Cleopa Cristian

Preasfânta Cruce

(Î): Care este Taina Preasfintei Cruci?

(R): Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dragostea dragostei, ne-a iubit pe Cruce, prin Cruce, în Cruce.

În Taina Preasfintei Cruci este ascunsă însăşi Taina Mântuirii neamului omenesc. Atunci când protopărinţii noştri Adam şi Eva au păcătuit, au pierdut Harul Preasfântului Duh, au fost alungaţi din Rai şi au fost blestemaţi să moară cu trupul, pentru ca „răutatea să nu fie fără de moarte,” spune Sfântul Apostol Pavel.[1] Dar Dumnezeu le promite un Mântuitor (Facerea 3,15), Care să-i mântuiască din moartea duhovnicească (iertarea păcatelor)[2] şi din moartea trupească.

Au fost, sunt şi vor fi multe credinţe şi filozofii, dar toate sunt neputincioase în faţa morţii duhovniceşti şi trupeşti. Pentru că numai Dumnezeu  poate să ierte păcatele (Marcu 2,7) şi numai Domnul Iisus Hristos S-a Înviat din morţi (Marcu 16,6) cu moartea pe moarte călcând şi ne-a dăruit nouă viaţa cea veşnică.

(Î): De ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu?

(R): Pentru că toţi oamenii erau păcătoşi (Psalm 50,6), Dumnezeu Tatăl a hotărât să se întrupeze Dumnezeu Fiul, Care a luat firea omenească, trup din Preacurata Fecioară Maria, şi suflet de la Dumnezeu, şi prin suferinţă, Jertfă pe Cruce, moarte, Înviere şi Înălţare de-a dreapta Tatălui o îndumnezeieşte şi prin Hristos cel Înălţat de-a dreapta Tatălui primim din nou Harul Preasfântului Duh. Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune Sfinţilor Apostoli: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15,26). Astfel s-au unit din nou „cele cereşti cu cele pământeşti” (condacul Înălţării).

Creştinii se mântuiesc, au din nou viaţa cea veşnică, împărtăşindu-se şi unindu-se cu Hristos prin Harul Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine pe măsura curăţirii inimii duhovnicești.

Sfinţii Părinţi spun că Harul Dumnezeiesc este energie divină necreată, care izvorăşte din Jertfa de pe Cruce a Domnului Iisus Hristos şi care curăţeşte şi sfinţeşte pe cei credincioşi prin împărtăşire cu Sfintele Taine.

(Î): Unii „creştini” nu se închină Preasfintei Cruci, pentru că, zic ei este element de tortură.

(R): Preasfânta Cruce a devenit din element de tortură, cel dintâi Altar de jertfă al Bisericii creştine pentru că pe ea S-a Jertfit Mântuitorul lumii şi a sfinţit-o cu Preascump Sângele Său, iar pe noi ne-a răscumpărat din robia păcatelor (Evrei 9, 12-14).

1. Preasfânta Cruce este arma cu care Hristos a biruit pe diavoli.
2. Preasfânta Cruce este puterea lui Dumnezeu: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18). Cu Preasfânta Cruce sfinţim toate, cu ea ne apărăm de rău, cu ea biruim pe diavoli şi vindecăm pe cei bolnavi.
3. Preasfânta Cruce este pecetea Dumnezeului celui viu. Sfântul Proroc Iezechiel a văzut în vedenie că vine mânia lui Dumnezeu peste Ierusalim pentru păcatele poporului, iar un înger al Domnului i-a zis: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim şi înseamnă cu semnul crucii (litera «tau» care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lor. Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: «Mergeţi după ei prin cetate şi loviţi-i! Să nu aveţi nicio milă şi ochiul vostru să fie necruţător!»” (Iezechiel 9,4-6).

Din Apocalipsă aflăm: „Şi am văzut un alt înger care se ridica de la răsăritul soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii până ce nu vom pecetlui pe frunţile lor pe robii Dumnezeului nostru” (Apocalipsă 7,2-3).

