Duminica a douăsprezecea (treizecea) după Rusalii

Evanghelia despre povara avuţiilor

(Matei 19,16-26)

Şi iată, venind un tânăr la El, l-a zis: învăţătorule bun, ce bine sa fac ca să am viaţa veşnică ? Iar El a zis: De ce-mi zici bun ? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşti poruncile. El I-a zis: Care ? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi Mie. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar lisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate sase mântuias­că? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

 

 

Iubiţi credincioşi,           

   Idealul fiecărui creştin pe pământ trebuie să fie mântuirea sufletului, adică dobândirea vieţii veşnice. Până la Întruparea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mântui, căci Raiul era închis şi nu era revărsat peste lume Harul Duhului Sfânt. De aceea toţi drepţii Vechiului Testament aşteptau izbăvirea sufletelor lor prin moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu.

    Mântuirea, după învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Bisericii Ortodoxe, se dobândeşte prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atât în decalogul Legii Vechi, cât şi în Noul Testament, numit şi legea Harului.

     Orice creştin care doreşte să se mântuiască trebuie să săvârşească aceste trei condiţii: să aibă credinţă dreaptă în Dumnezeu; să aibă Harul Duhului Sfânt, care se dă tuturor prin cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfânta Împărtăşanie, Cununia, Preoţia, Maslul şi să împlinească poruncile cuprinse în Sfânta Evanghelie. Fără aceste trei condiţii obligatorii, nu este mântuire. Una din ele dacă lipseşte, omul nu se poate mântui şi îşi pierde sufletul său, "care este mai scump decât toată lumea".

    Aceasta este mântuirea pe calea poruncilor, comună şi obligatorie tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu şi doresc să moştenească viaţa veşnică. Acestea sunt câteva din poruncile principale care asigură mântuirea tuturor celor ce merg pe această cale. Şi tânărul bogat din Evanghelie le păzea cu sfinţenie. Oare câţi tineri de astăzi mai împlinesc cu atâta credinţă poruncile lui Dumnezeu? Câţi dintre fiii şi fiicele dumneavoastră vă mai ascultă, merg la biserică regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugăciune seara şi dimineaţa, se păzesc de beţie şi desfrâu?

    Dar mai este şi o altă cale de mântuire, mult mai grea, anume calea desăvârşirii creştine, pe care au mers toţi sfinţii, apostolii, mucenicii, ierarhii şi cuvioşii. Pentru că nu este obligatorie, ci benevolă, ea este numită în Sfânta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe această cale merg de obicei călugării, sihaştrii, văduvele, creştinii care au o chemare specială de la Dumnezeu şi o evlavie deosebită pentru rugăciune, post, înfrânare, metanii, lacrimi şi sărăcie totală de cele materiale.

Aceasta este calea sfinţeniei, a îndumnezeirii şi a unirii mistice cu Hristos.

Aflăm din Sfânta Evanghelie că tânărul bogat nu era mulţumit sufleteşte numai prin împlinirea poruncilor dumnezeiești. El simţea că inima sa duhovnicească dorea mai mult, o viaţă mai înaltă, o unire duhovnicească mai deplină cu Hristos. De aceea întreabă: "Ce îmi mai lipseşte?" Prin împlinirea poruncilor dumnezeiești se merge pe calea mântuirii,  obligatorie tuturor. Cei care vor mai mult, urmează calea desăvârşirii, a urcuşului duhovnicesc spre Hristos, a unirii mistice cu Hristos, a despătimirii, iluminării și îndumnezeirii.

 

    Pentru a înţelege mai bine cele două căi de mântuire, să ne reamintim pe scurt textul Evangheliei de astăzi.

