Cleopa Cristian

Surzenia sufletească

Dumnezeu a pus în inima duhovnicească a omului două lucruri pe care nu le au nici îngerii: cuvântul lăuntric – cuvântul cu care vorbim cu noi înşine şi glasul conștiinţei, care este glasul lui Dumnezeu în om.

Toţi creştinii ar vrea să vadă şi să audă duhovniceşte şi să aibă pace şi linişte în inima lor duhovnicească şi cred că acest lucru este mai uşor de realizat în mănăstire sau în pustie. Problema nu este că trăim în lume, ci faptul că nu suntem aşezaţi corect, nu am început cum trebuie de mici viaţa noastră duhovnicească pe temelia smereniei si nici nu o continuăm cum trebuie. Suntem pe lângă drumul cel bun, suntem în afara temeliei corecte si adevărate. Construim pe nisip şi vine ispita-valul (Matei 7,26) şi distruge tot. Şi astfel vom fi nefericiţi şi chinuiţi şi în această viaţă şi în viaţa cea veşnică.

Omul păcătos este orb, surd şi mut din punct de vedere duhovnicesc. 

Ne aflăm afară din noi înşine şi, din iubire de sine, auzim alte glasuri de la diavoli şi oamenii păcătoşi care ne laudă înălţându-ne în duh de mândrie, slavă deşartă, desfrânare, zavistie, mânie... Se poate obţine starea de trezvie duhovnicească în mijlocul lumii? Noi avem în inimă un iarmaroc de gânduri.

Dar care este gândul după voia lui Dumnezeu? Gândul pe care ni-l dă Dumnezeu este smerit, spre lepădare de sine, pace, dragoste, iertare. Cel diavolesc dimpotrivă: mândru, desfrânat, iubitor de sine.

Cel mai bun, mai curat şi mai luminos gând pe care putem să-l auzim în inima noastră duhovnicească este glasul conştiinţei, care este glasul lui Dumnezeu în noi.

Dar de ce nu auzim glasul conştiinţei din inima noastră?

Noi toţi – indiferent dacă ne dăm seama sau nu – avem în mintea noastră multe gânduri datorate iubirii de sine de a ne plăcea nouă şi oamenilor şi încercăm să facem o impresie bună celorlalţi oameni. Însuşi creştinul are o impresie bună despre sine, atâta timp cât se străduieşte ca şi ceilalţi să aibă o impresie bună despre sine.

Când omul este liber, are posibilitatea să-şi studieze sufletul şi propria conştiinţă. Atunci funcţionează trezvia, aşa cum se spune în limbajul ascetic. Adică omul veghează asupra sa, îşi observă propriul sine şi îşi urmăreşte conştiinţa. Nu-i urmăreşte pe ceilalţi oameni să vadă ce spun şi ce părere au. Nici sinele lor nu-l urmăresc ca să vadă dacă au o părere bună despre ei înşişi, ci îşi urmăresc numai conştiinţa: „Ce-mi spune conştiinţa mea în această situaţie concretă?”, astfel încât conştiinţa lui să fie întotdeauna curată, iar el să se conformeze cu cele ce-i dictează conştiinţa.

După cădere, datorită păcatelor, oamenii nu au mai auzit ce le spunea conştiinţa-glasul lui Dumnezeu din inima lor duhovnicească şi atunci Dumnezeu a dat poruncile dumnezeieşti. La început cele 10 porunci ca un ghid de comportament pentru a se putea mântui. Apoi acestea au fost completate cu alte porunci, legi, învăţături.

Dacă am auzi glasul lui Dumnezeu din inima noastră duhovnicească, nu am mai avea nevoie de porunci şi am face voia lui Dumnezeu.

O faptă bună poate să fie săvârşită în multe feluri: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv (Luca 6,36). Dar care este voia lui Dumnezeu – facă-se voia Ta (Matei 6,10)? Acest lucru îl vom afla numai dacă ne rugăm şi ne spune Dumnezeu în inima noastră sau ne arată în alt fel.

Spre exemplu: Când ne pregătim să plecăm de acasă, trebuie să stăm în faţa Sfintei Cruci, a Sfintelor Icoane şi să vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfinţii Îngeri şi cu Sfinţii, citind rugăciuni şi Acatiste, cerându-le iertare pentru păcate, lăudându-i, mulţumindu-le şi cerându-le ajutorul, ca să putem să facem cele plăcute lui Dumnezeu şi să ne putem mântui.