1. Dar Crucea lui Hristos mai este pricinuitoarea înălţării şi a preaînălţării lui Hristos. Crucea este pricina şi mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus decât tot numele. În epistola către Filipeni, Sfântul Apostol Pavel spune că pentru dragostea cea către noi, Fiul lui Dumnezeu „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 8-10).

Iată, câtă cinste îi aduce lui Hristos Crucea. Că L-a preaînălţat Dumnezeu Părintele pe Dumnezeu-Cuvântul, pentru că a răbdat moarte de ocară, şi mai ales moarte pe cruce, şi L-a suit pe El mai presus de toată stăpânia şi începătoria şi domnia.

1. Crucea lui Hristos este steagul şi „semnul Fiului Omului”, este stema şi steagul de biruinţă al lui Hristos, care va străluci mai înainte de sfârşitul lumii, nu numai pe pământ, ci şi pe norii cerului, cum spune evanghelistul Matei: „Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului” (Matei 24, 30).

Vor plânge păgânii şi necredincioşii, pentru că n-au crezut în Hristos şi în Cruce. Ba încă au chinuit şi au ucis pe creştini pentru Evanghelie şi Cruce. Apoi vor plânge şi creştinii care s-au lepădat de Sfânta Cruce, cum sunt sectanţii şi cu ei vor plânge şi creştinii noştri care înjură Crucea şi se ruşinează să o poarte şi să se închine la ea, făcând-o drept pe feţele lor.

Deci iată cât de mari taine s-au lucrat prin Cruce. S-a lucrat mântuirea neamului omenesc, căci a zis prorocul Isaia: „înălţaţi un steag peste neamuri” (Isaia 62, 10). Vedeţi, acest steag dinainte de Hristos este Sfânta Cruce, care înalţă toate popoarele spre Cel ce suferă şi Care rămâne în veac Domn şi Stăpân în Cer şi pe pământ (Matei 24, 30).

Tâlcuirea înţelesului Preasfintei Cruci

(Î): Sunt „creştini” care cinstesc numai crucea spirituală. De ce trebuie să cinstim şi Crucea materială?

(R): Îndoit este omul, având o parte văzută şi una nevăzută, fiind alcătuit din trup şi suflet (Facerea 3,19; I Corinteni 6, 20), îndoită este, deci, şi crucea. Una materială, pe care o purtăm la piept şi cu care ne însemnăm pe frunte; iar alta spirituală, în suflet, adică hotărârea de a răbda cu dragoste toate necazurile, pentru a putea împlini poruncile lui Hristos.

(Î): Fără suferinţă, este mântuire?

(R): În viaţa noastră pământească, fiecare trebuie să-şi ducă o cruce, pe care i-a rânduit-o Dumnezeu, cum ar fi: crucea celor căsătoriţi, crucea monahilor, crucea fecioriei, a celor bolnavi, a văduvelor, a ostaşilor şi altele. Căci toţi trebuie să ducă o cruce pentru dragostea lui Hristos, ca să se poată mântui. În „Urmarea lui Hristos" se spune: „Omule, dacă te numeşti următor al lui Hristos, nu se poate să nu mergi pe calea Lui, căci altfel nu te poţi mântui". Hristos ne-a arătat calea împărătească ce duce la cer prin suferinţă, căci fără cruce nu este mântuire. Fără minte este cel ce crede că se poate mântui fără suferinţă, fără răbdare şi fără bărbăţie mare de cuget în toate împrejurările vieţii.

Cei căsătoriţi au crucea lor de a naşte şi creşte copii, de a munci şi a se osteni, de a asculta de Sfânta Biserică, de a face milostenie, de a câştiga cu trudă şi osteneală existenţa lor şi a copiilor lor. Cei feciorelnici şi monahii au altă cruce mai frumoasă decât a celor căsătoriţi, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel la întâia epistolă către Corinteni, capitolul 7. Cei necăsătoriţi duc o cruce mai grea, căci duc război cu firea. Pentru că ce este monahul? „Este silă necontenită a firii şi tăierea voii până la moarte".[3]

Grea este şi crucea celor bolnavi. Bolnavului i se pare noaptea un an; nici mâncarea nu-i mâncare şi nici bucuria vieţii nu o simte. Fericit este cel ce poate răbda boala ca Iov, căci acela va lua mare plată. Crucea celui din boală îl smereşte pe el, atât cu sufletul cât şi cu trupul.

