Duminica vameșului și a fariseului
Duminica Vameşului şi a fariseului
Începând cu această Duminică a Vameşului şi a fariseului, se intră în Perioada Triodului – perioadă pregătitoare nevoinţei Postului Mare – Post al pocăinţei, rugăciunii, al nevoinţelor duhovniceşti, pentru a goli inima noastră duhovnicească de păcate şi a ne împărtăşi cu folos duhovnicesc, cu Harul Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine.
Biserica ne cheamă la pocăință în special în perioada Postului Mare care este un Post de pocăință.
Sfântul Ioan Damaschinul, spune în cartea sa Dogmatica: „Pocăința este întoarcerea cu părere de rău și cu lacrimi de la păcate la virtuți, de la diavoli la Dumnezeu”. Pentru că Domnul Iisus Hristos zice: ”Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului” (Ioan 8,34).
Sfinții Părinți au rânduit patru duminici – trei săptămâni pregătitoare – înainte de a începe nevoința Postului Mare. Acestea ne amintesc de cele patru mari virtuți pe care trebuie să le practicăm în timpul Postului Mare:
- Duminica Vamașului și a Fariseului – Rugăciunea smerită;
- Duminica Fiului Risipitor – Pocăința;
- Duminica Înfricoșatei Judecăți – Milostenia;
- Duminica alungării lui Adam și a Evei din Rai –
Dumnezeu ne spune prin Sfântul Proroc Ioil: „Și acum, zice Domnul, întorceți-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns și cu tânguire. Sfâșiați inimile, și nu hainele voastre, și întorceți-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv și îndurător, încet la mânie și mult milostiv și-I pare rău de răul pe care l-a trimis asupra voastră” (Ioil 2,12-13). Iar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan scrie: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 8-9)
Scopul acestei vieţi pământeşti este mântuirea. Pentru aceasta trebuie să avem o viețuire Liturgică. În Postul Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne naştem duhovniceşte, în Postul Mare, când este mai multă rugăciune, pocăinţă şi şapte săptămâni de post mai aspru vom învia duhovniceşte.
Omul trupesc, iubitor de sine, se gândeşte că va slăbi şi se va îmbolnăvi, iar creştinul duhovnicesc se gândeşte la despătimire şi la darurile duhovniceşti, pe care le va primi de la Dumnezeu.
Creştinismul ortodox nu este formalism, după cum cântau nişte creştini la un Praznic: „Uite aşa ne mântuim cu plăcinte şi cu vin”, ci luptă cu patimile sufleteşti şi trupeşti, cu oamenii păcătoşi şi cu diavolii.
Ortodoxia nu garantează mântuirea cum garantează alte religii, spunând că dacă faci următoarele lucruri... te mântuieşti. În ortodoxie nu scrie nicăieri că dacă te împărtăşeşti de 1000 de ori te mântuieşti sau dacă te împărtăşeşti de 5000 de ori ajungi sfânt. Pentru că Dumnezeu caută la starea inimii noastre duhovniceşti. A devenit mai smerită, mai curată, mai iertătoare, mai milostivă? Iar acest lucru ni-l descoperă Dumnezeu prin ispite. De aceea spun Sfinţii Părinţi: „Ridică ispitele şi nu se va mântui nimeni”.
Dar începem cu începutul: Să participăm atenți în fiecare duminică și sărbătoare la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, să postim, să ne rugăm, să facem milostenie, să ne spovedim și dacă avem binecuvântarea duhovnicului să ne împărtășim.
Nimeni nu este vrednic de Sfânta Împărtășanie însă celui care plânge cu lacrimi de pocăință îi va fi de folos duhovnicesc. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: ”Cine plânge în fiecare de zi pentru păcatele sale se poate împărtăși zilnic. Iar cine nu plânge pentru păcatele sale cu lacrimi de pocăință nu se poate împărtăși nici de Paști”.
Spre exemplu, deşi m-am împărtăşit de câteva mii de ori, nu pot să mă compar cu Sfânta Maria Egipteanca. Sfânta s-a împărtăşit numai de două ori, iar când se ruga, se înălţa deasupra pământul, păşea pe apă ca pe uscat, şi, timp de 13 ani, a mâncat numai trei sferturi de pâine. Ce fapte a avut Sfânta Maria Egipteanca? Pocăinţa neîncetată, lacrimile duhovniceşti, postul, privegherile de toată noaptea, răbdarea în ispitele trupești și sufletești, și diavolești. A făcut acolo canon, fiind luptată de diavoli pentru numeroşii bărbaţi pe care i-a atras în marile păcate ale desfrânării.
Trebuie să ne împărtăşim cu pregătire, pentru că dacă vom semăna mult, mult vom culege. Să lucrăm la curăţia inimii duhovniceşti, prin pocăinţă, lacrimi, post, rugăciune, milostenie, muncă binecuvântată şi vom primi în ea mai mult Har Dumnezeiesc. Unirea cu Hristos prin Sfintele Taine este sinergie - împreună lucrare. Contează cât de mult ne străduim şi noi prin fapta bună creştină ortodoxă să ne curăţim de păcate.
