DUMINICA XVII DUPĂ RUSALII
Vindecarea fiicei femeii canaaneancă (Matei 15,21-28; Marcu 7,24-30)
Duminica a șaptesprezecea după Rusalii
Vindecarea fiicei femeii canaaneancă (Matei 15,21-28; Marcu 7,24-30)
Minunea izbăvirii de draci a fiicei canaaneancei ocupă un loc special în istoria minunilor Domnului. Ea este şi rezultatul credinţe fierbinţi şi a rugăciunii răbdătoare, dar mai ales poate fi considerat o arvună a milei, pe care o va revărsa Domnul şi asupra popoarelor închinătoare de idoli, ai căror urmaşi suntem şi noi. Minune aceasta era o rază a luminii, care avea să lumineze apoi din belşug toate neamurile, căci neamurile aveau să-L primească bucuros pe Hristos, pe când "ai Săi nu L-au primit".
Rugăminţile canaaneancei.
Ieşind Domnul din Galileea, unde fariseii cei certăreţi şi necredincioşi îi făceau opoziţie, prin ideile lor preconcepute pe care le aveau în capetele lor înguste "a venit în părţile Tirului şi ale Sidonului" (v. 21). N-a venit în oraşele Tir şi Sidon, ci în împrejurimile lor. Precum odinioară Ilie, fiind prigonit de împăratul Ahab, a fugit din patria lui şi a venit în părţile Sareptei Sidonului, tot astfel, acum şi Domnul, îndepărtându-se pentru o clipă de iudei, S-a dus în jurul Tirului şi al Sidonului. S-a dus să întâlnească acolo un suflet, care trăia în întunericul închinării de idoli, dar ascundea în adânc mare belşug de lumina credinţei. Ducându-Se acolo, Domnul nu desfiinţează porunca pe care o dăduse ucenicilor Săi ca să nu intre în cetăţile închinătorilor de idoli. Căci iudeii trebuiau să primească mai întâi chemarea la mântuire. Dar Iisus a considerat că este un lucru mai prejos de marea sa iubire de oameni, să gonească de la Sine pe închinătorii de idoli care veneau către El. "Şi iată, o femeie canaaneancă, ieşind din ţinuturile acelea, striga către El zicând: Miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David, fiica mea este chinuită rău de draci" (v. 22).
Această femeie canaaneancă sau elină, adică închinătoare de idoli, după cum o numeşte Evanghelistul Marcu, îşi avea obârşia în ţara pe care Dumnezeu o blestemase altădată pentru idolii ei şi pe locuitorii ei îi izgonise, când adusese înapoi din Egipt pe israeliţi. Dar şi printre închinătorii de idoli şi în popoarele cele mai destrăbălate, Dumnezeu îşi are aleșii lui. Dintre acești aleși era şi acea canaaneancă, pe care Domnul a întâlnit-o atunci. Căci, cu toată râvna ei, femeia n-ar fi reuşit să se apropie de Hristos, dacă El n-ar fi venit în hotarele ţării ei. Acest lucru se repetă cu orice om. Dacă Hristos nu se apropie de om şi nu-i trezeşte conştiinţa cea adormită, atunci omul nu află niciodată pe Hristos. Dar Hristos numai atunci Se grăbeşte să Se apropie de om, când şi omul are o reală dispoziţie spre cunoaştere şi spre mântuire, precum a avut-o femeia canaaneancă.
Conţinutul rugăciunilor ei.
De îndată ce canaaneancă a zărit pe Hristos nu numai că a vorbit, dar a strigat, a dat glas mare, şi-a exprimat cu glas mare o rugăciune fierbinte. Cu toate că se oprise la oarecare distanţă de Domnul, deoarece - ca închinătoare de idoli şi necurată - nu îndrăznea să se apropie, totuşi distanţa nu îndreptăţea asemenea strigăt. Strigătul ei era pricinuit de credinţa ei în Hristos, de durerea ei de mamă, de nenorocirea ei cea mare. Şi ce zicea ea strigând?
