Cleopa Cristian

Duhul lumesc

(Î): Ce este duhul omenesc?

(R):  Sfântul Ioan Damaschin ne spune: „Sufletul este o substanţă vie, simplă, necorporală prin natura sa, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără formă; se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia putere de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere. Nu are un spirit (duh, n. n.) deosebit de el, ci spiritul său (duhul său), este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este şi spiritul (duhul n. n.) în suflet.

Sufletul este liber, voluţional, activ, schimbător, adică schimbător prin voinţă, pentru că este zidit. Pe toate acestea le-a primit în chip natural, prin Harul Celui ce l-a creat, prin care a primit şi existenţa în acest chip”[1].

Iar Sfântul Ignatie Briancianinov afirmă: „Duhul este o facultate superioară a sufletului prin intermediul căreia aceasta intră în comuniune cu Dumnezeu. Sufletul nu are duh deosebit de sine, duhul său fiind partea cea mai pură din el.

(Î): Ce ne arată duhul omului?

(R): Duhul omului arată ce-a făcut omul în viaţă. Dacă creştinul a avut o viaţă curată şi duhul lui este curat. Ce îi atrăgea pe evrei în pustiul Iordanului la Sfântul Ioan Botezătorul? Sfinţenia, pentru că în Evanghelie nu se pomeneşte de minuni săvârşite de Sfântul Ioan Botezătorul.

Duhul lui Dumnezeu şi duhul omenesc

(Î): Cum a fost creat omul de Dumnezeu?

(R): Dumnezeu i-a creat pe îngeri duhuri curate, iar la om a unit duhul omului cu trupul şi astfel „duhul curat şi simplu, unit cu acest organism complex, s-a dovedit - cu toată simplitatea şi neschimbarea firii sale - a fi în stăpânirea a felurite capacităţi şi îmbrăcat cu o mulţime de trebuinţe orientate către materie şi către lume. Pe viaţa simplă a duhului s-a altoit o altă viaţă, foarte complexă; pe viaţa îndreptată spre Dumnezeu s-a altoit o viaţă ce are a face cu lumea. Totodată, şi trupul trăia viaţa sa, dând de ştire despre sine, duhului, însă nedepinzând de el în ceea ce alcătuieşte esenţa vieţii sale. Şi s-a arătat omul în lume, având o întreită viată: duhovnicească, duhovnicesc-trupească sau sufletească, şi trupească”[2].

Întocmindu-l astfel pe om „duhul a fost aşezat în marea lume a lui Dumnezeu unit cu trupul pentru ca nu numai el să trăiască în Dumnezeu, ci şi pe toate cele materiale să le aducă prin sine în împărtăşirea de această viaţă dumnezeiască. Viaţa în Dumnezeu, desprinsă de cele materiale, având stăpânire asupra lor, a rămas şi în aceste condiţii trăsătu­ra caracteristică a vieţii duhului omenesc”[3].

(Î): Cum a căzut duhul omenesc în iubirea de trup?

(R): Prin satana s-au strecurat însă invidia şi răutatea, care au încurcat gândirea lipsită de expe­rienţă a omului cu concepţii mincinoase, au încântat-o cu farmecul materiei, au orbit inima cu nădejdi amăgitoare, deşi sclipitoare - şi duhul a căzut de pe tărâmul dumnezeiesc în materialitate, în iubirea de trup şi iubirea de lume. În locul legiuitei legături cu trupul, el s-a „dizolvat" în acesta prin gândire şi prin simţire, şi a devenit din curat - pătimaş, din liber de materie - cufundat în făpturi, din stăpânitor - rob. Viaţa sufletesc-trupească a căzut în neorânduială şi a înghiţit-o pe cea duhovnicească, iar aceasta a început să se vădească numai prin conştientizarea Dumnezeirii, prin cerinţele conştiinţei şi prin chinuitoa­rea nemulţumire care apare câteodată faţă de tot ce este zidit. Contemplarea de Dumnezeu, mişcarea de la Dumnezeu şi fericirea în Dumnezeu au pierit. Duhul omenesc a amorţit”[4].

(Î): Care este lucrarea duhului omenesc curat?

(R): Duhul omenesc curat ÎI contemplă pe Dumnezeu şi primeşte de la El cunoaşterea tainelor. Însă şi duhul unit cu trupul, şi după ce i-a fost descoperită prin sim­ţuri felurimea făpturilor lumii celei văzute, trebuie, luminat fiind cu aceeaşi luminare lăuntrică de Sus, să contemple în ele răsfrângerea tainelor cunoş­tinţei de Dumnezeu şi a tainelor facerii lumii şi cârmuirii lumii de către El, pentru ca şi în condiţiile acestei cunoaşteri a multe să rămână netulburat în aceeaşi contemplare de Dumnezeu.

Cuprinşi de Dumnezeu, numai de la El primim luminare şi numai către El suntem atraşi cu toată fiinţa noastră. Pe El ÎI contemplăm, pe El Îl gustăm, după porunca Lui ne mişcăm. Tocmai această cufundare în Dumnezeu, această mişcare primită de la Dumnezeu şi fericire în Dumnezeu alcătuiesc adevărata viaţă a duhului curat[5]¹. Aşa e starea puterilor netrupeşti![6]”

(Î): Ce s-a întâmplat cu duhul omenesc după căderea în păcat a protopărinţilor noştri Adam şi Eva?

(R): Căzând în păcat, duhul a fost robit de felurimea făpturilor şi chiar a fost strivit de mulţimea impresiilor pricinuite în simţurile lui de acestea, impresii care alungă din el însuşi gândul la Dumnezeu. Studi­ind făptura, el nu mai trece dincolo de ceea ce vede în ele, de alcătuirea lor şi de legăturile dintre ele, şi, nemaiprimind luminarea de Sus, nu vede în ele limpede răsfrângerea lui Dumnezeu şi a Dumnezeieştilor Taine.

Lumea a devenit pentru el o oglindă tulbure, în care nu se vede nimic în afară de ea, oglinda. În urma acestui fapt, cunoaşterea a multe înăbuşă în el cunoaşterea Unuia, îl întoarce de la Acesta şi îl face să se răcească faţă de El. Acesta este preţul şi acesta este rodul cunoaşterii lumii materiale în cel căzut”[7].

Prin cădere în păcate, duhul omenesc a fost înghiţit de legăturile sale dinafară; nu le cârmuieşte, ci ele îl cârmuiesc. El socoate rânduiala de acum a lumii dinafară şi mişcările din el însuşi drept lege, pe care nici nu îi trece prin cap să o conteste. Neprimind semnele dum­nezeieşti, el nu mai vede ce vrea Dumnezeu, nu se pricepe şi nu îndrăzneşte să-şi întocmească viaţa după planul lui Dumnezeu, ci este dus şi mânat. În locul unicei mişcări de la Dumnezeu, el este tras încolo şi încoace de multe lucruri, care îl dezvaţă şi îi taie pofta de a lucra după voia lui Dumnezeu.

Acesta este preţul întregii activităţi de tot felul a celui căzut în viaţa politi­că, socială şi familială”[8].

(Î): Ce se petrece cu duhul omenesc curat?

(R): „Duhul curat este mişcat de Dumnezeu. El primeşte lăuntric semnele dum­nezeieşti, orânduindu-se şi lucrând potrivit acestora. Şi duhul unit cu trupul, după ce a fost pus în legătură cu făpturile cele multe, a primit puteri pentru a lucra în ele şi a fost pus el însuşi în necesitatea de fi supus lucrării lor, şi este la fel de dator să lucreze în afara sa nu altfel decât urmând semnelor dumne­zeieşti şi să înfăptuiască planurile dumnezeieşti în rânduiala desfăşurării vieţii făpturilor, nu supunându-se ei, ci întocmind-o în felul său, aşa încât în felul acesta, în pofida lucrării de multe feluri dinafară, să rămână în aceeaşi unică mişcare de la Dumnezeu, trasată de către voia lui Dumnezeu”.

