Cleopa Cristian

Duminica a XXVII după Rusalii Evanghelia tămăduirii femeii gârbove

Iubiţi credincioşi,

În Biserica slavei Tale stând, în cer mi se pare a sta. Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii și casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2,19).

În această duminică, vom zice câteva învăţături despre păcatul zavistiei.

Despre cauza bolilor  

1. Păcatele noastre. Cauza bolilor sunt păcatele noastre. După alungarea protostrămoşilor noştri Adam şi Eva din Rai, pentru ca păcatul să nu fie fără de moarte, Dumnezeu a dat acest blestem al morţii trupeşti: „Pământ eşti şi-n pământ te vei întoarce” (Facerea 3,19). Pentru ca păcatul să nu fie fără de moarte, omul păcătos ar păcătui la nesfârşit. Aşa, dacă faci păcate, suferi, dacă continui te îmbolnăveşti şi dacă continui, mori. De aceea în orice boală trebuie în primul rând să ne spovedim şi dacă avem binecuvântarea să ne împărtăşim şi să facem Sfântul Maslu.
2. Păcatele părinţilor. Fărădelegile, păcatele şi mârşăviile săvârşite de părinţi cad asupra copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor. Sunt oameni care gândesc greşit, zicând „după mine potopul”. Adică să mă distrez cât mai bine, desfrânez, fac păcate peste fire (sex oral, sodomii..) şi nu mai contează ce urmează după mine.

Judecata lui Dumnezeu este însă diferită de a noastră! Fiecare părinte este răspunzător de fericirea sau nefericirea copiilor şi a descendenţilor până la al treilea şi al patrulea neam.

Dumnezeu, când dă Sfântului Proroc Moise Decalogul, spune: „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Ieşirea 20, 5-6).

Iar Sfântul Proroc Naum, fiind inspirat de Duhul Sfânt, zice: „Domnul este îndelung răbdător şi mult-milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă...” (Naum 1, 3), iar această pedeapsă poate merge până la stârpirea urmaşilor: „Pregătiţi măcelul feciorilor, din pricina fărădelegilor părinţilor lor...” (Isaia 14, 21). Şi pentru ca să arate că şi el suferă din cauza celor de dinaintea lui, afirmă amărât: „Părinţii noştri au greşit şi nu mai sunt, dar noi purtăm fărădelegile lor” (Plângerile 5, 7). Generaţiile umane sunt solidare între ele, fiecare om răspunde, întru-un fel, şi pentru faptele celorlalţi.

Desfrânarea este unul dintre păcatele care fac ravagii, cu urmări grave asupra urmaşilor. Din Sfânta Scriptură aflăm următoarele: „Fiii desfrânaţilor nu vor avea desăvârşire şi sămânţa ieşită din patul nelegiuit se va stinge. Că deşi vor avea viaţă lungă, nu vor fi de nicio treabă şi bătrâneţile lor,  la urmă de tot, vor fi fără cinste” (Înţelepciunea lui Solomon 3, 16-17).

Domnul nostru Iisus Hristos ne arată că urmaşii pot suferi din cauza fărădelegilor părinţilor. Atunci când Mântuitorul vindecă pe orbul din naştere, apostolii Îl întreabă: „Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 2-3).

Cum trebuie să ne comportăm ca să nu punem în pericol soarta urmaşilor noştri? Trebuie să respectăm cu stricteţe poruncile dumnezeieşti, ferindu-ne de a greşi faţă de Dumnezeu, oricât de puţin, deoarece greşelile mărunte vestesc întotdeauna păcatul mare.

 Datorită păcatelor noastre, în aceste vremuri, soarta urmaşilor noştri este în pericol! Dacă nu ne pocăim şi nu ne întoarcem la Dumnezeu, cei care urmează după noi se vor stinge degrabă! Dumnezeu ne avertizează prin gura Prorocului Osea: „Că nu mai este credinţă, nici iubire, nici cunoaştere de Dumnezeu în ţară. Toţi jură strâmb, mint, ucid, fură şi sunt desfrânaţi; săvârşesc fapte silnice, iar sângele vărsat curge peste sânge.... Poporul Meu va pieri, pentru că nu mai cunoaşte pe Domnul...”  (Osea 4, 2-3 6) şi mai departe spune: „...voi pedepsi purtarea lui, iar faptele lui le voi întoarce împotriva lui: vor mânca, dar nu se vor sătura. Când se vor desfrâna, nu se vor înmulţi, că au părăsit pe Domnul” (Osea 4, 9-10).

De ce? Omul nu este făcut numai pentru el ci este în comuniune cu întreaga creaţie. El este veriga care uneşte creatul cu necreatul. Suntem în comuniune cu materia, cu regnul vegetal, cu regnul animal, cu ceilalţi oameni şi creştinul adevărat este în comuniune cu Sfinţii, cu Îngerii cu Maica Domnului, cu Dumnezeu. Iar această comuniune are loc în inima duhovnicească a omului. Dar aici se află şi trecutul - păcatele sau faptele bune ale părinţilor, prezentul şi viitorul. Dacă este prezent în inima duhovnicească a omului Harul Dumnezeiesc, începe Împărăţia. Împărţia lui Dumnezeu este înlăuntru nostru (Luca 17,21). De aceea orice păcat facem, trece întâi prin noi, apoi prin copiii noştri.

Păcatul însă întrerupe comuniunea dintre oameni care trebuie să fie legătura dragostei fireşti,[1] zice Sfântul Apostol Pavel.