"Doamne, Fiul lui David". Minunat mod de adresare! Căci modul acesta de adresare dovedeşte că femeia credea că Iisus este Mesia Mântuitorul trimis de la Dumnezeu, care aduce toată binecuvântarea pentru poporul lui Dumnezeu. Cele două nume împreunate arată credinţa ei cea vie şi fierbinte. Dar ea adaugă: "Fiica mea este chinuită rău de draci". Există diferite grade de suferinţă şi de crize, pe care le produc duhurile rele, pe măsura îngăduinţei date lor de Dumnezeu. Vedem că fata acelei sărmane femei era chinuită în ultimul grad. Starea ei producea mamei o adâncă suferinţă. Căci ştiu bine părinţii, că orice boală a copiilor le produce o durere mult mai mare, decât o au copiii. Cu toate că, după naşterea lor, copiii îşi au existenţa proprie, despărţită de a părinţilor lor, totuşi mulţi părinţi iubitori şi simţitori continuă să simtă orice suferinţă a copiilor, ca şi când ei ar fi încă mădulare ale propriului lor trup. Da ce spun eu? Părinţii suferă cu mult mai mult. Căci ei suferă sufleteşte şi simt o durere mult mai ascuţită, decât orice durere trupească. Mai ales când boala îi schimbă pe copii şi când ea devine o necontenită sursă de durere şi tulburare, cum era boala fiicei hananiencei, părinţii nu se dezmint de dragostea lor, precum nici Dumnezeu nu se dezminte de dragostea Sa, din pricina bolilor noastre duhovniceşti, care vin fără voia noastră.
"Miluieşte-mă", striga femeia către Domnul. Nu îndrăznea, nici să-L cheme în casa ei, nici să aducă pe fata ei la Domnul. Numai cere fierbinte milă. Canaaneanca nu zice: miluieşte pe fiica mea, ci zice: "Miluieşte-mă". Copila suferă, dar eu ard de durere. Eu sunt cea bolnavă, cea cu simţire bolnavă şi sufăr nespus, fiindcă o văd pe ea chinuindu-se, tâlcuieşte Sfântul loan Gură de Aur. Prin urmare mila către fiica mea este milă către mine. Aceeaşi adâncă durere sileşte întotdeauna pe părinţii să recurgă cu lacrimi fierbinţi la Dumnezeu şi să ceară milă pentru copiii lor, bolnavi sau pe moarte. Dar părinţii nu trebuie să uite că Dumnezeu este cel ce trimite bolile şi necazurile asupra copiilor, ca să atragă la Sineşi pe părinţi şi pe copii. Prin urmare, datoria părinţilor este de a se ruga pentru copii, nu numai pentru sănătatea trupească. O, e mult mai importantă sănătatea sufletului, care are a trăi veşnic într-un trup nemuritor, dar care suferă, adesea suferă îngrozitor şi ajunge în primejdie de a fi robit duhurilor neonorate, mânat spre păcat şi spre iad. De aceia părinţii nu trebuie să înceteze de a se ruga, ca şi canaaneancă, şi de a zice: „Doamne, am un copil chinuit de duhul egoismului şi al trufiei, sau robit de duhul mâniei şi al neascultării, sau întinat de duhul necurat al imoralităţii. Miluieşte-mă, slobozeşte-l pe copil de dracul acesta pierzător”.