„Duhul curat e fericit în Dumnezeu. El ÎI gustă pe Dumnezeu şi cunoaşte fericirea în El. Însă şi duhul unit cu trupul, după ce i-au fost descoperite feluritele frumuseţi ale făpturilor lumii văzute, trebuie să-şi aibă fericirea numai în Dumnezeu şi, contemplând frumuseţile văzute, să nu se oprească la ele, ci prin ele să pătrundă până la frumuseţea dumnezeiască şi pe aceasta să o guste, aşa încât, în felul acesta, cu toată mulţimea frumuseţilor dinafară care făgăduiesc fericire, să rămână doar în neschimbata fericire dumnezeiască, ce vine de la gustarea nemijlocită şi mijlocită a lui Dumnezeu.

(Î): Ce se întâmplă cu duhul omenesc când omul păcătuieşte?

(R): Când omul păcătuieşte, duhul lui pierde această putere a gustării de Dumnezeu şi chiar gustul dumnezeiescului, şi începe să caute desfătare în făpturi în loc ca prin ele să se ridice la desfătarea de Dumnezeu. Şi cum amintirea fericirii în Dumnezeu a rămas în el, îşi clădeşte în jur, luându-se după această amintire, o lume nouă, artificială, şi adună în ea toate frumuseţile cu putinţă, nădăjduind să înlocuiască prin asta, fericirea de care îşi aduce aminte, însă pe care nu o mai are. Dar nici asta nu e în regulă.

Toate aceste plăceri, mângâieri, frumuseţi artificiale nu fac decât să aprindă setea, nedând ceea ce caută duhul. În locul desfătării numai de Dumnezeu, care aduce fericirea, în el domneşte desfătarea de multe, care chinuie, şi nu dă linişte, şi îl întăreşte şi mai mult în înstrăinarea de desfătarea cu Dumnezeu, acesta este preţul tuturor desfătărilor naturale şi artificiale ale celui căzut”[9].

(Î): Cine are Duhul lui Dumnezeu?

(R): Cel ce este aşa cum s-a descris duhul curat şi duhul unit cu trupul, dar care lucrează după planul lui Dumnezeu, acela are Duhul Sfânt, iar cel ce este aşa cum a fost descris cel căzut, acela nu are Duhul Sfânt. Fiindcă Dumnezeiescul Duh S-a pogorât şi sălăşluieşte în Biserică şi Se împărtăşeşte tuturor credincioşilor ca să îi reaşeze pe cei căzuţi, să le redea desăvârşirea de la început, să îi unească iarăşi cu Dumnezeu şi să întărească în ei viaţa cea după Dumnezeu.

Cel în care domneşte contemplarea de Dumnezeu, care are cunoştinţa tainelor dumnezeieşti prin luminare nemijlocită sau prin descoperire mijlocită, cel care, cunoscând făpturile văzute, nu rămâne numai la ele, ci în ele caută să vadă răsfrângerea dumnezeieştilor taine, facerii şi cârmuirii lumii, acela are viaţă duhovnicească, acela are şi Duhul Sfânt.

Cine îşi dă seama de lucrarea poruncilor dumnezeieşti în el şi a dobândit deprinderea de a lucra după cum îi arată voia dumnezeiască descoperită şi îşi întocmeşte viaţa potrivit ei, în ciuda împotrivirilor lăuntrice sau a greutăţilor şi necazurilor dinafară, acela trăieşte cu Duhul. Iar cine, în întocmirea faptelor sale, nu-L are pe Dumnezeu în gând, acela, oricât de corecte ar fi faptele lui, n-are Duhul Sfânt.

Cine gustă fericirea numai în Dumnezeu şi se desfată de toate cele zidite doar în măsura în care ele nu numai că nu împiedică, ci chiar ajută desfătarea de Dumnezeu, acela trăieşte cu Duhul.

Cei ce trăiesc cu Duhul ştiu cum a început în ei viaţa Duhului, ştiu cum Duhul lui Dumnezeu, atingându-Se de duhul lor, a făcut să se sălăşluiască în ei nemulţumirea de sine şi de tot ce este în jur, cum după aceea s-a zămislit dorinţa de a schimba totul şi de a-şi întocmi viaţa după cum le-o arată Duhul, cum s-a bucurat duhul lor de schimbarea asta şi ce ajutor a întâlnit în toate ostenelile sale de a trăi duhovniceşte, cum a început să învie simţirea împietrită şi să se lipească în chip cald de cele dumnezeieşti, cum încetul cu încetul deprinderile rele s-au ofilit şi obiceiurile bune s-au înrădăcinat, cum s-a sălăşluit în minte adevăr după adevăr şi s-a înmulţit cunoştinţa de Dumnezeu, cum, îndeobşte, omul a intrat tot mai mult înlăuntrul său, s-a sta­tornicit în inimă şi a stat în sine însuşi, ca să fie în Dumnezeu cu luarea-aminte şi să umble necontenit în prezenţa Lui nu numai gândită, ci şi simţită. Această scurtă istorie a vieţii duhovniceşti în om este, poate mai mult decât orice altce­va, mărturia pipăită a faptului că el are Duhul lui Dumnezeu”[10].

(Î): Cine nu are Duhul Sfânt?

(R): „Cine s-a afundat cu mintea în făpturi şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, acela, oricât ar fi de învăţat, nu trăieşte cu Duhul lui Dumnezeu.

Iar cine are gust doar pentru plăcerile aduse de făpturi şi suferă de lipsa de gust pentru cele dumnezeieşti, acela, oricât de subţiri gusturi ar avea, n-are Duhul lui Dumnezeu”[11].

(Î): Care este năzuinţa duhului omenesc spre Dumnezeu?

(R): Pentru duhul nostru este firesc să trăiască în Dumnezeu. Căzând, el s-a întors de la Dumnezeu către făptură şi a început să trăiască în aceasta. Vine Duhul lui Dumnezeu, îl smulge din legăturile făpturii şi îl face să năzuiască iarăşi spre Dumnezeu. Năzuinţa duhului omenesc spre Dumnezeu este rugăciunea. Aşadar lucrarea rugăciunii în noi este rodul Duhului Dumneze­iesc. Este rugăciune, este şi Duhul lui Dumnezeu. Nu este rugăciune, nu este nici Duhul lui Dumnezeu”[12].

(Î): Ce să facem dacă nu vedem lucrarea Duhului Sfânt în noi?

(R): Cei care nu vedem în noi înşine lucrări vădite ale Duhului, nu trebuie să deznădăjduim, chiar dacă ne este greu. Odată pogorât, Duhul Sfânt nu mai părăseşte pământul. Intrările la El sunt deschise. Să ne apropiem şi El va veni şi Se va sălăşlui întru noi. Atâta doar că nu trebuie să ne amăgim. Duhul omului care a căzut sau care slujeşte păcatului este totuşi duh. El răsfrânge în sine ceva nepământesc, chiar dacă nu ne putem da seama limpede ce anume, aşa cum o oglindă sfărâmată în cioburi mici răsfrânge ceva, dar nimic întreg. Aceste străfulgerări ale duhului - în minte, în fapte şi simţăminte - nu trebuie nicidecum confundate cu viaţa duhului. Pentru ca această viaţă să se arate în chip întreg trebuie ca Duhul lui Dumnezeu să Se pogoare, să topească sfărâmăturile du­hului omenesc şi să făurească din ele, întreg, omul ascuns al inimii ( I Petru 3, 4) la fel cum din cioburile de sticlă, dacă sunt topite din nou, ia naştere o sticlă întreagă, în stare să răsfrângă lucruri întregi.

(Î): Unde săvârşeşte Duhul lui Dumnezeu prefacerea noastră în duh de viaţă făcător?

