Iubirea vrăjmașilor
(Î): De ce trebuie să iubim pe vrăjmaşi?
(R): Mântuirea este universală şi nimeni nu poate nădăjdui în mântuire decât în unire cu ceilalţi[1], pentru că adevărata natură a omului include în ea pe Duhul Sfânt – Acesta este „ca un suflet comun tuturor oamenilor, iar spiritualizarea unui om nu poate înainta decât în pleromaumană care este Biserica. Nu ne putem mântui aşadar decât împreună, colegial”, după cum spunea Soloviev: „Se va mântui cel ce mântuieşte pe alţii”. Fiecare avem în inima noastră duhovnicească pe cineva de adus la Dumnezeu, după cum şi noi suntem duşi în inimă de alţii (duhovnicii, părinţii, prietenii...) la Dumnezeu.
Mântuirea fiind universală, pentru toţi, omul se mântuieşte iertând, iubind cu dragoste curată pe ceilalţi oameni (şi pe vrăjmaşi). Se mântuieşte cel ce ajută cu ajutorul Harului Dumnezeiesc să mântuiască şi pe ceilalţi oameni. „Mântuind, te vei mântui”.
Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc spune: „Omul nu este creat numai pentru el însuşi, ci este creat pentru întreaga umanitate. Pentru aceasta, tragedia întregii lumi trebuie privită ca tragedia propriilor mele păcate. Noi purtăm răspunderea şi pentru aproapele nostru. Din momentul în care creştinul se izolează, el face o semi-asociaţie cu diavolul pentru că ascultă numai de gândurile sale proprii. Condiţia primordială, ca să te mântuieşti, este să te jertfeşti pentru ceilalţi. Suntem vinovaţi dacă un om este păcătos. Nu trebuie să-l urâm, ci să-l iubim, şi pentru această atitudine a noastră îl va ajuta Harul Dumnezeiesc prin noi să se ridice, chiar dacă nu i-am spus niciun cuvânt, dar l-am preţuit. Dacă te străduieşti să iubeşti pe vrăjmaşul tău, îl va ajuta Harul lui Dumnezeu să se ridice pentru dragostea ta. Deci, în orice situaţie ai fi, nu te izola, nu urî, ci iubeşte, comunică, ajută”.
De aceea să nu judecăm pe niciun păcătos, pentru că Dumnezeu rânduieşte să ne întâlnim şi să-i ajutăm şi pe cei pe care i-am smintit cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta. Să-i învăţăm şi să ne rugăm: “Doamne, ajută-l să se vindece!”; “Doamne, iartă-l!”; “Doamne, miluieşte-l!”; “Doamne, pentru păcatele mele a căzut acesta!”.
Sfânta Maria Egipteanca, în pustiul Iordanului, timp de 17 ani, a avut mari ispite de la trup şi de la diavoli. Aceştia au fost anii în care darul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, îi curăţa sufletul şi trupul ei de păcate şi făcea canon, ajutându-i astfel să se ridice din robia păcatelor, pe cei pe care îi amăgise să păcătuiască.
(Î): Cum putem avea dragoste faţă de vrăjmaşi?
(R): Numai cu ajutorul Harului dragostei dumnezeieşti. Pentru că Harul dragostei dumnezeieşti este izvorul iubirii noastre sfinte de oameni şi nu invers.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a arătat că cea mai mare poruncă din lege este dragostea de Dumnezeu, iar a doua, asemenea acesteia, este iubirea aproapelui (Matei 22, 37-39). El a zis că în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi toţi prorocii (Matei 22, 40). Dacă acesta este adevărul apoi nimeni nu poate spune că iubeşte pe Dumnezeu, de nu va iubi mai întâi pe aproapele său. Acest lucru îl spune şi Sfântul Ioan Evanghelistul, zicând: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?” (I Ioan 4, 20).
Dacă nu iubim creaţia - lucrarea lui Dumnezeu pe care o vedem, nu putem iubi pe Dumnezeu, Creatorul acestora, pe Care nu-L vedem.
Fiecare creştin ortodox trebuie să fie un mântuitor cu cei care rânduieşte Dumnezeu să vieţuiască şi să lucreze.
(Î): Cine este aproapele nostru?
(R): Aproapele nostru este orice om, fără niciun fel de deosebire. După învăţătura creştină, toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată Ceresc. Toţi sunt creaţi după „chipul lui Dumnezeu”, toţi au aceeaşi fiinţă, se trag din aceeaşi unică pereche de oameni (Adam şi Eva), stau sub osânda aceluiaşi păcat strămoşesc, sunt mântuiţi prin aceeaşi Jertfă de pe Cruce şi au aceeaşi chemare la aceeaşi viaţă veşnică.