Spre exemplu, un elev care nu are nicio absenţă, în timpul celor 12 ani de studiu, dar care nu a fost atent la ore, nu a exersat, nu a asimilat nu va şti carte.
În ultima vreme, este această tendinţă a împărtăşaniei dese, fără post, rugăciuni, canon şi chiar fără spovedanie sau spovedanie în grupla Domnul... Bec . Cei care susţin acest lucru spun că lipsa nevoinţei se suplineşte prin ruşinea la spovedanie şi prin Sfânta Împărtăşanie deasă. Dar unirea mistică cu Dumnezeu este o împreună-lucrare. Este important şi ce face și creştinul pentru curăţirea inimii duhovniceşti: post, rugăciuni, milostenii, muncă binecuvântată...
De aceea Biserica Rusă, fiind mai ascetică, are alt duh şi va rezista până la sfârşitul lumii. Celelalte Biserici ortodoxe, secularizate, vor închina steagul în faţa duhului lumesc şi a lui antihrist. Sfinţii Părinţi spun că atunci când nu va mai exista nevoinţă, asceză, jertfă, va fi sfârşitul ortodoxiei.
Evanghelia Vameşului şi a fariseului ne învaţă:
- Ce să facem în Biserică;
- Cum să ne rugăm.
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a rostit această pildă către „unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (Luca 18,9).
Avva Dorotei spune că disprețuirea aproapelui are trei trepte:
Prima treaptă îl clevetim: cutare a băut, a fumat a desfrânat...;
A doua treaptă îl judecăm: cutare este un bețiv, un curvar, un avar...;
A treia treaptă îl disprețuim și ne considerăm mai buni și mai virtuoși decât el. De ce este periculos acest lucru? Pentru că nu ne îngrijim de păcatele noastre, de mântuirea noastră.
Fariseul – mare învăţat stătea drept în faţă şi se ruga în sine: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Luca 18,11-12).
Apogeul mândriei este atunci când te rogi lui Dumnezeu lăudându-te cu virtuțile tale și comparându-te cu alții, crezând că ești mai bun.
Fariseul îl putea întrece pe vameș dacă era format în duhul smereniei și zicea: „Îți mulțumesc Doamne că m-ai ajutat să postesc, să fac milostenie, să mă rog, să merg la Templu. Căci fără ajutorul Tău nu pot face nimic bun. Numai păcatele și neputințele sunt ale mele”. Astfel ar fi avut smerenia faptelor care este mai importantă decât smerenia datorată păcatelor.
Dar pentru ce vin oamenii la doctor? Pentru că sunt bolnavi și spun la doctor bolile lor nu ale altora. De asemenea nu se laudă că sunt sănătoși. De ce vindecă doctorul pe bolnavul care caută vindecarea? Pentru că trebuie să fie o colaborare între doctor și bolnav. Cine nu vrea să se vindece, cine nu luptă pentru a se vindeca nu poate să fie ajutat de Dumnezeu care lucrează prin doctor. Pentru că doctorul tratează și Dumnezeu prin Harul Său Dumnezeiesc vindecă.
De ce merg creștinii ortodocși la Biserică? Pentru că sunt păcătoși și vor să li se ierte păcatele și să fie vindecați de păcate.
De ce se ruga Fariseul în sine? Pentru că ceea ce gândește și simte omul în inima sa în vremea rugăciunii, are mai multă trecere la Dumnezeu decât cuvintele limbii.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan scrie: „Lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5,19). Oamenii viețuiesc și lucrează cu duh de mândrie, de slavă deşartă, de iubire de bani, de desfrânare... Din păcate mulţi intelectuali sunt farisei, care lucrează cu duhul mândriei și al slavei deşarte.
Prin ceea ce face omul în fiecare clipă a vieții se uneşte cu Dumnezeu sau cu satana. Nu există cale de mijloc. Fariseul, prin ceea ce a făcut în viaţă, prin învăţătură, prin predică, era mândru şi era unit cu satana. Mândria este păcat drăcesc care împietrește inima duhovnicească.
Rău este să păcătuiești dar ai scăpare dacă recunoști - ești conștient – că ești păcătos. Dar dacă nu recunoști ești pierdut. ”Lui Dumnezeu îi place să-ți numeri păcatele tale în loc de faptele bune care crezi că le-ai făcut”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Cine crede că nu are păcate să citească și să le descopere în Îndrumarul de spovedanie a Părintelui Arhim. Cleopa Ilie. Sunt arătate peste 300 de păcate ale iubirii de sine.
Mândria, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, are două trepte:
- Te mândreşti că eşti mai bun decât aproapele.
- Te mândreşti împotriva lui Dumnezeu. Cea mai înaltă formă de mândrie.
Biserica Ortodoxă este Spital Duhovnicesc, la care creştinii ortodocşi vin să-și descopere păcatele și să fie vindecaţi de patimi şi de păcate, cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, prezent în Sfintele Taine.
Dar Fariseul se înalţă cu mintea, iese cu mintea din inima lui duhovnicească, lăudându-se. Însă: „ceea ce este la oameni înalt, urâciune este la Dumnezeu” (Luca 16,15). Din păcate şcoala, internetul, televizorul, smart-fonul, mass-media, ne scot mintea din inimă şi o duc, prin sateliţi, în toate colţurile lumii.