(Î): Care este crucea celui bolnav?

(R): De la cel bolnav nu cere Dumnezeu nici post, nici metanii, ci numai două lucruri îi cere, aşa cum spune Sfântul Efrem Sirul: „De la omul bolnav două lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea şi mulţumirea, adică să se roage lui Dumnezeu necontenit până la ultima suflare şi să-I mulţumească lui Dumnezeu până la sfârşitul vieţii pentru boala sau crucea care i-a dat-o, şi va avea cunună de mucenic". Căci aşa au răbdat sfinţii martiri, sfinţii pustnici, creştinii cei buni, ca şi cei bolnavi, care au avut credinţă tare în Hristos Dumnezeul nostru.

(Î): Ne putem mântui fără suferinţă, necazuri sau prigoane?

(R): Pe pământ, nimeni din cei botezaţi în numele Preasfintei Treimi nu se poate mântui fără cruce. Se spune în Urmarea lui Hristos: „Omule, dacă vrei să lepezi o cruce, nenumărate alte cruci vor veni asupra ta!" Cine îşi duce crucea cu mulţumire şi cu dragoste pentru Mântuitorul şi este mulţumit când este certat de Dumnezeu cu pagube, cu necazuri şi ocară, cu foamete şi sete, cu boală şi întristare, acela este următor al lui Hristos. Fiecare să-şi ducă cu bucurie crucea sa, aducându-şi aminte că Crucea lui Hristos a fost de mii de ori mai mare şi mai grea decât a lui, fiindcă El a răbdat pentru toată lumea, fiind cu totul fără de păcat.

(Î): Ce se întâmplă cu cel care cârteşte pentru crucea pe care i-a dat-o Dumnezeu?

(R): Cine cârteşte pentru crucea dată de Dumnezeu se închide faţă de ajutorul Harului Dumnezeiesc şi îşi dublează crucea.

Cel care este căsătorit şi părăseşte soţia şi copiii şi merge la alta îi va rămâne crucea cea dintâi care de bunăvoie a luat-o şi mai ia altă cruce. Dar dacă nu a putut să ducă o cruce, cum va putea duce două.

Monahul care părăseşte mănăstirea unde a făcut făgăduinţele şi pleacă la altă mănăstire, va mai lua o cruce. Dar dacă nu a dus-o pe prima, cum va duce două cruci. Mai grav este dacă pleacă la altă mănăstire din alt neam. Îi va rămâne crucea neamului pentru care a rânduit Dumnezeu să se nască şi să se jertfească şi va mai lua crucea neamului la care merge. Dacă nu a putut duce crucea neamului său cum va putea duce şi crucea altui neam? Când dăm de greu, unde a rânduit Dumnezeu să ne aflăm şi să progresăm duhovniceşte, avem impresia că în alt loc este mai uşor. Însă şi acolo ne vom întâlni tot cu noi înşine şi cu aceleaşi probleme ale noastre.

(Î): Cum să facem semnul Preasfintei Cruci?