(R): Locul unde Duhul lui Dumnezeu săvârşeşte prefacerea cu duhul nostru este Sfânta Biserică cu toate aşezămintele sale. Supuneţi-vă din tot sufletul îndrumării Bisericii prin slujitorii ei, şi ea vă va duce acolo unde cei trupeşti sunt prefăcuţi în duh de viaţă făcător după asemănarea Celui ce ne-a zidit (I Corinteni 15, 45), primesc arvuna Duhului (II Corinteni 1, 22) şi încep să guste bucuria vieţii în Duhul Sfânt (Romani 14, 17). În această aşteptare, să ne rugăm cu osârdie: Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, vino şi Te sălăşluieşte întru noi. Amin![13]”

(Î): Care este cel mai mare duşman al sufletului nostru?

(R): Cuviosul Paisie Aghioritul spune: „Cel mai mare duşman al sufletului nostru nu este diavolul „ci duhul lumesc, pentru că ne atrage în chip plăcut şi în cele din urmă ne amăgeşte veşnic”[14]. Pentru că dacă l-am vedea pe diavol ne vom cutremura de frică şi ne vom pocăi, iar duhul lumesc – lumea cu conforturile ei, ne învăluie plăcut şi în cele din urmă ne robeşte cu păcatele, depărtându-ne de Dumnezeu.

(Î): Care sunt consecinţele duhului lumesc?

(R): Dorinţa inimii nu este rea în sine, ci numai atunci când lucrurile, fie ele şi cele nepăcătoase, ne răpesc o parte din inimă (inima duhovnicească n. N.) şi ne micşorează astfel dragostea faţă de Hristos. Acest fel de dorinţă este rea, pentru că ne desparte de Hristos. Pentru că orice dorinţă, oricât de bună ar părea, nu este mai bună ca a dori pe Hristos. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: „dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8,13).

Bucuria lumească nu este o bucurie adevărată şi permanentă, ci este o bucurie temporară. Şi acest lucru se petrece fie că lucrurile sunt păcătoase sau nu. Cu bucuriile lumeşti nu se poate umple inima omului care este însetată de veşnicie. „Bucuriile lumeşti sunt pentru inimă un balast”[15]. De aceea, bucuriile lumeşti aduc stresul şi la oamenii duhovniceşti.

Mulţi oameni care au toate bunătăţile lumeşti spun că simt un mare gol în sufletul lor. Aceasta se întâmplă în mod deosebit celor care în copilărie au avut o viaţă creştină activă, pentru că sufletele lor curate au gustat atunci din bucuria şi pacea Harului Dumnezeiesc. Aceşti oameni caută fericirea în bunurile materiale şi în distracţii. Iar când se satură de ele, simt un gol în inima lor şi se întreabă ce vor face în continuare. De aceea, ei caută tot timpul alte lucruri materiale noi (maşini, case, mobilă, îmbrăcăminte, etc.). Însă, în ciuda  acestor bunătăţi materiale pe care le dobândesc, sunt nefericiţi. Acest lucru se petrece pentru că, împlinind dorinţele lumeşti ale inimii, nu vom avea bucurii duhovniceşti, ci stres.

Oamenii lumeşti caută bucuria în distracţii şi-n păcate. Cât mai multe distracţii şi cât mai multe păcate. Până se îmbolnăvesc şi ajung viciaţi şi rataţi. Fie că este vorba de bani, băutură, ţigări, droguri, desfrânare, păcate împotriva firii etc.[16]

Experienţa duhovnicească arată cu prisosinţă că lumea materială şi trupul, elementul de legătură cu ea, sunt sărace. Chiar şi cele mai intense plăceri trupeşti şi lumeşti se sting foarte repede, lăsând în urma lor un sentiment al eşecului, al zădărniciei, al trăirii lipsite de sens. Aşa se explică drama multor occidentali foarte bogaţi, care, în pofida averilor însemnate pe care le au, a caselor maiestuoase şi a maşinilor „de catalog”, în loc să fie împliniţi şi fericiţi, se simt terminaţi şi sfârşiţi şi adeseori se sinucid. De multe ori bogăţia materială nu înseamnă şi bogăţie spirituală. Or, unde nu este bogăţie spirituală, viaţa umană este lipsită de sens.

Singurele bogăţii ce aduc omului împlinirea sunt cele duhovniceşti. În sărăcia materială putem fi bogaţi spiritual, iar în bogăţia materială putem fi „cadavre vii”.

În special femeile sunt atrase foarte uşor de frumuseţile lumeşti. Sunt puţine acele femei care să nu-şi vândă inima frumuseţilor celor deşarte. Una doreşte o farfurie cu flori, alta o rochie colorată şi decoltată, alta o casă nouă, alta o supermaşină etc. După aceasta se întreabă: „De ce nu se mai bucură inima mea de cele duhovniceşti? Iar răspunsul este pentru că s-a umplut inima ei de duhul lumesc, iar pentru Mântuitorul Iisus Hristos nu a mai rămas nimic”.

Iată că dorinţele lumeşti, simple şi nepă­că­toase, sunt mai rele decât cele păcătoase.

Motivul principal, pentru care femeile pierd timpul şi cheltuiesc sume importante de bani ca să fie în „pas cu moda”, este duhul lumesc. Şi de acest lucru profită din plin creatorii de modă, care schimbă de la un sezon la altul şi de la un an la altul mărimea, forma şi culoarea îmbrăcămintei şi a încălţămintei.

Cu mare efort intelectual şi fizic poate ajunge cineva în vârful piramidei sociale, iar pentru a se menţine, trebuie să fie viclean, mincinos, făţarnic, ipocrit etc. Deşi are tot ceea ce-şi doreşte material, fiind lăudat şi apreciat, totuşi este nefericit pentru că l-a îndepărtat pe Hristos din inima sa, care îi dădea pacea şi bucuria mântuitoare.

(Î): De ce este duhul lumesc mai rău decât cel diavolesc?

(R): Duhul lumesc, cu bucuriile lui lumeşti, este uneori mai rău decât duhul diavolesc cu păcatele sale. Pentru că după ce a făcut păcatul, conştiinţa îl mustră pe creştin care se căieşte şi spune: „Iartă-mă! Am greşit, Doamne!” În timp ce dorinţele simple, nepăcătoase, nu-l mustră şi nu-l neliniştesc pe creştin. El zice că iubeşte binele şi frumosul, pentru că Dumnezeu le-a creat.

Este adevărat acest lucru, numai că dragostea acestui creştin nu merge la Creator, ci la creatură. De aceea, pentru a spori duhovniceşte, trebuie să renunţăm încet-încet la orice dorinţă lumească. Pentru că, atunci  când creştinul face ceva pentru Hristos şi jertfeşte din ceea ce iubeşte, atunci Dumnezeu îi dă mare odihnă şi bucurie duhovnicească. Însă numai atunci când Dumnezeu ne învredniceşte să simţim bucuria duhovnicească nu vom mai dori bucuria lumească. Pe omul duhovnicesc, bucuriile lumeşti nu-l odihnesc, ci îl obosesc şi-l stresează.

Duhul Sfânt, prin Sfântul Proroc David, ne spune: „Sătura-mă-voi când se va arăta Slava Ta” (Psalm 16,15).

(Î): Când putem simţi bucuria duhovnicească?

(R): Bucuria adevărată, duhovnicească, curată şi veşnică se simte numai împreună cu Hristos. Pe măsura curăţirii inimii noastre duhovnicești cu ajutorul Harului Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine, prin post, rugăciune şi celelalte fapte bune creştine, ne vom uni mistic cu Mântuitorul Iisus Hristos şi vom avea parte încă din această viaţă de bucuriile duhovniceşti.

(Î): De ce aleargă oamenii după plăcerile şi bucuriile lumeşti?

(R): Oamenii aleargă zi şi noapte după plăcerile şi bucuriile lumeşti, pentru că se iubesc pe sine şi nu află sensul profund al vieţii şi uită că într-o zi vor pleca din această viaţă şi vor părăsi toate. Când ne vom muta la viaţa cea veşnică, nu vom lua cu noi nici bani, case, nici maşini, ci doar faptele noastre bune sau rele. Iar pentru faptele noastre cele bune vom moşteni viaţa şi fericirea cea veşnică, în timp ce pentru faptele noastre cele rele vom merge la osânda şi chinul cel veşnic.