Astfel vom auzi glasul conştiinţei, care este glasul lui Dumnezeu în noi, care este cel mai frumos, cel mai curat, cel mai luminos şi cel mai înmiresmat glas din inima noastră duhovnicească. Acesta este gândul pe care, traspunându-l în practică, ne va binecuvânta şi ne va spune ce să facem ca să ne mântuim. Astfel, cu smerenie, acoperiţi de darul lui Dumnezeu, mergem la lucru, la cumpărături la treburile pe care le avem de rezolvat.

Dar mulţi creştini ce fac? Se uită în oglindă[1], bărbaţii se sluţesc, aruncă barba, care face parte din chipul cu care ne-a creat Dumnezeu, la gunoi, să pară mai tineri şi să placă femeilor. Femeile se machează, se uită cum le stă fustiţa care este de mărimea celei de la grădiniţă, din grupa mică[2], şi aud în inima lor glasul lui aghiuţă şi a oamenilor desfrânaţi: „Cât de frumoasă eşti!” „Ce bine îţi stă![3]” Apoi, ţapeni de duhul mândriei şi al curviei, pornesc însoţiţi de aghiuţă la vânătoare de suflete, curvind cu sufletul şi cu duhul cu ceilalţi admiratori-oamenii păcătoşi[4]. Devenim o slugă a diavolilor şi a oamenilor păcătoşi. În acest fel inima noastră duhovnicească, se va întuneca de păcate şi vom fi orbi şi surzi sufleteşte nemaiauzind glasul conştiinţei – glasul lui Dumnezeu în inima noastră duhovnicească, ci pe al lui aghiuţă şi al oamenilor păcătoşi.

De unde putem şti acest lucru? Dacă Dumnezeu, prin cineva vrea să ne despartă de diavolii cu care ne-am unit, făcându-le voia cea păcătoasă, nu ne apreciază şi ne taie voia, ne apucă nervii - toți dracii și protestăm.

M-a întrebat o „creştină”: 

– Nu înţeleg de ce se uită bărbaţii după mine? M-am uitat la ea cum era îmbrăcată, machiată şi cum mergea şi am zis: 

– Cine vrei să se uite dacă te îmbraci şi mergi ca o curvă? Oamenii păcătoşi şi dracii. Dumnezeu, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri şi Sfinţii îşi întorc faţa de la tine pentru că miroşi a desfrânare.

Din păcate, de mici, prin educaţia pe care o primim de la părinţi, şcoală, societate şi mass-media (tv. internet, cărţi, reviste) nu suntem educaţi să facem cele plăcute lui Dumnezeu, ci oamenilor păcătoşi şi diavolilor: „Mânca-te-ar mama, ce frumoasă eşti!” Ce bine îţi stă cu decolteu şi fustiţă, rujată, machiată, cu unghiile făcute şi părul vopsit! Ce harnică eşti! Apoi luăm ca model idoli: actori, fotbalişti, oameni bogaţi şi desfrânaţi... Şi astfel suntem scoşi din inima noastră duhovnicească devenind un mormânt văruit plin de duhoarea păcatelor (Matei 23,27) şi de gânduri rele.

Dacă ne uităm în oglindă şi nu ne place cum arătăm, să ne rugăm cu lacrimi de pocăinţă lui Dumnezeu, până când darul dumnezeisc se va pogorî în inima noastră duhovnicească, ne va curăţi de păcate, ne va lumina şi înfrumuseţa, cu veşnica frumuseţe duhovnicească.

Dar cum putem afla dacă ceea ce facem este conform voii lui Dumnezeu?

Pentru aceasta trebuie să ascultăm glasul conştiinţei, care este glasul lui Dumnezeu în noi.

Când începe creştinul să audă vocea lui Dumnezeu în inima lui duhovnicească?

Cu cât este mai curată conştiinţa, cu atât mai limpede este vocea conştiinţei dinlăuntrul omului. Şi cu cât ascultă mai mult omul de vocea conştiinţei sale-care este glasul lui Dumnezeu, cu atât mai mult se curăţă conştiinţa lui şi Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte înlăuntrul lui.

Am observat că, din multe şi diferite motive, este destul de greu pentru cei care trăiesc în lume, să se elibereze de strădania de a face impresie bună, de a-i face pe ceilalţi să aibă o părere bună despre ei.