(R): Când vă pecetluiţi cu Preasfânta Cruce, să o faceţi drept pe feţele voastre, ca să nu râdă vrăjmaşul de voi, ci să fugă de semnul care simbolizează Preasfânta Treime. Duceţi degetele împreunate (degetul mare, arătătorul şi degetul mijlociu), iar inelarul şi degetul mic strânse în podul palmei, mai întâi la frunte, în numele Tatălui; apoi la ombilic, în numele Fiului, Care S-a coborât din cer pentru mântuirea noastră; apoi la umărul drept şi la cel stâng, prin care se leagă dragostea lui Dumnezeu de om şi de mântuirea noastră. Căci prin Duhul Sfânt ţinem legătura cu Dumnezeu, Părintele, cu Fiul şi Duhul Sfânt. Acestea ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul „Despre Preasfânta Cruce". Apoi sunteţi datori să aveţi toţi Preasfânta Cruce în casele voastre şi la gât, iar când plecaţi la drum şi când vă întoarceţi acasă, însemnaţi-vă cu semnul Preasfintei Cruci cu evlavie, rostind această scurtă rugăciune: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!” Toate să le începem cu rugăciune şi cu Preasfânta Cruce. Nu uitaţi să împodobiţi crucile şi mormintele celor răposaţi ai noştri din cimitire. Păcat de moarte săvârşesc cei ce necinstesc Crucea lui Hristos şi mai ales o înjură.

(Î): Ce trebuie să facă creştinii ortodocşi să se mântuiască?

(R): Deci toţi care vrem să ne mântuim, trebuie să ducem cu dragoste şi cu bucurie crucea noastră, dată de Dumnezeu spre mântuire. Apoi să fim adevăraţi închinători ai Crucii lui Hristos, atât ai celei văzute, cât şi ai celei nevăzute, pentru că omul şi Crucea au două sensuri. Deci, crucea spirituală înseamnă să răbdăm toate necazurile pentru Împărăţia cerurilor, iar crucea materială este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn, din vopsele şi din orice materie. Dar să nu uităm ce zice Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica sa: „Măcar din aur sau din pietre scumpe de ar fi făcută crucea, după chipul ei, anatema celui ce s-ar închina la acea materie". Deci trebuie să ştiţi că noi nu ne închinăm materiei din care este făcută crucea, ci ne închinăm semnului Fiului Omului pe care-l reprezintă.

Crucea lăuntrică

(Î): Care este alcătuirea crucii noastre lăuntrice şi cum se aplică ea în viaţa creştină?

(R): Iată simţăminte şi aşezări sufleteşti fără de care nu puteţi face nici un pas pe calea mântuirii.

1. Părţii de jos a crucii, ce intră în pământ, îi corespunde în crucea lăuntrică lepădarea de sine, prin care este brăzdat pământul inimii duhovniceşti şi în ea se înfige crucea. Din iubirea de sine – iubirea iraţională faţă de trup, izvorăsc toate păcatele. Lepădarea de sine, adică lepădarea de egoismul sau eul propriu, numit şi iubirea de sine. „Maica tuturor patimilor”, cum numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul „iubirea de sine” (nelepădarea de sine) – este greu de vindecat şi de cunoscut cu mintea noastră, deoarece ne stăpâneşte pe noi prin tot felul de patimi, care izvorăsc din ea, cum sunt: „mila de sine, cruţarea de sine, îndreptarea de sine, mulţumirea de sine, lauda de sine, închipuirea de sine, preţuirea de sine, încântarea de sine, semeţia de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, a cărei temelie putredă este mândria şi care face a ne rezema pe temelia de umbră a isprăvilor noastre. Dacă nu ne vom îndrepta viaţa noastră prin cunoaşterea de sine şi prin smerenie, vom ajunge la cădere şi la depărtarea de ajutorul lui Dumnezeu”.[4]

A te lepăda de tine însuţi înseamnă a te purta cu tine însuţi aşa cum se poartă alţii cu cei lepădaţi de oameni. În călugărie, această lucrare ia noul chip al omorârii faţă de sine şi de întreaga lume. Călugărul este ca un mort, îngropat în pământ. Zidurile mănăstireşti sunt sicriul lui. Straiul călugăresc este linţoliul de îngropare. El părăseşte tot ce se află dincolo de zidurile mănăstirii şi în tot ce este nu găseşte nimic înrudit: e străin de toate şi toate îi sunt străine, aşa încât i se potriveşte pe deplin cuvântul Apostolului: „mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii” (Galateni 6, 14). Cine şi-a agonisit o asemenea aşezare sufletească a pus temelie trainică crucii lăuntrice şi călugăriei.

