Cleopa Cristian

Duminica a XXVI după Rusalii Evanghelia bogatului care i-a rodit țarina

Domnul nostru Iisus Hristos s-a Întrupat ca să ne mântuiască, să ne vindece de păcate, de hoţie, da avariţie, de desfrânare, de ură, de invidie, de nemilostivire... Oamenii fură de la Dumnezeu, de la oameni, fură de la natură, se fură între ei şi pe ei înşişi. Oamenii nu fură numai cu trupul, ci cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul.

La toată fapta cea rea omul se întovărăşeşte cu diavolul.

Diavolul este uneltitorul şi îmbolditorul a toată hoţia, este conducătorul şi începătorul a tot gândul hoţesc. Nici un hoţ nu merge la furat singur ci cu diavolul iar al treilea este Dumnezeu care le vede pe toate tot timpul. În fiecare clipă a vieţii prin ceea ce facem ne putem uni cu lumea, cu Dumnezeu sau cu diavolul prin păcate.

Diavolul seamănă gândul cel rău al păcatului în mintea creştinului.

Sunt trepte ale păcatului de la gândul cel rău la fapta cea rea.

„Nu daţi loc diavolului”, ne spune Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4,27). Dar acest lucru reuşeşte să-l facă numai cel care urăşte din suflet păcatul şi se împotriveşte diavolului de la primul atac.

Sfânta Scriptură numeşte păcatul „furnico-leu”, deoarece dacă la început diavolul seamănă gândul rău, care este cât o furnică, mai târziu, dacă nu-l vom îndepărta prin împotrivire şi rugăciune, el va ajunge la puterea leului. Pentru aceasta trebuie să cunoaştem care sunt treptele păcatului, de când ne ispiteşte diavolul, până când ne robeşte desăvârşit, ducându-ne la pierzarea cea veşnică.

Primele trepte ale fiecărui păcat îşi au sediul în mintea, cugetarea şi imaginaţia noastră. Sfântul Apostol lacob ne spune: „Fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (lacob 1,14-15). Păcatul îşi are originea în gândurile viclene, pe care diavolul le strecoară în mintea noastră.

Prin ruperea legăturii harice cu Dumnezeu, datorită păcatului strămoşesc, diavolul are puterea să intre în mintea noastră şi să strecoare gânduri păcătoase şi imagini păcătoase. Pentru că, după căderea lui Adam şi a Evei, diavolul are posibilitatea să pătrundă în mintea omului, care nu este acoperită şi întărită de Harul Duhului Sfânt. Lipsa noastră de atenţie în ceea ce priveşte gândurile necurate este întâia cedare periculoasă în faţa diavolilor. Iar acest lucru este puţin cunoscut de cei mai mulţi oameni.

1. Prima treaptă a păcatului este aceea în care creştinul face o faptă bună, dar urmăreşte un scop rău. „Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucru, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” (Coloseni 3,17), ne spune Sfântul Apostol Pavel. Dacă facem o faptă bună spre a fi lăudaţi de oameni vom pierde plata de la Dumnezeu.
2. A doua treaptă a păcatului este aceea în care creştinul nu lucrează desăvârşit fapta bună. De exemplu: Când cineva se roagă lui Dumnezeu cu mândrie, cu mintea risipită sau când dă milostenie din lucruri furate.
3. A treia treaptă a păcatului este momeala. Momeala este gândul simplu sau icoana a ce va fi adus in inimă în chip lămurit de diavol.

Mai întâi, diavolul atacă mintea noastră cu diferite gânduri care aparent nu au nicio legătură cu păcatele. Aceste gânduri se pot grupa în gânduri trupeşti şi gânduri viclene. Gândurile trupeşti vor încerca să împingă omul spre imoralitate. Iar gândurile viclene vor provoca tot felul de gânduri lipsite de judecată.

Cei mai mulţi oameni cred că numai lucrarea cu fapta a păcatelor este oprită. Dar înainte de a păcătui cu fapta, omul greşeşte de mai multe ori cu gândurile şi imaginaţiile păcatului.

Dar să cercetăm cu atenţie această metodă a diavolului.

