din pricina depărtării de Dumnezeu şi care este o stare de pocăinţă, de doliu duhovnicesc, de străpungerea inimii şi care ajunge la desăvârşire în darul lacrimilor
(Î): Această tristeţe neprihănită îi este de folos omului?
(R): Această virtute îi este absolut necesară omului căzut pentru a regăsi calea spre Împărăţie şi a redobândi în Hristos, starea Paradisială.
Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „În cei ce se străduiesc şi afectele devin bune şi anume când le foloseşti spre câştigarea bunurilor cereşti. De plidă, întristarea o pot face în pocăinţă care aduce îndreptare de pe urma păcatelor din timpul de aici.
(Î): Care este cea de a doua formă de tristeţe?
(R): Cea de a doua formă de tristeţe de care ne vom ocupa este dimpotrivă o patimă, o boală a sufletului produsă prin reaua întrebuinţare a tristeţei pomenite mai înainte. În loc de a se folosi de întristare pentru a-şi plânge păcatele şi a se mâhni pentru înstrăinarea sa de Dumnezeu şi pentru pierderea bunurilor duhovniceşti omul o foloseşte pentru pierderea bunurilor materiale. El se întristează pentru că nu a putut să-şi împlinească vreo dorinţă sau să guste vreo plăcere. Sau pentru că a suferit ceva neplăcut de la oameni. Astfel, el dă tristeţei o formă contrară firii, anormală. Aşa spune Sfântul Ioan Gură de Aur, arătând că nu nenorocirea, ci păcatul pe care-l facem trebuie să ne întristeze.
Dar omul a schimbat rânduiala firii şi nu face ceea ce trebuie la timpul cuvenit. Face mulţime de păcate şi nu se îndurerează din pricina lor. Dar de îndată ce i se întâmplă ceva neplăcut cade în deznădejde. În acest fel tristeţea devine o patimă tot atât de grea şi supărătoare ca mânia şi căutarea plăcerii şi aduce aceleaşi roade rele dacă nu ştim să ne folosim de ea potrivit raţiunii şi în chip prevăzător.
(Î): Cum se comportă un om care se întristează anormal?
(R): În această patimă omul vădeşte un îndoit comportament patologic: pe de-o parte el nu se întristează, aşa cum ar trebui să facă neîncetat pentru starea de decădere, de păcat şi de boală în care se află care este cu adevărat o stare vrednică de plâns iar pe de altă parte se întristează din pricina unor lucruri pentru care nu merită să te mâhneşti.
Putinţa omului de a se întrista nu numai că nu este folosită aşa cum a voit Dumnezeu atunci când i-a dăruit-o pentru a se îndepărta de păcate ci dimpotrivă ajunge să fie folosită anapoda în chip lipsit de raţiune dacă ne gândim la menirea ei firească ca să-şi manifeste alipirea de această lume intrând astfel paradoxal în slujba păcatelor. 4.36
(Î): Cum poate fi caracterizată tristeţea anormală?
(R): În afară de ceea ce arată cuvântul în sine, tristeţea apare ca o stare de suflet caracterizată prin lipsă de îndrăzneală, slăbiciune, greutate şi durere psihică, deznădejde, strâmtorare, apăsarea inimii, disperare dureroasă, însoţită cel mai adesea de nelinişte şi chiar de spaimă.
(Î): Care sunt cauzele acestei stări a tristeţi anormale?
(R): Această stare poate avea multe cauze dar este întotdeauna o reacţie patologică a facultăţii irascibile sau a celei poftitoare a sufletului sau a amândoura împreună. Fiind în mod egal legată de concupisceţă şi de mânie.
Evagrie Ponticul scrie că uneori tristeţe apare din cauza neîmplinirii dorinţelor iar alte ori ea urmează mâniei. Dar ea poate apărea în suflet şi prin lucrarea directă a diavolului sau chiar fără vreun motiv vădit.
(Î): De ce este provocată tristeţea?
(R): Cel mai adesea tristeţea este provocată de lipsa împlinirii uneia sau mai multor dorinţe. Tristeţea apare din lipsa unor plăceri trupeşti, arată Evagrie Ponticul.