Dar acesta este lucrul care ne scoate în afara inimii noastre duhovniceşti. Şi astfel pierdem temelia smereniei pe care trebuie să zidim viaţa duhovnicească. Ne plasăm în afara noastră şi orice am face de acum înainte – fie că citim, fie că ascultăm, fie că discutăm, este o construcţie care se zideşte ici şi colo pe nisip pentru că ne aflăm în afara noastră.

Este posibil să fi existat dintotdeauna la creştinii din lume această neputinţă, de a ne situa în afara inimii duhovnicești, însă, în urmă cu cincizeci-şaizeci de ani, a început să se cultive această mentalitate, acest duh, fără să ne dăm seama şi toţi suntem mai mult sau mai puţin alimentaţi şi guvernaţi de el.

Adică, cel mai adesea suntem în afara noastră, suntem mai atenţi la părerea celorlalţi despre noi, ce impresie vom face, şi suntem mai puţin sau deloc atenţi înlăuntrul nostru, ca să ne cercetăm conştiinţa şi să trăim atent, în trezvie, în stare de veghe.

Cum putem observa acest lucru?

Prin ceea ce gândim[5], vorbim şi facem, căutăm să placem oamenilor şi nu lui Dumnezeu. Ne punem nădejdea în noi şi în oameni pentru că aşa am fost învăţaţi de mici. Însă, Sfântul Proroc Ieremia, insuflat de Duhul Sfânt, spune: „Blestemat este omul care se încrede în om...” (Ieremia 17,5), iar prin Sfântul Proroc David zice: „Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire”  (Psalm 145,3). Iar Dumnezeu, pentru a ne mântui ne va smeri.

Cum putem să ne eliberăm de acest lucru?

Dacă reuşim să înţelegem lucrul acesta[6], să-l clarificăm, să localizăm duşmanul, să vedem eroarea care ne clatină, putem spera să ne eliberăm – nu se poate elibera cineva de ceva, decât dacă înţelege ce anume l-a stăpânit. Abia după aceea este posibil să începem cu adevărat să zidim viaţa noastră duhovnicească. Altfel, toate eforturile noastre sunt zadarnice. Nu pentru că Dumnezeu nu ia în seamă eforturile noastre, ci pentru că atunci când zideşte cineva pe nisip, totul se va prăbuşi. Aceasta a spus-o Dumnezeu Însuşi (Matei 7, 26).

 Cum să începem?

Primul lucru este să încercăm să ne eliberăm, atât cât putem, de mentalitatea lumească de a face impresie bună celorlalţi sau nouă înşine şi să începem să ne scrutăm propria conştiinţă. Să luăm ca model de urmat Sfinţii cu virtuţile care ni se potrivesc conform cu darurile primite de la Dumnezeu, nu oamenii păcătoşi care sunt după patimile şi păcatele noastre.

Dacă omul se eliberează, nu-i mai este greu apoi să-şi urmărească Sinele, pe tot parcursul zilei — lucru pe care-l poate face şi în timpul serviciului, şi pe stradă şi oriunde altundeva s-ar afla — să se observe pe sine însuşi şi să se conformeze cu glasul conştiinţei sale, care este glasul lui Dumnezeu în inima lui duhovnicească. Cu cât face cineva mai mult lucrul acesta, cu atât mai mult se curăţeşte conştiinţa sa, iar glasul cel dinlăuntru al lui Dumnezeu va fi cu atât mai clar. Numaidecât va începe să fie receptiv la Harul lui Dumnezeu şi să aibă comuniune adevărată cu Dumnezeu.

Iar dacă se împărtăşeşte de acest lucru, va vedea singur cât timp a pierdut străduindu-se să-şi construiască o bună ima­gine falsă înaintea celorlalţi şi nu-i va fi deloc greu să-şi schimbe strădania. Desigur, ispita, vrăjmaşul vor veni din nou să-l distragă. Dar pentru că sufletul a gustat deja din fructul cel duhovnicesc, prin tactica adoptată, nu va aluneca uşor de pe făgaşul său.

Acum ne întrebăm: „Noi nu ne cercetăm conştiinţa, nu o urmărim, nu-i dăm atenţie. Desigur, nu pentru că trăim în lume şi ne preocupă o mie şi una de lucruri. Este şi asta, de aceea pleacă monahii în pustie. Trebuie să ştiţi că isihia nu este pentru toată lumea. Unii sunt pentru lumea aceasta. Şi aici în lume dacă vom căuta să plăcem lui Dumnezeu şi nu oamenilor şi diavolilor, nelăsând duhurilor diavoleşti şi omeneşti să intre în inima noastră duhovnicească ne poate binecuvânta Dumnezeu şi ne poate dărui Harul şi curăţi inima noastră duhovnicească. Problema nu este că trăim în lume, ci faptul că nu suntem aşezaţi corect, nu am început cum trebuie viața noastră duhovnicească și nici nu o continuăm cum trebuie. Suntem pe lângă drumul cel bun, suntem în afara temeliei corecte și adevărate.