Mai întâi, gândurile urmăresc să îndepărteze pe om de la lucrarea virtuţilor. Astfel, diavolul vine în mintea noastră şi ne aduce aminte de viaţa noastră din tinereţe, ca astfel să deznădăjduim şi râvna noastră spre cele sfinte să se ofilească. Drumul virtuţilor este greu si aspru, în timp ce drumul păcatelor este uşor şi lipsit de obstacole. Dacă aceste două metode nu reuşesc, atunci diavolii seamănă în mintea noastră gânduri spurcate şi necurate. Când mintea noastră nu râvneşte cele sfinte şi rămâne fără lucrare, ea va fi atacată de diavoli prin gânduri păcătoase şi viclene.

Te întrebi cum de ţi-au venit astfel de gânduri? Vrăjmaşul nostru diavol le-a semănat cu voia sau fără voia ta. Oricum, el este întotdeauna principalul autor. El deschide uşa cugetării tale şi intră în mintea ta şi seamănă neghina. Iar peste puţin timp ea va prinde rădăcină şi va înăbuşi toată curăţenia noastră. Vom face păcate cu fapta atunci când revenim adesea asupra gândurilor rele.

Cum putem să rezistăm la aceste atacuri? Pentru început, trebuie să vedem dacă aceste atacuri cu gânduri viclene care vin asupra noastră sunt sau nu din vina noastră. Pentru că nu păcătuim, atâta vreme cât vom izgoni repede gândurile rele din mintea noastră.

1. A patra treaptă a păcatului este însoţirea. Însoţirea este convorbirea noastră cu diavolul, cu gândurile care au apărut în inima noastră în chip pătimaş sau nepătimaş. În această treaptă a păcatului, diavolul înaintează şi mai mult. El ne atacă cu gândurile care ne îndeamnă să săvârşim direct păcatul. Acestea sunt gândurile care nasc în noi dorinţe păcătoase şi ne provoacă simţurile.
2. A cincea treaptă a păcatului este lupta, care trebuie să înceapă şi să continue pe toate treptele. Războiul acesta al nostru cu diavolii este o adevărată mucenicie, dacă ne păstrăm mintea curată.

Sufletul consimte să stea de vorbă cu acel diavol şi cunoscând că acele gânduri îl duc în păcat, începe a se lupta cu mintea cu ele.

Sfântul Macarie Egipteanul spune că mintea noastră trebuie să fie războinică şi că are putere să răspundă cu forţe egale atacurilor diavoleşti. Ea se poate împotrivi gândurilor şi poate să le contrazică. Important este însă ca mintea noastră să lupte. Şi atunci va veni în ajutor Harul Duhului Sfânt şi va alunga pe demoni. Pentru că atunci când Dumnezeu vede că ne luptăm cu gândurile, vine şi ne ajută cu Harul Său. Iar acest lucru se întâmplă pentru că războiul împotriva gândurilor deschide calea spre sfinţenie.

Sfântul loan Scărarul ne învaţă că ochiul veghetor curăţă mintea. Este însă nevoie de mare atenţie la pricinile păcatelor în viaţa de zi cu zi, care este pricina gândurilor rele. Este nevoie de atenţie chiar şi în timpul somnului şi al liniştii.

Acelaşi Sfânt Părinte ne spune: „Este un diavol care, venind la noi când ne întindem în pat, ne săgetează cu amintiri urâte şi murdare, pentru ca neridicându-ne la rugăciune din trândăvie şi neîntrarmându-ne împotriva lui, să adormim în gânduri murdare şi să avem vise spurcate. Să fim atenţi să nu ne înşelăm. Metoda aceasta cu gânduri rele şi păcătoase este devastatoare şi nenumăraţi oameni cad pradă şi victime. Uşa minţii noastre, deschisă gândurilor rele, lasă să pătrundă în inimă germenii purtători de păcate de moarte, care întunecă mintea şi tulbură inima şi face pe om pradă uşoară diavolilor. De aceea, când suntem invadaţi de cugete rele şi viclene, să ne păzim mintea rugându-ne şi spovedindu-ne la duhovnic. Iar Dumnezeu ne va ajuta cu Harul Său cel mântuitor, aducând pacea şi sfinţenia sufletelor noastre.

