Cleopa Cristian

Duminica a III-a din Postul Mare

Duminica a III-a din Postul Mare – a Sfintei Cruci.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns în cea de-a treia Dumnică a Postului Mare – a treia treaptă spre învierea duhovnicească a noastră.

„Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa (sufletul n. n.) o va pierde; iar cine va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru evanghelie, Acela o va scăpa. Că ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi? Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere” (Marcu 8,34-38; 9,1).

După căderea din Rai, multă grijă poartă omul pentru trupul său: sănătate, mâncare, confort, îmbrăcăminte. Pentru sănătate este gata oricând să împrumute bani şi caută cel mai bun doctor.

În Sfânta Evanghelie de astăzi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos prescrie crucea individuală pentru vindecarea din moartea păcatelor.

Spune: „Oricine voieşte”. Nu obligă pe nimeni, pentru că suntem oameni şi Dumnezeu ne-a creat cu libertatea voinţei, libertatea de a alege între bine şi rău, între virtute şi păcat. Dar a alege binele, când suntem în ispită, este foarte greu. Trebuie un ajutor suprafiresc – putere dumnezeiască şi virtute creştină.

Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului” (Romani 7,19-25)

De bunăvoie ne-am îmbolnăvit alegând calea păcatelor, de bunăvoie trebuie să ne tămăduim alegând calea virtuţilor creştine.

„Să se lepede de sine” – adică să ne lepădăm de sinele nostru păcătos, de omul cel vechi (Efeseni 4,22), de fiara din noi.

Iubirea de sine este iubirea iraţională faţă de trup – din care izvorăsc toate păcatele.

Din iubirea de sine izvorăsc patimi precum sunt: „mila de sine, cruţarea de sine, îndreptățirea de sine, mulţumirea de sine, lauda de sine, închipuirea de sine, preţuirea de sine, încântarea de sine, semeţia de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, a cărei temelie putredă este mândria şi care face a ne rezema pe temelia de umbră a isprăvilor noastre. Dacă nu ne vom îndrepta viaţa noastră prin cunoaşterea de sine şi prin smerenie, vom ajunge la cădere şi la depărtarea de ajutorul lui Dumnezeu”, ne spune părintele arhimandrit Ilie Cleopa.

Plăcerea este „frica şi ţinta iubirii trupeşti de sine”.  Din frică de durere şi poftă de plăcere, omul caută cu toată energia sa plăcerea şi fuge de durere, născocindu-şi „surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune”. Întristarea trupului este plăcerea sufletului, în timp ce întristarea sufletului este plăcerea trupului. Această durere sau întristare este şi ea de mai multe feluri. Una este întristarea simţirii, care se naşte din lipsa plăcerilor trupeşti; alta întristarea minţii, ca urmare a lipsei bunurilor sufletului. Durerea simţirii este preocuparea sufletului de a lucra cele ale firii.

Prin păcat, plăcerea naturală s-a alterat, mişcându-se împotriva firii spre împlinirea ei prin simţuri. De aceea, Dumnezeu, dorind mântuirea noastră, a înfipt – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – providenţial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea şi moartea, ca să limiteze nebunia minţii.

De aceea atunci când păcătuim, suferim, apoi ne îmbolnăvim şi dacă continuăm cu păcatele, murim. Dacă păcatele nu ar fi fost pedepsite de Dumnezeu astfel, omul păcătos ar fi păcătuit la nesfârşit.

Nici în urma căderii (din Rai, n. n.) omul nu a realizat gravitatea ei, ci a adâncit şi mai mult acest cerc vicios. El a ajuns să aibă „toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere” .

Pentru obţinerea plăcerii, el luptă cu toată puterea. De durere fuge cu toată sârguinţa, crezând că poate să despartă plăcerea de durere şi să se bucure numai de ea. Însă, în plăcere este amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii. Încercând să-şi provoace o plăcere mai mare, omul ajunge, de fapt, să-şi intensifice durerea.

Aşadar, durerea, înţelegându-se prin aceasta suferinţa care însoţeşte orice necaz sau încercare, şi moartea, au fost aşezate providenţial de Dumnezeu, în firea omului, ca o piedică în calea păcatului şi a răului. Durerea, în conformitate cu raţiunea – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – este un „antidot”, iar moartea – „o consecinţă convenită”. Durerea fără de voie şi moartea de pe urma ei sunt pedeapsă pentru plăcerea de bunăvoie.