Cel care se bucură de frumuseţile acestei lumi materiale, arată că în el se află duhul lumesc împreună cu lumea cea deşartă. Nu are importanţă dacă este atras de păcate sau de frumuseţile lumeşti care nu sunt păcătoase, dar care sunt deşarte. Un astfel de creştin nu are mângâierea dumnezeiască şi întrariparea lăuntrică cu veselia duhovnicească.

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne învaţă: „Cine va trage în sine cât de puţin din duhul lumii, acela va deveni rece faţă de creştinism şi învăţăturile lui. Această nepăsare se va transforma în ură, când omul va întârzia în ea mai mult timp, fără să-şi vină în fire şi mai ales dacă se va lipi de el vreo frântură de învăţătură vătămătoare de suflet. Duhul lumii, cu toate învăţăturile vătămătoare de suflet care îl însoţesc, este un duh potrivnic lui Hristos, este duhul lui Antihrist; răspândirea lui înseamnă răspândirea urii faţă de credinţa  creştină (ortodoxă) şi a rânduielii creştine de viaţă. Se pare, că în jurul nostru, într-acolo se îndreaptă lucrurile. De vreme ce peste tot nu auzi decât răgete nelegiuite, nu este de mirare dacă în curând va începe să se întâmple ceea ce a prezis Hristos: „Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui. Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă; adevărat grăiesc vouă: nu veţi sfârşi cetăţile lui Israel până ce va veni Fiul Omului” (Matei 10,21-23).

„Şi veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de prieteni, şi vor ucide dintre voi şi veţi fi urâţi de toţi din pricina numelui Meu; Şi păr din capul vostru nu va pieri. Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 16-19).

„Duhul lui Antihrist este întotdeauna acelaşi, ceea ce a fost la început va fi şi acum, poate în altă formă, dar cu acelaşi înţeles. Diavolul este acelaşi, dar tot altele sunt tehnicile şi stratagemele sale. S-ar părea că ispita lui cea mai importantă acum este să ne facă să credem că el nu există şi astfel să împlinim conştient sau inconştient, voluntar sau involuntar, lucrarea lui cea rea.

(Î): Ce este de făcut?

(R): „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21,19). Rabdă, având pe buze şi în inimă cuvântul nestrămutat al mărturisirii adevărului”[17].

„Ca în toate aspectele ei, şi sub aspectul vieţii morale Ortodoxia prelungeşte peste veacuri în viaţa credincioşilor duhul creştin autentic, aşa cum l-a revelat Domnul nostru Iisus Hristos şi cum ni l-a transmis epoca Bisericii ecumenice. Ortodoxia nu este numai dreaptă credinţă, ci şi dreaptă-trăire, nu e numai adevăr dogmatic, ci şi viaţă morală autentic creştină. A învăţa drept Adevărul şi a-l face, a uni Adevărul şi viaţa într-o unitate deplină, este ceea ce cere Mântuitorul de la credincioşi şi ceea ce aceştia năzuiesc să împlinească.

De aceea, când punem problema coordonatelor trăirii creştine ortodoxe, ne dăm seama de la început că acestea sunt înseşi coordonatele fundamentale ale vieţii creştine din veacurile primare. Astfel, tipul moral ortodox este tipul moral al Bisericii din primele veacuri, tipul moral autentic creştin. Păstrând neştirbită comoara dată de Mântuitorul Iisus Hristos şi fructificată de opera patristică, Biserica Ortodoxă a păstrat neştirbit duhul moral creştin, ferindu-l de o mulţime de devieri şi de rătăciri. De aceea, viaţa şi învăţătura morală ortodoxă este în continuitate cu viaţa şi învăţătura morală cea dintru început; e acelaşi duh, care pulsează în viaţa credincioşilor din zilele noastre. Fizionomia morală ortodoxă a rămas neschimbată: e cu adevărat Duhul lui Hristos, care plăsmuieşte trăirea credincioşilor din toate vremurile. Astfel, morala ortodoxă este morala creştină prin excelenţă, morala care a înnoit viaţa credincioşilor şi o înnoieşte mereu în duhul şi adevărul Mântuitorului Iisus Hristos”[18].

În timpul regimului comunist, mulţi creştini ortodocşi s-au lepădat de Hristos, devenind co­mu­nişti. Statutul Partidului Comunist nega existenţa lui Dumnezeu, minţind că totul este materie în mişcare şi transformare. Unii au făcut-o din convingerile lor ateiste, iar alţii au urmărit să obţină anumite poziţii sociale şi avantaje materiale. Cei care au făcut acest lucru cu voie sau fără de voie trebuie să se spovedească de acest păcat de moarte.

Tot astfel vor face creştinii în vremurile antihristice, când mulţi dintre ei se vor lepăda de Hristos prin semnarea unor documente antihristice.

Cuviosul Paisie Aghioritul spune: „Îmi aduc aminte că mi-a adus cineva o bucată de ziar în care scria că trei sute de călugăriţe au protestat: de ce să nu vadă şi ele un film la cinema? De ce îmbrăcămintea lor să fie până jos şi nu până la genunchi? Atât de mult m-am înverşunat când am citit asta, încât am spus: dar pentru ce vă mai faceţi călugăriţe? Şi la urmă scria că toate au lepădat rasele. Dar după cum gândeau le aveau lepădate de mai înainte.

Odată am văzut o călugăriţă catolică, ce nu se deosebea cu nimic de o mireană. Făcea, chipurile, lucrare misionară şi era complet… ca unele din fetele frumoase moderne”[19].

Călugării catolici au campionat de fotbal, iar la Vatican, la meciurile importante, participă ca spec­tator şi Papa.

„Să nu îngăduim şi la noi duhul acesta contemporan, ca să nu ajungem şi noi acolo”[20].

„Astăzi, lumea s-a umplut de asigurări şi asigurări, dar, fiind depărtată de Hristos, simte cea mai mare nesiguranţă. În nicio epocă nu a existat nesiguranţa pe care o au oamenii contemporani. Şi, deoarece asigurările omeneşti nu-i pot ajuta, ei aleargă acum să intre în corabia Bisericii, ca să simtă siguranţa duhovnicească, căci văd cum corabia lumească s-a scufundat. Dar dacă văd că şi în corabia Bisericii intră puţină apă, că şi acolo au fost prinşi de duhul lumesc şi nu există Duhul Sfânt, atunci oamenii se deznădăjduiesc, pentru că nu mai au de ce să se alipească”.

Situaţiile limită ne arată starea duhovnicească

Autoturismul

O monahie mergea împreună cu doi călători, cu Dacia 1300, pe care o donase mânăstirii. Când a trecut peste calea ferată, maşina s-a oprit, şi nu a putut s-o mai pornească. După puţin timp, au observat cu toţii că vine cu mare viteză un tren accelerat. Ceilalţi pasageri, când au văzut că se apropie de ei moartea, au coborât cu mare grabă din maşină. Maica încerca în zadar să pornească maşina şi a surprins-o trenul. Dar Bunul Dumnezeu a scăpat-o cu viaţă!

Numai în situaţii limită putem vedea cât suntem de robiţi de lucrurile lumeşti. Oare câţi conducători auto, care fac mari sacrificii să cumpere o limuzină de 20.000-30.000 euro, în  leassing, având mari datorii şi aflaţi într-o situaţie asemănătoare pe calea ferată, nu ar mai încerca să pornească încă o dată, deşi văd că se apropie de ei necruţătoarea moarte?

Pălăria

La T.V.R. 1 a fost relatat cazul unui bătrân care a murit din cauza unei pălării. În timp ce acesta se plimba pe stradă cu mâinile la spate, a trecut pe lângă un cilindru compresor care lucra la drum. O rafală de vânt i-a luat de pe cap pălăria (cu care se mândrea bătrânul), ducând-o sub cilindrul compresorului. Vrând s-o recupereze, a întins mâna după pălărie şi a căzut. Şoferul nu l-a văzut, pentru că utilajul se deplasa cu spatele şi cilindrul compresor i-a prins mâna şi apoi i-a zdrobit capul.

