Duminica XXXII după Rusalii
Duminica a XXXII - a după Rusalii.
Zaheu vameşul
În Biserica slavei Tale stând, în Cer mi se pare a sta.
Astăzi, Harul Dumnezeiesc ne-a adus şi în aceast sfântă mănăstire pentru a ne ruga, a ne închina, a-I mulţumi şi a-I sluji lui Dumnezeu împreună cu slujitorii Sfântului Altar.
Domnul Iisus Hristos îl întâlneşte pe Zaheu după ce îl vindecase pe orbul Bartimeu de orbire trupescă dar şi de orbire sufletească (Marcu 10,52).
Zaheu, mai marele vameşilor, suferea de iubirea de arginţi. El era urât de iudei, pentru că încasa taxe pentru imperiul roman şi mai adăuga şi pentru el.
Iubirea de arginţi este patimă şi drac. Cu cât ai, cu atât vrei mai mult.
Nu se satură alcoolicul de băutură şi nici iubitorul de arginţi de bani.
Domnul Iisus Hristos, cunoscătorul inimilor, s-a întâlnit cu Zaheu mai înainte de a-l vedea trupeşte în duh şi a cunoscut căinţa sa.
Zaheu s-a urcat în dud ca să-l vadă. De ce? Era mic de statură. Păcatul te face mic de statură. Cel mai mare om este cel unit cu Dumnezeu în duh. Cel unit cu diavolul prin păcate este cel mai mic om.
Dacă vrei să te întâlneşti cu Dumnezeu, trebuie ca Harul Dumnezeiesc să te înalţe din adâncul lumii acesteia păcătoase.
Iar în acest dud, care este Biserica Ortodoxă a lui Hristos, trebuie să intrăm cu pocăinţă: “Doamne, iartă-mă! Doamne, nu mă pedepsi după păcatele mele! Doamne ajută-mă!” Harul Dumnezeiesc pe care-l primim prin pocăinţă, rugăciune şi Sfintele Taine ne ajută, ne curăţește ca să ne întâlnim cu Hristos în cămara inimii noastre: “Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3,20).
Domnul Iisus Hristos îi spune: “Zahee, coboară-te degrabă. Căci astăzi, în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos” (Luca 19,5-7).
Altădată fariseii au zis: „Dacă acesta ar fi proroc ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, ar şti că este păcătoasă” (Luca 7,30).
Domnul Iisus îi lasă pe cărturari şi farisei să judece, să se înalţe întru mândria lor şi apoi îi smereşte, arătând că Zaheu, prin mărturia sa, s-a căit de păcatele sale.
“Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19,8-9), zice Zaheu. Legea lui Moise prevede să dea înapoi o cincime.
Domnul Iisus Hristos îi spune: “Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci fiul omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19,9-10).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice: „N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Marcu 2,17).
Aceste cuvinte sunt şi pentru noi.
Să alergăm şi să urcăm degrabă cu căinţă, nu în copac, ci în Muntele cel Sfânt care este Biserica Ortodoxă, să ne spovedim şi să ne împărtăşin cu Harul Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine.
Să ne rugăm lui Dumnezeu împlinind canonul de rugăciune pentru că mintea noastră înălţată de duhurile păcatelor (mândrie, slavă deşartă, desfrânare, mânie, zavistie, desfrânare, iubire de arginţi, lăcomia pântecelui…), să poată coborî în inima duhovnicească pentru a se întâlni cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos care vine prin rugăciune să ne vindece.
Astfel vom auzi şi noi glasul lui Hristos zicându-ne: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Luca 19,9).
Dacă în Duminici şi sărbători, în cele mai sfinte momente care care au loc pe pământ şi în Cer, nu veţi veni la Biserică să vă uniţi cu Hristos, vă veţi uni cu oamenii păcătoși și cu dracii în petreceri, meciuri, televizor, internet…
Învăţături despre pocăinţă
Care este cea mai scurtă cale de urmat de creştinii ortodocşi pentru a se mântui? Sfântul Ioan Scăraul spune: „Pocăinţa învie sufletul, lacrimile duhovniceşti bat la Poarta Cerului iar cuvioasa smerenie o deschide.