De la începutul creştinismului, sunt sfinţi din ce în ce mai mici şi păcătoşii, din ce în ce mai mari. Din porunca lui Irod au murit 14.000 de prunci (Matei 2,16) şi datorită legilor votate de parlamentari şi aprobate de conducători, se fac sute de milioane de avorturi. Un actor, mai demult, prin pornografie şi erezie, smintea sute de oameni. Astăzi prin TV, Internet, mass-media sminteşte sute de milioane de oameni.

• Boli provocate de diavoli. Domnul Iisus Hristos spune „Dar pe această fiică a lui Avraam, pe care a legat-o satana de optsprezece ani…”(Luca 3, 15-16). Dacă are omul boli provocate de diavoli, merge la doctori şi nu îi află boala şi nici tratamentul.

Păcatul zavistiei

„Zavistia[2] este o întristare voluntară a cuiva pentru bi­nele aproapelui său, privit ca micşorând binele său propriu”.[3]

Zavistia este părerea de rău pentru binele aproapelui, unit, adesea, cu mulţumirea şi părerea de bine pentru nenorocirea şi sufe­rinţa lui, ca şi când binele altuia ar constitui răul nostru, iar nenorocirea lui, fericirea noastră. Aceasta este o stare sufle­tească foarte josnică, pe care nu o au nici animalele, şi care chinuie îngrozitor pe cel stăpânit de ea, aşa încât zavistnicul îşi poartă pedeapsa în sine, întocmai ca şarpele veninul.

  Aţi auzit în Sfînta Evanghelie de azi, cum mai-marele sinagogii, din râvnă pentru cinstirea sâmbetei, şi-a ascuns zavistia şi făţărnicia sa, zicând: „Şase zile sunt în care se cade a lucra. Deci în acele zile venind, vindecaţi-vă, iar nu în ziua sâmbetei (Luca 13, 14). Vedeţi zavistie şi făţărnicie acoperită avea? Iată viclenie ascunsă, sub râvna pentru lege.

Zavistia îl stăpânea pe acest om, nu râvna pentru cele sfinte. Oare nu ştia el că Dumnezeu a rânduit sâmbăta ca încetare de lucrul mâinilor, iar nu încetarea lucrării faptelor bune şi, mai ales, vindecarea unei femei bolnave? Doctorii tratează și în zile de sărbătoare.

Păcătoşii, când se întorceau la pocăinţă din toată inima, cu mare milă şi iubire îi primea Dumnezeu. Iar când era învinuit de cărturari şi farisei că umblă cu păcătoşii şi stă la masă cu ei, El le zicea: „N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 13). Şi iarăşi: „N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctori, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12). Însă cărturarilor le zicea: „Vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră întru Împărăţia Cerurilor” (Matei 21, 31), fiindcă în inima lor duhovnicească Fiul lui Dumnezeu a văzut cele mai cumplite patimi, ca: mândria, zavistia, ura, viclenia, slava deşartă, făţărnicia şi altele de acest fel.

     Zavistia este patima cea mai cumplită, care, după învăţătura Sfinţilor Părinţi se zice "naştere a diavolului" şi mai rea decât însuşi diavolul.

     Pentru a arăta că zavistia este mai rea şi decât diavolul, să ne ducem cu mintea la împăratul Saul şi la David. Saul zavistuia foarte mult pe David şi căuta în tot chipul să-l omoare. Pentru ce? Pentru că David a ucis pe Goliat Filisteanul, vrăjmaşul de temut al poporului lui Israel (I Regi 17, 24). Iar când David se întorcea biruitor de la uciderea lui Goliat, au ieşit femeile în întâmpinarea lui David din toate cetăţile lui Israel, cântând şi jucând cu timpane, cu fluiere şi alăute, şi ziceau: „Bătut-au Saul cu miile şi David cu zecile de mii. Şi s-a mâniat Saul foarte tare şi nu a plăcut în ochii lui Saul cuvântul acesta şi a zis: lui David i s-au dat zecile de mii şi mie numai mii? Şi ce mai lipseşte fără numai împărăţia? Şi s-a uitat rău Saul din ziua aceea la David” (I Regi 18, 7-9). Şi din ziua aceea, zavistuia Saul foarte tare pe David şi căuta în tot chipul să-l piardă, iar a doua zi a căzut duh rău de la Dumnezeu peste Saul şi a rămas uimit în mijlocul casei lui.

   Şi David cânta din harfă cu mâna sa şi gonea duhul rău de la Saul. Duhul rău, auzind cântarea lui David, fugea de la Saul, dar zavistia din inima lui nu fugea, căci îndată ce s-a trezit din chinurile duhului rău, a luat suliţa ca să-l omoare pe David şi David, ferindu-se din faţa lui Saul, acesta a lovit cu suliţa în peretele casei (I Regi 18, 10-11; 19, 9-10).

De aici oricine poate cunoaşte că zavistia este mai rea decât diavolul, deoarece diavolul fugea de la Saul, când cânta din psaltire David, dar nu şi zavistia din inima lui.

Păcatele de moarte duc la îndrăcire, chiar dacă este o îndrăcire plăcută : desfrânări, păcate peste fire…

   Auzim şi pe dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur care zice: "Zavistia este maică a uciderii şi mai rea decât preadesfrânarea. Căci aceasta stă la om cât timp este robit de ea, iar tirania zavistiei biserici întregi a răsturnat şi toată lumea a vătămat-o.   