Numai în situaţii limită ne putem da seama cât de mult suntem robiţi de lucrurile materiale, care ne înfăşoară cu mii şi mii de legături nevăzute. Oare nu este viaţa omului mai scumpă decât maşina, pălăria, casa, averea şi celelalte lucruri materiale şi nu putem dobândi în timp altele mai bune şi mai frumoase?

Ce s-ar întâmpla cu mulţi dintre noi care ne-am robit inima cu lucrurile materiale, dacă o calamitate (cutremur, inundaţie, incendiu etc.) ar fi anunţată cu câteva ore înainte prin mijloacele de radio şi televiziune? În mod sigur, datorită panicii şi a dorinţei de a salva cât mai multe bunuri materiale, ar fi mai multe victime decât în cazul în care nu am fi anunţaţi.

Supermaşina

Un mândru şi mare patron, care de „Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina” (Luca 18,2), şi care „rezolva” în cazul unor mari probleme totul, şi-a cumpărat o supermaşină. Aceasta rezista la impacturi frontale cu viteze de până la 190 Km/h. A asigurat maşina CASCO, pentru ca în cazul unor accidente să i se plătească daunele. Se deplasa cu viteze foarte mari, încât toţi pietonii şi ceilalţi participanţi la trafic fugeau din calea lui. Devenise un pericol public. Ce i se putea întâmpla? Maşina era foarte rezistentă, iar în caz de accident, i se plătea orice daună.

Într-o zi, urcând la volanul maşinii împreună cu o „prietenă” şi umflat fiind de duhul mândriei şi al curviei, mergea cu 180 Km/h., ca să ajungă cât mai repede la un motel şi să petreacă. Pe şosea, la un moment dat, în faţa maşinii sale, se afla un autocamion TIR de 30 tone. Grăbindu-se şi vrând să depăşească, nu a observat că din faţă venea alt autocamion TIR. A revenit din nou pe banda sa, dar nu a mai putut frâna. A intrat sub remorca tirului şi aceasta l-a zdrobit de deasupra, turtind maşina şi omorându-i.

Aici nu este discotecă

Eram de mai mult timp singur cu strana la sfintele slujbe. Se făceau, începând cu ora 5 dimineaţa, până la ora 10, toate slujbele: Miezonoptica, Utrenia, Canoanele, Ceasul I, Acatistul, Ceasul al III-lea, Ceasul al VI-lea, Sfânta Liturghie şi pomenirea morţilor. După circa un an de zile, am rămas aproape fără de glas.

Într-o zi, un doctor, mai puţin credincios, care asista la slujbă, făcându-i-se milă de mine, mi-a spus:

- Părinte, înregistrează slujbele pe casetă şi pune casetofonul să te mai odihneşti.

I-am explicat:

- Aici nu este discotecă. Noi, când citim şi cântăm, ne rugăm cu mintea şi cu inima şi Harul Dumnezeiesc vine în inima noastră, curăţindu-ne de păcate și alungând dracii.

Cum se câştigă banii?

Doi buni colegi de şcoală s-au despărţit pentru că unul dintre ei se mutase în Israel. Revenit în concediu, în România, a mers la locul de muncă al bunului său prieten şi l-a întrebat: „Ce faci aici?”. Celălalt prieten a răspuns: „Muncesc, construiesc o casă ca să câştig bani! Dar tu ce faci?”. „Eu, dacă aş munci, nu aş putea câştiga bani!”. Dumnezeu însă, a binecuvântat munca cinstită, „cu sudoarea feţei îţi vei mânca pâinea ta”(Facerea 3,19). Tot ceea ce se câştigă necinstit (prin înșelăciune și specurații) este păcat. Dracul adună şi tot el risipeşte în păcate. Fiul armatorului grec Onasis a murit în accident de avion iar fiica a murit din cauza drogurilor. Iuda, din cauza iubirii de bani s-a lepădat de Hristos şi din ceata Sfinţilor Apostoli (Ioan 22,3).

Sclavagism modern

A întrebat un mic afacerist:

(Î): De ce, în vechiul regim comunist munceam mai puţin şi aveam mai mult?

(R): Este foarte simplu de explicat. Ca să te do­tezi cu spaţii de producţie, aparatură, utilaje, maşini şi materiale, trebuie să împrumuţi din bancă. Îţi faci anu­mite calcule, împrumuţi şi porneşti cu treapta I-a de viteză să munceşti. Însă cei care ne conduc, prin deciziile lor, măresc dobânzile şi fiscalitatea şi astfel, în loc să poţi achita împru­muturile, rămâi dator şi, ca să nu pierzi casa și pământul cu care ai creditat, trebuie să măreşti viteza de lucru, trecând în treapta a II-a. În timp ce guvernanţii lucrează în şedinţe învârtind hârtiile, asigurându-ne că peste 20 de ani va fi mai bine, cel care munceşte şi realizează valoare materială aleargă zi şi noapte mărind mereu viteza. Iată cum apare un nou tip de societate: sclavagismul modern, acceptat de bună voie. Însă marii mamoni, care conduc şi speculează munca altora, îşi măresc câştigurile zi de zi.

Muncă multă, bani puţini

Prin anii 1930-1935, muncea un singur membru al familiei (soţul) şi, din câştigul realizat îşi construiau o casă şi trăiau bine soţia şi patru copii. Mai mult, sâmbăta dădeau de pomană la săraci.

Astăzi, însă, muncesc toţi membrii familiei şi nu le ajung banii nici de mâncare. Iar acest lucru se petrece în condiţiile în care se lucrează mecanizat şi automatizat, cu utilaje, maşini şi roboţi. Prin muncă cinstită, cu sudoarea frunţii (Facerea 3,19), nu poţi câştiga prea mulţi bani într-o zi. Dacă însă te specializezi în inginerii financiare şi speculezi (furi)  munca altora, printr-un act şi o semnătură, poţi câştiga sute de milioane de euro în câteva minute. Există astăzi oameni şi organizaţii care deţin cea mai importantă parte a capitalului finaciar şi conduc lumea. Astfel, prin jocul bursier al dolarului, având în vedere şi diferenţa între statele puternic industrializate şi cele slab dezvoltate, prin creşterea  dobânzilor şi a impozitelor, nu numai că munceşti degeaba, dar poţi rămâne şi dator. În cele două clădiri World Trade Centrer din S.U.A, care au fost alese de teroriştii arabi pentru a fi distruse, se făceau cele mai mari afaceri financiare şi bursiere. Însă dolarii erau numai pe hârtie. Astfel, spun specialiştii, s-au pierdut peste 600 de miliarde de dolari, care de fapt erau numai speculaţi pe hârtii.

Când s-au întâlnit preşedintele George Bush senior cu prim-ministrul Japoniei, şi-au strâns mâinile, iar George Bush a căzut sub masă. Primul ministru al Japoniei i-a spus că este timpul ca americanii să nu mai speculeze la bursă, ci să creeze valoare prin muncă.

Afaceri

Frate, frate, dar brânza este pe bani.

O doctoriţă româncă, stabilită în Grecia, care avea nevoie de bani, s-a gândit să facă afaceri cu medicamente naturiste. Pentru aceasta a studiat, a făcut planuri de afaceri, dar când a început, nu a reuşit. A întrebat pe părintele C.:

(Î): Părinte, am vrut să fac afaceri cu medicamente naturiste. De ce nu am reuşit?

(R): Darurile sunt împărţite. Preoţii au darurile lor. Doctorii au darurile lor, profesorii au darurile lor, agricultorii au daruile lor, muncitorii au darurile lor...

De aceea trebuie să vezi ce daruri ai primit de la Dumnezeu şi să le înmulţeşti. De unde ştii că ai nimerit calea unde este darul tău? Ai spor şi „zbori”.

