Cleopa Cristian

Duminica după Botezul Domnului a Sfântului Ignatie Briancianinov, episcopul Caucazului şi Pontului Euxin

(Matei 4,12-16) Cuvânt despre pocăinţă[1]

„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!" (Matei 4, 17).

 Acestea erau primele cuvinte ale predicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care ni le spune şi nouă până as­tăzi, prin Sfânta Evanghelie.

Când s-a înmulţit mai mult decât în orice altă epocă păcatul în lume, Vindecătorul nostru cel Atotputernic S-a pogorât aici, pe pământ, în acest loc al exilului, în locul chinurilor şi al pătimirilor noastre, care este o pregustare a chinurilor veşnice ale iadului, şi binevesteşte izbăvi­rea, bucuria şi vindecarea tuturor oamenilor, fără excepţie, spunându-ne: „Pocăiţi-vă!"

Puterea pocăinţei este întemeiată pe puterea lui Dumnezeu -Vindecătorul este Atotputernic şi vindecarea pe care El o dăruieşte este atotputernică. În acea epocă -  a propovăduit aici pe pământ - Domnul chemând spre vindecare pe toţi cei care erau bolnavi de păcat şi n-a socotit niciun păcat nevindecabil. De asemenea, şi acum continuă să-i cheme pe toţi şi făgăduieşte şi dăruieşte într-adevăr iertarea pentru orice păcat, vindecarea pentru orice boală păcătoasă.

O, voi, călători ai pământului! O, voi, toţi cei care păşiţi sau mer­geţi pe „calea cea largă" (Matei 7, 13), în tulburarea neîncetată a grijilor pământeşti, a petrecerilor şi a ospeţelor, printre florile amestecate cu buruieni, voi, care vă grăbiţi şi urmaţi această cale, îndreptându-vă către final, care este cunoscut tuturor, dar toţi îl uită: mormântul întunecat şi veşnicia cea mai întunecată şi cea mai înfricoşătoare! Opriţi-vă! Aruncaţi de la voi farmecul acestei lumi, care vă ţine permanent în robie! Ascultaţi ceea ce vă binevesteşte Mântuitorul nostru Hristos, daţi cuvintelor Lui atenţia cuvenită: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!" Vă este indispensabil vouă, călători ai pământului, să vă întoarceţi toată atenţia voastră la această povaţă folositoare vieţii şi mântuitoare, altfel veţi ajunge în mormânt, în pragul şi la poarta veşnici­ei, fără să fi înţeles deloc corect de mai înainte veşnicia, nici îndatoririle celor care intră în aceasta, pregătindu-vă vouă doar pedepsele drepte pe care le veţi suferi veşnic, pentru păcatele voastre! Păcatul cel mai greu şi mai grav este că nu daţi atenţia cuvenită cuvintelor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică Îl dispreţuiţi pe Acesta. Pocăiţi-vă!

Drumul vieţii pământeşti îl adoarme şi îl înşală pe om. În ochii celor care încep călătoria, viaţa se arată ca o câmpie nesfârşită, care este plină de agitaţie. Pentru cei care au încheiat-o, se arată ca o scurtă călăto­rie însoţită de vise fără conţinut. Pocăiţi-vă!

Şi păcătosul orbit este nevoit să părăsească în acele câteva minute în care veşmântul sufletului, trupul, se desparte şi se dezlipeşte de aces­ta, slava şi bogăţia şi toate celelalte bunuri şi însuşiri pieritoare, pentru siguranţa cărora îşi cheltuieşte toată viaţa pământească şi toate puterile trupului şi ale sufletului său. Atunci sufletul este dus de către îngerii cei răi la Judecata lui Dumnezeu, la Judecata Celui necunoscut de suflet, la Judecata Celui pe Care L-a dispreţuit.

„Pocăiţi-vă!" Oamenii jinduiesc şi se silesc să se îmbogăţească în cunoştinţe care sunt de mică însemnă­tate şi folositoare doar pentru o mică perioadă de timp, cunoştinţe care contribuie la satisfacerea nevoilor, odihnei şi capriciilor vieţii pămân­teşti. Şi astfel, le dispreţuim cu desăvârşire pe cele esenţiale, cunoştinţe­le necesare şi lucrarea pentru care ne-a fost dăruită viaţa pământească, adică cunoaşterea lui Dumnezeu şi convorbirea noastră cu Acesta, prin Izbăvitorul nostru Hristos.