• Aceasta, cum am zis, este maică uciderii, căci a făcut pe Cain să ucidă pe fratele său (Facere 4, 8). Aceasta a făcut pe Isav să urască şi să prigonescă pe fratele său Iacov (Facere 27, 41).
• Aceasta a făcut pe diavol să înşele pe om în Rai" (Facere 3, 1-5). Spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Apoi continuă: "Dar tu acum nu omori, ci mult mai multe şi mai cumplite decât uciderea faci, căci te rogi ca fratele tău să pătimească cele de ocară şi curse dinspre toate părţile îi întinzi ca să vatămi pe fratele tău.

Diavolul zavistuieşte numai pe om, iar dintre diavoli pe nici unul. Iar tu pe om zavistuieşti şi împotriva celui de un neam cu tine stai. Şi ce iertare vei dobândi? Care cuvânt de îndreptare vei da tu, cel ce, când vezi pe fratele tău în îndestulare, tremuri şi te îngălbeneşti în loc să te veseleşti? Deci aceasta să înţelegi, că acela ce este zavistuit, se va trezi şi mai strălucit se va face; iar zavistuitorul mai multe rele va aduna asupra sa... Pentru care pricină, spune-mi, zavistuieşti pe fratele tău? Că a luat mare dar duhovnicesc? Şi de la cine a luat, spune-mi? Au nu de la Dumnezeu?

Când are loc o minune, lucru suprafiresc, dacă ne deschidem inima prin credinţă vom fi şi noi binecuvântaţi de harul minunii. Dar atacul diavolesc şi firea care se opune harului ne va lupta să ne închidem inima şi să contestăm şi astfel să ne unim cu diavolul.

Felurile zavistiei

Filosoful Aristotel zice, în a doua carte a „Retoricii”, că două feluri de oameni sunt robiţi de această greşeală a zavistiei:

• întâi, cei iubitori de slavă, care, poftind să câştige faimă şi nume mare, nu suferă ca să‑i întreacă alţii, ci se amărăsc că mărirea şi lauda acelora o micşorează pe a lor;
• al doilea, sunt cei mici la suflet, care văd pe cele străine mai mari şi socotesc că ceilalţi îi covârşesc. Pentru aceasta le pare rău de binele lor.

Sunt patru feluri de zavistie:

1. Prima atacă bunurile lumeşti, precum bogăţia, onorurile, funcţiile, favorizarea conducătorilor, frumuseţea, puterile şi altele asemenea.
2. A doua zavistuieşte bunurile raţiunii, precum sunt priceperea, destoinicia, talentul în artă, ştiinţa şi cele asemenea.
3. A treia formă este şi mai rea, pentru că se apucă de stima aproapelui, câştigată prin bunele sale însuşiri. Zavistnicii învinuiesc pe „vrăjmaşii lor” de toate viciile ce se pot închipui, sunt mâhniţi când cei zavistuiţi reu­şesc şi sunt veseli când cad.
4. Al patrulea fel de zavistie, care este cea mai rea dintre toate, este cea care zavistuiesc virtuţile şi darurile Dumnezeieşti şi este păcat împotriva Duhului Sfânt.

După cum dragostea deosebeşte pe ucenicii lui Hristos, zavistia pe ucenicii diavolilor.

Portretul zavistnicului

Deoarece este adevărat că pa­timile sufletului de multe ori sunt manifestate şi trupeşte, de vreme ce există strânsă legătură între suflet şi trup, Sfântul Vasile cel Mare descrie pe zavistnic astfel: „Zavistnicii se recunosc oarecum şi după faţă. Privirea lor este uscată şi ştearsă, obrazul posomorât, sprânceana încruntată, sufletul tulburat de patimă şi neavând măsura adevărului asupra lucrurilor”.[4]

Zavistnicul este slab sau fără putere fizică şi morală, este bănuitor, linguşitor, mlădios şi şiret. Vorbirea lui este ordonată, plină de formule blânde, privirea catifelată şi tinzând spre blândeţe.

Dar cât va vrea să se prefacă făţarnicul, ochiul lui străluceşte de răutate şi de mânie, cuvintele lui sunt ascuţite şi mişcătoare şi trădează starea lui sufletească. Gura lui zâmbeşte, dar când nu‑l mai priveşti, se uită la tine precum tigrul la om. Părul lui este neorânduit, pielea decolorată, ochii sunt adânciţi în orbite, mintea exaltată, mâinile îi tremură, iar scrâşnirea dinţilor arată mânia ce torturează inima zavistnicului.

Din punct de vedere somatic, el prezintă slăbire, anemie, tulburări intestinale, faţă subicterică, dezechilibru emotiv etc. Medicii au constatat la zavistnici o intoxicare generală, provenită dintr‑o insuficienţă hepatică.

Păcatele care se nasc din zavistie

Rădăcina zavistiei este mândria.

Din zavistie izvorăsc: vorbirea de rău, defăimarea, ocara, înşelăciunea, bucuria pentru necazul aproapelui şi întristarea pentru fericirea şi binele lui, ura aproapelui etc.

Zavistia este diametral opusă iubirii şi duce la duşmănie în familie, la cău­tarea exagerată a bogăţiilor şi a onorurilor.

1. Zavistia este mama judecăţilor răuvoitoare.

„Pentru zavistnic, toate faptele altora sunt zugrăvite în culori întunecate şi chiar virtuţile altora le consideră vicii. Ca pildă, avem pe fariseii care, zavistuind pe Domnul Iisus Hristos, arătau toate faptele Lui ca rele, zicând că e nepăsător la sărbători, pen­tru că vindeca pe cei bolnavi în zi de sâmbătă; prieten al păcă­toşilor, dacă îi căuta spre a‑i mântui; hulitor de Dumnezeu, dacă răspundea la întrebările lor; iar când nu mai puteau tăgădui minunile Lui publice, evidente, le atribuiau lui Belzebut şi nu puterii dumnezeieşti”[5].