Sfântul Ioan Casian, spune şi el că tristeţea apare atunci când cineva îşi vede spulberată speranţa ce-şi făurise în minte. Şi că un soi de tristeţe ia naştere când ni s-a zădărnicit o dorinţă.
Şi pentru că dorinţa este începutul oricărei patimi, fiecare patimă poate naşte întotdeauna tristeţea. Cel care are înclinare pătimaşă pentru orice lucru pământesc este adesea supus tristeţii. Plăcerea fiind legată de dorinţă putem spune că tristeţea este lipsa oricărei plăceri fie prezente, fie viitoare.
Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază că plăcerea simţurilor este inevitabil urmată de durere care cel mai adesea este de natură psihică iar nu fizică luând forma tristeţii. De aceea el spune că tristeţea este sfârşitul plăcerii trupeşti.
Fiind efectul neîmplinirii dorinţei carnale în sensul larg al acestui termen şi al plăcerii care este legată de ea, tristeţea, vădeşte că cel atins de ea este alipit de bunurile acestei lumi. (min 7,14)
(Î): Care este legătura dintre tristeţe şi celelalte patimi?
(R): Evagrie Ponticul subliniază faptul că tristeţea cea rea este legată de toate patimile, pentru că toate patimile implică pofta. Şi spune că nu se poate respinge un astfel de vrăjmaş dacă avem vreo înclinare pătimaşă pentru vreun lucru pământesc.
Avva Dorotei spune şi el în acelaşi sens „Cel care nu dispreţuieşte toate cele pământeşti nu poate scăpa de tristeţe”. Iar Sfântul Ioan Scărarul arată că „acela care a urât lumea a scăpat de întristare. Iar cel ce este împătimit de ceva din cele văzute încă nu a scăpat de întristare, căci cum nu se va întrista de lipsa a ceea ce iubeşte”. Tot el spune: „Dacă cineva socoteşte că nu simte nicio împătimire faţă de vreun lucru, dar inima lui este întristată pentru lipsa lui unul ca acesta se înşală cu desăvârşire. De aceea întâlnim adesea tristeţea născută din pricina unui bun material sau din orice pagubă de acelaşi fel.
Alipirea pătimaşă a omului de viaţa pământească şi de cele din ea care îi satisfac patimile de asemenea poate naşte tristeţea.
Fie din pricina gândurilor la tot ceea ce îi pot pune viaţa şi plăcerea în primejdie, fie din pricina necazurilor de tot felul, boalilor şi altor relele care i se pot întâmpla, moartea.
Tristeţea poate fi trezită de asemenea de pizma faţă de bunurile materiale sau morale ale altora. Ea poate fi cauzată de lipsa onorurilor din partea lumii, fiind astfel legată de chinodoxie.
(Î): În totdeauna tristeţea este elegată de neîmplinirea unei dorinţe legată de un anumit lucru?
(R): Nu întotdeauna tristeţea este legată de neîmplinirea unei dorinţe legată de un anume lucru, ea poate să fie legată de o insatisfacţie de ordin general, de un sentiment de frustare privind întreaga existenţă, vădind astfel faptul că nu sunt împlinte dorinţe profunde şi fundamentale ale persoanei, chiar dacă ea nu ştie limpede care sunt acestea.
(Î): Care este a doua cauză a tristeţei celei rele?
(R): O a doua cauză a tristeţei celei rele este mânia. Astfel Evagrie Ponticul spune: „Tristeţea urmează mâniei”. Întradevăr explică el, „mânia este o dorinţă de răzbunarea care neîmplinită naşte tristeţea”. La fel spune şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Întristarea, supărarea este împletită cu amintirea răului. Prin urmare, când mintea va oglindi faţa fratelui cu supărare, vădit este că îşi aminteşte răul de la el”.
Sfântul Ioan Casian, nedând alte precizări spune şi el că „tristeţea este uneori urmare unei mânii anterioare”. Şi mai spune că ezistă „un soi de tristeţe care ia naştere când încetează mânia”.