Pentru a-L afla pe Dumnezeu, trebuie să ne îndreptăm cu pocăinţă spre El. Cu ochii minţii, dorindu-L din toată inima şi coborând prin rugăciune din înălţimea primejdioasă a cugetării prin simţuri în inima noastră duhovnicească, în casa noastră lăuntrică, unde Îl vom găsi, împreună cu Maica Domnului, Sfinţii Îngeri şi cu toţi Sfinţii.
Când mintea creştinului scăldată în lacrimile pocăinţei coboară rugăciunea, inima duhovnicească se deschide şi se face loc de întâlnire dintre Dumnezeu şi om.
Nefârşita dragoste dumnezeiască a lui Dumnezeu se vede din răbdarea Lui cea mare, din iertarea Lui cea mare, din bucuria Lui cea mare.
Cine nu ne rabdă atunci când păcătuim, acela nu ne iubeşte.
Cine nu ne iartă atunci când păcătuim şi ne căim, acela nu ne iubeşte. Dar cel mai puţin ne iubeşte cine nu se bucură de schimbarea noastră în bine.
Iertarea, răbdarea şi dragostea sunt însuşiri ale dragostei dumnezeieşti.
Creştinul care păcătuieşte este asemenea fiului risipitor care cere de la Tatăl său partea de avere ce i se cuvine şi pleacă într-o ţară îndepărtată – ţara păcatelor, unde îşi cheltuieşte toată averea (darurile dumnnezeieşti primite de la Dumnezeu), în păcate cu curvele şi cu „prietenii”.
Astfel ajunge în ţara păcatelor să fie slugă tocmită a diavolilor unde ar vrea să se hrănească cu roaşcovele pe care le mănâncă porcii – patimile păcatelor. Fiind mort duhovniceşte, inima lui se hrăneşte cu plăcerile poftelor trupeşti şi ale păcatelor. Dacă în casa Tatălui Ceresc – în Biserică se hrănea cu Harul Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine şi se bucura duhovniceşte, acum, căzut în păcatele cele mari, inima lui duhovnicească lipsită de dragostea dumnezeiască şi firească o hrăneşte cu duhurile plăcerilor păcatelor (băutură, mâncare, droguri, desfrânări, perversiuni sexuale...).
Dar Dumnezeu îi dă păcătosului un imbold spre pocăinţă, care pătrunde adânc în inima sa duhovnicească, prin glasul conştiinţei – care este glasul lui Dumnezeu în inima lui duhovnicească.
Păcătosul luminat de Harul Duhului Sfânt, aude glasul lui Dumnezeu şi în această lumină şi glas al conştiinţei el îşi «vine în sine» şi abia acum se trezeşte şi vede prăpastia iadului, întunericul şi duhoarea în care a căzut prin săvârşirea păcatelor.
Sfântul Teofilact tâlcuieşte că: «venindu-şi în sine» (Luca 15,17), arată limpede că omul păcătos este în afară de sine. Într-adevăr, rătăcind cu simţurile în afară, ne înstrăinăm de noi înşine, părăsim Împărăţia lui Dumnezeu, care este înlăuntrul inimii noastre (Luca 17,21).
Ce reprezintă această «venire în sine» pentru omul păcătos?
Acestă «venire în sine» este pentru toţi păcătoşii punctul de plecare, primul pas, în întoarcerea de la păcate la Dumnezeu. Pentru că păcatul scufundă sufletul în somnul uitării de sine, al nesimţirii şi al nepăsării. Şi păcătosul doarme adânc! Pe adormit trebuie să-l scoale cineva pentru ca el să se ridice şi să umble. Şi păcătosul trebuie deşteptat din aţipirea păcatului, pentru ca, deşteptându-se, să vadă primejdia şi să ajungă la hotărârea de a se scula şi a merge la Dumnezeu.