1. Clevetirile.

„Zavistnicul nu‑şi păstrează pentru sine judecata răuvoitoare, ci o trâmbiţează pretutindeni. Murdăreşte pe cei pe care‑i atinge, precum melcul locul pe unde trece. Povesteşte altora ceea ce ştie şi ceea ce nu ştie; inventează, exa­gerează, face deducţii, râde, batjocoreşte, sfâşie în toate părţile, ascunzându‑şi propriile vicii sub apariţia glumei, a compătimirii, ba chiar a zelului.

Negreşit, se întâmplă că se vorbeşte rău despre cineva, prin uşurinţa şi modul de‑a petrece vremea, dar cea mai mare parte a vorbirilor răutăcioase se nasc din zavistie, voind a împiedica reuşita unui concurent sau a se răzbuna de succesele ce le‑a dobândit”[6].

Părintele Arhimandrit Arsenie Papcioc zice: „Cred că în iad sunt cei mai mulţi care clevetesc şi vorbesc de rău”.

1. Faptele criminale de orice fel.

„Nu există infamie (ruşinoasă) care să descurajeze pe zavistnic pentru a‑şi satisface ambiţia. De la începutul lumii constatăm aceasta. Omorul lui Abel de către Cain (Facerea 4, 8); vânzarea dreptului Iosif de către fraţii săi şi Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, din zavistie a fost predat lui Pilat pentru a fi omorât, pentru zavistie L‑au dat pe El (Matei 27, 18), pe falşii creştini, prigonind cu ură de moarte pe creştinii cei buni şi mai ales pe preoţii, luminătorii lor (Faptele Ap. 5, 33; 7, 59).

Aşadar, zavistia murdăreşte limba, mâinile şi inima şi nu este păcat pe care să nu‑l facă prin gând, prin vorbă şi prin faptă.

Din cele arătate până acum, ajungem la convingerea că trebuie să ne ferim de patima aceasta, s‑o urâm, spre a ne depărta de dânsa sau spre a ne îndrepta dacă, din nefericire, ne‑a stăpânit până acum”.[7]

Păcatele care se nasc din zavistie

Zavistie este mare fărădelege din care se nasc alte cinci păcate[8]:

• cel dintâi şi mai rău decât toate este ura, pentru că în acelaşi chip în care bucuria naşte dragostea, tot astfel mâhnirea va naşte ura. De aceea, binele zavistuit de zavistnic este urât lui fiindcă îi pricinuieşte întristarea;
• al doilea este clevetirea, când zavistnicul, pe ascuns, micşorează mărirea celorlalţi;
• al treilea păcat este osândirea asupra altuia, când cineva împuţinează faima şi slava lui;
• al patrulea este săltarea şi bucuria pentru răul aproapelui, când zavistnicul, socotind că a micşorat lauda şi mărirea altuia, îi pare bine şi se bucură;
• al cincilea păcat este necazul, când zavistnicul se necăjeşte văzând bunătăţile aproapelui.

Se poate întrista cineva de binele altora în două feluri:

1. După fire, când este o mâhnire fără voia lui; de pildă, când aude că este lăudat cineva pentru că este înţelept sau bogat şi simte înlăuntrul lui puţină mâhnire numai în acel ceas. Acest lucru nu este păcat, pentru că nu este voia lui, ci este lucrarea firii noastre, care este aplecată spre rău. Pe acestea le numesc Sfinţii Părinţi pornirile cele dintâi, pe care, de îndată ce le simţim, trebuie alungate din minte, deoarece, altfel, se pornesc şi se măresc şi cu greu vor mai putea fi îndepărtate.
2. Al doilea fel este când de bună voie te întristezi şi te mâhneşti, când auzi că este lăudat altcineva. Cu cât este mai grea pricina, cu atât este mai grea vina. La fel şi clevetirea şi osândirea, când este spre necinste şi multa ruşine a aproa­pelui.

„Zavistia are părinţi mândria şi iubirea de sine, iar ca învăţător pe diavol. Sârguinţa ei este să întunece şi să vatăme bunul nume al aproapelui, iar când nu reuşeşte, atunci mă­nâncă locul în care se află, precum rugina fierul.

Toate păcatele dau trupului măcar oarecare dulceaţă şi plăcere, dar zavistia este o fărădelege, vrednică de munca iadului, care ca o altă muncă necăjeşte fără mângâiere şi chinuieşte fără milă, fiind mai vătămătoare decât toate celelalte patimi. Această patimă strică sufletul, necăjeşte şi veştejeşte trupul, arde inima şi măruntaiele şi slăbeşte corpul şi, mai pe scurt, îmbolnăveşte şi pierde cu totul pe om. După cum molia mănâncă hainele scumpe, tot aşa şi patima zavistiei mănâncă şi topeşte pe zavistnic care, cu cât îl vede pe altul mai fericit, cu atât lui îi este mai rău şi se veştejeşte cu totul”[9]. Zavistnicul se întristează şi suferă când îi faci bine.

Când suntem în comuniune, forţa mântuirii creşte.

Să ne curăţim şi să ne lărgim inima duhovnicească ca să putem primi în ea cât mai mult har şi oameni.

Trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate lucrurile bune pe care le vedem la ceilalţi oameni. Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!