„Pocăiţi-vă!" Fraţilor, să cercetăm obiectiv viaţa noastră pămân­tească, nepărtinitor, în lumina Evangheliei. Ea este un nimic, un gunoi, toate bunurile ei dispar odată cu moartea, dar deseori şi cu mult înain­te de moarte, prin felurite situaţii neaşteptate. Aceste lucruri pieritoare, bunurile pierdute atât de repede, nu sunt vrednice să fie numite bunuri, căci în realitate sunt curse şi înşelăciuni. Cei care se lipesc şi se cufundă în cursele acestea şi sunt prinşi în ele se lipsesc de bunurile cereşti, veşnice, adevărate, de bunurile duhovniceşti pe care le dobândim când credem în Hristos şi-L urmăm pe calea tainică a vieţii evanghelice. „Pocăiţi-vă!"

În ce orbire înfricoşătoare ne găsim! Cum se arată prin această or­bire înaintea ochilor noştri vădit căderea noastră! Vedem moartea fraţi­lor noştri, cunoaştem că moartea este rânduită poate la foarte scurt timp şi pentru noi, pentru că nimeni dintre oameni n-a rămas aici pe pământ, pentru totdeauna. Vedem că pe mulţi şi înainte de moarte fericirea pă­mântească îi trădează. Vedem această fericire preschimbându-se deseori în nefericire, care se aseamănă cu experienţa de zi cu zi a morţii. Cu toa­te acestea, cu mărturia atât de vădită înaintea ochilor noştri, a propriei noastre experienţe, noi vânăm doar bunurile trecătoare, ca şi cum ar fi permanente, veşnice. Doar spre acestea este îndreptată atenţia noastră, iar Dumnezeu este uitat şi uitată este şi măreţia, şi în acelaşi timp veşni­cia înfricoşătoare! „Pocăiţi-vă!"

Fraţilor, oricum ne vor trăda toate bunurile stricăcioase. Pe cei bo­gaţi şi foarte bogaţi îi va trăda bogăţia lor, pe cei slăviţi, slava lor, pe cei tineri, tinereţea lor, pe cei înţelepţi, înţelepciunea lor. Doar un singur bun, esenţial şi veşnic poate să dobândească omul în timpul trecerii lui pe pă­mânt şi acesta este cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu şi împăcarea cu Dumnezeu, pe care o dăruieşte Hristos. Ca să primească însă cineva aceste bunuri înalte şi superioare, trebuie să părăsească viaţa păcătoasă şi s-o urască. „Pocăiţi-vă!"

Ce înseamnă să ne pocăim? Înseamnă să ne mărturisim păcatele noastre şi să ne îngrijim pentru acestea, chiar să în­cetăm să le săvârşim şi niciodată să nu ne întoarcem la acestea, aşa cum a spus un mare sfânt părinte, răspunzând la o întrebare asemănătoare.[2]  În felul acesta, mulţi oameni se transformă în sfinţi ai Bisericii noastre şi mulţi dintre cei fărădelege devin oameni evlavioşi şi drepţi.

„Pocăiţi-vă!", alungaţi de deasupra voastră nu numai păcatele vă­dite, precum uciderea, răpirea, desfrânarea, minciuna, ci şi petrecerile păcătoase, plăcerile trupeşti, visele necuviincioase şi cugetele neîngădu­ite, toate câte sunt oprite de Evanghelie. Viaţa cea păcătoasă de până acum s-o curăţiţi cu lacrimile pocăinţei sincere.

Când eşti doborât de acedie şi eşti istovit sufleteşte, să nu spui în sinea ta: „Am căzut în păcate grele prin viaţa mea îndelungată în păcat, am dobândit deprinderi păcătoase, care odată cu trecerea timpului au devenit însuşirile mele fireşti, şi fac pentru mine cu neputinţă pocăinţa". Astfel de gânduri întunecate ţi le insuflă vrăjmaşul tău cel înţelegător, la care n-ai luat seama încă, şi pe care nu le-ai simţit.