Tocmai în acest scop se aud de pretutindeni dimprejurul nostru glasuri îndemnătoare. Şi conştiinţa, şi Cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul Părinţilor, şi rânduiala Sfintei Biserici, şi rânduiala zidirii lui Dumnezeu, şi împrejurările fericite, şi împrejurările nefericite – toate îl trezesc pe păcătosul adormit în somnul păcatelor şi îi spun: „Deşteaptă-te, cela ce dormi, şi te scoală din morţi, şi te va lumina Hristos!” (Efeseni 5,14).
Cel care dă imboldul păcătosului spre pocăinţă este Duhul lui Dumnezeu, care pătrunde până la duhul omenesc. Însă este nevoie să ne silim pe noi înşine, căci fără voia noastră nici Duhul lui Dumnezeu nu va lucra nimic în noi. De aceea trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu şi să-I cerem imbold spre pocăinţă, să stârnim în noi duhul grijii spre mântuire şi să lucrăm împotriva a ceea ce a făcut în noi păcatul.
Duhul nostru este zidit pentru Dumnezeu şi pentru dumnezeiasca rânduială a lucrurilor, în contemplarea căreia trebuie să petreacă, umblând şi lucrând în ea ca într-o atmosferă a sa.
Dumnezeu, Cel în Treime închinat, Care a făcut lumea şi poartă grijă de ea, ne mântuieşte în Domnul Iisus Hristos prin Harul Duhului Sfânt, în Sfânta Sa Biserică Ortodoxă, pentru credinţă şi vieţuirea după îndreptarul credinţei, curăţindu-ne în această viaţă pentru ca, după ce ne vom fi ostenit aici puţin, să ne odihnească în cealaltă viaţă fericită şi veşnică.
În această rânduială dumnezeiască este dator să petreacă prin luare-aminte duhul nostru, ca să trăiască şi să lucreze potrivit ei.
Acesta este primul pas în întoarcerea păcătosului la Dumnezeu.
Dar sunt unii păcătoşi, care asemenea celui trezit din somn: se trezeşte, dar se culcă înapoi, se întoarce la păcate de care se află atras ca de un magnet.
Altul se trezeşte, dar îi vine în gând să amâne pocăinţa.
Ce se întâmplă cu cel care păcătuieşte?
Păcatul smulge toate acestea din luarea noastră aminte pentru faptele cele mântuitoare şi o atrage într-o rânduială a lucrurilor cu totul potrivnică, în care Dumnezeu este uitat, este uitată iconomia harică, sunt uitate moartea, viaţa viitoare şi dreapta răsplătire pentru faptele fiecăruia. Cel păcătos vede doar bunătăţile de faţă şi viaţa simţurilor, o viaţă care nu se pregăteşte şi nu se îngrijeşte de sfârşitul ei. Şi iată că tocmai în această ceaţă se pogoară raza Harului Dumnezeiesc ca să-l trezeasă pe păcătos, să înlăture orbirea de pe ochii lui şi să-l scoată la lumina înţelegerii rânduielii lui Dumnezeu.
Ce însemnă a-ţi veni în sine?
„A-ţi veni în sine” înseamnă a te deştepta din somnul păcatului, a intra prin luare-aminte, înţelegere şi simţire, în rânduiala cea dumnezeiască, şi prin aceasta, a simţi primejdia rămânerii în păcat şi a căpăta grija de a ieşi din ea.
Cum să-mi vin în sine?
Adună-ţi luarea-aminte şi treci prin această rânduială: Adu-ţi aminte cum Dumnezeu, Care pe toate le-a făcut prin Cuvântul Său, te-a deosebit de celelalte făpturi şi te-a cinstit cu chipul Său; cum ai căzut şi L-ai mâniat pe Dumnezeu, şi cum ai fost pedepsit cu izgonirea din Rai; cum Dumnezeu, milostivindu-Se de tine, a făgăduit să trimită Mântuitor; cum a venit Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos şi te-a mântuit prin moartea Sa pe Cruce; cum ţi-a dăruit Harul Sfântului Duh, şi celelalte; cum ai călcat în picioare toate acestea prin vieţuire nepăsătoare şi păcătoasă; cum de la o zi la alta te aşteaptă moartea, iar după moarte – Judecata şi pedeapsa după faptele tale cele rele. Treci cu mintea ta prin toată această rânduială şi să faci ceea ce ai văzut trecând prin ea, atât cât îţi ajung puterile şi timpul. Dacă vei face astfel cu osârdie, poate că în inima ta se va însămânţa frica pentru tine însuţi, iar odată cu aceasta şi grija pentru mântuirea ta. Acest simţământ, născându-se, va face să se încordeze puterile tale duhovniceşti slăbite în urma lenevirii şi va naşte nu numai gânduri, ci şi dorinţa de a înceta, în sfârşit, să te mai tăvăleşti în păcate şi să te întorci la Domnul.