Cum să luptăm cu zavistia?

Fiind mai slabe şi « fără cap » în special femeile sunt luptate de zavistie şi intră sub infuenţa diavolilor.

Vindecarea de păcatul zavistiei este grea şi aceasta pentru că de cele mai multe ori zavistnicul nu vrea să mărturisească că suferă de această boală şi nici nu vrea să se vindece. Dar cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, cel care vrea să se vindece va reuşi[10].

Iată câteva învăţături duhovniceşti, pe care, urmându-le, vom putea birui cu ajutorul Harului Dumnezeiesc patima zavistiei:

1. În primul rând să ne silim „să dezrădăcinăm zavistia încă de la început, prin rugăciune şi spovedanie smerită şi prin tăcere binechibzuită”[11] şi să mărturisim cu smerenie această neputinţă înaintea părintelui duhovnicesc.

Zavistia are multe feluri de măsuri şi trepte, ca şi toate celelalte patimi şi de aceea „trebuie să ne străduim a o strivi şi nimici îndată ce simţim că răsare, rugându-ne Atotputernicului Dumnezeu, Cunoscătorului inimilor, cu cuvintele psalmistului: „De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine fereşte pe robul Tău; de nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi şi mă voi curăţi de păcat mare” (Psalm 18, 13-14)”[12].

Pentru că zavistia vine din trufie şi din negrija către plinirea faptelor mântuitoare, de aceea trebuie să ne străduim s-o nimicim încă din „faşă, prin smerita rugăciune şi prin smerita mărturisire şi prin tăcerea înţeleaptă,”[13] ne învaţă Cuviosul Ambrozie de la Mănăstirea Optina. Să avem grijă să nu se zămislească în sufletul nostru o asemenea purtătoare de moarte viperă, ci s‑o omorâm mai înainte de‑a ne mânca inima şi celelalte mă­runtaie.

Iar Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să fugim de zavistie, zicând: „Să fugim, fraţilor, de nesuferita răutate a zavistiei, pentru că este a şarpelui poruncă, a diavolului născocire, a vrăj­maşului sămânţă, a muncii celei veşnice arvună, a dumne­ze­ieştii bucurii împiedicare, cale spre gheenă, lipsirea Împă­răţiei Cerului”.

1. Este nevoie să arătăm dragoste deosebită pentru persoanele acelea pentru care simţim că patima se mişcă înlăuntrul nostru. „Să le iubim mai mult şi să le lăudăm din toată inima noastră. În special trebuie să facem rugăciune pentru patimă, dar şi rugăciu­ne pentru aceia pentru care simţim mişcarea patimii”[14].

Sfântul Vasile cel Mare ne spune: „Fii drept. Astfel, iubind pe cel pe care îl invidiezi, (...) te vei iubi pe tine în el şi pe el în tine. Trebuie să ne gândim la relele ce provin din zavistie. Mai întâi, este nedespărţită de mândrie, a cărei fiică este: „Dia­volul a căzut prin mândrie şi, pentru că zavistia este însoţitoarea mândriei, nu se poate ca cel mândru să nu zavistuiască”.[15]

Să ne străduim să avem mereu înaintea min­ţii însuşirile distincte ale comunităţii spirituale, care trebuie să înflorească între creştini. Căci, în calitate de creştini, suntem cu toţi fiii aceluiaşi Părinte Ceresc, fraţi în Hristos, fii ai aceleiaşi Sfinte Biserici, chemaţi să moştenim viaţa cea veş­nică, alcătuim un singur trup mistic, al cărui Cap este Hristos. În consecinţă, trebuie să socotim bunurile altuia ca pe ale noastre, să ne bucurăm de binele altuia ca de al nostru propriu şi să ne întristăm de necazul altuia.

Îndată ce simţim că ia naştere zavistia, să căutăm a crea o diversitate, schimbând‑o în emulaţie nobilă, având drept obiect pietatea şi virtutea, ca intenţie, desăvârşirea, şi nicidecum umilirea aproapelui, iar ca mijloace, cele legale.

III. Să ne străduim să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să plângem cu cei cei plâng (Romani 12,15). Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Dacă voieşti să fii părtaş darului dumnezeiesc, care te face să te bucuri de toate bunătăţile pe care le au ceilalţi, goneşte de la tine cu tărie această patimă. Trebuie să te străduieşti să te bucuri mai cu seamă de fericirea celorlalţi fraţi şi nu să te mâhneşti. Pentru că, dacă ai dragoste creştină, bucuria aproapelui o vei socoti ca şi cum ar fi a ta şi vei avea folos sufletesc pentru că Dumnezeu răsplăteşte pentru această dragoste” (...) „Cât este de mare şi minunată fapta bună a dragostei, căci fără să jefuiască pe cineva, ea le fură pe toate şi le trage la sine.

Fiindcă atunci când te bucuri de binele aproapelui tău este ca şi cum acel bine străin este al tău. De aceea, îndeamnă şi sileşte firea ta spre dragostea aproapelui, ştiind că toţi suntem fraţi întru Hristos. Adică, trupeşte, dintr‑un tată şi dintr‑o mamă, ne‑am năs­cut din Adam şi Eva, iar după duh, am fost răscumpăraţi cu Preacinstitul Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.[16]

Cel care se bucură cu cel ce se bucură, are două cununi. Una este câştigată contra pizmei, şi a doua a dobândit-o datorită dragostei. Dar spune Sfântul Ioan Gură de Aur mai este şi a treia cunună: „Pe acela îl aplaudă oamenii de pe pământ, iar pe tine îngerii din ceruri”[17].