A venit un tânăr bogat la Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos și l-a zis: Învăţătorule bun, ce bine sa fac, ca sa am viaţa veşnică? Sfinții evangheliști Matei şi Marcu spun că acest tânăr „avea mul­te avuţii”. Luca adaugă că era dregător (Luca 18,19). Întâlnirea a avut loc pe un drum în Iudeea, după frumoasa întâmplare cu pruncii aduşi la Iisus, când Domnul le-a poruncit ucenicilor: „Lăsaţi copiii să vină la Mine... căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia” (Lu­ca 18, 16). Binecuvântându-i pe copii, a adăugat că cine nu va pri­mi Împărăţia cu credinţă şi bucurie copilărească, nu va intra întrînsa. Arătând că astfel de prunci nevinovaţi sunt locuitori ai Împără­ţiei lui Dumnezeu, Domnul a pornit mai departe pe drumurile Iu­deii. Atunci a alergat la El acel tânăr bogat „şi îngenunchind înaintea Lui, îl întreba” Marcu 10,17) cele de mai sus. Felul în care tânărul s-a apropiat de Hristos e vrednic de toată lauda; cu atât mai mult e întristător felul în care s-a despărţit de El. A alergat la Hristos; a căzut în genunchi înaintea Lui; a căutat la El sfat despre cel mai de seamă lucru din lumea aceasta: despre viaţa veşnică, despre do­bândirea ei. A venit cu toată inima, nu ca fariseii care căutau să-L ispitească pe Domnul. Era întrînsul o foame a duhului; înconjurat de bogăţiile dinafară, acest om îşi simţea sărăcia lăuntrică.

Iar El a zis: De ce-mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Domnul, cunoscătorul de inimi, a pătruns gândurile tâ­nărului, le-a citit ca pe o carte deschisă. A văzut că tânărul nu ştie cine este El, socotindu-L a fi doar un om bun şi un bun învăţător. De aceea, prin aceste cuvinte, a vrut să înalţe gândirea tânărului. Dacă sunt un om ca toţi oamenii, pentru ce mă numeşti bun, iar dacă ştii cine sunt, de ce nu spui pe faţă, fără să-mi zici „învăţătorule"? Numai Dumnezeu este bun în toată puterea cuvântului; oa­menii cumsecade pot fi numiţi „buni" doar în comparaţie cu cei care nu sunt buni. Dar, faţă de Dumnezeu, nimeni nu se poate numi „bun", Dumnezeu singur este singurul bun. Mântuitorul aşadar nu l-a mustrat pe tânăr pentru că L-a numit pe El „bun", ci pentru că L-a numit bun socotindu-L un om de rând. N-a vrut Domnul să spună: „Eu nu sunt bun", ci: „Eu nu sunt un om ca toţi oamenii, un muritor oarecare. Sunt Cel despre Care singur se poate spune că este Bun".

După această lămurire, Domnul răspunde la întrebările tânăru­lui bogat. „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar lisus a zis: Să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iată cerinţele intrării în viaţă. Tânărul însă nu între­ba cum să intre în viaţă, ci cum să aibă viaţă, cum să o câştige, cum să o moştenească. Ignoranţa de care a dat dovadă în privinţa Per­soanei lui lisus, o dovedeşte acum şi în privinţa vieţii veşnice. Şi după ce Domnul l-a îndreptat cu privire la Sine, îl îndreaptă acum şi cu privire la viaţa veşnică. Viaţa veşnică îşi are treptele ei: pe o treaptă sunt cei care doar se mântuiesc; pe alta cei desăvârşiţi. Apostolii vor şedea pe douăsprezece tronuri şi vor judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, pe când ceilalţi, cei mântuiţi, nici nu vor sta pe vreun tron, nici nu vor judeca pe nimeni, cu toate că şi cei dintâi şi cei din urmă vor fi în viaţa veşnică. „Nu ştiţi că sfin­ţii vor judeca lumea?”, întreabă apostolul Pavel pe Corinteni (I Corinteni 6, 2). Ei vor judeca nu numai lucrurile din această lume, ci şi pe îngeri. Nu toţi cei mântuiţi vor judeca, ci numai cei desăvârşiţi, sfinţii lui Dumnezeu. Preacurata, Preasfânta Fecioară Maica lui Dumnezeu, e mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii; apostolii sunt înaintea tuturor sfinţilor, sfinţii înaintea drepţilor, iar drepţii înaintea celor doar mântuiţi. Desăvârşiţi sunt cei care, în  afară de sine, au mântuit pe alţii cu puterea numelui lui Hristos; iar mântuiţii sunt cei care abia pe ei s-au mântuit. „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14, 2), a spus Mântuitorul Însuşi. De n-ar fi aşa, ar fi spus El că este? Acelaşi lu­cru îl spune şi în împrejurarea de faţă, doar că altfel. În împărăţie nu sunt toţi deopotrivă; una e slava celor intraţi în împărăţie, şi al­ta slava celor desăvârşiţi în împărăţie.