Care este următorul pas al întoarcerii păcătosului la Dumnezeu?
Ce a spus fiul risipitor când şi-a venit în sine? „Sculându-mă, mă voi întoarce la tatăl meu” (Luca 15,18). Sculându-mă, voi lepăda păcatul şi voi începe să trăiesc după rânduiala lui Dumnezeu! Acesta este al doilea pas al întoarcerii păcătosului de la păcat la Dumnezeu.
La primul pas, păcătosul ajunge doar la gândul şi la dorinţa de a lăsa păcatul, iar aici se hotărăşte cu adevărat să-l lase. La primul pas de-abia s-a trezit din somnul păcatului, iar aici se scoală şi vrea să meargă la Dumnezeu. Dar cel ce a fost trezit poate să adoarmă la loc, fără să se fi sculat. Astfel:
- Este câte unul care este trezit şi îndată adoarme la loc; iar este trezit, şi iar adoarme.
- Altul se trezeşte şi ştie că trebuie să se scoale, însă continuă să zacă – nici nu doarme, nici nu se scoală. Acelaşi lucru se repetă, în felurite chipuri, şi în viaţa duhovnicească. Păcătosul se trezeşte şi iarăşi se lasă să cadă în somnul nepăsării, iarăşi se trezeşte şi iarăşi aţipeşte.
- Altul simte nevoia de a lăsa păcatul, dar tot rămâne în păcat, ca şi cum n-ar avea curaj să se rupă de el. Iată pricina pentru care nici după ce am văzut şi am simţit neapărata nevoie de a ne îndrepta şi schimba vieţuirea noastră păcătoasă nu trebuie să credem că totul a fost făcut.
În continuare, cel păcătos trebuie să mai stârnească în el hotărârea încordată de a o rupe îndată cu păcatul şi cu toată rânduiala vieţii păcătoase, şi de a începe să vieţuiască respectând toate poruncile plăcute lui Dumnezeu. Aici se săvârşeşte o cotitură în voinţa noastră, după care ea nu mai vrea păcatul, se îngreţoşează de el, se fereşte de el şi se încordează să iubească şi să facă doar binele, ceea ce este plăcut lui Dumnezeu.
Unde şi cum se săvârşeşte aceasta?
Este greu de spus limpede. Aceasta are loc în „Sfânta Sfintelor”, duhului nostru, în chip ascuns şi tainic – precum ascunşi sunt toţi germenii vieţii. Şi aici, ca şi la primul pas, Harul săvârşeşte totul, dar nu fără voia noastră.
Cum şi ce face Harul?
Dar cine poate cerceta rânduielile lui Dumnezeu preaînţelepte?
Ce trebuie să facă acum păcătosul?
Când ţi-a venit gândul la mântuire şi ai simţit primejdia rămânerii în păcat şi te-ai hotărât să te îndrepţi, ia seama să nu pierzi aceste mişcări ale sufletului tău, lăsându-le să treacă fără a le fi băgat în seamă! Acesta e un dar al Harului: nu Îl dispreţui şi nu-l respinge. Ceea ce ţi se insuflă să faci nu amâna pe mâine. Chiar astăzi intră înlăuntrul tău şi începe să socoteşti şi să chibzuieşti tot ce se cuvine, potrivit insuflării primite, să faci cu tine şi pentru tine. După aceea, începe să umbli după rânduiala în care se sălăşluieşte şi se aprinde Harul biruitor: posteşte, mergi la Biserică, fă milostenie, încetează pentru o vreme treburile şi grijile lumeşti, însingurează-te, citeşte cărţi sfinte, cugetă la cele dumnezeieşti: şi, lucrul cel mai însemnat, roagă-te cu mintea şi cu inima ta şi cazi înaintea lui Dumnezeu, cerându-I cu durere să-ţi dăruiască ajutor ca să te birui pe tine însuţi. Dacă vei face acest lucru cu toată sinceritatea, în cele din urmă va căuta Domnul spre cererea ta, te va umbri cu Harul Său, va despietri inima ta duhovnicească şi îţi va da putere să frângi încăpăţânarea voii tale păcătoase.