1. A şasea treaptă a păcatului este învoiala, care are loc atunci când sufletul din iubire de sine şi de păcate cedează gândului celui păcătos, învoindu-se cu diavolul şi primindu-l în mintea sa. El zice: „Da, am să fac păcatul".
2. A şaptea treaptă a păcatului este păcatul cu mintea prin imaginaţie. Mintea omului are posibilitatea de a imagina. În această treaptă a păcatului, vezi în imaginaţia ta păcatul. Exemplu: Femeia cu care vrei să desfrânezi, te cerţi cu cel care te-a ofensat... Păcatele trec din minte la trup prin imaginaţie.
3. A opta treaptă a păcatului este păcatul cu fapta (furi, loveşti, desfrânezi...). Când nu ne luptăm cu putere pe treptele cele mai mici ale păcatului şi păcătuim cu mintea de mai multe ori, vom ajunge să păcătuim şi cu fapta.
4. A noua treaptă a păcatului este obişnuinţa cu păcatul. Prin repetarea păcatului se ajunge la obişnuinţă. Când duhovnicul întreabă la spovedanie de ce păcătuieşte, el răspunde: „M-am obişnuit". Astfel el arată că a ajuns în treapta a noua a păcatului, fie că este vorba de băutură, fumat, furat sau orice alt păcat.
5. A zecea treaptă a păcatului este deprinderea cu păcatul sau viciul. Omul devine astfel rob al păcatului şi al diavolului, care-l conduce numai spre lucruri rele. „Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte" (I Ioan 3,8). În această treaptă, păcatul devine a doua fire a omului. La analizele unui alcoolic i se găsește sânge în alcool, nu alcool în sânge.
6. A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea. Diavolul îl îndepărtează pe om de la nădejdea cea bună către Dumnezeu, spunându-i că are multe păcate şi Dumnezeu nu-l mai iartă. Să nu ne lăsăm amăgiţi de diavol, care ne spune să nu părăsim azi păcatele cu care ne-am obişnuit. Cu cât păcatul este mai vechi, cu atâta este mai greu să scăpăm de el.
7. A douăsprezecea treaptă a păcatului este sinuciderea. Omul, fiind deznădăjduit de toate şi luptat de diavoli, îşi pune capăt vieţii. Este cea mai grozavă moarte şi pedeapsă sufletească şi trupească, omul muncindu-se în vecii vecilor în iad, cu Iuda vânzătorul.

Diavolului nu-i trebuie lucrurile furate de oameni ci sufletul celui care fură. Diavolilor le trebuie pierzarea neamului omenesc în muncile veşnice ale iadului.

Sfântul Apostol Petru spune că: „Diavolul umblă ca un leu căutând pe cine să înghită” (I Petru 5,8).

Că diavolul stârneşte mintea omului spre fapta cea păcătoasă prin gândul cel rău, că el seamănă neghina, gândul cel rău, ne-o spune Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos: „Duşmanul care a semănat-o este diavolul” (Matei 13,39).

Pentru ca omul să nu primescă sau să se lepede de gândurile cele rele, trebuie să vegheze asupra gândurilor sale, să se smerească, şi să le ardă cu Harul Dumnezeiesc prin rugăciune şi spovedanie.

De la gândul cel rău semănat de diavol în mintea noastră, urmează însoţirea noastră cu gândul cel rău, apoi consimţirea, imaginaţia păcatului când ne imaginăm cum vom fura, înşela, desfrâna. Imaginaţia este podul de trecre a dracilor în inima noastră duhovnicească, apoi păcatul cu fapta, obişnuinţa păcatelor, viciu deznădejdea şi sinuciderea.

Domnul şi Mântuitorul noastru Iisus Hristos ne-a dăruit bogăţii cereşti şi materiale nenumărate.

Un lucru important cere de la noi: să ne curăţim inima duhovnicească de păcate ca să ne mântuim. Dar curăţirea inimii duhovniceşti începe cu curăţia minţii. Iar curăţia minţii începe cu gândurile cele bune şi curate. Iar dacă avem o minte curată, vom avea o inimă duhovnicească curată şi bună (Luca 8,15).