Să ne întoarcem la cerinţele intrării în Împărăţie, şi vom auzi de pe înseşi buzele Adevărului care sunt cerinţele desăvârşirii. Ce se cere, aşadar, ca să intri în împărăţie, în viaţa veşnică? Să păzeşti poruncile. Care anume? Toate. Întâi pe cele care opresc de la rău, apoi pe cele care poruncesc facerea de bine, după cuvântul proro­cului: „Fereşte-te de rău, şi fă binele” (Psalm 33,13). Trebuie aşadar să ne ferim mai întâi de rău, să ţinem răul departe; numai aşa vom putea să facem binele. De aceea Domnul întăreşte întâi poruncile prohibitive, şi abia apoi pe cele pozitive, iar nu în ordinea în care le-a primit Moise. Să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb — acestea sunt cele patru porunci care în­seamnă întoarcerea de către rău; iar a cinsti pe tatăl nostru şi pe mama noastră şi a ne iubi aproapele sunt porunci care înseamnă săvârşirea binelui. Câtă vreme  nu  le săvârşeşti pe cele dintâi, nu le poţi săvârşi pe celelalte.

Cine e în stare să ucidă pe aproapele său, fireşte că nu-l poate iubi; cine preacurveşte, nu ştie ce este iubirea. Pomenind aceste şase porunci Domnul, nu urmăreşte să aşeze toa­te poruncile în ordine, ci doar pe câteva mai însemnate. Acest lu­cru se vede mai întâi din faptul că Domnul trece sub tăcere porun­ca de căpetenie, porunca poruncilor: iubirea de Dumnezeu. În al doilea rând, se vede din istorisirile celorlalţi doi Evanghelişti, Marcu şi Luca; aceştia nu pomenesc toate cele şase porunci care apar la Matei. Nici unul, bunăoară, nu spune nimic despre porunca iubirii aproapelui. Iar Marcu, la poruncile de oprelişte, adaugă încă una: „Să nu înşeli pe nimeni". Aici Evangheliştii se întregesc, şi nu este în­tre ei nicio nepotrivire. Din cele istorisite de ei se desprinde un lu­cru: că Domnul nu a vrut să deosebească în vreun fel cele cinci sau şase porunci de celelalte, ci să-i aducă aminte tânărului de toată Legea. Îndemnul de a împlini poruncile Legii Vechi este întărit prin cuvintele rostite înainte: „Să nu socotiţi că am venit să stric Le­gea... n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17). Iar dacă Domnul cel desăvârşit a împlinit toată Legea, cu atât mai mult au să o îm­plinească cei ce urcă încet treptele anevoioase ale desăvârşirii.

Toate poruncile pomenite de Domnul au un tâlc anume pentru tânărul bogat. Astfel să nu ucizi înseamnă: desfătarea peste măsură a trupului întru bogăţii şi plăceri ucide sufletul.

Să nu preacurveşti înseamnă: sufletul e închinat lui Dumnezeu ca o mireasă mirelui său. Sufletul care petrece în dragostea avuţiilor şi a strălucirilor pă­mânteşti, în desfătări trecătoare, preacurveşte împotriva lui Dum­nezeu, a mirelui celui fără de moarte.

Să nu furi înseamnă: să nu furi de la suflet ca să dai trupului; să nu furi timpul, grija şi lucra­rea ce se cuvin sufletului, şi să le dai trupului. Omul fără credință în Dumnezeu care este bogat întru cele dinafară este, îndeobşte, un sărac lăuntric. Şi de obicei — deşi nu e lege — toate avuţiile omului dinafară sunt jefuite de la omul dinlăuntru: un trup gras e semnul unui suflet slab; podoaba falnică a trupului e semnul golătăţii sufletului; puterea dinafară, semnul neajutorării dinlăuntru.

Să nu mărturiseşti strâmb înseamnă: nu cumva să îndreptăţeşti iubirea de avuţii în paguba sufletului tău, pentru că aceasta nu e altceva decât răstălmăcirea adevărului lui Dumnezeu, precum şi mărturie mincinoasă înaintea lui Dum­nezeu şi a cugetului tău.