Care sunt legăturile care nu îngăduie sufletului nostru să se trezească, să se ridice din păcate şi să mergă la Dumnezeu?
Sunt multe legături care nu îngăduie sufletului să se ridice şi să meargă la Dumnezeu. În afară de patimile şi aplecările păcătoase, rânduiala vieţii exterioare, lumeşti, care s-a închegat sub înrâurirea păcatului, obiceiurile şi relaţiile lumeşti, frica pentru viaţa şi bunăstarea materială sunt o închisoare întunecoasă, în care se chinuie sufletul păcătos! Însă pe toate acestea le topeşte focul Harului Dumnezeiesc. După aceasta creştinul aduce totul jertfă lui Dumnezeu şi este gata de orice, până la a-şi da viaţa, numai ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească la Sine, fie chiar ca pe ultimul dintre argaţii care lucrează în casa Lui. Ceea ce a spus fiul risipitor spune şi fiecare om care se întoarce cu hotărâre la Dumnezeu: „Tată! Am greşit la Cer şi înaintea Ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii Tăi!” (Luca 15,18-19).
Care este momentul cel mai important al întoarcerii omului la Dumnezeu?
Momentul cel mai important al întoarcerii omului la Dumnezeu este momentul hotărârii (Luca 15,18). Ceea ce urmează după aceea este deja împlinirea a ceea ce îşi pune omul în minte în acel moment să facă. Dacă fiul risipitor n-ar fi ajuns la această hotărâre, nu ar fi mers la Tatăl său – şi nemergând la el, nu i-ar fi rămas decât să se vaite de sărăcia şi de foamea sa, şi împăcându-se cu starea sa amărâtă, ar fi rămas în ea pentru totdeauna.
Dar iată că Dumnezeu i-a ajutat şi el s-a sculat, a mers la Tatăl său, i-a spus ceea ce plănuise să-i spună şi a fost întâmpinat cu milostivire, iertat, îmbrăcat, încălţat, săturat, primit iarăşi ca fiu. Şi a fost bucurie mare în toată casa (Luca 15,32).
Când se împlineşte această hotărâre de întoarcere a păcătosului la Dumnezeu?
Întoarcerea păcătosului se împlineşte atunci când el, după ce a hotărât să se îndrepte, mărturiseşte păcatele sale şi, primind dezlegare de la părintele duhovnic şi iertare de la Domnul, se împărtăşeşte cu Sfintele, Preacuratele şi de viaţă Făcătoarele lui Hristos Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Şi aceasta este urmarea hotărârii păcătosului de a se întoarce la Dumnezeu. Însă nu este un adaos la lucrarea întoarcerii, ci este împlinirea lui neapărat trebuincioasă, este pecetluirea a ceea ce s-a format în inima lui duhovnicească în minutele când hotărârea a fost luată.
Ne putem întoarce doar lăuntric, în inima noastră la Dumnezeu?
Să nu gândească cineva că s-ar putea mărgini doar la întoarcerea lăuntrică la Dumnezeu, fără a se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine. O astfel de întoarcere nu este de nădejde şi nu va duce la nimic bun.
Creştinul ortodox, care s-a hotărât să lase păcatul şi să înceapă a lucra pentru mântuire, dacă nu se spovedeşte şi nu se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, nu are putere şi bărbăţie să facă niciun lucru bun, se moleşeşte, pierde prilejurile de a face binele şi mai întotdeauna se lasă biruit de piedici. Iar aceasta înseamnă aproape acelaşi lucru cu a rămâne în starea dinainte sau a rămâne la jumătatea drumului.