Unii oameni L-au ascultat pe Domnul Iisus Hristos şi au primit numeroase daruri şi bogăţii pământeşti şi daruri şi binecuvântări dumnezeieşti. Alţii însă nu L-au ascultat şi au rămas cu nimicurile lor de furat, de înşelat şi stricăcioase.

Pentru aceştia a rostit Domnul Iisus Hristos Pilda din Evanghelia de astăzi.

„Unui om bogat i-a rodit ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: „Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele” (Luca 12,16-17).

Acest bogat uitându-se la ogoarele  pline cu spice, la livezile cu pomi fructiferi, la viile gemând de rod trebuia să mulţumească lui Dumnezeu: Slavă Ţie, Preamilostive Doamne. Ce belşug de roade ai scos cu puterea ta cea mare şi mi-ai întors înmiit pentru puţina mea trudă. Câtă milă ai făcut cu robul tău dăruindu-mi atâtea bunătăţi. Ajută-mi Doamne să împart din darurile primite de la tine şi să bucur pe săraci, pe orfani, pe bolnavi şi pe prietenii mei ca şi ei împreună cu mine să laude Preasfânt Numele tău şi bunătatea Ta cea nespusă.

Dar acest bogat nemilostiv datorită iubirii de sine se gândea unde să ascundă şi să îngrămădească daruriel primite de la Dumnezeu.

Tot astfel face şi un hoţ care găseşte pe drum un portofel plin de bani şi nu se întreabă mai întâi ce sunt cu aceşti bani şi ai cui sunt banii ci prima lui grijă este să-i ascundă şi să dispară cu ei.

Acest bogat nemilostiv este tot un fel hoţ mai mare. Un hoţ este mai bun pentru că se osteneşte cu furatul, suferă, îi este frică să nu fie prins. Bogatul nemilostiv nu a făcut nimic. Dumnezeu a făcut soarele şi pământul, a dat vreme cu ploi şi însorite, a făcut să crească recolta iar slugile bogatului au arat, semănat, plivit şi cules.

Rodul îmbelşugat al pământului este darul lui Dumnezeu.

Nerecunoscător este însă omul care primind mari şi numeroase daruri, se grăbeşte să le ascundă mai întâi în loc să mulţumească lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dăruit bogăţii cereşti şi pământeşti ca să-I mulţumim, să-L lăudăm şi să dăm şi altora.

Cerşetorul care primeşte o bucată de pâine mulţumeşte lui Dumnezeu.

Acest bogat nu mulţumeşte nici măcar în gând lui Dumnezeu. În loc de rugăciune şi mulţumire, în loc să dea slavă lui Dumnezeu, pe el îl roade grija de a îngrămădi cât mai mult şi cât mai bine această recoltă ca să nu rămână cumva vreun bob pe afară pentru un sărac sau pentru o pasăre. De aceea a zis: „Aceasta voi face: Voi strica jintiţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele”.

În loc să se curăţească de păcate prin milostenie şi să se facă mai bun iată care era grija lui din cauza iubirii de sine şi avariţiei. Bogăţia are un duh rău. Cu cât ai mai multe bogăţii cu atâta vrei să ai mai mult.

Trebuia să strice pe omul cel vechi din el (Efeseni 4,22) iubitorul de sine şi avarul şi să zidească pe omul cel nou (Efeseni 4,24) cel milostiv, jertfitor şi iubitor.

Hambarele lui vor fi cât mai mari iar inima lui duhovnicească din ce în ce mai rea şi egoistă și va fi înconjurat de pizma şi blestemul săracilor.

Inima lui duhovnicească va fi plină de lăcomie şi avariţie, iar a săracilor plină de invidie, cârtire şi blesteme.

În acest fel poate folosi cineva darurile primite de la Dumnezeu pentru a se pierde pe sine şi pe alţii. Astfel din darurile primite spre binecuvântare de la Dumnezeu îşi scoate blesteme şi pedeapsă veşnică.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Ai mâncat pe săturate? Adu-ţi aminte de cel flămând! Ţi-ai potolit setea? Adu-ţi aminte de cel însetat! Îţi este cald şi bine? Gândeşte-te de cel gol şi îngheţat! Ai venit vesel de la Stăpânul tău? Veseleşteşi pe slugile tale! Ai o casă mare şi frumoasă? Fă loc în ea şi la cel sărac şi fără de adăpost! Dacă eşti milostiv şi cruţător cu dânşii, şi sufletul tău va fi miluit când va ieşi din trup”.