1. Alt leac împotriva acestei vipere este legea firii care zice: „Ce ţie nu‑ţi place (urăşti) altuia nu‑i face”. Adică răul pe care nu vrei să ţi‑l facă altul ţie, nici tu să nu‑l faci fratelui tău. După cum nu voieşti să se întristeze altul la bucuria ta sau să se bucure la necazul tău, aşa nici tu nu trebuie să zavistuieşti binele aproapelui ori să te bucuri de paguba lui. Iar de nu vei face aşa, nu eşti om înţelept, ci fără de minte şi nebun.

„Zavistnicul este cu adevărat un om ieşit din minţi, pentru că cinsteşte mai mult paguba sa, dacă s‑ar putea ca prin aceasta să vatăme pe acela pe care‑l zavistuieşte”.[18]

Deoarece zavistia se naşte din mândrie, pentru a scăpa de ea este nevoie de smerenie. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţi şi pizmuindu-ne unii pe alţii”  (Galateni 5,26)”[19].

1. Să vedem toate câte are fratele nostru ca daruri ale lui Dumnezeu „Dumnezeu este Acela care dă darurile su­fleteşti şi trupeşti şi nu trebuie să ne pronunţăm împotriva fratelui nostru, deoarece în acest fel ne arătăm teomahi, ne în­toarcem împotriva lui Dumnezeu.
2. Alt mijloc de a ne tămăduie de patima zavistie, este „a ne strădui în tot chipulsă nu vorbim nimic împotriva celui pe care îl zavistuim”[20].

                                                      *

Ce trebuie să facem când suntem victima invidiei celorlalţi?

• Primul lucru care este necesar este să arătăm răbdare şi îngăduinţă. „Să ne bucurăm pentru această încercare care ne-a venit. Şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea răbdare şi îngăduinţă. Cel care rabdă cu bucurie această încercare, acesta primeşte mângâiere de la Dumnezeu şi ajunge la fericita smerenie. Dar trebuie spus că în chip obişnuit această răbdare o au vitejii lui Dumnezeu, cei care dispun de curaj şi bărbăţie spirituală. Şi de aceea câţi rabdă dispoziţia invidioasă a fratelui lor, aceştia vor primi cununa de martiri”[21].
• Al doilea lucru care este recomandat de învăţătura patristică este să evităm convieţuirea şi decăderea prin convieţuirea cu cei care ne invidiază. Pentru că e posibil să devină un mare rău. În Pilde este scris: „Nu mânca pâinea celui ce se uită cu ochi răi şi nu pofti bucatele lui, căci el îţi numără bucăţile din gură. «Mănâncă şi bea!» îţi va spune, dar inima lui nu e pentru tine. Bucata pe care ai mâncat-o o vei da afară din tine, iar tu ţi-ai risipit (zadarnic) vorbele tale alese” (Pilde 23, 6-8).

Avva Pimen a sfătuit pe cineva să nu locuiască într-un loc unde există vreunul care îl invidiază, pentru că altminteri nu se va pricopsi: „Să nu locuieşti într-un loc unde vezi pe cineva care are gelozie împotriva ta, căci altfel nu te pricopseşti"[22].

                                             *

În mod deosebit trebuie să medităm şi asupra următoarelor:

1. Falsitatea zavistnicului, care pe faţă ne linguşeşte, iar în ascuns este plin de venin.
2. Zavistnicul contrazice bunătatea lui Dumnezeu, care‑şi în­tin­de Pronia atât „asupra celor buni cât şi asupra celor răi” (Matei 5, 45).
3. Se împotriveşte iubirii aproapelui, care ne porunceşte: „Bucuraţi‑vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng” (Romani 12, 15) şi „iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Matei 5, 44).
4. Zavistia îl înjoseşte pe om, îl face răutăcios şi nerecunos­cător faţă de binefăcătorii săi.
5. Zavistia produce nenumărate şi grave tulburări sufleteşti şi este dăunătoare sănătăţii. Ura produce în organism un ve­nin care îl intoxică. De aceea, medicii recomandă mai întâi un tratament moral, apoi unul dietetic, interzi­când excitan­tele, spre a dezintoxica organismul. De ase­menea, medicii re­co­mandă un tratament psihologic, care constă în înde­părtarea zavistnicului de cel zavistuit (mai ales în cazul geloziei).
6. Trebuie să luptăm împotriva mândriei, din care ia naş­tere zavistia.
7. Să ne rugăm cu smerenie şi stăruitor.
8. Dar cel mai bun mijloc de‑a înăbuşi zavistia din noi este de‑a face cât mai mult bine posibil aproapelui nostru. Iar dacă nu putem altceva, măcar să ne rugăm pentru el, după cum ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur. Căci prin aceasta vom dobândi două biruinţe: una asupra zavistiei şi alta – prin săvârşirea faptelor de milostenie. Deci vorbeşte de bine pe el înaintea oamenilor şi străduieşte‑te să‑i faci un bine, chiar dacă firea ta cea păcătoasă nu va vrea şi sileşte cu puterea lui Dumnezeu voinţa ta şi, astfel, Dumnezeu te va învrednici daru­rilor dragostei creştineşti cu care să scapi desăvârşit de zavistia cea nedreaptă şi nefolositoare.