Omul, pentru a se îndrepta, pentru a-şi reveni din această stare vicioasă, trebuia să fie zguduit stihial, să fie cutremurat în temeliile fiinţei sale, or încercările sunt astfel de zguduiri ale fiinţei noastre.

„De aceea, omul duhovnicesc este dator să-şi sacrifice dorinţele pătimaşe sau pasiunile, expresii ale căutării plăcerii, din iubirea neraţională de sine. Pofta trebuie îndreptată spre dorirea celor spirituale, mânia, spre lupta împotriva a tot ceea ce împiedică atingerea acestui scop, iar raţiunea, spre sesizarea şi înmulţirea lor” .

După ce Petru Îi spune Domnului Iisus să Se cruţe pe sine şi să nu meargă la Ierusalim să Se jertfeacă pentru mântuirea neamului omenesc, Domnul Hristos îl numeşte satană:  „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”  (Matei 16,23). 

Pentru a ne lepăda de sinele păcătos trebuie întâi să ne lepădăm de:

1. Faptele cele rele.
2. Dorinţele (poftele) cele rele.
3. Gândurile cele rele.

Cum vom reuşi? Împlinind poruncile dumnezeieşti şi sfaturile bisericeşti: post, milostenie, canon de rugăciuni şi metanii, Spovedanie, Sfânta Împărtăşanie, Sfântul Maslu...

Trebuie să ne lepădăm de eul nostru, de idolatra închinare la natură şi la trup, de omul cel vechi şi păcătos. Să ne lepădăm de obiceiurile noastre cele rele, de aceasta a doua natură, de păcatele, de omul cel vechi care nu este creat de Dumnezeu, ci născut de noi prin pervertirea omului celui nou (Efeseni 3,24) cu păcatele.

Ce înseamnă să-ţi iei crucea? Înseamnă să primeşti de bunăvoie, orice mijloc de lecuire, oricât de amar și dureros ar fi şi oricât timp ar dura.

Cruce înseamnă răstignire faţă de păcate (Romani  6,6).

Dar tot ceea ce ni se cere a fost răbdat de alţii înaintea noastră:

• se abat asupra noastră nenorociri – îl avem pe Noe;
• ni se încearcă credinţa, îl avem pe Avraam;
• dacă pierdem averea, îl avem pe Iov;
• dacă suntem osândiţi la moarte pentru Hristos avem exemplu pe mucenici.

Domnul Iisus Hristos cere de la noi o răstignire (cruce) faţă de păcate. Sfântul Apostol Pavel zice: „Omul nostru cel vechi a fost răstignit... pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6,6).

Crucea e grea pentru omul cel vechi - omul simţurilor; e grea pentru trup, împreună cu patimile şi cu poftele lui (Galateni 5,24). Dar este bucurie pentru omul înviat duhovniceşte din păcate - omul duhovnicesc.

„Crucea este, pentru cei ce pier, nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18), zice Sfântul Apostol Pavel.

Iar dacă suntem în adâncul păcatelor, nu trebuie să deznădăjduim. Sfântul Apostol Pavel spune: „Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte” (Filipeni 4,13). „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18,27).

Despătimirea creştinului poate fi un proces de lungă sau scurtă durată, după împătimirea şi râvna fiecăruia. Un Sfânt Părinte spune că dacă omul se străduiește cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, poate ajunge de dimineața până seara la măsură dumnezeiască - îndumnezeire.

Însă Domnul nostru Iisus Hristos zice: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14,2). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire” (I Corinteni 15,41). Mult vom semăna, mult vom culege.

Dar când ni se înmulţeşte durerea - crucea şi puterea harică pe care o primim de la Dumnezeu este mai mare. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: „Precum prisosesc patimile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mântuirea noastră” (I Corinteni 1,5) şi că puterea lui Dumnezeu: „se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni  12,9).

„Să vină după Mine...”. Numai urmând lui Dumnezeu vom afla putere, îndrăznire şi mângâiere. Dumnezeu este sănătatea noastră în boală, bucurie în suferinţă, bogăţie în sărăcie, alinare în suferinţă.

Vedem cum deznădăjduiesc cei necredincioşi în suferiţă, necazuri și boli. Cum ridică glasul şi se plâng cerului şi pământului. Ateul, în ultimele clipe ale vieţii, când se apropie diavolul ca să-i ia sufletul, se cutremură de spaimă, strigă... Dar este prea târziu.

Alt temei al urmării Domnului Iisus este lepădarea de sine şi luare de bunăvoie a crucii noastre.