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta înseam­nă: Nu te cinsti numai pe tine, pentru că ţi-e spre pierzare aceasta; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, prin care ai venit pe lume, ca în acest chip să cinsteşti pe Dumnezeu, de la Care toţi aţi venit, şi tu şi părinţii tăi. Iubeşte-ţi aproapele înseamnă: în şcoala primară a uce­niciei în bine, învăţăm să ne iubim aproapele ca să ne putem ridica la înălţimea iubirii de Dumnezeu. Iubeşte-ţi aproapele, pentru că această iubire te scapă de iubirea de sine care te poate duce la pier­zanie. Să iubeşti pe ceilalţi ca pe tine însuţi, ca să fii în bună rânduală, să te faci deopotrivă cu ceilalţi în proprii tai ochi. Ca nu cum­va mândria, pe care avuţiile o hrănesc, să te piardă.

La acest sfat al Domnului, tânărul a răspuns: „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?” Toate poruncile el le cu­noştea şi le împlinea din copilărie, după felul mozaic, pe dinafară.

Aici iarăşi se înşela tânărul. El credea că Hristos nu i-a spus nimic nou, că doar i-a repetat învăţături vechi, când de fapt orice porun­că veche rostită de Hristos primeşte un înţeles nou, un duh nou, o viaţă nouă. Fiecărei porunci exterioare date de Domnul prin Moise, acelaşi Domn, Hristos, în Zidirea cea Nouă, în Descoperirea cea Nouă, îi dă un înţeles lăuntric adânc. Dacă acest tânăr ar fi împlinit poruncile în rostul lor adânc, hristic, şi nu numai pe dinafară, de formă, ca fariseii, ar fi fost dezlegat în duh de avuţiile sale şi nu i-ar fi fost greu să împlinească ceea ce i-a arătat Hristos mai departe. Dar se vede că şi el împlinise poruncile ca fariseul care, rugându-se, se felicita în faţa lui Dumnezeu: Postesc de două ori pe săptă­mână, dau zeciuială din toate câte câştig (Luca 18,12). De aceea el a şi rămas legat de avuţiile sale, nefiind chip să se desfacă de ele şi să-L urmeze pe Hristos. Ce-mi mai lipseştel?, l-a întrebat el pe Hristos, dându-şi seama că se află în pragul mântuirii. Se vede că nădăjdu­ia să primească de la Domnul vreo altă poruncă, uşor de împlinit. Hristos a văzut cu câtă naivitate se ţinea tânărul acesta de litera Le­gii, şi, aşa cum ne spune Evanghelistul Marcu, S-a uitat la el „cu dra­goste” (Marcu 10, 21). De ce l-a privit Hristos cu dragoste pe tânărul acesta nedesăvârşit? Pentru că formalismul lui nu venea din rău­tate, ca al fariseilor, ci din naivitate, tânărul fiind, de altfel, plin de bunăvoinţă.

„Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi Mie. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii”. Domnul i-a spus, la sfârşit, un cuvânt nou, un cuvânt greu şi neaşteptat. I L-a spus scrutând adâncimile inimii lui duhovnicești, i l-a spus chiar ştiind că acest cuvânt nu-i va putea despărţi sufletul de averile sale, logodindu-l lui Dumnezeu. Şi a spus acest cuvânt nu numai pentru acel tânăr, ci şi pentru ucenicii care, de faţă fiind, ascultau. „Dacă voieşti să fii desăvârşit”. Aceasta nu este numai calea întru Împă­răţie, ci şi stăpânirea întru Împărăţie. „Du-te, vinde averea ta”. Mergi şi arată-te stăpân al avuţiilor tale, şi nu rob al lor. Averile au pus stăpânire pe tine, nu tu pe ele. Ţi-au cuprins sufletul încetul cu încetul şi l-au predat diavolului. Mergi dar şi vinde-le, dă-le celor care au nevoie de ele, fă acest lucru ca stăpân peste viaţa ta, nu ca rob. Mergi şi desfă legătura nelegiuită dintre sufletul tău şi ceea ce ai. Mergi şi fii liber. Du-te şi scapă-ţi sufletul de sub povara pământu­lui, de sub praful trupescului, din stricăciunea desfătării cu bogă­ţia. Porunceşte sufletului tău să-Mi urmeze Mie. Trimite-l, dezle­gat de toate, să vină după Mine. Sufletul e cel mai bogat atunci când nu are nimic. E în cea mai mare siguranţă când nu se întovă­răşeşte cu nimeni afară de Mine. Vinde totul, împarte săracilor. Săracii sunt cei care folosesc bogăţiile tale nu ca să se împodobeas­că cu ele, nu ca să se înrobească lor, ci ca să aibă pâinea cea de toate zilele, ca să poată îndura viaţa, ca să aibă şi ei un sprijin. Tot ce dai în chip de bun trupesc se va întoarce preschimbat în bun duhovni­cesc. Vezi, sufletul îţi e sărac, săracă îţi e inima duhovnicească, săracă şi mintea. Se vor îmbogăţi toate cu bogăţiile trebuitoare când tu te vei fi scuturat de bogăţiile prisositoare.