1. Partea de sus a crucii lăuntrice, sau care stă drept şi se îndreaptă în sus, este alcătuită de răbdare, adică de o asemenea tărie de a rămâne în propria hotărâre, încât n-o pot clinti niciun fel de piedici, niciun fel de nemulţumiri şi de osteneli. Fără răbdare nimeni nu poate rămâne în bine, şi cu atât mai mult nu poate rămâne călugărul în călugărie. Pentru mirean, răbdarea este statornicie în răbdarea tuturor ostenelilor care privesc îndeplinirea îndatoririlor lui; pentru călugăr, ea este, pe deasupra, neclintirea rămânerii în cinul lui şi în locul lui. În viaţa mirenească, orice pas faci te căleşti în răbdare – în călugărie, nu poţi să faci vreun pas fără răbdare. Cercetaţi tipicul mănăstiresc şi veţi vedea ce arenă largă este în el pentru lucrurile răbdării. Numai cel care a murit sieşi şi lumii poate îndura aşa cum trebuie cele cerute acolo.
2. Partea cea orizontală a crucii lăuntrice este alcătuită de ascultare – aşezarea sufletească în care omul nu întreprinde, nu plănuieşte nimic de capul său, ci doar ascultă şi împlineşte fără cârtire hotărârile duhovnicului, a stareţului.

„Dar ce viaţă e aceasta?", vor gândi unii: „înstrăinare de toate, lepădare de voia proprie şi ascultare, stingere întru răbdare a aproape oricărui simţământ – asta e oare viaţă?" Nu vă opriţi însă la cele dinafară. Fiecare dintre virtuţile arătate are în afara laturii spre dinafară şi o latură lăuntrică, plină de viaţă şi bucurie, care fie că este presupusă de către ea, fie că se dezvoltă din ea.

Prin această răstignire trebuie să omorâm pe omul cel vechi (Efeseni 4,22) – fiara din om, omul patimilor şi al păcatelor, pentru a creşte omul cel nou (Efeseni 4,24).

Omorârea de sine faţă de lume prinde viaţă şi e stârnită prin credinţă. Sfânta credinţă ne spune că am fost zidiţi pentru viaţa în Dumnezeu, însă am căzut de la El în lanţurile egoismului şi farmecelor lumii şi că, din această pricină, cel ce doreşte să se scoale din nou pentru viaţa în Dumnezeu trebuie să moară faţă de sine însuşi şi faţă de lume. În condiţiile în care omul nutreşte dorinţa vie de binele cel adevărat, această încredinţare de faptul că este neapărată nevoie de rânduiala dată hrăneşte omorârea de sine faţă de toate şi îi dă viaţă, mai ales în legătură cu altă încredinţare, şi anume că doar prin această aşezare sufletească omul se poate altoi pe Hristos şi, răstignindu-se împreună cu El, poate primi din El depline puteri de viaţă.

Credinţa este smerenia minţii şi ne deschide inima duhovnicească spre dumnezeire, prin rugăciune vine Harul Dumnezeiesc, iar fapta bună în slujirea aproapelui Îl asimilează.

Crucea lăuntrică trebuie să fie bine înfiptă în stânca credinţei.

Credinţa în Dumnezeu ne dă răspuns suprafiresc la toate întrebările noastre şi ne ridică în lumea harică, minunată, a lui Dumnezeu. Harul biruieşte lucrarea firii pentru că „La Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Matei 19,26).

Să nu ne uităm la firea lucrurilor şi la neputinţele noastre care ne duc la deznădejde, ci la puterea nemărginită a lui Dumnezeu, care poate toate câte voieşte. Între noi şi minunile dumnezeieşti, Dumnezeu a pus credinţa.

1. Latura verticală a crucii lăuntrice, răbdarea, este sprijinită şi trăieşte prin nădejdea că osteneala creştină nu e zadarnică. Nădejdea umple inima de bucurie în urma neîndoirii de primirea celor aşteptate, şi prin această bucurie îndulceşte chinul cel arzător al răbdării ostenelilor. De aceea, cel ce rabdă se bucură şi mai degrabă se desfată decât pătimeşte, în ciuda faptului că ceilalţi îl văd mult-pătimitor.