Căci în realitate, astfel de boli ale sufletului sunt mult mai obişnuite decât îndrăcirea, dar şi mult mai chinuitoare şi mai pierzătoare. Pentru ce deci părinţii arată atâta lipsă de grijă şi de iubire în aceste boli ale copiilor, pe când pun atâta osteneală şi cheltuială şi rugăciuni, pentru bolile trupeşti ale copiilor? Pentru ce părinţii nu încredinţează pe copii lui Hristos, prin rugăciune cu credinţă, şi nu cheamă cu suspinuri pe singurul medic al sufletelor? Ar face cu adevărat un lucru foarte bun, dacă rugăciunile lor ar scăpa pe copii de microbul răutăţii, pe care îl seamănă vicleanul în sufletele lor, ca să-i robească prin păcat. Părinţii ar câştiga un nepreţuit dar, dacă rugăciunile lor ar fi măcar pe jumătate cât ale Sfintei Monica, cea care prin rugăciunile ei, a făcut ca fiul ei cel curvar, Augustin, să devină Fericitul Părinte Augustin.
Întâmplări descurajante. Dar. acum s-a întâmplat ceva cu totul neobişnuit, Domnul, cel Preabun şi Preamilostiv cel întodeauna gata să facă bine, arată atâta indiferenţă la rugăciunile fierbinţi ale canaaneancei, cum nu se mai găseşte în istoria minunilor sale nicăieri. "Iar Domnul nu i-a răspuns ei nici un cuvânt"! Nu i-a spus nici un cuvinţel de nădejde. Vorbind despre această împrejurare, Sfântul loan Gură de Aur zice: "Domnul aduce la Sine pe iudeii care nu L-au recunoscut. Când îl hulesc ei, El se roagă, când îl ispitesc, El nu-i părăseşte.
Pe canaaneancă însă care aleargă la El, îl cheamă şi îl roagă, fără a se sprijini, nici pe Lege, nici pe proroci, şi care îi arată atâta evlavie, pe ea nu o învredniceşte nici măcar de un răspuns. Care alta nu s-ar fi smintit, când a văzut că realitatea nu corespunde cu zvonurile? Căci ea auzise că El mergea prin sate, vindecând. Şi pe femeia aceasta, care venea la El, Domnul o respinge".
Şi totuşi, toate cuvintele, faptele şi purtările Domnului au un înţeles important. Cunoscătorul de inimi ştia ce credinţă puternică ascundea canaaneancă în adâncul sufletului ei. O credinţă în stare să suporte orice încercare şi descurajare. Aşadar, Domnul pune la încercare: "Pentru ca lămurirea credinţei ei cea mai scumpă decât aurul cel pieritor să se lămurească prin foc" (I 1,7). Domnul nu-i răspunde pentru ca ea să-şi arate credinţa fierbinte, prin rugăciunile ei repetate. Domnul pare nepăsător inima Sa este plină de bucurie pentru credinţa acelei Domnul pare că-şi retrage mila Sa de la dânsa, dar tainic o atrage, ca să primească o milă şi mai îmbelşugată. De canaaneanca cea minunată nu se sminteşte, nu se supără, depărtează. Ea nu zice: cum, acest om atât de vestit prin iubirea de oameni, arată atâta nepăsare pentru nefericirea mea! Galileenii mai buni decât mine? Ea nu zice aşa. Aşa nemulţumire, care, din nefericire, se aude de multe ori din creştinilor, este o pretenţie a oamenilor, care cred că ei sunt vrednici dar meritele lor sunt trecute cu vederea. Sunt pretenţii ale celor care cred că suferă pe nedrept, fiindcă sunt mai buni decât alţii, care nu suferă ce suferă ei. Dar cei credincioşi şi smeriţi nu au niciodată astfel de pretenţii şi nu îngăduie să intre în suflet nici cea mai mică îndoială cu privire la bunătatea şi la înţelepciunea lui Dumnezeu.