Fariseul nu vine la Templu să mulţumească lui Dumnezeu pentru că l-a ajutat să săvârşească fapte bune, ci pentru a se lăuda cu aceste fapte, ca şi când le-ar fi realizat singur. Nu zice că Dumnezeu l-a păzit să nu fie curvar, răpitor, nedrept... Ci a făcut mari eforturi pentru aceasta: a postit de două ori pe săptămână, și a dat zeciuială din tot ce a câștigat. Dacă suntem mândrii ne lăudăm cu faptele noastre în fața lui Dumnezeu dar și îi judecăm și disprețuim pe ceilalți oameni pe care îi considerăm păcătoși. Când judecăm pe alți oameni a ieșit mintea din inima noastră duhovnicească și din cauza mândrii nu ne mai ocupăm de păcatele noastre – cel mai important lucru pentru mântuirea noastră.
Dar cine poate să judece? Sfântul Apostol Pavel ne spune cine poate să judece: ”Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită” (Galateni 6,1). Când judecă cel neduhovnicesc în inima lui intră duhul păcatului de la cel pe care îl judecă și îl ispitește să cadă în același păt.
Din păcate suntem educați de mici în familie, școală, societate. mass-media să ne comparăm cu alții oameni, să-i judecăm, să-i analizăm, deși nu suntem oameni duhovnicești.
Pentru a ne smeri trebuie să avem ca model de comparație pe Cuvioși și Sfinți, pe Maica Domnului, pe Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Noi nu am fi ajuns astăzi la Biserică să participăm la Sfintele Slujbe şi să ne împărtăşim cu Harul Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine, dacă nu ne-ar fi ajutat Dumnezeu. Opoziția ne ispiteşte la tot pasul cu distracţii în duminici şi sărbători şi lucrează prin draci şi slujitorii lor sunt mari şi puternice.
Dacă casa sufletului este zidită în duh de mândrie, are temelie de nisip şi nu dăinuieşte.
Fariseul, din cauza mândriei, nu vede că este în afara inimii lui duhovniceşti şi nu este conştient că este păcătos. Pentru că cel mai mare păcat este mândria.
Numai Harul Dumnezeiesc, care vine în inima noastră duhovnicească, atunci când ne smerim, când ne golim de sinele păcătos, ne luminează să vedem cât suntem de păcătoşi. Pentru că duhul mândriei, ca şi diavolul, este întuneric. Deci diavolul nu este negru ci întuneric pentru că lipsa luminii este întunericul. Şi cu cât este lumină mai puţină, cu atât întunericul este mai mare. Iar diavolul, când a fost blestemat de Dumnezeu şi alungat din Rai, a pierdut lumina dumnezeiască şi a devenit întuneric, nu negru.
Spre exemplu, eşti într-o hazna şi nu vezi şi nu auzi. Dacă se aprinde o mică luminiţă te sperii şi strigi: – Văleu! Dacă se măreşte lumina, strigi mai tare: – Văleleuu!!!
Dar păcătosului îi place păcatul şi întunericul. Pentru că mândria, ca şi celelalte păcate, îi dă anumite plăceri. Pentru cel desfrânat, duhul desfrânării îi produce a anumită plăcere; pentru cel beţiv, băutura îşi are plăcerea ei; pentru cel care se droghează, drogul îi provoacă o anumită plăcere, pentru cel mândru, mândria provoacă o plăcere păcătoasă minții...
Sfântul Apostol Pavel zice: „Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1,15). El care „a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Corinteni 12,4), spune că a văzut: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Corinteni 2,9). Iar acest lucru nu-l spune formal, ci, fiind iluminat de Harul Duhului Sfânt, se vedea cel mai păcătos. Cu cât te apropii de Dumnezeu, cu atât te vezi mai păcătos faţă de sfinţenia infinită a lui Dumnezeu. Cel care, în lumina dumnezeirii, îşi vede necurăţia inimii sale, se înfricoşează cumplit.
Cum participa şi se ruga vameşul?
„Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18,13).
”Căința omului este praznicul Domnului”, spune un Sfânt Părinte.
De ce nu-şi ridica ochii la cer? Pentru că ochii oglindesc starea lăuntrică a inimii. Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune: ”Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om” (Marcu 7,21-23).
Sunt ochi de curvă şi de curvar, ochi vicleni, ochi mânioşi, ochi de avar, ochi de beţivi, ochi de drogat...
În înţelepciuna Sa, Dumnezeu a creat mintea omului duh. De aceea ea uşor se întunecă, dar şi uşor se luminează. Ţi-a venit un duh puternic de mânie. S-a întunecat mintea. Când te-ai liniştit, s-a luminat mintea. Avem posibilitatea ca, prin pocăinţă, metanoia – schimbarea minţii, dintr-o minte mândră şi întunecată să o schimbăm într-o minte smerită, şi astfel va veni Harul Dumnezeiesc în inima noastră duhovnicească; Harul ne va lumina, curăţi şi sfinţi.