Nădejdea este ancora sufletului în Dumnezeu: „Spre Tine am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac, nici să râdă de mine vrăjmaşii mei.” (Psalm 24,2).

Când lucrurile par fără ieşire, atunci să avem mai multă nădejde în Dumnezeu, care îşi va arăta mai deplin puterea, când ne vom lepăda de la orice ajutor de la oameni sau vom fi prigoniţi de ei.

Nădejdea în Dumnezeu este virtute teologică şi se dă celor credincioşi atunci când puterile omului şi ale lumii sunt neputincioase, pentru că atunci au cea mai mare smerenie.

Pe cei trei tineri din Babilon, care nu au vrut să se închine împăratului păgân şi diavolilor, nu i-a izbăvit înainte, ci după ce au intrat în cuptorul de foc (Dan 3,28).

Nădejdea în Dumnezeu face inima largă şi putem primi harul dumnezeiesc care ne ridică în lumea minunată, harică, a lui Dumnezeu.

Iar grija trupească îngustează mintea şi de aici inima duhovnicească şi nu mai putem primi Harul Dumnezeiesc. Şi din păcate mass-media (internet, televiziune, presă) lucrează asiduu la îngustarea minţilor omeneşti.

Frica de Dumnezeu este un dar al Duhului Sfânt (Isaia 11,3), pe care îl primim pe măsura curăţirii inimii noastre duhovniceşti, dar care se perverteşte prin păcate. Dacă nu mă tem de Dumnezeu, de moartea duhovnicească şi de Înfricoşata Judecată, mă tem de oameni, de prigoană, de pecete, de diavoli, de suferinţă şi moarte trupească.

Dar viaţa şi moartea sunt în mâinile lui Dumnezeu.

Cum vom trăi în timpul celui de al III-lea Război Mondial? Cum vom trăi fără pecete? Cu credinţă şi nădejde în Dumnezeu. Duhul Sfânt, prin Sfântul Proroc Ieremia spune: „Blestemat este omul care se încrede în om...” (Ieremia 17,5), iar prin Sfântul Proroc David zice: „Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire”  (Psalm 3,145).

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe când se înălţa la cer, le spune ucenicilor: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28,20). Dumnezeu va fi cu noi dacă vom păzi toate câte ne-a poruncit.

Latura orizontală a crucii lăuntrice-ascultarea, prinde viaţă de la dragoste. Ascultarea este smerenia voinţei păcătoase. Ascultarea este lepădare de propria iniţiativă şi de propria socotinţă - lucrările care ne sunt cele mai de preţ. Nimeni nu are această mare putere pentru a se birui pe el însuşi, dacă nu este ajutat de puterea nemărginită a harului dumnezeiesc.

Astfel, temelia crucii lăuntrice este alcătuită de credinţă dimpreună cu lepădarea de sine, altfel spus cu omorârea de sine faţă de toate; partea ei cea verticală este răbdarea întărită de nădejde, iar partea cea orizontală e ascultarea însufleţită de dragoste.

Dacă toate virtuţile pe care le-am arătat sunt cu adevărat în inima voastră duhovnicească, crucea voastră stă în picioare - e înălţată. Iar dacă nu, să ştiţi că ea a fost îngropată de simţămintele şi aşezările sufleteşti rele, potrivnice ei.