"Nu i-a răspuns nici un cuvânt". Trebuie să luăm aminte mod special la acest lucru, căci el se petrece de cele mai multe ori. Multe căi, prin care Domnul ne împărtăşeşte harul Său şi care ni se par încurcate şi de netălmăcit, se explică limpede prin întâmplarea cu hananianca. Trebuie să ştim că adeseori, rugile noastre au fost primite de Dumnezeu, deşi noi nu vedem răspunsul pe care îl doream şi îl aşteptam. Să mai ştim că în inima Domnului este o comoară fără fund de dragoste, chiar şi atunci când nu bagă în seamă cererile noastre, când pare că ne-a părăsit, pare mâniat pe noi. Tu, cel ce citeşti ceea ce urmează, versete atât de lămurite din psalmi, ia seama la felul în care îşi exprimă teama de a fi părăsit de Domnul: "Deşteaptă-te, cel ce dormi. Doamne? Pentru ce îţi întorci faţa ta de la sărăcia şi necazul nostru? Dumnezeule, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Până când Te vei mânia asupra rugii robului Tău” (Psalm 43,24-25 şi Psalm 21,1.7.9) Toate acestea se întâmplă pentru ca credinţa noastră să fie pusă la încercare şi să se întărească precum se întăreşte forţa lucrătorilor care muncesc. Dovada lucruri mai îmbelşugate şi daruri mai înalte decât cele pe care le cerem, ca să avem parte de o bucurie mai mare şi să câştigăm o dragoste şi un devotament mai adânc pentru binefăcătorul nostru.
Intervenţia ucenicilor şi răbdarea canaaneancei. Rugăciunea jalnică a sărmanei femei a pornit spre milă pe ucenicii Domnului care, "apropiindu-se L-au rugat pe El zicând: slobozeşte-o, căci strigă după noi" (v. 23). Ucenicii îl roagă pe Domnul să împlinească cererea sărmanei femei, care striga, şi astfel să-i poruncească să plece. Adică ucenicii se alătură rugăciunii acelei închinătoare de idoli, deşi, ca iudei, ei nu aveau nici o legătură cu păgânii. Dar răspunsul Domnului către ucenicii Săi ar fi trebuit să distrugă orice nădejde a canaaneancei: "Iar El răspunzând a zis: nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel" (v. 24). Domnul zice, ştiţi bine că Eu am misiunea de a mântui oile pierdute ale turmei lui Israel. Iar aceasta, cu toate că este o oaie pierdută, nu ţine de poporul lui Israel.
Fără îndoială, Hristos a venit pe pământ, ca să fie "lumină spre descoperirea neamurilor" (Luca 2,32). Acest lucru avea să-l facă însă numai la plinirea vremii. Deocamdată, era drept să-şi mărginească harul Său numai la acel popor, care primise de la Dumnezeu făgăduinţele. Astfel, tăcerea Domnului avea o mare îndreptăţire, care închidea gura ucenicilor. Dar vai de noi, dacă acea îndreptăţire ar fi fost valabilă şi mai târziu! Atunci am fi cu toţii încă închinători de idoli şi am muri în păcate.
Dar slavă Domnului. Perdeaua cea din mijloc a fost ruptă, perdea care despărţea pe iudei de păgâni; harul le-a fost dat şi păgânilor, ei au primit adevărul creştin, noi ne-am născut creştini, ţinem de adevărata credinţă, suntem cuprinşi în numărul celor mulţi pentru care Domnul şi-a dat sufletul Său ca preţ de răscumpărare.
Cu toate aceste motive de descurajare, care ar fi îndepărtat chiar şi pe mulţi dintre noi creştinii, canaaneancă tot stăruie şi: "venind I s-a închinat zicând: Doamne, ajută-mă" (v. 25). Răspunsul Domnului a făcut să tacă pe ucenici, dar pe femeia canaaneancă nu.