De ce l-a sfătuit Domnul pe tânăr să-şi vândă întâi averile şi să le dea săracilor, şi nu i-a spus doar: „Lasă totul, nu te mai întoarce la casa ta, vino după Mine !" Astfel i-a vorbit celui ce voia să se în­toarcă să-şi îngroape tatăl: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor” (Luca 9, 60). Tânărului bogat însă nu i-a vorbit aşa Domnul, şi pentru do­uă pricini: mai întâi, pentru că dacă nu şi-ar fi vândut averile, s-ar fi găsit vreo rudă care să le moştenească, sau vecini care să şi le însuşească, părăsite fiind, şi astfel s-ar fi îmbogăţit acei oameni şi ar fi ajuns în starea de mai înainte a tânărului, în robia averilor în care fusese el. In al doilea rând, trimiţându-l pe tânăr să-şi împartă ave­rile la săraci, Domnul a urmărit să trezească întrânsul iubirea şi mi­la pentru semenii lui, să-l aducă la starea bucuriei de a da şi de a face bine. Pentru aceasta i-a vestit răsplata veşnică, fericirea veşni­că în ceruri, unde molia nu roade, nici rugina nu macină, nici hoţii nu fură. Bunurile pe care le vei primi sunt nesfârşit mai mari decât cele de care te lipseşti. La ce-ţi mai sunt bune averile pământului când vei muri azi sau mâine? Ruinele din lumea aceasta te ruinea­ză în lumea viitoare. Însă comoara pe care o vei avea în ceruri te aşteaptă acolo şi o afli când te vei despărţi de lumea aceasta — şi ceasul nu întârzie să bată. O afli şi nimeni nu o ia de la tine, e a ta în veci. Astfel mângâindu-l cu încredinţarea comorii din ceruri pentru părută pierdere din această lume, Mântuitorul îl cheamă pe tânăr la Sine: „Vino şi urmează-Mi Mie”, și vei avea bogăție duhovnicească și slavă cerească. După ce ai lăsat toate, vino întreg după Mine, căci nu poţi merge după Mine cu un picior, iar cu celălalt după bogăţiile tale, nu poţi să te uiţi la Mine cu un ochi, şi cu celălalt la bogăţiile tale. Nu. Nu poţi să slujeşti la doi stăpâni.

Zadarnic însă. Tânărul a ascultat cu luare-aminte, a înţeles ce i se cere şi s-a întristat foarte tare, „căci avea multe avuţii”. Era foarte bogat. Adică: era foarte legat de avuţiile sale, era prea înrobit lor, prea slab ca să se smulgă dintre bălăriile care l-au năpădit. Era asemeni seminţei bune căzute între spini, care prinde rădăcină, dar este repede înăbuşită şi nu rodeşte. Multele sale avuţii erau spinii care se îndeseau împrejurul inimii sale. A vrut gospodarul să smulgă spinii şi să lase sămânţa în bătaia soarelui, să crească ne­stingherită, dar nu a putut; l-au împiedicat prisosurile vătămătoa­re, şi i-a fost lui ca celui care s-a înecat cu tot cu barca plină ochi. Domnul a întins spre el mâna-I mântuitoare ca să-l apuce şi să-l ridice dar el a rămas cu inima duhovnicească lipită de  bogățiile sale spre pierza­rea sa. Aşa s-a despărţit tânărul cel bogat de Hristos Mântuitorul.

„Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia Cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”.

În cetatea Ierusalimului era o poartă mică numită Acul prin care cămila putea trece numai dacă se smerea, în genunchi.