(Î): Cum să ne străduim să iubim pe vrăjmaşi?
(R): În Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu Adevărat şi Om Desăvârşit, sunt cele două feluri de dragoste: dragoste dumnezeiască şi dragoste omenească (Luca 10, 25-28). Iar creştinul care se uneşte cu Dumnezeu cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, prezent în Sfintele Taine şi faptele bune creştine, poate îndeplini cele două porunci.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Să iubim pe păcătos şi să urâm păcatul. Să nu avem milă de păcat, ci de nenorocirea păcătosului”.[2] Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă: „fă tot ce îţi stă în putinţă ca să iubeşti pe tot omul, iar dacă încă nu eşti în stare, cel puţin să nu urăşti pe nimeni! Nu e cu putinţă să-i iubeşti la fel pe toţi fraţii, însă e cu putinţă să fii nepătimaş faţă de toţi, lipsit de pizmă şi ură”.
Mai departe ne învaţă acelaşi Sfânt Părinte: „să nu urăşti pe om ci păcatul şi pe diavol din om. Pentru că dacă urăşti pe om, eşti călcător de poruncă şi nu te mântuieşti”.
La Biserică ni se predă lecţia: iubirea de vrăjmaşi iar acasă trebuie să facem exerciţii de iertare, de smerenie, de iubire cu aproapele nostru care nu este cel din America, ci soţul, copiii, nepoţii, vecinii, colegii de muncă.
Toate patimile sufletului se împart în iuţime şi poftă. Din starea lor lucrează raţiunea noastră. De aceea iuţimii trebuie să-i dăm dragoste creştină, poftei – înfrânare şi raţiunii – contemplaţii duhovniceşti. Altfel, vom avea neînfrânare, ură şi necredinţă, erezii.
(Î): De ce nu am dragoste faţă de aproapele?
(R): Lipsa dragostei faţă de aproapele nostru arată prezenţa patimilor în noi şi este semnul că dragostea noastră nu este încă duhovnicească. Cei ce îşi stabilesc afecţiunile lor reciproce după rânduielile lumii, au nevoie pentru a le păstra de prezenţa trupească; Uitarea şterge în mod firesc orice iubire care pleacă de la trupuri.
(Î): De ce îngăduie Dumnezeu ca drepţii să fie prigoniţi şi omorâţi?
(R): Dumnezeu, din iubire pedagogică, pe ce-i ce-L iubesc, îngăduie să fie prigoniţi şi răstigniţi, pentru desăvârşirea lor, iar pe cei ce-L urăsc şi-L răstignesc îi iubeşte şi îi rabdă, pentru întoarcerea lor la Dumnezeu. Aceşti aşa zişi vrăjmaşi ai noştri sunt îngăduiţi de Dumnezeu să ne desăvârşească.
(Î): Trebuie să iubim şi pe violatori, pe criminali, pe hoţi...?
(R): Iubirea vrăjmaşilor nu se referă la criminali, la violatori, la pedofili, la hoţi, la armatele care vin să ne cotropească, să ne jefuiască și să ne omoare... Împotriva acestora trebuie luate măsuri coercitive, pedepse, privaţiuni de libertate de cei în drept: poliţie, jandarmerie, armată, procuratură...
Penitenciarul este loc de penitenţă, de pocăinţă pentru cei care au săvârşit păcate mari. În penitenciare există acum Paraclise şi preoţi care acordă asistenţă religioasă, pentru cei care se pocăiesc şi vor să-şi schimbe viaţa ca să se mântuiască.
Un părinte de la Penitenciar spunea că 10-15% din deţinuţi în Penitenciar devin credincioşi.
(Î): Care sunt binefacerile celor care suferă necazurile pricinuite de vrăjmaşi?
(R): Sfântului Apostol Petru zice: „Cine a suferit cu trupul, a isprăvit cu păcatul” (I Petru 4, 1). Iar Sfântului Efrem Sirul spune: „Mai bine aici ceartă-mă, Doamne, şi dincolo miluieşte-mă!” Este foarte bine să suferim aici pentru păcate ca să ni se scadă din datorii la Înfricoşata Judecată.