Cu privire la aceasta, Sfântul loan Gură de Aur, zice: "Ce este aceasta, femeie? Nu cumva ai tu mai multă îndrăzneală decât ucenicii? Nu cumva ai putere mai mare? Nicidecum nu am îndrăzneală, nici putere, ba mai mult, sunt plină de ruşine. Totuşi, în loc de rugăciune, aduc lipsa mea de sfială, socotiţi-mi îndrăzneala ca un lucru încuviinţat". Noi însă nu facem aşa, ci după ce cerem şi nu primim, ne depărtăm. Iar femeia temându-se că rugăciunea ei de departe nu este un fel potrivit de a vorbi cu Domnul, temându-se că strigătele ei nu exprimă destulă smerenie şi evlavie, se apropie, cade la picioarele Domnului şi se închină. Temându-se că acele cuvinte: "Doamne miluieşte-mă" nu sunt de ajuns, adaugă: "Doamne, ajută-mă". Căci tăcerea cu care Dumnezeu întâmpină adesea rugăciunile noastre este un mijloc care pe noi să învăţăm să ne rugăm cu încă şi mai multă căldură şi răbdare. Dezamăgirile în dobândirea rugăciunilor noastre sunt mijloace de a trezi şi mai mult sufletul la datoria rugăciunii. Acest lucru Domnul l-a arătat şi prin pilda vieţii Sale, când în grădina Ghetsimani, "fiind în zbucium, cu şi mai mare stăruinţă se ruga (Lc. 22,44).
Este adevărat că rugăciunea fierbinte şi răbdătoarei canaaneancei era conţinută într-un singur cuvânt: "miluieşte, ajută-mă". Dar când inima este prea plină de simţire, limba poate rosti cuvinte multe. Lacrimile care izvorăsc dintr-o inimă zdrobită şi smerită, suspinele, puținele cuvinte, sunt adesea de ajuns pentru "cel ce cercetează inimile, ca să ştie care este dorinţa Duhului", (Romani 8,27). De altfel, aceste cuvinte erau cele cuprinzătoare, adică "Doamne ajută-mă, dă-mi darul Tău. Priveşte-mă ca pe una din făpturile Tale, care sunt vrednice de Ta. Ajută-mă fiindcă eu cred că poţi să mă ajuţi şi mai cred că vrei, cu toate că acum mă refuzi”. Iată o pildă de rugăciune răbdătoare, cu inima plină de credinţă către Hristos, inima plină de necazuri şi de chinuri se roagă pentru uşurarea greutăţilor vieţii acesteia.
Dar noul răspuns pe care Domnul i-l dă la rugăciunea fierbinte a canaaneancei era în stare să o deznădăjduiască de tot şi s-o îndepărteze de El, dacă ea n-ar fi avut o credinţă tare, admirabilă: "Iar El răspunzând a zis: nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor" (v. 26).
Învăţătura cea adevărată vindecările minunate, harul şi mântuirea pe care le împarte Domnul, sunt pâinea copiilor lui Dumnezeu. Dar pentru moment, pâinea aparţine exclusiv israeliţilor, pentru motive care le spune dumnezeiescul Pavel în Epistola către Romani. Nu este drept, - zice Domnul, - să luăm pâinea copiilor şi
să se împuţineze, iar copii să rămână flămânzi, căci harul este mereu neîmpuţinat. Dar pâinea aparţine mai întâi celor ce cred în Dumnezeul cel adevărat şi sunt fii ai lui Dumnezeu după har. Domnul îi numeşte pe păgâni câini, nu că i-ar dispreţui, ci în contrast cu caracterul evreului credincios şi evlavios. Evreul este fiu, în contrast cu păgânii, care se află departe de Dumnezeu. Păgânul nu are dreptul de a cere binefaceri de la Dumnezeu în care nu crede şi căruia nu i se închină. Credinţa în Dumnezeu este condiţie indispensabilă a darurilor minunate pe care El ni le trimite. Felul cum Domnul întrebuinţează cuvântul câine despre popoarele păgâne arată că El nu se gândeşte la câinii fără stăpâni, care rătăcesc pe drumuri, ci la câinii din curtea omului, care primesc hrană de la stăpânul casei, deşi nu sunt fii săi.