În afară de ţinerea de minte a răului, de supărarea pe aproapele şi de dorinţa de a se răzbuna pe el, tristeţea este legată şi de alte sentimente. Uneori omul se întristează pentru că mânia sa a fost necuvenit de mare în raport cu ceea ce a generat-o sau dimpotrivă pentru c-a izbucnit pe măsura supărării sau pentru că n-a trezit asupra celui care s-a pornit reacţia pe care o aştepta.
Tristeţea poate fi generată şi de o jignire sau de ceea ce omul crede că a fost o jignire, fiind nedreptăţiţi sau socotind a fi nedreptăţiţi, mâhnim.
În aproape toate aceste situaţii, această patimă vădeşte iubire de sine şi este deci legată de slava deşartă şi deci de mândrie cum este legată de ele şi mânia din care se naşte ea uneori. Tristeţea vădeşte reacţia unui ego frustrat în dorinţa afirmării de sine situaţie în care aceasta a doua cauză a tristeţii apare ca înrudită cu cea dintâi care crede că nu este apreciată la justa sa valoare.
(Î):
(R): Ţinerea de minte a răului suferit de care se leagă cel mai adesea tristeţea este de altfel un resentiment al mândriei rănite, iar mânia care naşte tristeţea exprimă adesea voinţa de reafirmare a eului de redobândirea siguranţei de sine şi de înălţare în ochii proprii şi în ochii celorlalţi. În acest caz tristeţea este expresia sentimentului de eşec, sau de neputinţă, care-l cuprinde pe om în încercarea nereuşită de a-şi recâştiga onoarea pierdută. 12.00
(Î): Întotdeauna tristeţea cea rea este motivată?
(R): Uneori tristeţea cea rea apare ca nemotivată. Câteodată, chiar fără să existe vreun motiv care să ne pricinuiască această cădere suntem apăsaţi de o neaşteptată tristeţe, arată Sfântul Ioan Casian. Tot Sfinţia Sa spune că există o tristeţe care se manifestă ca o dureroasă disperare, fără noimă. În acest soi de tristeţe, deosebirea dintre ea şi akedie este greu de stabilit.
(Î): Care este roluil demonilor în naşterea, dezvoltarea şi menţinerea tristeţei celei rele?
(R): Trebuie ştiut că demonii au un rol important în naşterea, dezvoltarea şi menţinerea oricărei forme de tristeţe dar mai ales a acesteia din urmă. Dacă spunem despre ea că este nemotivată, facem aceasta pentru că nu este legată de o acţiune anume a persoanei atinsă de ea. Pentru că nu este precum celelalte efectul neîmplinirii unei dorinţe sau efectul mâniei. Dar nu pentru că ar avea la modul absolut nici o cauză.
Sfinţii Părinţi spun că cel mai adesea ea apare în sufletul omului prin lucrarea demonilor. Astfel, Sfântul Ioan Casian arată că uneori însă chiar fără să existe vreun motiv care să ne pricinuiască această cădere din îmboldirea vicleanului vrăjmaş diavol suntem apăsaţi de o neaşteptată tristeţe.
Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre starea sufletească a prietenului său Stagilie, copleşit de o puternică tristeţe subliniază rolul influeţei demonice. Sfinţia Sa scrie astfel: „Diavolul este cel care îţi învăluieşte mintea cu această neagră tristeţe întunecată. Şi tot el este cel care se luptă să ia de la tine orice gând bun care te-ar putea linişti şi întări. Şi aflându-ţi sufletul lipsit de acestea îl loveşte umplându-l de răni.
(Î): Care este efectul imediat al lucrării diavoleşti?
(R): De altfel unul dintre efectele imediate ale lucrării diavoleşti este tocmai apariţia în suflet a unei stări de întristare. Gândurile diavoleşti sunt tulburate şi pline de întristare spune Sfântul Varsanufie. Şi putem afirma şi contrariu: Orice stare de tristeţe rea a sufletului este întotdeauna semn al lucrării diavoleşti. Căci am auzit că cele ce se fac cu tulburare şi întristare sunt sunt ale dracilor.
(Î): Evenimentele exterioare suscită şi motivează tristeţea cea rea?