Domnul Iisus zice: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3,20).
Împăratul Ceresc, Duhul Adevărului, Mângâietorul bate la uşa inimii noastre duhovniceşti. Iar noi o putem deschide numai prin pocăinţă.
„Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul”, se ruga vameșul. Nici zeciuiala, nici postul nici celelalte fapte bune nu-mi sunt de folos dacă mila Ta (Harul Dumnezeiesc) nu se revarsă peste rănile mele. Cum a privit Domnul Iisus această rugăciune smerită? ”Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18,14).
Despre mândrie
Patima mândriei este prima formă prin care a apărut păcatul în lume – păcatul lui Lucifer, caracterizat prin trufie și neștiință. Acest păcat al mândriei este cel mai periculos și persistent, întrucât sub forme ascunse persistă și când scăpăm de celelalte păcate, furișându-se chiar și în viața cea mai desăvârșită. Este cel mai mare drac și ultimul.
Diavolul, prin mândrie, ne ridică până la înălţimea cerului şi de acolo ne aruncă în adâncul iadului. Mândria este cauza tuturor relelor. Ea este urâtă înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că mândria constă în două rele:
- Necunoaşterea ajutorului lui Dumnezeu;
- Necunoaşterea propriilor neputinţe.
Vechiul regim comunist a realizat multe lucruri, dar fiind făcute cu duhul mândriei au ajuns praf şi pulbere. Preşedintele N.C., fiind necredincios şi neavând puterea Harului Dumnezeiesc a fost susţinut de duhul mândriei şi al slavei deşarte. Deşi a realizat multe lucruri bune, cu mari jertfe inclusiv umane, nu s-a putut smeri precum au făcut ceilalţi preşedinţi comunişti, iar pentru a fi îndepărtat de la putere, a trebuit împuşcat. Astăzi puţini sunt cei care îl mai laudă pe el. Pentru că: "Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Iacob 4,6).
Sfântul Ioan Scărarul scrie că duhul mândriei iese din om prin ocară, prigoană și bătaie binecuvântată.
Smerenia
Smerenia trebuie să încununeze pe orice creștin dornic de mântuire. Prin ea creștinul ortodox își recunoaște propria nimicnicie și că toate darurile și însușirile bune le-a primit de la Dumnezeu. ”Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Corinteni 4,7). Ale noastre sunt numai păcatele și neputințele. Smerenia cere ca fiecare să-și vadă slăbiciunile și păcatele proprii și în același timp părțile bune ale aproapelui. Iar atunci când are virtuți să se micșoreze în chip văzut de cătrei ceilalți.
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: ”Atunci ești smerit, când deși ai pricină să te lauzi, te micșorezi pe tine însuți.
Smerenia este singura virtute, care nu poate fi umilită de demoni, pentru că din cauza mândriei au căzut din ceruri. Smerenia este ”turn de tărie în fața vrăjmașului” (Psalm 60,3).
Despre smerenie, Avva Pimen cel Mare zice: „Cel smerit se socoteşte pe sine întotdeauna nevrednic şi mai mic decât toţi şi de nimic”.
Smerenia implică golire de sine – de păcate și pe măsura acestei goliri de sine a inimii noastre duhovnicești vom prim Harul Dumnezeiesc. Până când nu dobândește smerenie, creștinul ortodox nu ia plată pentru ostenelile sale. Plata este pentru smerenie - pentru starea noastră lăuntrică, nu pentru fapte. Faptele bune pe care le facem împlinind poruncile dumnezeiești trebuie să ducă la smerenia minții și apoi a inimii noastre duhovnicești.
Dumnezeu nu cere de la noi o smerire mai mare decât cea a recunoașterii păcatelor noastre. Creștinul ortodox care simte și vede în ce prăpastie l-a prăbușit păcatele, nu poate coborî cu mintea sa mai mult.
Smerenia este temelia pe care trebuie să se construiască casa virtuților. Dar pentru că am pus de mici temelie greșită mândria, trebuie s-o dărămăm cu ajutorul Harului Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine și să zidim ca temelie smerenia.
Toate faptele bune să le clădim pe temelia de diamant a smereniei. Să ne smerim cu mintea și să avem binecuvântarea duhovnicului smerit. Pentru că dacă le vom face cu mândrie și duh lumesc, vor avea temelie de nisip.
Ființa smereniei creștine este Dumnezeu.
Adevărata smerenie nu se dobândește prin încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei și haina soioasă, ci vine din inimă zdrobită și stă în duh de smerenie.
Smerenia este un har fără de nume a sufletului, numirea lui Dumnezeu şi Harul lui, căci zice: ”Smerita cugetare este un Har fără de nume al sufletului, având un nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experienţa n. n.) ei. Ea este o bogăţie negrăită, este numirea lui Dumnezeu şi darul Lui. Căci zice: «Învăţaţi-vă de la Mine»; deci nu de la înger, nici de la om şi nici de pe hârtie, «ci de la Mine» (Matei 11, 29), adică din sălăşluirea, din luminarea şi din lucrarea Mea în voi; «că sunt blând şi smerit cu inima» şi cu gândul şi cu cugetul «şi veţi afla odihnă», din partea războaielor, şi uşurarea de gânduri «sufletelor voastre»”.