Dacă veţi afla că crucea voastră fie s-a înclinat, fie a căzut cu totul sau, şi mai rău, a fost acoperită de praful şi de gunoiul gândurilor şi dorinţelor rele, îngrijiţi-vă s-o scoateţi la lumină, s-o curăţiţi prin pocăinţă şi iarăşi s-o înălţaţi şi s-o împlântaţi în inima duhovnicească prin hotărârea nestrămutată de a lucra cu râvnă pentru mântuirea sufletului, până la jertfirea vieţii. Să credeţi că fără această cruce nu este viaţă duhovnicească şi nu este mântuire, nu este nici mângâiere în viaţă. Fără cruce nimeni nu s-a mântuit şi nu se va mântui. Domnul a intrat întru slavă după ce a pătimit pe Cruce şi toţi câţi urmează Lui intră în împreună-proslăvirea cu El printr-un fel de cruce. Doriţi să intraţi întru această slavă? Suiţi-vă mai întâi pe Cruce, şi de-abia de pe Cruce veţi merge la cer.

Nu uitaţi că lumea păcătoasă şi diavolii vor să vă dea jos de pe cruce. Dar făcând cele contrare, veţi merge în adâncul Iadului.[5]

Pe pământ şi-n cer este loc pentru toată lumea. Unde nu este loc? În inima duhovnicească a creştinului.

Să curăţim inima noastră duhovnicească de iubirea de sine prin împărtăşire cu Harul Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine, ca să primească mai mult har, să poată primi mai mulţi oameni pe care să-i ajute să se mântuiască. „Lărgiţi şi voi inimile voastre!” (Romani 6,13) ne spune Sfântul Apostol Pavel ca să încapă cât mai multe fapte bune. Sfântul Serafim de Sarov ţinea în inima sa duhovnicească la rugăciune întreaga lume. Era din neamul Maicii Domnului.

Copiii sunt cel mai frumos dar pe care îl face Dumnezeu familiei.

De ce nu vor să zămislească unele femei copii şi fac avorturi? Pentru că se iubesc pe sine şi nu mai încape în inima lor duhovnicească altcineva. Întâi, toate conforturile, studiile, casa, maşina, averile, distracţiile, păcatele...

De ce nu putem iubi pe Dumnezeu din toată inima noastră, din tot sufletul nostru, din tot cugetul nostru şi din toată puterea noastră şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine (Marcu 12,30-31)? Pentru că ne iubim pe noi înşine.

Să rugăm pe Preabunul Dumnezeu să ne ajute să ieşim din acest păcat, sucul propriu al iubirii de sine.

Unirea prin Preasfânta Cruce

Preasfânta Cruce uneşte toată înălţimea, toată adâncimea (latura verticală a crucii) şi toată lărgimea (latura orizontală a crucii).

Hristos-Crucea cea vie uneşte din nou cele cereşti de cele pământeşti, despărţite prin păcatul strămoşilor noştri Adam şi Eva.

Pecetluindu-ne cu Preasfânta Cruce, mărturisim pe Preasfânta Treime

După cum se pecetluiesc cu Sfânta Cruce, creştinii arată credinţa lor.

1. Crucea dogmatică-ortodoxă arată credinţa adevărată, mărturisind pe Preasfânta Treime;
2. Crucea îndoielnicilor în credinţă, a celor mai puţin credincioşilor este strâmbă (cântă la cobză).
3. Romano-catolicii. Crucea cu care se pecetluiesc catolicii, de la stânga la dreapta, cu palma deschisă. arată că sunt eretici, au introdus în dogma Preasfintei Treimi erezia Filioque: Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul;
4. Monofiziţii care spun că Domnul Iisus Hristos a avut numai o singură fire – dumnezeiască, se pecetluiesc cu două degete (arătătorul şi degetul mijlociu).
5. Protestanţii nu cinstesc şi nu se înseamnă însemnează și hulesc Preasfânta Cruce.

[1] „În Adam toţi mor” (I Corinteni 15,22). Dacă părinţii noştri au murit cu trupul, ne-au transmis şi nouă un trup muritor şi vom muri şi noi cu trupul.

[2] „Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” (Marcu 2,7).

[3] Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Filocalia XI, Cuv. 4.

[4]Arhim Cleopa Ilie, Urcuşul spre Înviere, Editura Trinitas, Iaşi 1992, p.136.

[5] Sfântul Teofan Zăvorâtul Predici, La Înălţarea Sfintei Cruci, pp. 188-191, Editura Sofia, 2009.