Dar, cât de mult s-au întors stările de lucruri, de atunci încoace! Păgânii care au crezut în Hristos au devenit fii ai lui Dumnezeu, cărora li s-a şi dat din belşug pâinea părintelui lor. Iar evreii rămânând cu încăpăţânare în necredinţă, au meritat ocara de care îi copleşeşte Apostolul Pavel: "Păziţi-vă de câini, păziţi-vă de lucrătorii răi" (Filipeni 3,2).
Noi suntem urmaşii acelor păgâni, care au crezut în Hristos. Noi creştinii, suntem fii lui Dumnezeu, adoptaţi prin Sfântul Botez. De aceea să luăm aminte la nepreţuitul dar al pâinii. Să luăm aminte, nu cumva să fim mânaţi de duhul lumii, care crede că pâinea vieţii şi a fericirii sunt banii şi bunurile materiale. De aceea oamenii lumii se ostenesc, se chinuiesc, se neliniştesc, se luptă, fură, tremură, se împuţinează cu credinţa, numai doar, doar să aibă din belşug cele materiale. Ei se arată indiferenţi faţă de "pâinea vieţii, care s-a pogorât din cer" (Ioan 6,41). Se arată indiferenţi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, de har, de pocăinţă, de Sfânta Împărtăşanie, de pacea şi dragostea creştinească. Şi niciodată nu pot să-şi afle fericirea, iar sufletul lor şi viaţa lor duhovnicească se stinge şi se distruge tot aşa cum şi viaţa trupului se stinge, când omul se hrăneşte cu o hrană rea şi insuficientă. Ba chiar se întâmplă să moară de foame!
Credinţa canaaneancei triumfă. Orice om lipsit de evlavie şi de smerenie ar fi considerat răspunsul Domnului foarte supărător. S-ar fi smintit şi s-ar fi mâniat: dacă nu vrea să mă ajute, treaba lui! Dar de ce să mă ocărască, de ce să mă numească câine? Un om mândru nu ar fi suferit acest răspuns. Şi dovada sunt cei care vin la Sfânta Mărturisire şi la Sfânta Împărtăşanie ca să primească darurile cele mai înalte, să primească elementele absolut de trebuinţă vieţii lor. Dacă nu primesc imediat, când şi cum vor ei Sfintele Taine, se supără, se mânie, ba chiar se şi înfurie câteodată! Cei care stau sub apăsarea necazurilor şi au auzit că numai Hristos şi în Biserica Sa vor găsi eliberare de toate greutăţile se apropie de Sfintele Taine fără pocăinţă şi smerenie suficientă chiar cu pretenţii. Şi, dacă nu primesc îndată ceea ce ei cer, se întâmplă apoi ca starea lor să se înrăutăţească, dacă Domnul nu-i primeşte îndată, se supără, se mânie, dau drumul la vorbe rele împotriva religiei şi a slujitorilor ei. Dar un credincios smerit care se pocăieşte sincer şi îşi simte păcătoşenia şi poziţia faţă de Dumnezeu, niciodată nu va vorbi în felul acesta. Credinciosul se smereşte mai mult decât o pretind faptele lui. Primeşte curaj în împrejurări descurajante şi nădejde din cuvinte de deznădăjde. Acest lucru îl vedem bine la femeia canaaneancă la credinţa ei cea înţeleaptă şi smerită. „Iar ea a zis: Doamne, dar şi câinii mănâncă din fârămiturile care cad de la stăpânilor lor" (v. 27). Domnul zisese: nu este bine. Femeia răspunde: Da, Doamne. Hristos a numit pe evrei fii şi i-a aşezat jurul mesei Tatălui lui. Femeia nu se împotriveşte, dimpotrivă supralicitează, ea numeşte pe evrei stăpâni. Hristos a numit-o câine ea primeşte asemănarea, fără să se supere. Plecând de la această asemănare, ea construieşte argumentaţia cea mai puternică mai înţeleaptă, cea mai neaşteptată, pe care numai o credinţă smerită i-o putea inspira. Dar la fel se poartă tot credinciosul smerit. Acesta înţelege că toate mijloacele de smerire pe care întrebuinţează Domnul în viaţa omului, îl ajută să aibă o convingere mai desăvârşită a sărăciei, a păcătoşeniei, a nevredniciei sale. Credinciosul este gata să mărturisească tuturor starea lui păcătoasă nu vorbeşte despre smerenia lui cum fac alţii, care se învinovăţesc singuri cu plăcere, dar se supără şi se mânie când un altul îi spune ce fel sunt. Omul credincios şi smerit gândeşte cu sinceritate la cuvântul psalmistului: " Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta” (Psalm 72,22). Şi cuvântul Sfântului Apostol Pavel, când mărturiseşte despre sine că este cel dintâi dintre păcătoşi, cel mai mic sfinţi şi nevrednic de a fi chemat apostol.