Sfântul Marcu Ascetul ne învaţă: „cel ce doreşte să se izbăvească de chinurile viitoare trebuie cu bucurie să le suporte pe cele de acum. În acest chip, schimbând duhovniceşte unele cu altele, prin mici necazuri, el îndepărtează pe cele mari”. „Cine se împotriveşte întâmplărilor amare, el, fără chiar să ştie aceasta, se împotriveşte dumnezeieştii porunci. Şi cine le primeşte cu adevărată cunoştinţă, acela, după Sfânta Scriptură, rabdă pentru Dumnezeu”. De aceea sfătuieşte Sfântul Marcu: „Când vine ispita, nu întreba din cauza cui şi de ce a venit ea. Însă străduieşte-te să o suporţi cu mulţumire, fără scârbă şi fără înrăire”. „Pentru că nu e om care să fie plăcut lui Dumnezeu, fără ispite, trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate relele nenorociri. Dacă Sfântul Apostol Pavel nu ar fi fost orbit trupeşte, nu ar fi văzut duhovniceşte (Faptele Ap. 26,13-15). Dacă Sfântul Arhidiacon Ştefan nu ar fi fost clevetit ca hulitor de Dumnezeu (Faptele Ap. 6,13-14), nu i s-ar fi deschis lui cerurile şi nu ar fi văzut pe Dumnezeu”(Faptele Ap. 7,56).
Sfântul Marcu arată că „adevărata înţelepciune constă nu numai în a cunoaşte adevărul, ci, înaintea tuturor, în a purta răbdător, ca pe ceva meritat, răul din partea acelora care te obijduiesc”. Experienţa arată că cei cunoscători, care rămân numai cu ştiinţa lor, cad în mândrie, iar răbdătorii răului dobândesc prin alţii smerita cugetare. Prin aceasta trebuie să ştim că răul străin nu ne îngreuiază cu păcatul, fără numai dacă noi, pe motivul lui, nu păcătuim. Dimpotrivă, cel răbdător preface păcatul străin în virtute pentru sine, atunci când îl poartă fără să se amărască. Pentru aceea „nu te bucura într-atâta când ai făcut cuiva un bine, cât dacă fără ranchiună suporţi consecinţele pentru vrăjmăşia făcută de cei pe care i-ai ajutat”.
Când oamenii urăsc, zavistuie şi clevetesc, intră diavolii în ei şi distrug legătura dragostei fireşti care trebuie să existe între oameni.
(Î): De ce sunt cei buni prigoniţi de cei răi?
(R): Unde este Sfântul Duh, acolo, ca o umbră, urmează prigoniri şi lupte. Ai văzut cum prorocii, măcar că a şi lucrat întru ei Duhul Sfânt, întotdeauna au fost prigoniţi de cei apropiaţi? Aşa a fost şi cu apostolii, pentru că, în vremea lui Hristos, Duhul Mângâietor a venit şi S-a strămutat, de la iudei, în creştini. Niciunul dintre iudei nu a mai fost prigonit, numai creştinii au devenit mucenici. Nu se poate să nu ne minunăm de aceasta: Dreptatea trebuie să fie prigonită.
Orice om lipsit de credinţă şi de voinţă, care iubeşte mai mult cele pământeşti decât cele cereşti, doreşte să nu fie prigonit şi să trăiască în pace. Însă pacea şi liniştea în păcate nu sunt îngăduite de Dumnezeu. Într-o vedenie, Sfântul Antonie cel Mare a auzit un glas din cer: „Nu daţi pace dreptului atâta vreme cât el trăieşte în această lume!” Prin aceasta i-a fost arătată lui o ceată de îngeri înconjurând şi apărând pe cel drept ce se lupta cu ispititorul.
Oamenii strigă : Pace! Pace! Pace! Nu ca să se pocăiască, ci să mai desfrâneze, să mai bea, să se mai distreze și să trăiască în păcate.
Cine se împotriveşte îngăduinţei lui Dumnezeu de a fi tulburat şi prigonit de alţii, în mod iminent devine el însuşi, prin aceasta, cel mai înfricoşător prigonitor pentru sine, pentru că îngăduie patimilor sale să-l prigonească şi să-l chinuiască. Se ştie despre patima desfrânării că ea creşte năvalnic şi în mod tiranic se avântă în împrejurări liniştite. Însă ea încetează să mai chinuiască pe om atunci când este apăsat de o asuprire din afară şi de o permanentă prigoană. Şi pentru alte patimi se cunoaşte din experienţă că, într-o atmosferă de linişte, pe nebăgate de seamă, prind consistenţă şi se întăresc. Chiar dacă în liniştea vieţii lipsite de griji din afară nu se manifestă, astfel că omul se crede blând şi bun, dacă vin pe neaşteptate ispita şi patimile aşa dintr-odată de straşnic îl apasă, că pot să-i facă mari necazuri”.[3]
(Î): De ce îngăduie Dumnezeu să vină prigoanele?