Istorioară despre un zavistnic şi un iubitor de arginţi

Iată o istorioară din care se poate pricepe câtă ură şi câtă otravă are zavistnicul în inima sa: „Împăratul Leon cel Înţelept, vrând să cerceteze firea zavistnicului şi a iubitorului de arginţi, a poruncit să‑i aducă înaintea lui un zavistnic şi un iubitor de arginţi şi le‑a zis:

– Să ceară unul dintre voi orice dar voieşte şi‑i voi da bucuros. Iar după aceasta o să‑i dau celuilalt de două ori mai mult decât a cerut el.

Deci se priceau amândoi îndelung, nevrând să ceară nici unul, ca să nu ia celălalt îndoit. Atunci a poruncit împăratul zavistnicului să ceară mai întâi darul, iar el a cerut împăratului să‑i scoată mai întâi lui un ochi, pentru ca apoi să‑i scoată celuilalt amândoi ochii, cinstind mai mult răul lui, ca să facă pagubă îndoită iubitorului de arginţi, pentru zavistia sa”.[23]

Iată cât de răufăcătoare şi păgubitoare pentru suflet este patima zavistiei, şi mai este şi răuvoitoare. Zavistnicul este gata să primească orice pagubă, numai ca aproapele să se păgubească îndoit.

Un zavistnic aflat în iad, în chinurile veşnice a întrebat: 

– De ce Doamne pentru acest păcat să sufăr veşnic?

Dumnezeu a trimis o scară de funie ca să urce pe ea şi să iasă din iad. Dar când a început să urce, au venit şi alţii păcătoşi să se prindă de fir: 1,2, 10… 100. A început să strige: 

– Daţi-vă jos! Se rupe firul! Şi a început să-i loveacă cu picioarele. A rămas singur, dar atunci s-a rupt scara. A cerut de la Dumnezeu alta. Îngerul i-a spus: 

– Scara îi ţinea pe toţi pentru că Dumnezeu o întărea. Dar din mândrie te-ai gândit numai la tine şi i-ai zavistuit pe ceilalţi. Pentru aceasta s-a rupt scara. De aceea nu poţi ieşi din iad, chiar dacă Dumnezeu îţi va trimite altă scară.

Să fugim de păcatul de moarte al zavistiei, căci multe fărădelegi şi morţi nedrepte s‑au făcut din pricina ei.

 Sfântul Apostol Pavel ne-a poruncit să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng (Romani 12, 15). Dar mai uşor ne e să suferim împreună cu cei ce suferă, decât să ne  bucurăm cu cei ce se bucură. Pentru că însăşi natura suferinţei e în stare să aplece spre milă chiar şi pietrele. Însă invidia nu-l lasă pe omul care nu gândeşte creştineşte să ia parte la bucuria celor fericiţi. „Căci precum dragostea uneşte pe cei despărţiţi, aşa invidia desparte pe cei uniţi. De aceea, vă rog, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, să căutăm să ne bucurăm cu cei ce se bucură, ca să curăţim din suflet invidia. Că nimic nu alungă atât această boală cumplită şi greu de vindecat ca participarea noastră la bucuria celor care trăiesc în mod virtuos. Ascultă cât de desăvârşit este Apostolul Pavel şi într-o privinţă, şi-n alta! „Cine este slab, spune el, şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte, şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11,29) N-a spus: şi eu să nu mă întristez, ci eu să nu ard, voind să arate prin acest cuvânt tăria durerii lui”[24].

 Iar poetul Vasile Alexandri spune: „De este cineva care cântă mai bine decât mine, cu atât mai bine ţării şi lui cu atât mai bine”.

Lumea nu începe şi nici se sfârşeşte cu mine. Şi va merge şi fără mine. Mândria este păcat mare la români deși suntem un popor creștin ortodox de 2000 de ani. Unii sunt împuşcaţi ca să-i dea jos de pe tron. Prim ministru al Angliei cunoscut ani de-a rândul în toată lumea ca „Doamna de fier”, a fost înlocuită cu o altă persoană. Din acel moment a dispărut din prin planul scenei politice naționale și mondiale.

Când vine Harul Dumnezeiesc al minunii, dacă ne deschidem inima cu credinţă, Harul ne va lumina, vom deveni mai buni, mai credincioşi şi ne vom uni duhovniceşte cu Dumnezeu. Dacă ascultăm de diavoli, din zavistie, ne întunecăm, contestăm şi ne unim cu diavolul.

Scăpăm de zavitie, când vom scăpa de mândrie şi vom fi despătimiţi. Sfântul Apostol Pavel zice că firea noastră umană luptă împotriva Duhului Sfânt: „Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi”(Galateni 5,17). Nu-i place sfinţenia, postul, privegherea, smerenia dar trebuie s-o silim.

Dacă construieşte cineva o casă: Putem să-l zavistuim, de unde are bani şi astfel păcătuim şi ne îmbolnăvim. Sau să ne bucurăm şi astfel duhul acelei lucrări pătrunde în inima noastră duhovnicească şi ne ajută să facem o casă mai bună. Apar materiale mai performante, progresul tehnic şi tehnologic şi totul se poate perfecţiona.

        Fățărnicia

Şi acum să arătăm cîteva lucruri despre cea de-a doua patimă, despre făţărnicie.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, descoperind această blestemată patimă în inima mai-marelui sinagogii, i-a zis: „Făţarnicilor, fiecare din voi nu-şi dezleagă sâmbăta boul sau asinul său de la iesle şi îl duce de îl adapă? Dar pe această fiică a lui Avraam, pe care a legat-o satana de optsprezece ani, nu se cădea a o dezlega din legătura aceasta în ziua sâmbetei?” (Luca 13, 15-16). Iată, fraţii mei, cum ştiutorul de inimi Iisus Hristos vădeşte patima făţărniciei ce era încuibată în inima mai-marelui sinagogii şi cu câtă înţelepciune îi arată lui şi tuturor celor de faţă, datoria sfântă de a ajuta pe cei bolnavi şi de a-i scoate din primejdiile care vor fi, fără a ţine seama că este sărbătoare sau nu.