Dar este posibil să-şi cerceteze cineva conştiinţa sa, să-şi cerceteze sufletul, când este mai preocupat de impresia pe care o va face celorlalţi?

El nu-şi poate cerceta conştiinţa, nu-şi poate urmări sufletul, nu poate veghea, nu poate să se liniştească, aşa cum spun părinţii niptici. Ce înseamnă să se liniştească? Înseamnă să vegheze, adică să ia aminte la propria conştiinţă, să-şi urmărească sinele şi să nu-l lase să facă ceea ce Dumnezeu nu vrea, ci să îl determine să facă întocmai ceea ce vrea.

Cum trebuie să ne ostenim?

Creştinul ortodox este luptă cu patimile sufleteşti şi trupeşti, cu oamenii păcătoşi şi cu diavolii. Dar nu vom învinge decât cu ajutorul Harului Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine. Este nevoie, aşadar, să credem că Dumnezeu este acelaşi şi ieri şi astăzi. Dumnezeul care a existat pentru creştinii ortodocşi din trecut, există şi pentru noi. A fost bun cu ei, este bun şi cu noi. A fost iertător şi iubitor de oameni cu ei, este şi cu noi. A fost gata să-i ierte pe ei şi să le dăruiască Harul Său acelora, este gata să ne ierte şi pe noi şi să ne dăruiască Harul Său şi nouă. Să credem toate acestea şi să ne hotărâm să facem şi noi un pic de efort. Nu să ne ostenim pentru egoismul nostru şi de dragul omului vechi din noi, ci să ne ostenim un pic pentru a ne smeri. Să ne ostenim puţin împotriva patimilor noastre, să ne ostenim în timp ce ne urmărim conştiinţa, în timp ce ne cercetăm şi veghem asupra lăuntrului nostru.

Iată ce puteţi face:

Să încercaţi, altfel decât alte dăţi, să vă adunaţi înlăuntrul vostru. Nu mai luaţi deloc aminte la ce impresie faceţi celorlalţi sau la ce impresie aveţi despre voi înşivă. Nu mai daţi nicio importanţă acestor lucruri, ci străduiţi-vă, cel puţin acum, înainte să faceţi aşa cum vă dictează conştiinţa. Desigur, conştiinţa este întinată, este încă oarbă, dar există acolo o voce, cât de mică, a lui Dumnezeu. Veţi auzi vocea lui Dumnezeu şi veţi acţiona, prin intermediul acesteia, aşa cum vă dictează conştiin­ţa. În felul acesta, conştiinţa se curăţă, iar vocea lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru va deveni mai curată şi mai luminoasă. Pe de altă parte, prin intermediul rugăciunii să evitaţi patimile şi să vă dăruiţi lui Dumnezeu. În rugăciune este credinţa, în rugăciune este smerenia, metania, dragostea lui Dumnezeu, în rugăciune este şi lepădarea de noi înşine.

[1] Cu cine stă de vorbă femeia sau bărbatul care face aceste lucruri? Cu diavolii.

[2] Femeia se împodobeşte în special să placă bărbaţilor, nu lui Dumnezeu.

[3] Femeile se îmbracă astfel să placă bărbaţilor, să desfrâneze cu ei sufleteşte. Chiar le face plăcere acest duh al curviei de care se împărtăşesc. Ele ispitesc astfel pe majoritatea bărbaţilor care sunt pătimaşi, şi, pentru că s-a îndepărtat prin păcatele săvârşite, Harul Dumnezeiesc din inima lor trebuie să şi-o umple cu duhuri păcătoase: desfrânări, mândrie, slavă deșartă...

[4] Oricine se uită la femeie poftindu-o, a şi săvârşit curvie cu ea în inima lui (Matei 5,25); Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin!  (Luca 17,1).

[5] În lucrurile pe care le avem de rezolvat, primul gând al nostru nu este la Dumnezeu.

[6] Temelia pe care ne-am zidit este pe nisipul mândriei, al slavel deşarte, al iubirii de bani, al desfrânării..