Niciun cuvânt al lui Hristos nu a fost aruncat zadarnic în brazda acestei lumi. Când vorbele nu i-au fost înţelese de cei că­rora le-au fost spuse, au fost înţelese de alţii care le auzeau. Cuvintele lui Hristos au fost spuse pentru tânărul bogat, dar şi pentru ucenicii care erau de faţă. Tânărului nu i-au folosit la nimic, dar ucenicilor da. De aceea, după plecarea tânărului, Domnul S-a întors către ei şi le-a arătat cât de greu este pentru omul bogat să intre în Împărăţia Cerurilor. Nu a spus că-i cu neputinţă să intre, ci că este foarte, foarte greu.

Că nu-i cu neputinţă se vede limpede din Sfânta Scriptură. Avraam era foarte bogat, dar credinţa l-a legat de Dumnezeu, nu de avuţii, l-a legat mai strâns decât de singurul său fiu. „Sunt pulbere şi cenuşă”, striga Avraam din mijlocul bogăţiilor sale (Facere 18, 27). Cu adevărat şi dreptul Iov era foarte bogat, dar multele sale averi nu l-au împiedicat să se smerească şi să fie ascul­tător de Dumnezeu, atât în propăşire cât şi în nefericire. Boaz, stră­bunicul lui David, a fost bogat, dar a plăcut lui Dumnezeu prin buna lui voire. Iosif din Arimateia era bogat, însă bogăţia nu i-a fost în dauna evlaviei către Hristos, nici grijii pentru El în moarte: I-a dat Domnului Însuşi mormântul nou pe care îl pregătise pentru sine. Şi încă mulţi alţii care au plăcut lui Dumnezeu de-a lungul is­toriei Bisericii au fost bogaţi, şi cu toate acestea s-au mântuit şi au moştenit Împărăţia lui Dumnezeu, nefiind legaţi cu inima de averile lor pământeşti pe care le socoteau a fi praf şi cenuşă, ci numai de Hristos.

Bogăţia nu este rea în sine, după cum nu este rău în sine nimic din ceea ce a zidit Dumnezeu. Rea este legarea omului de bogăţii, de pământuri, de avere; rele sunt patimile pe care bogăţia le aduce cu sine şi le hrăneşte: curvia, lăcomia, beţia, lăudăroşenia, deşertă­ciunea, mândria, dispreţul faţă de alţii, defăimarea sărmanilor, ui­tarea lui Dumnezeu şi toate celelalte, care toate sunt rele. Puţini sunt cei în stare să se împotrivească ispitei ascunse în bogăţie, să se ridice deasupra avuţiilor, să fie stăpâni slobozi iar nu robi legaţi.

Mai presus de toate, omului bogat îi vine greu să postească, iar fără post nu este nici îmblânzirea trupului, nici smerenie, nici ade­vărată rugăciune. De aceea spune Domnul că este greu pentru un bogat să intre în Împărăţia Cerurilor. Dar nici nu spune că pentru sărac este uşor să intre. Sărăcia îşi are ispitele ei, la fel ca şi bogăţia. Bogatul se mântuieşte prin fapte de milostenie, ca şi prin smerenie, iar săracul prin multa răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Nu va fi mântuire pentru bogatul împietrit şi mândru, nici pentru săracul care-şi pierde nădejdea în Dumnezeu şi-şi plânge soarta. În lumea aceasta nici bogăţia nici sărăcia nu sunt la întâmplare ci după prea-înţeleapta lui Dumnezeu Pronie. Ar putea Dumnezeu într-o clipă să-i facă pe toţi oamenii deopotrivă de bogaţi, dar acest lucru este curată nebunie. Ar însemna ca oamenii să fie cu totul dezlegaţi unul de altul. Cine s-ar mai mântui atunci? Cum ar mai putea să se mântuie cineva? Pentru că oamenii se mântuiesc unii prin alţii. Bogatul e legat de sărac, iar săracul de bogat; învăţatul, de cel neşti­utor, iar neştiutorul, de cel cu ştiinţă; cel sănătos, de cel bolnav, iar bolnavul, de cel teafăr. Jertfa materială se plăteşte cu aurul duhovnicesc. Jertfa spirituală a cărturarului se plăteşte cu monedă mate­rială de cel neînvăţat. Ajutorul fizic pe care-l dă cel sănătos este plătit de cel bolnav cu monedă duhovnicească şi viceversa: jertfa duhovnicească a bolnavului (care le aduce oamenilor aminte de Dumnezeu şi de Judecată) este plătită cu slujire fizică de către cel sănătos.