(R): „Dumnezeu îngăduie să ne vină prigoană şi vrăjmăşii de la ceilalţi oameni, ca să ne dea prilej prin aceasta să ne conştientizăm şi să ne înfrângem patimile. Însă, când lipsesc prigoanele din afară, patimile noastre, în chip viclean, încep să ne asuprească şi să ne chinuie dinăuntru. Prigoanele din afară îi conduc pe creştini, dacă nu şi-au reprimat conştiinţa, către cunoaşterea de sine şi neîncrederea în sine, iar de aici către pocăinţă. Iar asupririle cele lăuntrice, pricinuite de sine, nu-l mobilizează pe om. Noi, de obicei, nu le conştientizăm ca pe ceva primejdios, ci, dimpotrivă, ele ne par ceva ce poate fi iertat şi chiar fireşti. Când, de pildă, mâncăm prea mult ori bem prea mult, când suntem cuprinşi de poftele desfrânării, când pizmuim, când osândim, când arătăm ură către cineva, când ne mândrim şi cădem în slavă deşartă dintr-un lucru anume, când culegem succese şi ne umplem de iubirea de slavă deşartă şi de iubirea de stăpânire - atunci toate aceste patimi ni se par ceva firesc, îndreptăţite şi chiar plăcute. Însă, tocmai aceasta le face îndoit mai pierzătoare”.[4]
„Prigoana, jignirile, nenorocirile venite din afară sunt vădite şi, fără îndoială, folositoare sufletului, dacă se poartă cu smerită şi mulţumitoare răbdare către Dumnezeu. Însă răul, pe care ni-l pricinuiesc propriile noastre patimi, este în mod decisiv şi prea pierzător, pentru că acesta nu se remarcă în mod obişnuit, fiind ascuns sub masca înşelătoarei plăceri. Nerăbdător cu răutăţile aproapelui, omul păcătos este, de obicei, îndelung-răbdător cu propriile sale patimi de neînchipuit, cărora le dă putere să-l otrăvească. Nemilos cu păcatele altora, el le îngăduie propriilor sale păcate să se înmulţească în sufletul lui şi să-l conducă până la căderea deplină. Simţitor faţă de toată scârbirea, el priveşte printre degete la asprele ofense pe care nestăpânitele lui patimi le aduc dumnezeiescului chip din el! Cu cât mai îngăduitor şi milostiv este el cu sine însuşi, cu atât mai aspre răni pricinuieşte sufletului său. Mânia şi furia către alţii îl opresc să se mânie pe propriile sale patimi şi păcate. Aşa se produce următorul paradox: dorind să trăiască cu mulţumire, netulburat de duşmanii din afară şi de cei care îl revoltă, el se arată cel mai de temut duşman al lui însuşi şi singur îşi pricinuieşte chinuri care încep încă de aici, ca să se continue, dacă nu se căieşte, şi în veşnicie”.[5]
„Neplăcut este pentru om să aibă duşmani! Însă să fii chiar propriul tău duşman e înfricoşător! Când, în vicioasa dragoste către sine, omul urmează cu orbire patimilor sale, socotind să se desfăteze în viaţă, el îşi pregăteşte singur veşnica moarte”.
(Î): Ce trebuie să facem pentru a nu ne revolta împotriva vrăjmaşilor şi a prigoanelor?
(R): Trebuie să ne amintim toate acestea şi să încetăm să ne revoltăm împotriva prigoanelor din afară, a vrăjmăşiilor şi a duşmanilor. Este timpul să vedem mai ales în noi înşine adevăratul duşman. Pe el nu trebuie să-l răbdăm! Cu el trebuie să ne luptăm! Ferice de acela care este neînduplecat de aspru cu sine şi suportă cu dragoste duşmăniile care îi vin din afară! Ele curăţă sufletul de păcat şi de răutate. Aşa a rânduit Dumnezeu, ca, în lupta de dobândire a virtuţii, noi să fim „ajutaţi" de duşmani şi chiar de demoni. Doritori să ne piardă, ei, împotriva scopului lor, ne ajută la mântuire, când cu credinţă în Dumnezeu şi cu căinţă smerită răbdăm nenorocirile pe care aceştia ni le trimit. Dacă răbdăm răul venit din partea oamenilor răi ori a întunecaţilor demoni, noi îl preschimbăm în bine. Jignirea iertată se preface pentru noi în nerăutate şi în blândeţe. Ispita trupească biruită se transformă în curăţie, îndârjita luptă cu mândria - în smerenie, înfrângerea iubirii de arginţi - în chibzuinţă, biruirea urii - în dragoste, vrajba biruită - în pace, preaputernicele ispite diavoleşti înfrânte - în binecuvântată linişte, care este pregustarea celor făgăduite în Împărăţia Cerurilor, „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14,17).
[1] Sf. Apostol Pavel spune: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (I Corinteni 12, 27).
[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, omilia LX, 6, p. 304.
[3] Ibidem, pp. 99-100.
[4] Ibidem, pp. 100-101.
[5] Ibidem, pp. 101-102.