Domnul zisese că pâinea se cuvine fiilor. Iar femeia răspunde că ea nu are pretenţia să se hrănească din pâinea copiilor, ci se mulţumeşte cu fărâmiturile. Căci cei smeriţi, care îşi simt locul în faţa lui Dumnezeu, nu numai că nu au pretenţii, ci sunt prea mulţumiţi de cele mai mici daruri. Însă Hristos, prin darurile cele mici, îi pregăteşte, ca să le primească pe cele mai mari. Căci "celor smeriţi li se dă dar" şi "cel ce se smereşte va fi înălţat". Cei smeriţi socotesc că este un lucru foarte mare să fie în faţa lui Hristos ca nişte câini în faţa stăpânilor, De pe această poziţie de câini, Hristos îi înalţă pe cei smeriţi la starea de fii şi de moştenitori ai Împărăţiei Sale.
Domnul o exclude pe canaaneancă de la pâinea fiilor lui Dumnezeu, pentru că era păgână. Ea însă trage o concluzie foarte înţeleaptă despre dânsa. Este foarte adevărat - zice ea - că pâinea cea desăvârşită şi bine pregătită aparţine copiilor, dar fărâmiturile cele mici, care, din negrija copiilor, cad întâmplător, pe acelea le mănâncă câinii. De aceea ei şi stau de obicei sub masă, ca să prindă fărâmiturile, fără ca prin aceasta copii să sufere vreo lipsă. Noi, păgânii, zice ea, nu aşteptăm mulţimea de binefaceri, minunile mari, pe care Fiul lui David le dă din belşug iudeilor. Dar cel puţin nişte resturi mici poate să ne arunce şi nouă, neamurilor celor înfometate. Vindecarea pe care o cer eu este o fărâmiţă mică din pâinea cea de mult preţ, dar faţă de belşugul de pâine care li se dă iudeilor, această fărâmiţă este foarte puţin. Iată răspunsul înţelept al canaaneancei. Căci acolo unde există o credinţă vie, acolo este şi cunoştinţă şi înţelepciune, în faţa căreia înţelepciunea şi ştiinţa lumii acesteia se arată a fi nebunie. Peste credincioşii smeriţi "se odihneşte Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al puterii, Duhul cunoaşterii şi al evlaviei", după cum spune prorocul Isaia (Isaia 11,2).
Unde există credinţă vie, şi din amărăciune iese dulceaţă, din descurajare iese curaj şi din situaţii potrivnice iese sprijin. Dimpotrivă, cel puţin credincios sau necredincios vede în aliatul său un duşman şi trage concluzii dureroase din premise pline de mângâiere.
Domnul laudă credinţa femeii şi săvârşeşte minunea. Acum Domnul încercase îndeajuns credinţa femeii. Domnul încearcă o credinţă mare prin încercări mari, păstrând cea mai mare încercare pentru sfârşit. Acum se descoperise comoara de credinţă înţeleaptă şi smerită a canaaneancei şi credinţa o făcuse fiică a lui Dumnezeu.