Smerita cugetare este acoperământ dumnezeiesc, spre a nu fi văzute izbândirile noastre. Smerita cugetare este adâncul fără fund al puţinătăţii noastre, care nu poate fi furat de niciun tâlhar.
Smerenia este poarta Împărăţiei, introducând înăuntru pe cel ce se apropie”, scrie Sfântul Ioan Scărarul.
De ce trebuie să ne smerim? Numai prin smerenie golim inima duhovnicească de păcate și primim în ea Harul Dumnezeiesc. Și cel mai mare și ultim păcat care ne unește cu dracii, este păcatul mândriei.
Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a pogorât în cele mai de jos pentru a-i mântui pe toți oamenii. Și Răstignit pe cruce îl aștepta pe Iuda Iscarioteanul ca să vină, să-și ceară iertare și să-l ierte.
Smerenia este o așezare fundamentală a creștinului ortodox. Creștinul cu adevărat smerit nu se vede pe sine că este smerit. Aflându-se în harisma smereniei, el nu se vede smerit sau bun ci păcătos în comparație cu lumina dumnezeiască care îi descoperă din ce în ce mai adânc întunericul păcatelor în care se află.
Și la creștinul păcătos, păcătoșenia este o stare. Aflat în acest întuneric al păcatelor, cel păcătos nu se vede pe sine păcătos. El exclamă: – Ce păcate am făcut? Nu am omorât pe nimeni, n-am furat, n-am violat ci am convins-o...
Smerenia te apropie de Dumnezeu iar dragostea gustă din Dumnezeu (Psalm 33,8)[1], spune Părintele Arsenie Papacioc. Golindu-ți inima duhovnicească de păcate vine Harul Dumnezeiesc în ea și guști din Harul Dragostei Dumnezeiești.
Smerenia este o harismă a Duhului Sfânt, dar trebuie să ne străduim prin cugetări smerite s-o dobândim. „Inima mea cu gândul să se smerească nu cumva să cadă de la tine, Doamne...”, spune cântarea bisericească.
Sfinții Varsanufie și Ioan spun că: ”Smerenia este mântuirea prescurtată”.
Prima treaptă a smereniei este smerenia minţii. Lumea şi diavolii ne scot mintea din inima duhovnicească, prin păcatele mândriei şi celelalte păcate. De aceea tot timpul trebuie să ne osândim pe noi înşine. Singurele clipe în care nu păcătuim sunt acelea când ne osândim pe noi înşine. Altfel greşim cu gândul, cu cuvântul, cu fapta, cu duhul...
Sfântul Apostol Pavel ne zice: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5,17). Iar Sfinţii Părinţi ne-au învăţat Rugăciunea lui Iisus, care este o rugăciune neîncetată de pocăinţă. Doamne Iisus Hristoase – invocăm Dumnezeirea, Domnul Iisus Hristos. Miluieşte-mă – cerem mila. Pe mine păcătosul – ne pocăim. Sfinţii Părinţi zic că putem înlocui cuvântul păcătos cu patimile care ne luptă. Ne putem gândi la păcatele săvârşite, la păcatele care le-au săvârşit alţii din cauza noastră, la faptele bune pe care nu le-am săvârşit, la faptele bune pe care nu le-au săvârşit alţii din cauza noastră, la Jertfa Domnului Iisus Hristos, pentru mântuirea noastră...
Facem exerciții de smerenie cu aproapele nostru pe care trebuie să ne străduim să-l vedem mai bun ca noi. Numai așa poate lucra Harul Dumnezeiesc prin noi ca să-l ajute să se mântuiască. Aceasta este smerenia începătoare, la care se ajunge prin osteneli, necazuri, dureri... În Postul Mare se spune Rugăciunea de pocăinţă a Sfântului Efrem Sirul: Domnul şi Stăpânul vieţii mele.
Cel smerit nu cade niciodată.
A doua treaptă a smereniei este smerenia inimii: Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11,29-30).
De la smerenia minţii se ajunge la smerenia inimii, când toate puterile sufleteşti şi trupeşti sunt curăţite cu ajutorul Harului Dumnezeiesc.
Cel ce nu se smereşte de bună voie, pentru a se putea mântui, îl va smeri Dumnezeu.
Pe regele Manase, care devenise idolatru, Dumnezeu l-a pedepsit şi i-a luat minţile şi a mâncat precum boul iarbă 4 ani de zile.
Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare, a fost surprinsă de Sfântul Vasile pe când se ruga la Icoana Maicii Domnului: „Tu, Fecioară, eu fecioară”... Sfântul Vasile s-a rugat şi Macrina a căzut în desfrânare. Apoi s-a pocăit şi a ajuns în ceata Sfinţilor.
A trei treaptă a smereniei este smerenia prin iconomie – prin părăsire la care ajung sfinții.