Toate se întreţes ca într-un covor multicolor. O lume într-o sin­gură culoare ar orbi orice privire. Cum ar putea bogatul să-şi mân­tuiască sufletul prin milostenie şi să se scuture de mândrie şi îm­pietrire, fără cel sărac? Şi cum ar putea săracul să-şi mântuie sufle­tul prin răbdare, îndurând, sau să şi-l piardă cârtind şi pizmuind, fără cel bogat ? Cum să se mântuie neştiutorul, fără smerenie şi fă­ră ascultare de cel învăţat? Iar acesta cum să se mântuiască fără mila faţă de cel neştiutor şi fără strădanie întru folosul lui? Cum să nu se piardă amândoi, unul prin invidie şi sălbăticie, iar altul prin dispreţ şi trufie? Fără cei în suferinţă, cum să-şi scape sufletele cei sănătoşi, arătându-le milă, îngrijindu-i şi rugându-se pentru ei? Iar arătându-se nepăsători faţă de cei bolnavi, părăsindu-i şi lăudându-se cu sănătatea lor, cum să nu se piardă cei teferi? Iar suferinzii, fără cei sănătoşi, cum şi-ar mântui sufletele lor prin supunere şi re­cunoştinţă, cum şi le-ar pierde pizmuind şi urând sănătatea altora?

Domnul l-a creat pe om cu voință liberă ca să aleagă. Dacă nu ar fi fost omul creat de Dumnezeu cu libertatea voinței, nu ar mai fi fost om ci dobitoc. Spune Duhul Sfânt în Sfânta Scriptură: „Am pus în fața ta binele și răul. Alege binele”. Dar pentru a alege binele mântuitor este nevoie de puterea Harului Dumnezeiesc și ne nevoință creștină.  Nu este om pe lume în faţa că­ruia să nu se deschidă două drumuri: al mântuirii şi al pierzaniei. În aceasta stă toată libertatea omului. Bogăţia poate mântui un om, şi îl poate pierde, după cum şi sărăcia poate mântui sau duce pe ci­neva la pierzare. La fel ştiinţa şi neştiinţa, boala şi sănătatea. Totul depinde de ceea ce omul alege. Hristos îi cheamă pe oameni la înţelegere, nu la silă. De aceea El nu îi porunceşte tânărului bogat: „să intri în viaţă!", ci spune: De vrei să intri în viaţă. Nu îi porunceşte: „Fii desăvârşit!", ci zice: Dacă voieşti să fii desăvârşit. Dacă vrei! Aşa vorbeşte Dumnezeu fiinţelor libere, cuvântătoare. Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască să se mântuiască, să meargă pe calea cea dreaptă a mântuirii. Lucrul acesta înseamnă ca omul să lupte, să se nevoiască cu ajutorul Harului Dumnezeiesc să urce pe Muntele Mântuirii și a Sfințeniei ca să nu cadă în prăpastia fără sfârșit a păcatelor.

„Şi iarăşi zic vouă”, zice Domnul, „că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”. Cu­vântul „cămilă" nu însemna doar animalul, ci şi un odgon gros cu care se priponeau corăbiile în port ca să nu le ia vântul. Se pare că Domnul la acest odgon gros S-a gândit aici. Mai uşor trece funia cea mai groasă prin urechile acului decât intră un bogat în Împără­ţia lui Dumnezeu. Aproape cu neputinţă, s-ar zice, şi chiar dacă nu cu totul, oricum foarte greu. Aceste cuvinte au fost rostite de Însuşi Cel ce cunoaşte slăbiciunea firii omeneşti şi uşurinţa cu care sufle­tul se lasă ademenit de bogăţii, lipindu-se de pământ fără a se mai putea smulge vreodată.

„Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mân­tuiască?” Dar de ce erau uimiţi ucenicii acum, ei care făcuseră ceea ce tânărul bogat nu fusese în stare să facă? Ei lăsaseră toate şi ur­maseră lui Hristos. Înţeleptul Gură-de-Aur lămureşte în chip min­unat: ucenicii nu se temeau pentru ei înşişi, ci pentru ceilalţi, prin­tre care se aflau mulţi bogaţi. De dragul altora s-au uimit ucenicii de înfricoşătoarele cuvinte ale lui Hristos. Domnul i-a trimis în lume să mântuiască pe oameni. Dar ce să faci pentru atâta omenire bogată dacă e aproape cu neputinţă să intre bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu? Grija pentru oameni le apăsa sufletul şi de aceea au întrebat: Dar „cine poate să se mântuiască!” De parcă ar fi fost ei mai milostivi decât Hristos ! De parcă ar fi avut ei mai multă dragoste de oameni decât Hristos!

„Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”. Domnul nu s-a uitat numai la feţele lor, n-a privit doar în ochii lor, ci chiar în adâncimile inimii lor duhovnicești — şi a citit în ele neştiinţa şi frica. Nu cunoşteau încă puterea lui Dumnezeu, de aceea se temeau de lucrurile lui Dumnezeu. Ce­ea ce la oameni nu se poate, se poate la Dumnezeu. Şi ce bine ar putea face oamenii fără ajutorul lui Dumnezeu? Nici unul. Fără Dumnezeu nu se mântuiesc nici săracii, nici bogaţii. „Fără Mine nu puteţi face nimic”, a spus Domnul. Iar Apostolul Pavel, care murise sieşi şi trăia în Hristos, a întărit aceste cuvinte spunând: „Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte” (Filipeni 4, 13). Harul Duhului Sfânt poate să încălzească până şi inima celui mai bogat dintre bogaţi, să o dezlege de avuţii­le sale, să o dezlipească de pământ şi să o ridice în calea mântuirii. „La Dumnezeu toate sunt cu putinţă”.

Împăratul  bizantin Ioan Cantacuzino, ajutat   fiind de puterea Harului Dumnezeiesc, a lăsat toate bogățiile  și slava  împărătească  lumească  și a ajuns monah la Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos. S-a mutat la viața ce veșnică, simplu monah. Nu ca preot, stareț, episcop  sau Patriarh.

Care este cea mai scurtă cale pentru a ne mântui?

Sfinții Varsanufie și Ioan ne spun care este cea mai scurtă cale a mântuirii „Mântuirea prescurtată”: pocăința înviază, lacrimile duhovnicești bat la poarta cerului și cuvioasa smerenie  o deschide”.

Primele cuvinte ale Domnului Iisus Hristos și ale Sfântului Ioan Botezătorului au fost: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. Împăratul Ceresc, Harul Dumnezeiesc bate la poarta inimii noastre duhovnicești și oricât am fi de păcătoși o putem deschide numai prin pocăință. Iar când Harul Dumnezeiesc va intra în inima noastră duhovnicească ne va învia duhovnicește. Prezența Harului Dumnezeiesc  în inima noastră duhovnicească ne va da lacrimi duhovnicești, curățitoare de păcate. Iar prin smerenie ni se va deschide Împărăția Cerurilor din inima noastră duhovnicească. Iar Harul Dumnezeiesc Îl vom primi prin împărtășirea cu Sfintele Taine (Botez, Mirungere, spovedanie, Sfânta Împărtășanie, Sfântul Maslu), prin citirea Sfintei Scripturi și prin muncă binecuvântată.

Dumnezeul nostru este Atotputernic. Cuvântul Său cel tare a zi­dit lumea, mâna Sa cea tare ţine bolta cerească. El, Atotputernicul, cu adevărat poate să mântuiască pe cei ce caută mântuirea. Oricare ar fi aşezarea şi starea noastră pe pământ, oricare ar fi împrejurări­le vieţii noastre, Atotputernicul poate să ne mântuiască. Dar nu numai că poate; vrea. Atotputernic şi milostiv e Dumnezeul nostru. Să ne grăbim a-I ieşi în întâmpinare, pentru că El ne cheamă, pentru că El ne aşteaptă. Se bucură împreună cu toţi sfinţii îngeri numai şi văzând că ne-am întors faţa spre El. Să ne întoarcem, O, să ne întoarcem la El, să alergăm spre patria noastră cea adevărată ca să-L întâlnim pe Dumnezeul nostru cel atotputernic şi bun. Să ne grăbim mai înainte ca moartea să ne bată în uşă şi să strige: „E prea târziu !" Slavă Dumnezeului nostru cel atotputernic şi milos­tiv, slavă Treimii Celei deofiinţă şi nedespărţită, Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

Lui Dumnezeu I Se cuvine slava, cinstea și închinăciuneea și Sfântului Nicolae Velimirovici de la care v-am zis aceste învățături.