Şi în alt loc a arătat că „nu omul s-a făcut pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om” (Marcu 2, 27), arătând cât de mare cinste are omul de la Dumnezeu, faţă de sărbătorile ce i s-au rânduit a le ţine şi că mai mare este fapta milostivirii faţă de om, decât însăşi ţinerea sărbătorii în care se cuvine bine a face.

Dicţionarul Noului Testament spune că „omul făţarnic este nesincer, prefăcut, mincinos şi viclean". Iar în Sfânta Scriptură citim următoarele: oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu „numai cu buzele" (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici nu fac cele ce zic (Iezechiel 33, 31). Oamenii făţarnici sunt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Oamenii făţarnici se îngrijesc numai de curăţenia cea din afară (Matei 15, 2-6).

Iată pentru ce Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca un adevărat Dumnezeu şi ştiutor al inimilor a mustrat cu asprime pe cărturari, pe farisei şi pe legiuitorii poporului lui Israel, care erau bolnavi şi orbiţi foarte de această blestemată patimă şi de atâtea ori cu vaiul i-a ameninţat, zicându-le: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor că nici voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Matei 23, 13). Și iarăşi: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei îndoit decât voi” (Matei 23, 15). Iar văzând orbirea lor spirituală, le zicea: „Călăuze oarbe” (Matei 23, 16), Nebuni şi orbi (Matei 23, 17), „Şerpi, pui de vipere” (Matei 23, 33) şi alte nume de ocară, prin care făcea cunoscută răutatea, viclenia şi făţărnicia lor.

Mântuitorul Iisus Hristos, în alt loc, aseamănă acest păcat cumplit cu aluatul, zicând: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia” (Luca 12, 1). Căci precum aluatul dospeşte toată frământătura, aşa şi păcatul făţărniciei strică şi otrăveşte toată aşezarea sufletului celui ce se îmbolnăveşte de acest păcat.

Oamenii devin astăzi făţarnici prin afaceri pentru că nu pun preţul real al muncii ci negocierea, bursa.

Sfântul Proroc Ieremia zice : „Fiecare înşală pe prietenul său şi nu spune adevărul. Şi-au deprins limba la minciună şi viclenesc până obosesc” (Ieremia 9,5).

Făţarnicul este un om cu mai multe feţe: „Iar Iisus i-a zis: Iuda, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?”  (Luca 22 ,48).

Cu sărutarea păcatului şi noi vindem pe Fiul lui Dumnezeu.

De aceea Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: „Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este”  ( Matei 6.37).

Lui Dumnezeu I Se cuvine slava, cinstea și închinăciunea și sfinților de la care m-am inspirat în această predică. Amin.

[1] Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii (Coloseni  3,14).

[2] În Noul dicţionar explicativ al limbii române - NODEX. ZAVÍSTIE: 1) Sentiment de nemulţumire egoistă provocat de situaţia în societate sau de realizările cuiva; invidie; pizmă. 2) Atitudine duşmănoasă; duşmănie; ură; vrăjmăşie; ostilitate.

[3] Vămile Văzduhului, vol. I, protos. Nicodim Măndiţă, Ed. Bunavestire-Bacău, p. 463;

[4] Sfântul Vasile cel Mare, Despre invidie, P.G. XXXI,373, sg., I, col. 381 A;

[5] Vămile Văzduhului, vol. I, protos. Nicodim Măndiţă, Ed. Bunavestire-Bacău. p. 466

[6] Idem.

[7] Vămile Văzduhului, vol. I, protos. Nicodim Măndiţă, Ed. Bunavestire-Bacău, 1994, p. 467;

[8] Agapie Criteanu, monah, Mântuirea Păcătoşilor, Editura Schtul Prodromu, Sfântul Munte Athos, 1893, p. 114

[9] Ibidem, p. 115;

[10] Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: La oameni lucrul acesta e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă (Marcu 10, 27).

[11] Filocalia de la Optina, Cuviosul Ambrozie, 23, Partea a II-a, p. 28.

[12] Ibidem, p. 29.

[13] Idem.

[14] Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihologie ortodoxă – continuare şi dezbateri, Editura Sofia, 2001, p. 75.

[15] Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la Psalmi 139, Migne, PLXXXVII, 1807-1808, P.L. XXXVI, p. 709;

[16] Agapie Criteanu, monah, Mântuirea Păcătoşilor, Editura Schitul Prodromu, Sfântul Munte Athos, 1893,  p. 116;

[17] Ibidem, p. 137

[18] Ibidem, p. 117;

[19] Vămile Văzduhului, vol. I, protos. Nicodim Măndiţă, Ed. Bunavestire-Bacău, 1994, p. 467;

[20] Filocalia de la Optina, ierom. Ambrozie, 23, Partea a II-a, p. 29.

[21] Idem.

[22] Pateric Egiptean, Editura Episcopiei de Alba Iulia, 1990, p.....

[23] Agapie Criteanu, monah, Mântuirea Păcătoşilor, Editura Schtul Prodromu, Sfântul Munte Athos, 1893, pp. 117-118;

[24] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de laudă la Sfântul Mucenic Roman, I, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 397.