Cel ajuns în treapta îndumnezeiirii va ajunge la smerenia desăvârşită, smerenia prin părăsire, când se va jertfi pentru mântuirea semenilor săi, fiind asuprit de diavoli şi de păcate şi părăsit de Harul Dumnezeiesc. Va ajunge astfel acel nimic dinainte de creaţie, după care va primi Harul Dumnezeiesc care-l va milui şi întări pe el şi prin el pe cei pentru care se jertfeşte.
Când am dobândit smerenia? Când vedem întru simţirea inimii că aproapele ne întrece în toate. Iar cei desăvârșiți îi văd pe ceilalți oameni îngeri.
O altă verificare a smerenie este atunci când răbdăm ocara și prigoana pe nedrept. Dacă ne mâniem când suntem ocărâți cu dreptate sau nedreptate nu avem smerenie. Sfinții Părinți socoteau că au pierdut ziua fără folos duhovnicesc dacă nu erau ocărâți și prigoniți pe nedrept. Iar noi ne supărăm și atunci când suntem ocărâți cu dreptate.
Iar Sfântul Ioan Scărarul zice că mândria (dracul mândriei n. n.) nu iese decât cu ocară și bătaie binecuvântată.
Cuviosul Siluan Athonitul spune: „Oamenii nu cunosc puterea smereniei lui Hristos şi de aceea sunt atraşi spre cele pământeşti. Dar omul nu poate cunoaşte puterea acestui cuvânt al lui Hristos fără Duhul Sfânt; dar cine a cunoscut-o, acela n-ar mai lăsa această ştiinţă, chiar dacă ar avea ca bogăţie toate împărăţiile pământului.
Doamne, dă-mi smerenia Ta, ca să se sălăşluiască întru mine iubirea Ta şi să fie vie întru mine sfântă frica Ta (...).
Mare lucru este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea, viaţa este uşoară şi bucuroasă şi toate se fac dragi inimii. Numai celor smeriţi li se arată pe Sine Domnul prin Duhul Sfânt, dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dumnezeu. Smerenia este lumina în care putem vedea Lumina-Dumnezeu, după cum se cântă: «Întru lumina Ta vom vedea Lumina» (Psalm 35, 9) (...).
Noi ne-am împietrit cu totul şi nu înţelegem ce este smerenia sau iubirea lui Hristos. Este drept că această smerenie şi această iubire nu se cunosc decât prin Harul Duhului Sfânt, dar noi nu credem că este cu putinţă să-l atragem la noi. Pentru aceasta este nevoie ca noi să-l dorim din tot sufletul. Dar cum să doresc ce n-am cunoscut? Puţină cunoaştere avem noi toţi şi Duhul Sfânt mişcă sufletul să caute pe Dumnezeu”.
Sfântul Siluan Athonitul scrie: ”Dacă oamenii ar cunoaşte harul smereniei, ar lăsa toate celelalte ştiinţe şi ar învăţa numai această ştiinţă cerească”. De ce? Prin smerenia inimii ar avea pe Dumnezeu în inima lor duhovnicească. Şi dacă ai pe Domnul Savaot eşti fericit în orice loc. Dar oamenii mândri se chinuiesc pe sine şi pe ceilalţi.
Smerenia și fără alte virtuți ne mântuiește. Dacă nu avem virtuți, să ne ținem de una singură – de smerenie și ne vom mântui prin rugăciunile sfinților. Pentru că astfel ne deschidem inima duhovncească și primim harul smereniei.
Când facem fapte bune Îl avem pe Dumnezeu datornic numai pentru aceste fapte bune. Dar când nici nu socotim că am făcut vreo faptă bună, atunci Dumnezeu ne este mai dator pentru starea noastră sufletească decât pentru faptele noastre bune. Deci starea noastră sufletească, cântărește mai mult decât faptele noastre bune. De aceea facem faptele bune poruncite de Dumnezeu prin poruncile Sale pentru a deveni mai buni, pentru a avea o stare duhovnicească mai bună.
Smerenia nu este o virtute printre celelalte virtuți, care să se adauge la viața noastră duhovnicească ci este o așezare fundamentală a creștinului ortodox care se vede în prezența lui Dumnezeu, Îi recunoaște Atotputernicia, se uimește în fața măreției Lui, apoi își vede micimea și nemernicia sa și recunoaște smertit, că tot ce are, însăși existența lui este un dar al negrăitei iubiri dumnezeiești, fără de care nu poate face nimic.
Smerenia și dragostea sunt mari și puternice pentru că izvorăsc din însăși Persoana Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice: „Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23,12). Lucrarea smerenie este paradoxală. Cu cât te smereşti mai mult cu atât te înalţă Harul lui Dumnezeu. Smerenia este un har fără de nume a sufletului şi acoperământ al faptelor noastre bune.
Deci Cel ce se smereşte, precum vameşul, va fi înălţat de Harul Dumnezeiesc. Iar cel ce se mândreşte, precum Fariseul va fi doborât în păcate prin îngăduinţa lui Dumnezeu, ca să se smerească.
Cum ajungem la smerenie?
Avva Dorotei spune: „Smerenia este un lucru mare şi dumnezeiesc, iar la smerenie se ajunge prin osteneli trupeşti întru cunoştinţă şi prin a se socoti cineva mai prejos de toţi şi a se ruga pururea lui Dumnezeu. Aceasta este calea smereniei. Iar această smerenie este dumnezeiască şi de neînţeles”.