Acela ştie puterea pocăinţei şi se teme ca nu cumva pocăinţa să te smulgă de sub puterea lui şi se străduieşte să te smulgă de la pocăinţă prin gândul că Dumnezeu nu are puterea să aducă vindecare atotputernică în această stare a ta. [Această experienţă a războiului a avut-o şi profetul David, când a zis: „mulţi zic sufletului meu: «nu este mântuire lui, întru Dumnezeul lui!» Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu eşti, slava mea şi Cel ce înalţi capul meu. Cu glasul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit din muntele cel sfânt al Lui. Eu m-am culcat şi am adormit; sculatu-m-am, că Domnul mă va sprijini" (Psalmul 3, 2-5).  Cel care a rânduit pocăinţa este Creatorul tău, care te-a creat din nimic. Deci este mai uşor acum, când te-a adus la existenţă, şi poate să te prefacă şi să-ţi schimbe inima, din iubitor de păcat să te facă iubitor de Dumnezeu, din iubitor de plăceri, din iubitor de trup, de voie rea, să te facă curat, duhovnicesc, sfânt.

Fraţilor, să aflăm iubirea negrăită a lui Dumnezeu faţă de neamul nostru omenesc cufundat în păcat. Domnul a rânduit Întruparea Sa, ast­fel încât prin mijlocirea firii Sale omeneşti să poată să primească pedep­sele pe care oamenii erau vrednici să le primească şi să accepte pedeapsa, Cel Preasfânt, să-i izbăvească şi să-i răscumpere pe cei vinovaţi de pe­deapsă. Ce L-a atras lângă noi, aici pe pământ, în locul exilului nostru? Nu cumva dreptăţile noastre? Nu! L-a atras la noi acea stare nenorocită în care ne-a aruncat păcatul nostru.

Oameni păcătoşi, să avem curaj, deoarece pentru noi, de dragul nostru, Domnul a săvârşit acea mare lucrare a întrupării Lui! A privit cu milă negrăită la neputinţele noastre. Să încetăm să ne clătinăm, să ne predăm acediei şi îndoielii. Să ne apropiem plini de credinţă, râvnă şi recunoştinţă şi să punem început pocăinţei. Să ne împăcăm prin pocăinţă cu Dumnezeu.

„Şi dacă cel rău se întoarce de la nelegiuirile sale pe care le-a făcut şi păzeşte toate legile Mele şi face ceea ce e bun şi drept, el va trăi şi nu va muri" (Iezechiel 18, 21-22).

 Să răspundem pe cât ne stă în putere, prin puterile noastre neputincioase, iubirii celei mari a Domnului nostru faţă de noi, aşa cum pot să răspundă iubirii Creatorului făpturile Lui, care au căzut în păcat. Să ne pocăim nu doar prin cuvinte, să dăm mărturia pocăinţei noastre nu doar prin puţinele lacrimi ale momentului, nici doar prin par­ticiparea noastră exterioară la Slujbele Sfinte ale Bisericii, săvârşind doar îndatoririle bisericeşti, aşa cum se limitau să le împlinească fariseii. Să aducem împreună cu lacrimile şi cu evlavia exterioară şi rodul vrednic al pocăinţei noastre. Să comparăm viaţa noastră păcătoasă cu vieţuirea după Evanghelie: „întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele, pentru ce să muriţi voi, casa lui Israel?"  (Iezechiel 33, 11).

 De ce să vă pierdeţi, creştinilor, viaţa veşnică, din pricina păcatelor voastre? De ce să umpleţi iadul, ca şi cum nu s-ar fi rânduit în Biserica lui Hristos pocăinţa cea atotputernică? Acest dar nemărginit a fost dat casei lui Israel, adică creştinilor, şi ori de câte ori dorim, pe tot parcursul vieţii noastre, oricare ar fi păcatele noastre, darul acesta lucrează cu putere unică, curăţă de orice păcat, îl mântuieşte pe orice om care aleargă la Dumnezeu, chiar dacă acesta se pocăieşte în ulti­mele momente ale vieţii sale, înainte de moarte. „Pentru ce să muriţi voi, casa lui Israel?"