Dacă din mândrie vrei prea mult, nu te mântuieşti, sau dacă din lene, faci prea puţin tot nu te mântuieşti.

Dacă eşti doctor şi vrei să faci afaceri, cu timpul este posibil să nu mai respecţi jurământul lui Hipocrate.

Concurenţa, falimentul, datoriile la bancă, dorinţa de a avea lucruri deosebite, scumpe, bursa te dezumanizează. Ai 4-5 supermaşini[21] şi tot nu-ţi ajunge. Ai o vilă cu 20 de camere şi nu-ţi ajunge, deşi dormi într-un singur pat şi mănânci cu o singură lingură.

(Î): Cum mă dezumanizez?

(R): Obişnuindu-te să câştigi mereu şi cu orice preţ, bani şi lucruri, când vei avea de tratat un pacient, te vei întreba cât vei câştiga? Şi nu-l vei trata şi poate chiar va muri, pentru că alegi pe altul care îţi dă bani. Nu poţi să ai inimă de doctor şi de afacerist. Sunt deosebite.

Idealul leneşului în viaţă

(Î): Care este idealul în viaţă?

(R): Să aibă cap de neamţ, gât de rus şi să muncească ca românul.

Neamţul este renumit pentru raţiune, tehnică şi conştiinţa muncii. Tehnica şi războiul.

Rusul pentru rezistenţa la băutură şi mâncare.

Românul pentru fentarea muncii. „Noi nu ne temem de muncă, pentru că ştim foarte bine să ne ferim de ea”.

Cuvintele reflectă şi duhul activităţilor. Românul spune: muuncesc ! Vin de la muuncă ! Am muuuncit !

Neamţul spune arbaten !

Afacerile preoţeşti

După evenimentele din 1989, unii preoţi, pentru a-şi spori veniturile au început să facă afaceri: comerţ, benzinării, pensiuni, construcţii, gatere, bursă etc. Dar aceste afaceri produc sminteală în rândul enoriaşilor, aduc în inima lor mult duh lumesc, nemaiavând timp şi energie să lucreze pentru mântuirea lor şi a enoriaşilor.

Activităţi mântuitoare pentru clerul ortodox sunt: predarea orelor de religie în şcoli, activităţi filantropice, magazine de colportaj bisericesc, editare de cărţi, pelerinaje la sfintele mănăstiri şi locurile sfinte, cantine sociale, cămine de bătrâni şi de copii etc.

Parohia săracă

La mănăstire a venit un părinte şi a spus:

• Părinte Stareţ, am primit o parohie săracă, cu puţini credincioşi care vin la Biserică. Nu ştiu cum mă voi descurca. Cred că voi căuta alte posibilităţi de a câştiga bani.

Părintele Stareţ i-a spus:

- Să slujeşti în fiecare Duminică şi Sărbătoare Sfânta Liturghie, să faci Sfântul Maslu, Cateheze cu credincioşii, pelerinaje la Sfintele Mănăstiri, să predai orele de religie la şcoală, să spovedeşti şi să împărtăşeşti credincioşii, să faci sfinţiri de case, cununii, botezuri şi celelalte slujbe şi ierurgii şi să vii în anul următor din nou aici la mănăstire.

După doi ani de zile, părintele a revenit la mănăstire cu preoteasa şi copilul zicând:

- Părinte Stareţ, am revenit după doi ani de zile, pentru că am fost foarte ocupat. Am făcut ce mi-aţi zis şi a început să învieze satul. Biserica este plină de credincioşi şi copii, am început construcţia unei Biserici mai mari şi a casei parohiale şi, slavă, lui Dumnezeu, avem de toate.

- Părintele Stareţ i-a zis:

- Ai văzut? Slujitorii Sfintelor Altare trebuie să lucreze şi să se hrănească din via Domnului şi nu din buruienile afacerilor lumeşti.

Societatea de consum

Dacă, în trecut, bunurile de consum erau fabricate să reziste o perioadă lungă de timp, astăzi această perioadă s-a redus foarte mult. Spre exemplu, o maşină Dacia 1300 sau un Mercedes 200 Cobra este în circulaţie şi astăzi, după 50 de ani de la data fabricării. Însă, nicio limuzină modernă fabricată în zilele noastre nu este rentabil s-o menţii în circulaţie, şi nici nu rezistă o perioadă atât de mare de timp.

Realizând o superproducţie de maşini, fabricanţii sunt nevoiţi să atragă cumpărătorii prin oferte „avantajoase” de achiziţionare: rate, leasing, pe o perioadă de 5-10 ani. Însă, când reuşeşti să scapi de datorii, trebuie să cumperi altă maşină nouă, pentru că piesele de schimb şi reparaţia sunt foarte costisitoare şi nu este rentabilă investiţia.

Rata de cumpărare a unei limuzine noi este mică şi este rentabil să cumperi o maşină nouă, vânzând după 3-4 ani maşina pe care o ai la un centru second-hand pentru 40% din preţul cu care ai cumpărat-o. Cu aceşti bani plăteşti acontul şi cumperi în leasing o altă maşină nouă, mai performantă.

Apoi trebuie să-ţi cumperi o locuinţă şi s-o dotezi cu produse elecrocasnice: maşină de spălat, frigider, televizor, etc, care, la fel, sunt fabricate să reziste o perioadă scurtă de timp, iar când reuşeşti să le achiţi trebuie să cumperi altele noi pentru că nu este rentabil să le repari.

Oferta, fiind mare şi pentru toate buzunarele, produsele cumpărate fiind în leasing, nu sunt ale tale şi le poţi pierde până nu achiţi şi ultima rată. Iar după 5-10 ani, când ai reuşit să le achiţi, trebuie să cumperi altele noi pentru că nu este rentabilă reparaţia. Ajungi astfel un scalv modern stresat şi neliniştit, care aleargă zi şi noapte după bani şi lucruri materiale, nemaiavând vreme să mergi la Biserică şi să te îngrijeşti de cele veşnice.

Cimitirele sunt pline oameni tineri morți din cauza stresului, alimentației cu chimicale, poluării…

*

Dumnezeu va îngădui să vină Antihrist cu trei ani şi şase luni înainte de sfârşitul lumii, ca să ne despătimim de toate aceste lucruri lumeşti. Dacă până atunci tot omul trage nădejde că nu va muri în clipa următoare, deşi nu are nicio certitudine în această privinţă, când va veni Antihrist, în mod sigur vor mai fi trei ani şi jumătate pănâ la sfârşitul lumii.

De aceea îngăduie Dumnezeu venirea lui Antihrist ca să ne dezrobească de lucrurile lumeşti şi să ne ia aceste bunuri şi conforturi care ne îndepărtează de Dumnezeu.

Dar şi cei care, robiţi de bunurile lumeşti, se vor lepăda de Dumnezeu şi vor fi pecetluiţi de Antihrist, tot nu vor avea parte de ele.

Salvarea noastră din aceste ispite este să avem o viaţă liturgică, să ne întărească Harul Dumnezeiesc, să putem rezista cu ajutorul lui Dumnezeu la aceste încercări şi să alegem şi să moştenim viaţa cea veşnică.

Altfel, robiţi de lume şi de păcate, vom sta la coadă ca să fim pecetluiţi de slujitorii lui Antihrist.

Vremurile de apoi

Bătrânii spuneau că, în vremurile de apoi, ziua va fi cât ceasul, luna cât săptămâna, iar anul cât luna. Acum este ziuă, îndată este noapte, acum este iarnă şi nici nu ai observat că a trecut iar toamna. Ne aleargă dracii şi slujitorii săi spre cele materiale, păcătoase şi trecătoare. Timpurile pe care le trăim sunt resimţite de oameni într-un mod dramatic. Este o continuă sclavie şi alergare către cele materiale, dar în fapt este o înrobire ascunsă care leagă pe om de cele lumeşti. Dacă aceiaşi oameni s-ar ocupa de cele duhovniceşti, li s-ar părea că ora este lungă cât ziua. Cât de greu trece pentru un om lumesc o zi de suferinţă sau de post negru sau o noapte de priveghere şi de rugăciune! Sau dacă îl luptă diavolul o oră întreagă!