„Cel ce se pregăteşte spre acest liman neînviforat (spre smerenie n. n.) nu va înceta să împlinească, să cugete şi să născocească tot felul de planuri, de cuvinte, de gânduri, de meşteşuguri, de căutări, de căi, de chipuri de purtări, de iscodiri, de cereri şi de rugăciuni, până ce, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin purtări tot mai smerite şi mai ocărâte, va scăpa vasul sufletului său de marea pururea bântuită de furtună a închipuirii de sine. Căci cel ce s-a izbăvit de aceasta, s-a făcut un vameş în stare să afle răspuns bun pentru toate păcatele”.
„Unii ţin ca pricină de smerită cugetare relele făcute înainte şi după iertarea lor până la sfârşit, biruind prin ele închipuirea de sine.
Alţii, ţinând în mintea lor patima lui Hristos, se socotesc pururea datori.
Alţii se umilesc pe ei prin lipsurile de toate zilele.
Alţii doboară, prin ispitele, prin bolile şi prin greşalele lor, înălţarea lor.
Alţii şi-au făcut, prin lipsa darurilor, maica darurilor.
Dar mai sunt unii – dacă mai sunt şi acum nu pot spune – care chiar prin darurile lui Dumnezeu şi prin sporirea în ele se smeresc pe ei, socotindu-se nevrednici de o astfel de bogăţie şi rămânând într-o astfel de simţire, adăugă în fiecare zi la datoria lor. Aceasta este smerenia, aceasta este fericirea, aceasta este cununa cea desăvârşită”, ne învaţă Sfântul Ioan Scăraul.
Şi în continuare ne spune: „Nelegiuiţii draci i-au semănat laudă în inima unuia ce se nevoia să ajungă la fericita smerenie. Iar acesta s-a gândit, din insuflare dumnezeiască să biruiască viclenia duhurilor printr-o meşteşugire evlavioasă. Şi anume, sculându-se, a scris pe peretele chiliei numirile celor mai înalte virtuţi, adică: a iubirii desăvârşite, a smeritei cugetări îngereşti, a rugăciunii curate, a curăţiei nestricate şi a celor asemenea.
Deci când veneau gândurile să-l laude, el spunea: «Să mergem la mustrare!» Şi, venind în chilie, citea numirile şi striga către sine: «Chiar când vei câştiga acestea, să ştii că eşti departe de Dumnezeu»”.
*
Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe, zicând:
– Mă văd pe mine că aducerea aminte a lui Dumnezeu petrece cu mine. I-a zis bătrânul:
– Nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea. Că aceasta, împreună cu osteneala trupească, povăţuieşte la chipul smeritei cugetări (adică, cum să fie omul smerit).
„Zis-a un bătrân: Obişnuieşte-ţi inima câte puţin să zică către fiecare din fraţi: acesta mă întrece în râvna pentru Dumnezeu. Şi iarăşi; acesta este mai osârduitor decât mine. Astfel ajungi să fii dedesubtul tuturor şi să locuiască în tine Duhul lui Dumnezeu.
Iar de vei defăima vreun om, se îndepărtează darul lui Dumnezeu de la tine şi te dă întinăciunilor trupeşti şi ţi se împietreşte inima şi nicio umilinţă nu se află în tine”.
Avva Dorotei ne învaţă: „Rugăciunea neîncetată, Rugăciunea lui Iisus, se împotriveşte mândriei împotriva lui Dumnezeu. Căci e vădit că cel smerit, cel evlavios, cunoscând că nu poate dobândi niciun bine în suflet fără ajutorul şi acoperământul lui Dumnezeu, nu încetează să se roage necontenit lui Dumnezeu, ca să-şi facă milă de el. Şi cel ce se roagă totdeauna lui Dumnezeu, de se învredniceşte să izbutească în ceva, ştie de unde i-a venit ajutorul ca să izbutească şi nu se poate mândri, nici nu-şi pune cele izbândite pe seama puterii sale; ci le pune pe seama lui Dumnezeu şi Lui Îi mulţumeşte pururea şi pe El Îl roagă pururea, tremurând să nu cadă de la ajutorul Lui şi să se arate slăbiciunea şi neputinţa lui.
Şi aşa, prin smerenie, se roagă şi prin rugăciune se smereşte şi, dacă izbuteşte, pururea se smereşte şi, pe cât se smereşte, pe atâta e ajutat şi înaintează prin smerita cugetare”.
Iar Sfântul Ioan Scărarul scrie că monahii care sunt în viaţa de obşte pot mai lesne să-şi vadă neputinţele şi păcatele: „Calul, când se află singur, i se pare că aleargă tare, dar, adus în herghelie, îşi cunoaşte neputinţa sa”. (Sunt alţii mai puternici, mai frumoşi, mai ascultători, mai rapizi... ).
Iar dacă vei spune întotdeauna din toată simțirea inimii ''iartă-mă", vei dobândi smerenia.