Bogatul cel nemilostiv nu are nici o grijă dintre acestea mântuitoare. Doar să facă hambare mai mari. Dar ce-i mai rămâne după ce a făcut acestea o spune chiar el:

„Şi voi zic sufletului meu: Suflete al meu, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”.

Dar sufletul se  veseleşte dacă mănâncă şi bea? Bogatul când se gândeşte la suflet de fapt tot la trup se gândeşte pentru că a devenit om trupesc (Romani 7,14). El confundă bucuria curată şi firească cu plăcerea trupescă dată de mâncare, băutură, plăceri trupeşti, desfrânări etc.

El crede că poate da sufletului prin mâncare  şi băutură bucurie.

Omul poate avea:

1. Trăire firească. În inima duhovnicească Dumnezeu a pus dragostea firească curată care dă bucuria firească curată.
2. Trăire subfirească în păcate. Făcând păcate omul are plăceri păcătoase date de desfrânări, păcate peste fire, mâncare, băutură, droguri... Nu trebuie să ascultăm de trup. Trupul este o bună slugă dar un rău stăpân. Nu-i pasă dacă de duce în iad.

• Trăire suprafirească. Prezenţa Harului Dumnezeiesc în inima duhovnicească dă bucuria duhovnicească, sfântă şi veşnică. Prin împărtăşirea cu Harul Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine creştinul vieţuieşte duhovniceşte, se bucură duhovniceşte. Despre îmbogăţirea duhovnicească în Dumnezeu Sfântul Apostol Pavel scrie: „Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, milostenia[1]...” (Efeseni 5,22).

Sufletul se bucură duhovniceşte când este în comuniune cu Dumnezeu. Bogatul nemilostiv nici nu pomeneşte numele lui Dumnezeu.

Sufletul caută fericire în „dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Efeseni 5,22).

Bogatul însă își întunecă sufletul cu lăcomia, beţia curvia, deşertăciunea lumească.

Cel care prin păcate a îndepărtat de la el harul dumnezeuiesc care îi dădea bucuria duhovnicească-veşnică prin unire cu Dumnezeu, îşi umple inima duhovnicească cu plăcerile lumii materiale şi ale păcatelor şi se uneşte cu diavolii.

Nebunia acestui bogat nemilostiv nu se opreşte numai asupra sufletului său. El crede că este stăpânul timpului şi al vieţii spunând că are mâncare şi băutură „pentru mulţi ani” (Luca 12, 19). Iată aici că bogăţia îţi dă o siguranţă şi nădejde fără Dumnezeu. Dar pentru cel necredincios moartea trupească vine mai devreme decât vrea el.

Dar veselia doar pentru bogăţia materială este pedepsită de Dumnezeu care-i spune: „Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi” (Luca 12,19). Va cere Dumnezeu să răspundă cum a vieţuit şi cui a slujit în viaţa pământească.

Astfel i-a vorbit Domnul lumii şi al vieţii cel ce stăpâneşte moartea şi viaţa după cum spune dreptul Iov: „În mâna Lui ţine viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri” (Iov 12,10). 

Omul trupesc este nebun pentru că judecă cu stomacul şi nu cu mintea. Crede că viaţa se datorează mâncării.

După cum nu îţi stă în putere să-ţi hotăreşti ziua în care te-ai născut – tot aşa nu ştii nici ziua morţii tale.

După cum nu îţi folosesc bogăţiile la grăbirea venirii tale în această viaţă tot astfel nu-ţi vor ajuta la întârzierea plecării tale din această lume.

Dumnezeu aprinde candela vieţii noastre şi tot el o stinge când crede de cuviinţă. Viaţa şi moartea firească nu sunt în mâinile tale. De ce te gândeşti că vei trăi mulţi ani? Viaţa ţi se numără în clipe şi ultima poate să fie chiar acum. Nu te îngrijora pentru ziua de mâine cu ce te vei îmbrăca sau ce vei mânca sau ce vei bea.