(R): Cu toate că adesea evenimentele exterioare suscită şi motivează tristeţea cea rea trebuie să subliniem că în realitate nu ele sunt adevărata pricină ci doar simple prilejuri de manifestare.
(Î): Unde se află izvorul tristeţei celei rele?
(R): Izvorul tristeţei celei rele se află în sufletul omului, mai precis în atitudinea lui faţă de cele ce îi vin dinafară ca şi faţă de sine însuşi. Omul este deci răspunzător de tristeţea de care se lasă cuprins. Iar împrejurările şi relele însăşi care se întâmplă nu-i pot servi drept scuză întemeiată- 15.06
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că bucuriile şi tristeţile nu ţin de firea lucrurilor ci ţin de propriile stări sufleteşti. Dacă acestea sunt puse în chip înţelept în bună rânduială inima noastră va fi întotdeauna mulţumită.
Adesea bolile trupului au drept cauză o tulburare lăuntrică şi nu starea rea a vremii sau altă râurire dinafară.
Tot astfel se petrece şi cu bolile sufletului. Iar dacă bolile trupeşti ţin de firea noastră, bolilele sufleteşti nu atârnă decât de voinţa noastră şi ne putem feri de ele.
Chiar şi atunci când diavolil trezesc sau menţin stări de tristeţe ei nu pot să facă aceasta decât dacă află în suflet teren prielnic şi numai folosindu-se de participarea mai mult sau mai puţin conştientă o voinţei omului.
De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur îi spune pritenului său Stagirie: „Nu demonul este pricinuitorul tristeţii neguroase care te-a cuprins ci chiar tristeţea ta îl ajută să strecoare în suflet aceste cugete rele. Adesea tristeţea se află în suflet mai înainte de a interveni direct diavolii ei nefăcând altceva decât să se folosească de această stare ca să sporească patima.
(Î): Există o legătură între tristeţe şi deznădejde?
(R): Patima tristeţii poate lua forma extremă a deznădejdii care este una din manifestările cele mai grave. „O prea mare întristare este foarte primejdioasă”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „căci ea poate aduce chiar moartea omului”. De aceea Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe corinteni să-l ierte pe cel care a greşit ca să nu fie copleşit de prea multă întristare (II Corinteni, 2,7).
(Î): Are diavolul un rol în căderea omului în deznădejde?
(R): Diavolul joacă un rol deosebit de important în căderea omului în deznădejde şi prin ea poate provoca în suflet adevărate catastrofe.
„Demonul” spune Sfântul Ioan Gură de Aur „nu are altă armă mai de temut împotriva noastră ca deznădejdea. De aceea el se bucură mai puţin atunci când păcătuim decât atunci când ne deznădăjduim din pricina păcatelor”.
Întradevăr, ajuns într-o asemenea stare omul îşi pierde cu totul nădejdea în Dumnezeu şi prin aceasta întrerupe legătura cu El. Omul lasă astfel câmp liber lucrării diavoleşti, predându-se puterii lui şi sortindu-se morţii spirituale. Căci întristarea lumii, aduce moarte spune scrie Sfântul Apostol Pavel (II Corinteni 7,10).
(Î): Ce se întâmplă cu omul care cade în deznădejde?
(R): Sub efectul deznădejdii, uneori chiar al unei simple întristări omul ajunge să se dedea patimilor celor mai distrugătoare crezând că ele sunt un leac pentru starea lui cea rea şi numai pentru faptul că îl fac să uite pentru o clipă de starea în care se află.[1] De aceea Sfântul Apostol Pavel spune că asemenea oameni petrec în nesimţire şi s-au dedat pe sine desfrânării săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţirii (Efeseni 4,19). Sfântul Grigorie cel Mare având în minte aceste cuvinte spune că „din întristare vine rătăcirea minţii în cele neîngăduite”.
Fiind pricină de moarte spirituală, deznădejdea îl duce pe om şi la moarte trupească, împingându-l la sinucidere, nemaiaşteptând nimic bun de la viaţă el îşi pune în gând să se omoare şi ajunge chiar s-o facă.