De asemenea, atunci când trece noaptea păcatului şi răsare în suflet ziua Harului întru Hristos Iisus, cel ce a primit Har iese la lucrarea sa şi lucrează până ce vine seara vieţii sale, Domnul ajutând şi întărind bunele lui planuri cu bunăvoinţa şi binecuvântarea Sa.
Astfel este calea întoarcerii de la păcat la Dumnezeu şi la slujirea Lui. „Deci scoală-te, cela ce dormi, şi învie din morţi, şi te va lumina Hristos!”
Dacă ţi-e greu acum, pregăteşte-te, cel puţin, de post, la începutul căruia apostolul va grăi către tine: „Iată acum este vreme potrivită, iată, acum este ziua mântuirii!” (II Corinteni 6,2).
Ce împiedică în mod deosebit căinţa pentru păcate?
„Căinţa pentru păcate nu se împacă cu sentimentul îndreptăţirii”, ne atenţionează, Sfântul Teofan Zăvorâtul.
Ce se întâmplă cu acela care trăieşte după voia sa?
Cel care trăieşte după voia sa, care este păcătoasă, trăieşte în întunericul păcatelor. Sufletul şi trupul îi sunt în întuneric. Căinţa este descoperirea cuibului de diavoli şi de păcate din inima sa duhovnicească. „Vai mie!”, strigă înspăimântat păcătosul ai cărui ochi sufleteşti au fost deschişi de Harul Dumnezeiesc şi îşi vede starea sa păcătoasă. „Vai mie, de unde au crescut în mine viermii – patimile acestea? Cine mă va izbăvi de ele?”
Din dumnezeiască rânduială, în Sfintele Evanghelii, sunt pomenite doar câteva pilde de pocăinţă, pline de învăţăminte.
Pilda Apostolului Petru ne arată căderea în mai multe rânduri din pricina fricii de oameni, şi pocăinţa înnoită ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu (Ioan 21,15-17).
Pilda femeii păcătoase ne dezvăluie lepra desfrâului şi vindecarea de lepra aceasta (Luca 7, 37-47). Îndată ce a căzut la picioarele Mântuitorului şi a schimbat dragostea de păcat pe dragostea de Dumnezeu, a auzit: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” (Luca 7, 47).
Pilda lui Zaheu vameşul ne arată lepra lăcomiei şi vindecarea de ea (Luca 19,8). Acesta, îndată ce a luat hotărârea de a se îndrepta a şi fost numit fiu al lui Avraam. asupra lui a ieşit hotărâre de la Dumnezeu: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam” (Luca 19, 9).
Pilda tâlharului pocăit pe cruce (Luca 23,42), care ne arată putinţa mântuirii şi puterea mântuitoare a pocăinţei pentru cei mai mari păcătoşi, chiar şi în ultima clipă a vieţii. Tâlharul răstignit de-a dreapta Dumnezeu-Omului a primit mântuirea în ultimele clipe ale înviforatei sale vieţi. Numai ce s-a smerit, numai ce s-a văzut pe sine vrednic de osândă, că ochii lui sufleteşti s-au deschis şi L-a recunoscut în cel răstignit pe Dumnezeu-Omul. Iar cunoscându-L, L-a mărturisit. Şi îndată ce s-a smerit zicând: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta” (Luca 23,42), a şi primit făgăduinţa veşnicei fericiri: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai!”.
Toate acestea sunt pilde ale unei pocăinţe pline de nădejde, care duce la viaţă şi fericire veşnică. Ele ne stau înainte tocmai pentru ca, în păcătoşenia noastră, să putem alege calea mântuirii.
*
Toată istoria Bisericii este plină de nenumărate pilde ce dovedesc marea putere a pocăinţei. Iată una dintre ele:
În apropierea unei oarecare cetăţi trăia un zăvorât care avea de la Dumnezeu darul străvederii. În acea cetate se afla o curvă ştiută de toată lumea.