Atâţia creştini pierd viaţa veşnică din pricina faptului că, în tot decursul vieţii lor pământeşti, nu fac nimic altceva decât să se preocupe cu încălcarea făgăduinţelor care s-au dat la Sfântul Botez şi cu robia lor în păcat. Se pierd pentru că nu socotesc cuvântul lui Dumnezeu vrednic de cea mai mică atenţie, cuvântul care propovăduieşte pocăinţa. Şi în clipele din urmă nu reuşesc să se folosească de puterea atotputernică a pocăinţei.

Şi nu pot să se folosească, fie pentru că n-au dobândit nicio cunoştinţă despre creştinism, fie că au primit doar o cunoaştere confuză şi insuficientă despre acesta, pe care trebuie s-o numim mai de­grabă ignoranţă completă decât cunoaştere mai mică. „Viu sunt Eu, zice Domnul", silindu-Se să întărească în felul acesta convingerea necredin­cioşilor şi să trezească atenţia celor nepăsători. „Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosu­lui, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea lui şi să fie viu... Pentru ce să muriţi voi, casa lui Israel?" (Iezechiel 33, 11).

 Dumnezeu ştia neputinţa oamenilor, ştia că după Botez vor cădea în greşeli şi păcate. Din această pricină a şi lăsat în Biserica Lui Taina Pocăinţei, prin care se curăţesc păcatele săvârşite după Botez. Pocăinţa trebuie să meargă împreună cu Hristos şi să fie precedată de Botezul „în Hristos" (Galateni 3, 27).

          După Botez, ea îl ajută pe cel care a crezut în Hristos şi s-a botezat în Hristos să-şi îndrepte greşelile lui.

Când mulţi iudei din Ierusalim şi Iudeea au coborât de la Iordan să fie botezaţi de către Ioan, vestitorul pocăinţei, îşi mărturiseau păcatele lor, nu pentru că Sfântul Ioan avea nevoie să cunoască păcatele celor care veneau la el, aşa cum observă un scriitor sfânt[3], ci pentru că era nevo­ie, din pricina statorniciei pocăinţei lor, ca împreună cu tristeţea pentru săvârşirea păcatelor să adauge și mărturisirea păcatelor. Acelaşi sfânt ne spune că sufletul care ştie că trebuie să-şi mărturisească păcatele sale se înfrânează cu acest gând ca şi cu un frâu, ca să nu repete păcatele de dinainte, în caz contrar, păcatele care n-au devenit obiectul Spovedaniei se repetă cu uşurinţă, chiar dacă s-au săvârşit în întuneric.

Prin mărturisi­rea păcatelor se risipeşte relaţia noastră prietenească cu acestea. Ura faţă de păcate este semnul adevăratei pocăinţe, ca şi hotărârea celui care se mărturiseşte să ducă o viaţă virtuoasă. Dacă ai dobândit fapte păcătoase, atunci să le mărturiseşti, şi în scurt timp te vei elibera de robia acestora şi astfel cu uşurinţă şi bucurie vei urma Domnului nostru Iisus Hristos. Dacă cineva îi respinge continuu pe prietenii săi, aceştia devin vrăjmaşi şi se îndepărtează ca de cel care urmăreşte în realitate pieirea lor. Dacă cineva se mărturiseşte de păcatele sale, acestea se retrag şi îl părăsesc, pentru că păcatele au drept temelie şi se sprijină pe mândria firii căzute şi nu îngăduie descoperirea şi ruşinarea lor.

Cel care are nădejdea că se va pocăi şi păcătuieşte cu voia lui, acesta se poartă cu viclenie faţă de Dumnezeu şi cel care, nădăjduind că se va pocăi săvârşeşte păcatul de bună voie şi cu intenţie lucrează aşa, acesta este muşcat în chip neaşteptat de moarte şi nu i se dă vremea pe care o aşteaptă să se dăruiască virtuţii.[4]

Prin Taina Mărturisirii sunt curăţite și spălate cu desăvârşire toate păcatele săvârşite „cu cuvântul, cu fapta, sau cu gândul". Ca să se smul­gă din inimă obiceiurile păcătoase care, odată cu trecerea anilor, au prins rădăcină în suflet, trebuie ca omul să rămână continuu şi statornic în pocăinţă. Pocăinţa statornică şi de toată vremea vieţuieşte ca o zdrobire continuă a duhului şi se constituie în lupta cu gândurile şi cu poftele, prin care se arată patima păcătoasă ascunsă în inimă, în direcţionarea simţurilor trupeşti şi ale pântecelui, în rugăciunea smerită şi în spoveda­nia deasă.

