Zdrobirea inimii
„Nu înceta să te pocăieşti, străduindu-te din toate puterile, şi nu te înfricoşa de suferinţa care însoţeşte pocăinţa, pentru a nu fi osândit de sterpăciune şi pentru a nu auzi cuvintele: «Luaţi deci de la el talantul» (Matei 25, 28). Fără suferinţă şi fără nevoinţă stăruitoare, nu va putea rodi nicio luptă de îndreptare a sufletului, fie ea fizică sau psihică: «Din zilele lui loan Botezătorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea» (Matei 11, 12). Mulţi au lucrat şi continuă să lucreze fără zdrobirea inimii şi astfel, fugind de aceasta, au rămas străini de curăţie şi de comuniunea cu Duhul Sfânt.
„Celui care îşi lucrează ogorul duhovnicesc cu nepăsare i se va părea că face eforturi deosebite, dar, neîndurând nicio suferinţă, nu va culege nici roadele aşteptate. Aşa cum ne învaţă Psalmistul, dacă şalele nu ni se zdrobesc de nevoinţe, dacă nu simţim chinurile frângerii întru smerenie, dacă nu ne înfrânăm cu postul trupului şi al duhului şi dacă nu suntem cuprinşi de «dureri ca ale celei ce naşte» (Psalm 47, 6), nu vom reuşi să odrăslim duhul mântuirii în ţarina inimii noastre, căci scris este: «Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu» (Faptele Ap. 14, 22)”[1].
Această întristare a inimii duhovniceşti, care este simţită şi trupeşte, fără a fi însă vătămătoare dacă urmează învăţăturilor rânduite de tradiţia ortodoxă, este esenţială pentru mântuire - întrucât ajută puterile sufletului să se concentreze asupra mântuirii, în acest mod, mintea ni se va uni mult mai lesne cu inima. Străpungerea aceasta creează o rană duhovnicească şi este deseori legată de lacrimi şi de plâns smerit; Sfinţii Părinţi numesc acest lucru „darul lacrimilor". Uneori, nevoitorul va izbucni în plâns oriunde s-ar afla, plâns pe care Sfinţii Părinţi îl numesc „tânguirea sufletului”. Tot din scrierile patristice aflăm că rana duhovnicească a sufletului smerit sau zdrobirea inimii, care duce la mântuire, este percepută cu mai multă intensitate decât o rană trupească, producând, totodată, o negrăită bucurie lăuntrică.
Sfântul Teofan Zăvorâtul descrie în chip grăitor această rană care provoacă o durere metafizică: „Îndreaptă-ţi gândul spre inimă, nu spre minte, şi păstrează-te astfel nu numai atunci când stai la rugăciune, ci tot timpul. Străduieşte-te să dobândeşti străpungerea cu durere a inimii; silindu-te neîncetat, vei realiza acest lucru. Nu e nimic uimitor în aceasta. Apariţia ei (a străpungerii inimii), deşi este neîndoielnic o durere, nu seamănă cu o rană obişnuită, întrucât nu este o rană trupească, nici o durere trupească, căci altfel am deznădăjdui, simţind cum viaţa ne este pusă în pericol. Este o rană care izvorăşte din preaminunata dragoste a sufletului care se pocăieşte, aceeaşi dragoste de care a fost cuprins fiul risipitor atunci când s-a aflat în braţele Tatălui Ceresc. Este o suferinţă răscumpărătoare, de o nespusă dulceaţă, o răpire de negrăit, o unire de nezdruncinat cu Dumnezeu, însoţită de dorinţa de a ieşi din această lume, şi o întrevorbire plină de iubire cu El. Această durere te va ajuta să-ţi aduni toate puterile inimii pentru a o pune în lucrare iubitoare, iar Dumnezeu, văzând strădania ta, îţi va da ceea ce cauţi. Apoi, în inima ta se vor ivi unele schimbări, şi vei fi cuprins de tainice stări dumnezeieşti”[2].
Sfântul Ioan Scărarul mărturisea despre alţii - deşi mai probabil este că Sfântul vorbea, de fapt, din proprie experienţă, că resimţeau această durere metafizică atât de intens, încât le curgea sânge din inima rănită, care ieşea la vedere prin gura nevoitorilor: „Am văzut pe unii care aveau darul lacrimilor într-un grad maxim (am văzut un prea înalt hotar al plânsului); pe aceştia i-am văzut vărsând pe gură sângele inimii lor îndurerate şi rănite. Şi mi-am adus aminte de cel ce-a zis: «Rănită este inima mea şi s-a uscat ca iarba» (Psalmul 101, 5)”[3].
[1] Sf. Teofan Zăvorâtul, Arta rugăciunii (orig. engl.), p. 117.
[2] Ibidem, p. 127.
[3] Sf. Ioan Scărarul, op. cit., Cuvântul VII, p. 257.