Era timpul ca Domnul s-o încununeze pentru o astfel de credinţă. Şi iată: "Iisus răspunzând a zis: o, femeie, mare este credinţa ta". Domnul îşi ascunsese îndestul bunătatea şi milostivirea Sa. Înlăuntrul Său se bucura şi se veselea, văzând că şi păgânii începuseră să se pregătească de primirea harului Său. Pe din afară însă se arătase rece şi refuzase ajutorul. Şi precum odinioară Iosif se ascunsese un timp de fraţii săi, iar apoi li s-a descoperit şi a strigat: "Eu sunt Iosif (Facerea 45,3), tot aşa şi acum, Domnul îşi descoperă fiinţa Sa, aşa cum este şi aşa cum îl crezuse canaaneanca.
„Mare este credinţa ta", zice Domnul către canaaneanca. Desigur, au strălucit şi alte virtuţi ale ei cu această ocazie: smerenia, răbdarea, rugăciunea, dar credinţa ei este trâmbiţată, ca vrednică de toată admiraţia. Fiindcă celelalte virtuţi sunt roadele credinţei. Ba chiar şi iubirea, cea mai mare dintre toate virtuţile se vădeşte numai prin credinţă. De aceea Domnul cere credinţa, ca pe un mijloc de nelipsit în raporturile omului cu El şi în unirea dintre om şi Dumnezeu, iar Duhul Sfânt afirmă prin dumnezeiescul Pavel că "fără credinţă omul nu poate să-i fie plăcut lui Dumnezeu" (Evrei 11,6). Domnul socoteşte credinţa tuturor robilor Săi credincioşi, ca un lucru de mult preţ şi nu leapădă nici credinţa cea slabă a celor care cred puţin dar drept, ba o şi întăreşte şi o sporeşte. Totuşi Domnul preţuieşte în chip special o credinţă mare şi zice despre ea că este minunată şi vrednică de a fi răsplătită.
Aşadar, după ce i-a dat canaaneancei prima răsplătire, lăudând în public credinţa ei mare şi minunată, Domnul adaugă a doua răsplătire: "Fie ţie după cum vrei. Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela" (v. 28). Domnul îi zice nu pot să-ţi mai refuz harul, primeşte ceea ce mi-ai cerut. Fiindcă Domnul nu refuză nici odată nimic unei credinţe mari. Cei ce nu refuză nimic din câte ne cere Hristos, vor afla la sfârşit că nici Hristos nu le refuză nimic din câte pot să-i facă fericiţi, sfinţi şi părtaşi ai slavei sale cereşti.
Dar fiindcă totdeauna cuvântul Domnului este urmat îndată de împlinire, fiica canaaneancei s-a tămăduit în clipa în care Domnul i-a zis: „fie cum voieşti”. În clipa aceea dracul a şi fugit şi n-a mai îndrăznit să se întoarcă şi să chinuiască acea făptură nenorocită. Şi astfel, credinţa mamei a vindecat durerea fiicei.
Credinţa mamei a izgonit pe diavol şi a dat sănătate fiicei. Credinţa mamei a biruit refuzul Domnului şi i-a stârnit admiraţia.
Iată ce poate face o credinţă smerită, o credinţă răbdătoare în rugăciune, o credinţă mare. Numele canaaneancei a rămas necunoscut, dar credinţa ei este cunoscută tuturora. Nu s-a notat numele ei, ca să se numească şi să se facă renumită credinţa ei. Credinţa ei este o pildă care îndeamnă pe credincioşi să-şi formeze o credinţă mai mare, o credinţă care să nu cedeze la nici o piedică, o credinţă tare care să nu se descurajeze, când Domnul îi refuză cererea. O credinţă care să silească pe Domnul să ne binecuvânteze la sfârşit şi să ne zică: fie ţie precum vrei.
Lui Dumnezeu I Se cuvine Slava, cinstea și închinăciunea și Sfântului Nicolae Velimirovici de la care v-am spus această predică în veci. Amin.