Fraţilor, prin păcatul săvârşit cu voie am pierdut curăţenia sfântă, nevinovăţia şi neprihănirea care este siluită nu numai prin fapta păcă­toasă, ci chiar şi prin cunoaşterea răului.

Am pierdut curăţia, nevinovă­ţia, măreţia şi strălucirea cu care ne-au adus la fiinţă prin naştere mâinile Creatorului. Am pierdut chiar şi curăţenia pe care am primit-o la vremea recreării noastre, prin Sfântul Botez. În drumul vieţii am întinat cu felu­rite păcate veşmântul nostru, pe care Izbăvitorul l-a curăţit şi l-a albit, de dragul nostru. Singurul lucru care ne-a rămas este apa pocăinţei. Deci, ce vom deveni dacă dispreţuim şi ne arătăm nepăsători şi faţă de această baie a curăției? Dacă vom fi siliţi să ne arătăm înaintea lui Dumnezeu cu sufletul pervertit de păcat şi Acela va privi înfricoşător, un asemenea su­flet întinat şi-l va osândi la focul gheenei, „spălaţi-vă, curăţiţi-vă, scoateţi vicleşugurile din inimile voastre dinaintea ochilor Mei, încetaţi cu cuge­tele voastre viclene şi veniţi să ne judecăm" (Isaia, 16-18).

 Şi cum se încheie această judecată dreaptă a lui Dumnezeu, judecata pentru pocăinţă, în care îl cheamă continuu pe cel păcătos, în timpul vieţii sale pământeşti? Când omul îşi mărturiseşte păcatele sale şi se hotărăşte să se pocăiască şi să se îndrepte cu sinceritate, atunci Dumnezeu dezleagă judecata pe care a avut-o cu el, prin următoarea hotărâre: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face" (Iraia 1,18).[5] Dacă creştinul însă dispreţuieşte această judecată multmilostivă şi finală a lui Dumnezeu, atunci i se vesteşte de către Dumnezeu pedeap­sa definitivă a focului veşnic. Sfântul Apostol Pavel spune: „Bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă" (Romani 2, 4).

 Dumnezeu priveşte păcatele tale, ia seama cu îndelungă răbdare la păcatele pe care le-ai săvârşit sub privirea Lui, lanţul păcatelor care au denaturat întreaga ta viaţă.

Acela aşteaptă pocăinţa ta şi în acelaşi timp a pus pe seama voinţei tale libere alegerea mântuirii sau a osândei în focul cel veşnic. Tu însă abuzezi de bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ─ nu se vede nicio îndreptare şi îmbunătăţire înlăuntrul tău, nepăsarea ta creşte pe măsură! În lăuntrul tău se măreşte nepăsarea şi dispreţul faţă de Dumnezeu, dar și faţă de tine însuţi, faţă de soarta ta veşnică. Te interesează doar cum să-ți înmulţeşti păcatele tale şi la cele de dinainte să adaugi altele mai noi și mai rele! „După învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, Care a răsplăti fiecăruia după faptele lui: viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţă în faptă bună, caută mărire, cinste şi nestricăciune, iar iubitorilor de ceartă, care nu se supun adevărului, ci se supun nedreptăţii: mânie şi furie. Necaz şi strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul"(Romani 2, 5-9).

Lui Dumnezeu I Se cuvine slava, cinstea și închinăciunea și Sfântului Ignatie Briancianinov de la care v-am scris aceste învățături.

[1]  Secolul al XlX-lea, - din cartea sa: „Experienţe ascetice", vol. 1, în periodicul "Mărturia aghiorită", nr. 59, pag. 42.

[2] Se referă la Avva Pimen, însă experienţa şi învăţătura Bisericii noastre este comună, anume că pocăinţa înseamnă schimbarea minţii, dar în principal a modului de viaţă.

[3]  Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 4, 58.

[4]  Sfântul Isac Şirul, Cuvântul 40.

[5] Isaia 1,18 Dacă păcatele voastre sunt multe, sufletul se va albi precum lâna, care este mai puţin albă decât zăpada..