Mulţi au făcut paradă din lepădarea de sine ca să câştige slava lumească, luând o cruce de lemn în spate.

Creştinul adevărat se leapădă de sinele păcătos, îşi ia crucea sa nu pentru slavă de la oameni, ci ca să-şi scape sufletul de la moartea cea veşnică.

„Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16,25).

Hristos nu a venit doar să schimbe lumea, ci ca s-o reînnoiască prin har, s-o aducă din nou la viaţa cea veşnică.

Va pierde sufletul său pentru că nu a făcut nimic ca să aibă viaţa cea veşnică. Mai mult a făcut păcate ca s-o piardă. Cel care îşi piarde această viaţă pentru adevărul Evangheliei se jertfeşte ca martir şi va câştiga viaţa cea veşnică.

„Pentru Mine” – Se mântuieşte cel care îşi pierde viaţa aceasta păcătoasă şi trecătoare prin mărturisire pentru Hristos. Dar şi pentru Evanghelie – se mântuieşte cel care şi pierde viaţa şi pentru lucrarea lui Hristos - Evanghelia, şi se jertfeşte pentru legile, poruncile lui Dumnezeu.

„Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16,26). Prin aceste sfinte cuvinte Domnul Hristos ne spune că sufletul nostru este mai de preţ decât lumea întreagă. Ce folos are omul să alerge şi să câştige lumea întreagă dacă îşi distruge prin păcate sufletul? Această lume se va risipi şi dispărea ca un vis care a trecut.

De fapt lumea este a lui Dumnezeu, Care i-a dat-o omului s-o folosească pentru a-şi mântui sufletul.

Dar astăzi omul îşi distruge şi sufletul şi lumea. Prin poluare  se distruge clima, apar veri foarte călduroase, furtuni, tornade și ierni calde.

De ce este atât de preţios sufletul omului?

1. Este creat de Însuşi Dumnezeu prin suflare dumnezeiască: „Sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Eccleziastul 12,7). Îngerii au fost creaţi prin cuvântul lui Dumnezeu.
2. Este creat după chipul lui Dumnezeu (Facerea 1,26). Mintea omului este după chipul lui Dumnezeu Tatăl; cuvântul omenesc este după chipul lui Dumnezeu Cuvântul, iar duhul omului este duh gânditor, după chipul lui Dumnezeu Duhul Sfânt.

III. Sufletul omului este nemuritor.

1. Sufletul omului este răscumpărat prin Însuşi Sângele Domnului şi Dumnezeului nostru Hristos.

În inima duhovnicească a omului Dumnezeu a pus cuvântul lăuntric, care este cuvântul cu care stăm de vorbă cu noi înşine când stăm pe gânduri. Tot în inima duhovnicească, Dumnezeu a sădit glasul conştiinţei care este glasul lui Dumnezeu în inima noastră duhovnicească.

Omul este împăratul creaţiei. Despre Maica Domnului, Sfântul Împărat şi Proroc David spune, fiind inspirat de Duhul Sfânt: „A stat împărăteasa de-a dreapta Ta în haină”... (Psalm 44, citat biblic).

Sfânta Scriptură îl numeşte pe om mare (Isaia 3,18) pentru că în om se întâlnesc toate lumile create de Dumnezeu şi pentru că peste toate acestea el este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1,26).

În om se întâlnesc cele patru regnuri: mineral, vegetal, animal şi uman.

 Dar în om se află şi lumea cea nevăzută a îngerilor. Omul are puterea de a învăţa, de a stăpâni peste alţi oameni şi peste diavoli şi darul dumnezeiesc de a face minuni.

În om, prin cruce, se uneşte creatul cu necreatul. Omul, prin viaţă sfântă primeşte puteri ca a celor nouă cete îngereşti.

1. Ceata îngerilor – credinţă, nădejde şi dragoste dumnezeiască;
2. Ceata arhanghelilor – binevesteşte altor oameni Sfânta Evanghelie;

• Ceata începătorii – care păzesc hotarele ţării de războaie;

1. Ceata stăpânirilor – stăpâneşte peste oraşe, peste diavoli, săvârşeşte cu ajutorul Harului Dumnezeiesc minuni dumnezeieşti;
2. Ceata puterilor îngereşti – puterea de a stăpâni peste patimile trupeşti;
3. Ceata domniilor – putere de a domni peste simţuri;

• Ceata tronuri îngereşti – odihneşte în inima sa pe Preasfânta Treime;
• Ceata heruvimilor cei cu mulţi ochi – au înţelepciune duhovnicească pe care o transmite oamenilor;

1. Ceata serafimilor – care sunt plini de dragoste dumnezeiască;

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8,38).