Îngrijeşte-te de dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu-dobândirea Harului Dumnezeiesc căci acesta este hrana sufletului tău (Matei 31,3).

Mai demult creştinii vieţuiau precum monahii iar monahii precum sfinţii. Astăzi monahii vieţuiesc precum creştinii din primele secole iar creştinii precum dracii.

Domnul sfârşeşte Pilda cu cuvintele: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Luca 12, 22).

Cumplită este moartea năpraznică. Când omul se crede mai bine aşezat pe pământ, pământul se deschide şi-l înghite.

Ce va păţi bogatul? Se va despărţi de bogăţiile sale care se vor risipi sau le vor lua alţii. Cu diavolul a agonisit şi tot diavolul se vor risipi în păcate în această viaţă sau după moarte.

La Judecată sufletul Bogatului nemilostiv nu va fi întâmpinat de nici o faptă bună şi va merge în iad unde este focul cel veşnic (Matei 18,8) şi plânsul şi scârşnirea dinţilor (Matei 22,13).

Bogatului ca de altfel şi numele lui Antihrit nu li se pomenesc numele pentru că sunt şterse din Cartea vieţii.

Fericiţi sunt cei care mor datorită bolilor. Boala este un canon pentru curăţirea şi iertarea păcatelor. Aceştia au timp să se reaculeagă, să se spovedească  şi să îndrepte ce au greşit.

 A te pregăti pentru veşnicie înseamnă a te îngriji în fiecare zi de mântuirea sufletului tău, deci a te îmbogăţi duhovniceşte în Dumnezeu. Dacă crezi că există viaţă veşnică te pregăteşti pentru a moşteni fericirea cea veşnică.

Cei necredincioşi nu se pregătesc de moarte, nu se pregătesc pentru veşnicie. Ei se pregătesc pentru o viaţă cât mai îndelungată pe pământ.

Cei mai mari miliardari ai lumii şi-au construit 19 adăposturi antiatomice în Noua Zeelandă. Ei sunt cei care conduc lumea şi planifică şi războaiele. Cred că știu ce urmează şi de aceea se pregătesc pentru o viaţă îndelungată pe pământ. Noi, cei credincioși să fim pregătiţi pentru viaţa cea veşnică.

Creştinul adevărat se îngrijeşte în fiecare clipă de mântuirea sufletului său, se roagă, posteşte, se spovedeşte, face milostenie, iartă, participă în fiecare duminică şi sărbătoare la Sfânta Liturghie şi se împărtăşeşte cu Sfintele Taine. Prin săraci care cer milostenie, Însuşi Domnul Iisus vine în chip tainic la noi.

Rugăciunea şi mulţumirea celor cărora le-ai făcut milostenie merge ca fulgerul la Dumnezeu.

Cel mai scump lucru pentru creştinul ortodox este sufletul, nu bogăţiile pământeşti. El trebuie să fie pregătit în fiecare clipă să moară cu trupul, pentru a-şi sfârşi viaţa pământească. Creştinul adevărat consideră fiecare zi ca ultima din viaţa sa pământească şi o trăieşte cât mai intens creştineşte, face cât mai multe fapte bune creştine. După ce murim cu trupul luăm cu noi doar faptele bune şi păcatele pe care le-am făcut.

Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţe cu ajutorul Harului Său Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine cămările inimii duhovniceşti şi să le umple cu darurile Sale dumnezeieşti, pe care să le împărtăşim semenilor noştri. Cu cât vom împărtăşi semenilor noştri din darurile dumnezeieşti primite, cu atât Dumnezeu ne va dărui şi înmulţii darurile Sale.

Să ne rugăm Preabunului Dumnezeu să nu ne lovească cu moarte năpraznică, pe neaşteptate, pe nepregătite şi să ne găsească moartea în păcate. Să ne dea Dumnezeu sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la Înfricoşata Judecată.

Lui Dumnezeu i se cuvine Slava, cinstea şi închinăciunea Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh și Sfinților de ca care m-am inspirat în această predică. Amin.

[1] Nu te uita la punga care se goleşte ci la bogăţiile care se înmulţesc şi pe pământ şi în cer. Un părinte a zis: „Am dat milostenie un leu şi după puţin timp mi-a dat un om zece lei”.