Rezolvare necreştinească

Cuviosul Paisie Aghioritul spunea că în Grecia, într-un oraş, datorită secetei, edilii au luat decizia să aducă instalaţii care costau milioane de dolari ca să facă apă potabilă din urină.

Însă era creştineşte şi mai uşor să postească şi să se roage ca Dumnezeu să dea ploaia cea bine­cuvântată.

Bani, bani şi iar bani

La mănăstirea V, un patron a cerut binecuvântarea stareţei, să deschidă în parcarea mănăstirii un magazin mixt. Pentru aceasta, el plătea o chirie lunară. Cum mănăstirea are nevoie tot timpul de bani, a obţinut aprobările necesare şi a deschis magazinul, angajând cu binecuvântarea stareţei, ca gestionară, o maică care a fost înainte de a veni în mănăstire vânzătoare. Toate erau bune, maicii i se plătea impozitele, vechimea, asigurările medicale, iar 50 % din salar era donat mănăstirii. Dar a urmat curvia cu duhul, gândurile bune şi apoi păcătoase, dorinţele păcătoase, justificările... Apoi au căzut în păcat, maica născând trei copii.

Duhul afacerilor

A întrebat un credincios pe părintele Paisie:

- Părinte, am venit la Mănăstire ca să mă rog pentru a reuşi în afaceri. Sunt în tratative să închei un contract de export de 10.000.000 euro, în condiţii avantajoase. Am mai avut şi alte oferte ase­mă­nă­toare, însă când să finalizez contractele am avut tot felul de ispite şi le-am pierdut. Merg la Biserică şi particip la Sfânta Liturghie în fiecare sărbătoare, ţin posturile, mă spovedesc şi fac milostenie. Vinerea dimineaţă merg la Mănăstirea Cernica, la Sfântul Maslu, unde părintele Ilarion Argatu citeşte Moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Am avut mai multe oferte de afaceri, dar nu am reuşit să le finalizez. Cred că dacă aş avea mai mulţi bani, voi face mai multă milostenie şi voi ajuta mai mult Biserica şi pe cre­dincioşi.

Părintele i-a răspuns:

- Eu nu cred că vei face mai multă milostenie. Se poate constata că, de aproape două mii de ani, cei care au mai mulţi bani fac milostenie puţină sau chiar deloc.

Din cauza iubirii de sine şi a iubirii de arginţi, omul, dacă are o casă, vrea alta mai mare, dacă are o maşină, vrea alta mai modernă, dacă are o garnitură de mobilă vrea alta mai scumpă, dacă are o fabrică, vrea să se extindă şi apoi să facă alta etc. Deşi ar putea să trăiască foarte bine şi până la adânci bătrâneţi şi cu ce are. Cât despre milostenie, nici nu poate fi vorba, pentru că el vrea să se înnoiască mereu şi trebuie să facă credite, fiind dator tot timpul. Datorită efortului psihic pe care îl face şi a lipsei banilor, ajunge la stări de deznădăjduire sufletească. Dacă nu ascultă de duhovnic şi face afaceri care nu sunt binecuvântate de Dumnezeu, va ajunge în situaţii limită de deznădejde şi diavolii îl vor împinge la păcate, astfel încât să-l despartă de trupul Tainic al lui Hristos – Biserica Ortodoxă – şi să-l unească cu duhul lui Antihrist. Adică va ajunge să se închine şi să slujească diavolilor.

Cei săraci fac milostenie mai multă la Biserică decât cei bogaţi. Banii câştigaţi peste măsură, fără sudoarea feţei (Facerea 3,19) după cum a binecuvântat Dumnezeu pe Adam după alungarea din Rai, sunt adunaţi cu ajutorul diavolilor, care apoi nu te lasă să faci milostenie ca să-ţi ierte Dumnezeu din păcate. Creştinul, prin muncă cinstită, poate câştiga într-o zi o sumă mică de bani. Cei cărora le ajută diavolii pot câştiga însă foarte mulţi bani. La cei care s-au îmbogăţit prin înşelăciune şi speculaţii, partea de câştig care ar trebui s-o dea milostenie i-o contabilizează diavolii, care apoi îi fac tot felul de planuri pentru a-i satisface iubirea de sine (să-şi cumpere altă casă, altă maşină, să facă petreceri şi desfrânări, etc.). Prin afacerile făcute cu ajutorul diavolilor, vor veni asupra ta păcatele celor pe care i-ai înşelat şi nedreptăţit.

Duhul iubirii de arginţi luptă pe om ziua şi noap­tea, ca să dobândească ceea ce n-are, spre a în­mulţi ceea ce are. Lacomul este întotdeauna în­tristat de ceea ce n-are şi este totdeauna nesăturat de ceea ce are. Slujind acestui idol, omul îşi petrece toată noaptea cu socoteli, iar ziua se chinuie la negustorii, străbătând lumea în lung şi-n lat şi cugetând tot timpul ce ar mai putea câştiga. Un singur lucru nu socoteşte: pierderea sufletului său. Iubirea de arginţi este cursa cea mai măiastră prin care diavolul pierde pe oameni. Omul, odată prins de acest diavol, cu greu va scăpa. Motivul principal este că cea mai mare parte a averii sale este adunată cu lă­comie, nedreptate şi cu ajutorul diavolilor. Iar nedreptatea nu se iartă, dacă nu se întoarce înapoi lucrul câştigat pe nedrept. De aceea, lacomul rămâne până la moartea sa prins în lanţurile diavoleşti.

După aceasta, lacomul cade în multe pofte, lipsite de judecată şi pierzătoare de suflet (desfrâ­nare, beţie, sodomie, gomorie, jocuri de noroc etc.). Dar ale cui vor fi bogăţiile pe care le-a adunat? Într-un cu­vânt, aceste bogăţii le-a adunat cu ajutorul diavolilor. Prin urmare, tot diavolul le va risipi sau înmulţi prin moş­tenitori, ca să se închine şi să slujească altor idoli diavoleşti. Duhul diavolesc care l-a ajutat să adune bogăţiile sale şi care este adevăratul stăpân al unui astfel de afacerist şi al bogăţiilor lui nu-l lasă să facă milostenie, ca să nu-i ierte Dumnezeu păcatele şi să se mântuiască. Din păcate, pentru că nu cere ajutorul lui Dumnezeu şi nu se împărtăşeşte cu Harul Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine, în rugăciune şi în milostenie pentru a-şi curăţi sufletul de păcate, diavolii îl împing la păcate din ce în ce mai mari: hoţie, desfrânare, sodomie, crime...

Să mai ştii că afacerile se fac cu ajutorul lui Dumnezeu sau cu ajutorul diavolilor. Iar banii au duhul de unde provin.

Iar aceste duhuri diavoleşti pe care le vei primi odată cu banii câştigaţi prin afaceri, ce nu sunt binecuvântate de Dumnezeu, te vor lupta cu duhurile de beţie, de desfrânare, de vicleşug, de hoţie etc.

Noi, prin ceea ce facem în viaţă, trebuie să ne unim, clipă de clipă, de Dumnezeu. În caz contrar, duhul diavolesc ne va îndepărta la fel - clipă de clipă - de Dumnezeu și ne vom uni cu diavolul.

Dumnezeu nu îţi binecuvintează această afacere, pentru că necesită un mare volum de muncă. Iar mintea, inima şi celelalte puteri sufleteşti ale tale nu vor putea şi nu vor mai avea timp să slujească lui Dumnezeu şi te vei îndepărta de Biserică, căzând în păcate din ce în ce mai mari. Să mai ştii că cei mai mulţi „străini” fac afaceri cu ajutorul diavolilor. Astfel, când mergi la biserică şi te rogi, diavolii cu care aceşti oameni fac afaceri nu vor mai veni la tine ca să încheie contracte „avan­ta­joase”. Să ţii minte toată viaţa ta că, atunci când vei muri, vei lua cu tine numai păcatele şi faptele bune pe care le-ai făcut şi te vei înfăţişa la Înfricoşata Ju­de­cată a lui Dumnezeu cu ele. Iar copiii şi neamurile, în scurt timp, îţi vor risipi toată averea.