Să nu ne bazăm numai pe mila lui Dumnezeu pentru că:

• Mila lui Dumnezeu se revarsă numai în viaţa aceasta.
• La Înfricoşata Judecată, dreptatea va lua locul milei.

Dacă te ruşinezi să mărturiseşti prin fapte înseamnă că:

• îţi este ruşine de viaţa cea veşnică şi iubeşti moartea cea veşnică şi chinurile veşnice ale iadului;
• dacă îţi este ruşine de adevăr, înseamnă că iubeşti minciuna;
• dacă îţi este ruşine să te închini Sfântei Cruci înseamnă că iubeşti închinarea la idoli.

Cine se ruşinează de Dumnezeu se ruşinează de:

• Dumnezeirea lui Hristos – de Întrupare, Răstignire, Înviere şi Înălţarea de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, de Sfintele Taine.

„Şi de cuvintele Mele”: cel ce se ruşinează de cuvintele lui Dumnezeu se ruşinează de Sfânta Evanghelie şi o răstălmăcesc. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi despărţit de Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos spune: „Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15,3) şi „Sfinţeşte-i întru cuvântul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan  17,17).

Domnul nostru Iisus Hristos a curăţit, luminat şi îndumnezeit prin Cuvântul Său plin de putere (Marcu 1,22) şi de Har Dumnezeiesc sufletele şi trupurile oamenilor, a vindecat bolnavi, a izgonit demoni şi a înviat pe cei morţi.

Cuvântul era la Dumnezeu (Ioan 1,1). Acest cuvânt haric face şi în zilele noastre minuni prin sfinţiţii slujitori ai sfintelor altare (Episcopi, preoţi şi diaconi).

„Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere”  (Marcu 9,1).

Şi iadul şi raiul sunt în inima duhovnicească a omului. Cei care şi-au curăţit inima lor duhovnicească încă din această viaţă, au primit în ea Harul Duhului Sfânt, pe Împăratul Ceresc. Şi unde este Împăratul Ceresc acolo este şi Împărăţia Cerurilor. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei  5,8).

O altă interpretare: Sfinţii Apostoli Petru, Ioan şi Iacov pe Muntele Taborului, au văzut pe Hristos Schimbat la Faţă, în slava dumnezeirii - Împărăţia Cerurilor.

Semnul Sfintei Cruci trebuie să-l facem corect - ortodox.

Când vă pecetluiţi cu Preasfânta Cruce, să o faceţi drept pe feţele voastre, ca să nu râdă vrăjmaşul diavol de voi, ci să fugă de semnul care simbolizează Preasfânta Treime. Duceţi degetele împreunate (degetul mare, arătătorul şi degetul mijlociu), iar inelarul şi degetul mic strânse în podul palmei, mai întâi la frunte, în numele Tatălui; apoi la ombilic, în numele Fiului, Care S-a coborât din cer pentru mântuirea noastră; apoi la umărul drept şi la cel stâng, prin care se leagă dragostea lui Dumnezeu de om şi de mântuirea noastră. Căci prin Duhul Sfânt ţinem legătura cu Dumnezeu, Părintele, cu Fiul şi Duhul Sfânt. Acestea ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul „Despre Preasfânta Cruce". Apoi sunteţi datori să aveţi toţi Preasfânta Cruce în casele voastre şi la gât, iar când plecaţi la drum şi când vă întoarceţi acasă, însemnaţi-vă cu semnul Preasfintei Cruci cu evlavie, rostind această scurtă rugăciune: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!” Toate să le începem cu rugăciune şi cu Preasfânta Cruce. Nu uitaţi să împodobiţi crucile şi mormintele celor răposaţi ai noştri din cimitire. Păcat de moarte săvârşesc cei ce necinstesc Crucea lui Hristos şi mai ales o înjură.

                                                      *

La jumătatea Postului Mare, se scoate Sfânta Cruce care ne dă har, putere şi binecuvântare dumnezeiască, ne întăreşte în nevoinţele duhovniceşti ale Postului Mare, pentru ca să ne despătimim de robia lumească, a diavolilor şi a păcatelor şi să înviem duhovniceşte de Sfintele Paşti.

Altfel, Învierea Domnului va fi mai mult o sărbătoare lumească.

Să ne ajute Dumnezeu să înviem duhovniceşte împărtăşindu-ne cu Hristos prin Sfintele Taine. Amin.