Treptele smereniei
„Aşa precum mândria are trei trepte, tot astfel şi smerenia are trei trepte. Cele trei trepte (ale mândriei n. n.) urcă ca să-l doboare pe om, pe când celelalte trei trepte (ale smereniei n. n.) coboară pentru ca să-l înalţe (prin lucrarea Harului Dumnezeiesc n. n.) pe om”.
Iată cum defineşte minunatul Sfânt, Stareţul Ambrozie al Optinei, aceste trei trepte:
- Treapta cea dintâi a smereniei este să te supui faţă de mai marii tăi şi să nu te înalţi peste cei mai mici ca tine.
Ce regulă de aur pentru orânduirea socială sunt aceste cuvinte! Oare nu pe ele se înalţă toată bunăstarea societăţii şi orice orânduire de stat? Ele exprimă întocmai cele spuse de Sfântul Apostol Pavel: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri!” (Romani 13, 1), „cel ce se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu” (Romani 13, 2).
Mândria este răzvrătire. Ea nu se supune nimănui şi, astfel, se arată a fi nimicitoare a rânduielilor sociale. Smerenia, dimpotrivă, încă din cele dintâi manifestări ale ei se impune ca temelie socială pe care se întemeiază împreuna vieţuire a oamenilor. Dar, cât de puţin suntem pătrunşi noi, oamenii, de conştiinţa necesităţii de a urca măcar pe această treaptă a smereniei! Cât de mulţi sunt cei ce se împotrivesc stăpânirii. Aceştia sunt elevii neascultători de la şcoală, cetăţenii nedisciplinaţi, creştinii care nu ascultă de poruncile dumnezeieşti şi bisericeşti şi de preoţi. Toţi aceia care, într-un fel sau în altul, se împotrivesc oricărei forme de autoritate, sunt încă departe de adevărata smerenie.
- A doua treaptă a smereniei este să fim supuşi celor egali nouă şi să nu ne înălţăm înaintea celor mai mici ca noi. Dacă treapta dintâi, chiar dacă obligatorie, ni se pare greu de atins, cea de-a doua ni se înfăţişează a fi cu mult mai trudnică. În ce chip să te supui celor egali? Fiinţa noastră obişnuită să poruncească, să fie lăudată şi cinstită, se împotriveşte cu toate puterile ei unei astfel de smerenii. Mândria nu ne îngăduie să ne supunem celor egali nouă. Iubirea de sine ne împiedică să ne privim ca fiind egali celor mai mici decât noi. Simţământul demnităţii personale ne împinge să nu ne supunem, ci să poruncim, să dirijăm. Cum mă voi supune eu celor egali mie? Oare nu sunt eu mai bun, mai talentat? Iată în ce chip cugetă fiecare dintre noi. Şi prin aceasta arătăm cât de departe suntem de adevărata smerenie şi cât de prinşi suntem în mrejele mândriei.
- A treia treaptă şi cea mai înaltă, a smereniei, o urcăm atunci când ne supunem şi celor mai mici decât noi şi ne socotim a fi nimic, că suntem asemenea dobitoacelor, nevrednici să ne aflăm printre oameni. Aceasta, deja ni se pare de-a dreptul imposibil! Dar, de fapt această treaptă a smereniei a fost atinsă de sfinţi. Ei, toţi s-au socotit a fi cei mai păcătoşi, nevrednici de a vieţui între oameni şi ei credeau sincer în felul acesta despre ei înşişi. Iată, în Vechiul Testament, dreptul patriarh Avraam, care se învrednicise să vorbească cu Dumnezeu, se socoteşte pe sine „pulbere şi cenuşă” (Facerea 18, 27). Sfântul Proroc şi împărat David, care, fiind inspirat de Duhul Sfânt, a scris Psaltirea, care a fost dăruit de Dumnezeu cu darul prorociei şi care este şi strămoşul, ca om, al Mântuitorului Iisus Hristos, a spus cu adâncă smerenie, despre sine: „Dar eu sunt vierme, şi nu om” (Psalm 21, 6). Iar Sfântul Apostol Pavel, care a trudit mai mult decât toţi sfinţii apostoli la răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, cu smerenie de neînţeles pentru noi, se numeşte pe sine „născut înainte de vreme”, (...) „cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Corinteni 15, 8-9) şi, sincer, se socoteşte pe sine drept cel dintâi dintre cei păcătoşi (I Timotei 1, 15).
Numai printr-o astfel de smerenie desăvârşită s-au învrednicit toţi sfinţii de Harul desăvârşit al lui Dumnezeu. Pentru că Harul se dă după măsura smereniei. Cu cât este mai adânc vasul smereniei, cu atât mai mult Har Dumnezeiesc adună.
Tuturor fariseilor (intelectualilor, conducătorilor...) le dorim mulţi şi mântuitori ani pe calea mântuitoare a smereniei.
Lui Dumnezeu i se cuvine slava, cinstea și închinăciunea și Sfinților Nicolae Velimirovici, Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul și Siluan Athonitul de la care v-am spus aceste cuvinte. Amin.
Ierod. Cleopa M.
Mănăstirea Sihăstria Rarău 13 febr. 2022
[1] Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (Psalm 33,8).