Dacă te prinzi în această spirală a afacerilor, la început, vei munci din greu să faci o mică făbricuţă. Dacă această afacere va reuşi, vei obţine profit pe care îl vei investi cumpărând spre exemplu un hotel. Aici vei face alte investiţii, împrumutând bani din bancă. Alţi bani, alte chinuri. Şi mai rău este când depind alţii de tine. Continuând tot aşa nu vei mai avea timp să te îngrijeşti de suflet şi nici de soţie şi de copii.

Un astfel de patron mi-a spus:

- Părinte, n-am voie nici să mor, sunt plin de datorii şi-mi rămân copiii şi soţia pe drumuri.

A întrebat un creştin:

- Dar cum să procedez, părinte, ca să-mi câştig existenţa şi să trăiesc creştineşte? Ce afaceri ar trebui să fac?

Părintele i-a răspuns:

- Cea mai mare afacere a ta este să-ţi mân­tu­ieşti sufletul şi să ajungi în Împărăţia Cerurilor. Nu reuşim în afacerile noastre, pentru că nu ne rugăm lui Dumnezeu şi nu primim darul Duhului Sfânt, nu întrebăm duhovnicul şi nu ispitim să vedem dacă este voia cea sfântă a lui Dumnezeu în afacerile pe care vrem să le facem. Gândeşte-te, pentru început, la o afacere de mici proporţii, care necesită bani puţini (să nu fii nevoit să faci împrumuturi), într-un domeniu în care eşti calificat şi ai mai lucrat, ca să oferi produse de calitate la preţuri mici. Să lucrezi cu un număr mic de persoane şi care să fie credincioase, ca să ai timp să mergi la Biserică în Duminici şi sărbători, să posteşti şi să faci milostenii. Când ai timp, să mergi la mănăstiri şi să participi la slujbe, să dai pomelnice ca să fii pomenit cu familia ta şi cei care lucrează împreună cu tine în fiecare zi, la Sfânta Liturghie. Iar Îngerul lui Dumnezeu îţi va aduce darul dumnezeiesc şi îţi va binecuvânta munca şi familia ta. Pentru că, dacă vei fi angajat la un patron mai puţin credincios, în mod sigur vei avea ispite, când vei vrea să mergi la Biserică.

Îmi spunea o fată că patronul la care lucrează n-o lasă să meargă la Biserică şi o pune să lucreze în timpul sărbătorilor religioase, dar dimineaţa, înainte de a merge la serviciu, ea trece pe la Biserică, se închină şi plăteşte pomelnice. Dumnezeu o binecuvintează şi îi împlineşte cererile cele mântuitoare, pentru că ştie că nu din vina ei lipseşte la Sfânta Liturghie. Apoi, când intră în fabrică, patronul, care este necredincios, e plin de mânie şi luptat de diavoli şi îi face tot felul de necazuri. Însă ea se smereşte şi rabdă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, biruieşte toate ispitele.

Creştinul i-a spus părintelui:

- Părinte, m-am gândit să fac pâine şi produse de patiserie, dar parcă nu-mi vine să cred că voi reuşi. În Capitală sunt multe brutării particulare. Cum aş putea să-mi vând produsele, având în vedere con­curenţa aşa de mare? De unde ştiu eu că la un magazin, în care sunt peste 100 de sortimente de pâi­ne, la preţuri şi calităţi asemănătoare, cumpărătorul va alege şi va cumpăra pâinea pe care o produc?

Părintele i-a răspuns:

- Pâinea ta, deşi ca materie va fi asemenea cu celelalte, va avea ceva în plus: darul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Va fi mai bună atât pentru trup cât şi pentru suflet. Darul lui Dumnezeu, care va lucra prin tine, pentru că ai fost la Biserică, te-ai spovedit, te-ai împărtăşit, ai făcut milostenii la săraci şi ai ajutat la construcţia şi întreţinerea de biserici, de orfelinate, de cămine de copii şi de bătrâni, îţi va binecuvânta munca şi produsele tale, rodurile muncii tale. Acest lucru este adevărat pentru orice muncă conformă moralei creştine.

Dumnezeu vrea ca, prin ceea ce faci, să te mântuieşti tu şi familia ta şi cei care lucrează în făbricuţa ta şi cei care consumă produsele tale. O să ai ispite de la diavolii care lucrează prin oamenii păcătoşi, dar cu ajutorul lui Dumnezeu vei reuşi. Pentru că dacă „Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?”.

Duhul lumesc şi diavolesc al afacerilor

Un creştin a început o afacere cu o agenţie imobiliară. După o perioadă de timp prosperă, în care uitase de Dumnezeu şi de suflet, cu toate eforturile făcute, a dat faliment. Dar pentru că a pus mult suflet şi inimă în aceste lucruri materiale, s-a îmbolnăvit psihic. A rămas, însă, cu atâta avere cât a reprezentat munca lui cinstită.

În general, în afaceri nu este astăzi nimic sfânt şi duhul lumesc şi diavolesc al afacerilor iau locul lui Dumnezeu din inima noastră. De aceea Dumnezeu, creştinilor adevăraţi, nu le îngăduie afaceri de mari proporţii. În orice facem trebuie să avem binecuvântarea lui Dumnezeu, răbdare şi să ne lăsăm conduşi de voinţa dumnezeiască.

Dumnezeu nu binecuvintează la creştinii adevăraţi decât munca cinstită (Facerea 3,17). Şi oare câţi bani poate câştiga astăzi, într-o zi, un creştin care munceşte efectiv?

Câţiva români emigraţi pentru un trai mai bun în S.U.A. au zis preotului: „Părinte, ai venit să ne strici afacerile cu rugăciunile tale? Dacă aveam ne­voie de rugăciuni rămâneam în România!”

Texte din cartea: Duhul lumesc, pr. Ioan de la Rarău, Editura Panaghia,  2018, 224 p

[1] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12; trad. Pr. D. Fecioru, ediţia II, Bucureşti, 1943, p, 127.

[2] Sf. Teofan Zăvorâtul, Predici, Editura Sofia, 2001, pp. 138-139.

[3] Sf. Teofan Zăvorâtul, Predici, Editura Sofia, 2001, p. 139.

[4] Idem.

[5] Aici, ca şi în paragraful de mai jos, cuvântul „curat" se referă, poate, (şi) la faptul că în­gerii sunt duhuri netrupeşti (n. tr.).

[6] Ibidem, p. 138.

[7] Sf. Teofan Zăvorâtul, Predici, Editura Sofia, 2001, pp. 139-140.

[8] Sf. Teofan Zăvorâtul, Predici, Editura Sofia, 2001, p. 140.

[9] Ibidem, p. 141.

[10] Ibidem, pp. 141-142.

[11] Ibidem, p. 141.

[12] Ibidem, p. 142.

[13] Idem, p. 142.

[14] Cuv. Paisie Aghioritul, Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan, Chilia Buna Vestire-Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p. 58.

[15] Ibidem, p. 64.

[16] Dacă golul din inima duhovnicească, lipsa de sens, tristeţea şi plictiseala din existenţa multora ar avea drept cauză doar lipsa banilor, a mijloacelor materiale, atunci, de ce există atâta derută lăuntrică, uscăciune sufletească, păcate mari şi deznădejde pricinuitoare de sinucidere în familiile multor bogaţi?

[17] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sofia, 1999, p. 233

[18] Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Scrisoare pastorală la Naşterea Domnului,  2008, p. 9.

[19] Paisie Aghioritul, Cuvios, op. cit., p. 71

[20] Idem, p. 71

[21] Cumpără maşini cu sute de cai putere şi viteze 200-300 Km/h deşi în România poţi să mergi cu 50-90 Km/h.