(Î): Ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre starea de deznădejde?
(R): Pentru a explica această situaţie, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că în acest caz poate fi vorba şi de o lucrare diavolească dar insistă asupra responsabilităţii omului. Aceste gânduri aducătoare de moarte nu vin numai de la diavoli ci le aduce însăşi întristarea omului. „Deznădejdea ta, mai mult decât duhul rău le aduce în suflet şi poate că ea este singura lor pricină”. Se cunoaşte că foarte mulţi oameni chiar fără să fie chinuiţi de diavoli, din pricina unor puternice suferinţe voiesc în chip nebunesc să-şi ia viaţa pentru ca să scape de ele. O mare întristare chiar fără ajutorul diavolilor dă naştere celor mai mari rele. Sub apăsarea deznădăjduirii nenorociţii de ei îşi pun laţul de gât, sau se aruncă în apă sau în alt chip se dau morţii. Chiar şi atunci când este vădită lucrarea răului în ei, oamenii pe ei însuşi trebuie să se învinuiască pentru pierzarea lor. Pentru că s-au lăsat înrobiţi şi doborâţi de supărare. (min 20) Pentru toate aceste motive tristeţea este privită de Sfinţii Părinţi ca o boală a sufletului de o mare gravitate şi cu efecte puternice. Cu atât mai mult este vorba de de deznădejde. Mare este stăpânirea tristeţeii spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Ea este o boală a sufletului care cere multă putere şi curaj pentru a i te împotrivi şi a izgoni răul pe care îl aduce.
(Î): Cum prezintă Sfinţii Părinţi această patimă a întristării celei rele?
(R): Sfinţii Părinţi prezintă adesea această patimă ca pe o formă de nebunie, net vizibilă atunci când este vorba despre deznădejde.
Sfânta Sinclitichia, vorbind despre tristeţea care vine de la vrăjmaşul diavol, spune că este plină de nebunie.
Iar Sfântul Ioan Casian, constată că dacă printr-un asalt întâmplător sau prin diferite ocazii neaşteptate tristeţea a avut putinţă să pună stăpânire pe sufletul nostru ne zguduie din temelii şi ne cufundă în gravă deznădejde.
Mintea după ce a pierdut orice judecată sănătoasă iar pacea inimii i s-a tulburat îl face pe om să se comporte ca unul ieşit din minţi, îl coboară şi-l prăbuşeşte într-o disperare dureroasă.
(Î): Care sunte efectele patologice ale tristeţei celei rele?
(R): Efectele patologice ale tristeţei sunt devastatoare. Astfel, în cartea lui Isus Sirah se află scris că: pe mulţi i-a omorât întristarea (30,21)
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că o mare trsiteţe este mai vătămătoare pentru noi decât loviturile vrăjmaşului. Nu numai că întristarea este o stavilă în calea binelui, ea şi aduce în suflet mulţime de rele.
Sfântul Nil Sorski o numeşte rădăcina tuturor răutăţilor. Pe lângă faptul că naşte deznădejdea şi relele ei urmări dacă este lăsată să se dezvolte, încă de la primele ei manifestări, patima tristeţii produce atitudini pătimaşe, făcându-l pe om morocănos, rău, ranchinos, plin de amărăciune, pizmaş, lipsit de răbdare. tea tulburându-i puterea de judecată. Unul dintre efectele ei specifice este îngreunarea sufletului. Omul devine prin ea, cu totul lipsit de putere, devine delăsător, laş, paralizându-i orice lucrare. Mai ales acest din urmă efect este deosebit de grav pentru că îl lipseşte pe om de dinamismul necesar în lucrarea celor duhovniceşti. Îl face să piardă rodul lucrării sale ascetice răpindu-i rugăciunea. Mai ales atunci când tristeţea urmează făpturii păcatului. Final 25 min ...........
[1] Omul nu poate trăi fără bucurii. Dacă în inima lui duhovnicească nu are bucurii fireşti sau duhovniceşti va căuta s-o unple cu lăcerile păcatelor. Din ce în ce mai mari. Dar astfel se îmbolnăveşte şi se autodistruge.