O dată, zăvorâtul a văzut o cale de lumină, întinsă de la mănăstirea de femei aflată în cetate până la Cer, pe care mergea un suflet cu bucurie mare, călăuzit de îngeri, şi se apropia de porţile cereşti.
El l-a trimis pe ucenicul său în mănăstirea de femei să afle cine răposase acolo. Întorcându-se, ucenicul a adus ştirea că în mănăstire nu a răposat nimeni, ci murise fulgerător înaintea porţilor mănăstirii cunoscuta curvă, care venise acolo din cetate. Căzând în nedumerire, zăvorâtul a început să se roage lui Dumnezeu ca El să îi lămurească vedenia. Iată care a fost răspunsul primit de bătrân: „Ai văzut sufletul fostei curve urcând la Cer. Ea a luat hotărârea nestrămutată de a se pocăi şi îndrepta, şi a mers la mănăstire cu hotărârea de a intra în ea. Faptul că a murit înaintea porţilor mănăstirii, neapucând să-şi împlinească hotărârea, a fost din rânduială dumnezeiască. Dumnezeu însă a primit hotărârea ei drept faptă”.
În această istorisire vedem împlinirea cu lucrul a făgăduinţelor Evangheliei.
Să nu credeţi că fericiţi au fost numai acei păcătoşi care au trăit în vremea Mântuitorului. Fericiţi au fost şi cei ce s-au folosit de mărturisirea păcatelor şi de pocăinţă. Dimpotrivă, cei ce au lepădat atotputernica doctorie a pocăinţei şi au rămas în păcate, au pierit în urma nepocăirii lor, în urma împietririi lor.
Nimic şi nimeni nu ne împiedică să dobândim şi noi acum fericirea păcătoşilor care s-au pocăit înaintea Domnului nostru Iisus Hristos. El le-a spus despre Sine celor ce cred în El: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Când te vei înfăţişa părintelui tău duhovnic, Sfinţia Sa îţi va întări acest adevăr zicând: „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta”[1]. Stând înaintea lui Hristos Însuşi, cere şi vei primi de la El mare şi bogată milă: iertarea tuturor păcatelor.
Şi Iuda s-a pocăit zicând: „Am greşit vânzând sânge nevinovat!”
O astfel de pocăinţă, care duce la deznădejde şi sinucidere, nu este pocăinţa creştină cea binecuvântată, ci mânie satanică asupra sa însuşi, asupra lumii şi a vieţii.
Pocăinţa vânzătorului Iuda a fost pocăinţa cea rea, pentru că a dus la moarte, deznădejde şi sinucidere: „Am greşit vânzând sânge nevinovat... şi, ducându-se, s-a spânzurat” (Matei 27,4-5). Astfel a ajuns în adâncul Iadului.
S-au împlinit cuvintele zise de Duhul Sfânt prin gura Sfântului împărat şi proroc David: “Să fie zilele lui puţine şi dregătoria lui să o ia altul” (Psalm 108,7) În casa lui Iuda din Ierusalim nu poate sta nimeni, deşi locuinţele acolo nu se vând, se moştenesc, fiind oraş sfânt. Cine a încercat să stea a plecat după puţin timp îngrozit.
*
Pocăinţa este renunţarea la voinţa şi la viaţa noastră păcătoasă, la dorinţele păcătoase şi întoarcerea la Hristos Dumnezeu.
Pocăinţa este cea dintâi treaptă care duce la Dumnezeu. Este singura cale care bate la poarta cerurilor, care dă spre mântuire şi lumină dumnezeiească.
Împărăţia Cerurilor este plină de păcătoşi care s-au pocăit, iar iadul este plin de păcătoşi care nu s-au pocăit.
Nu se intră în Împărăţia Cerului fără pocăinţă, fără curăţire de păcate prin spovedanie şi fără unirea cu Hristos prin Sfintele Taine.
Lui Dumnezeu I se cuvine, cinstea, slava şi închinăciune, în veci și Sfinților de la care m-am inspirat în această predică. Amin.
[1] Molitfelnic, Rânduiala Spovedaniei.