Preotie, monahism | cleopacristian.com

Dec. 18, 2022

Preoție, monahism

Preoţie, monahism, duhovnicie

(Î): Care este datoria deosebită a preoţilor şi a monahilor?

(R): Preoţii şi monahii trebuie în obligatoriu să se roage şi să se jertfească pentru ceilalţi.

(Î): Cu ce trebuie să se ocupe preoţii şi monahii?

(R): Duhul Sfânt a fost dat Apostolilor şi Sfinţilor noştri Părinţi şi păstori ai Bisericii... În aceasta constă slujirea faţă de lumea noastră şi de aceea nici păstorii Bisericii, nici monahii nu trebuie să se ocupe cu treburi lumeşti, ci s-o urmeze pe Maica lui Dumnezeu, care în ''Sfânta Sfintelor", ziua şi noaptea învăţa legea Domnului şi se ruga pentru popor. Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte că în vremea lui rugăciunea a trei oameni a păzit lumea de dezastru.

(Î): Ce este călugărul „exterior"? Dar călugărul „lăuntric"?

(R): Cel ce s-a lepădat de toate cele lumeşti de exemplu de femeie, avere şi celelalte, l-a făcut călugăr pe omul exterior, dar pe cel interior încă nu. Călugăr adevărat este cel care s-a lepădat de toate gândurile pătimaşe şi de omul cel vechi, adică de cugetul său. Pe omul exterior, oricine voieşte, îl pot face uşor călugăr, dar nu puţină nevoinţă se cere în a face călugăr pe omul lăuntric.

(Î): De ce unii oameni duhovniceşti nu îi invită pe ceilalţi să şadă pe patul lor?

(R): Oamenii cu adevărat duhovniceşti nu invită pe oricine şi în mod special femeile să şadă pe patul lor, pentru a nu fi influenţaţi în rău de oamenii respectivi.

(Î): Se cuvine ca preotul (la bătrâneţe) să se retragă de la slujire?

(R): Sfântul Teofan Zăvorâtul nu a sfătuit preoţii să se retragă de la slujire. ''Până când nu te va deshăma Domnul ─ a spus el ─, trage înainte".

(Î): Cum trebuie să săvârşească preotul Sfânta Liturghie, ca ea să fie plăcută lui Dumnezeu?

(R): ''Să săvârşeşti Sfintele Liturghii, socotindu-te nevrednic, cu smerită înţelepciune şi atunci ele vor fi plăcute înaintea lui Dumnezeu'', ne învaţă Avva Isaia.

(Î): Care este prorocia despre arhierei a Sfântului Serafim de Sarov?

(R): Se ştie că printre prorociile Sfântului Serafim de Sarov s-a păstrat o prezicere tăinuită până acum (ca să nu fie ispită) despre căderea cinului arhieresc, despre sărăcirea râvnei lui pentru slava lui Dumnezeu.

(Î): Ce anume trebuie să-şi amintească preoţii?

(R): Preoţii trebuie să se căiască cât mai des. Pe oameni îi spovedim des, dar noi înşine nu ne căim. Ar fi bine dacă am avea posibilitatea să spovedim în fiecare zi ceea ce avem pe conştiinţă.

(Î): Monah, înseamnă singur?

(R): ''În niciun caz monahul nu este singur. Ca om, are întotdeuna pe cineva măcar înlăuntrul său. Aceasta se observă mai ales când nu are pe cineva cu sine înafară. El trebuie să vorbească cu cineva. Aceasta înseamnă că de fapt şi este totdeauna cu cineva. Monahul este cu Dumnezeu, sau cu îngerul, sau cu duhul său. Puterile înţelegătoare liturghisesc împreună şi se mişcă în cel ce se linişteşte''[1].

(Î): Sunt bune telefonul, şi mass-media pentru monahi?

(R): Telefonul şi mass-media aduc mare tulburare monahilor, dar şi creştinilor. Un pustnic care vieţuia în Sfântul Munte Athos mi-a spus că atunci când a venit din România şi-a luat şi un aparat de radio, să afle ce mai este în ţară şi starea vremii. Era însă tulburat. Dar când a aruncat aparatul în mare a avut mare linişte.

Mi s-a întâmplat în timpul pelerinajului din Sfântul Munte, în Săptămâna Patimilor şi Săptămâna Luminată a anului 2016, să nu activez romingul de la telefon şi nu am putut vorbi, nici accesa internetul. Am avut mare pace şi linişte duhovnicească, fiind lipsit de posibilitatea de a comunica cu exteriorul şi ocupându-mă mai mult cu lucrarea lăuntrică.

Prima dată când am venit în Sfântul Munte Athos, în anul 1999, am văzut pe vapor părinţi, mari rugători, dar şi pelerini care se rugau cu metaniile în mână. Era şi Episcopul Sfântului Munte care m-a binecuvântat.

În anul 2016, când am ieşit din Sfântul Munte, să mă reîntorc în România, am întâlnit pe vapor un episcop grec care slujise Duminica Sfânta Liturghie la Mănăstirea Dochiariu. Am văzut că scoate din buzunar smart-fonul şi îl atinge citind mesajele şi dând telefoane. Iar pe vapor, majoritatea pelerinilor utilizau smart-fonul.

Am cunoscut în Sfântul Munte Athos un părinte monah grec, care vieţuia de 10 ani cu un gheronda român, dar nu învăţase limba română. L-am întrebat:

(Î): De ce nu aţi învăţat limba română?

(R): Dacă învăţam, înţelegeam ce spune Gheronda când este supărat şi ne puteam certa. Aşa, el zice, iar eu mă smeresc şi ridic din umeri.

Preoţie, duhovnicie

(Î): Care este datoria deosebită a preoţilor şi a monahilor?

(R): Preoţii şi monahii trebuie în obligatoriu să se roage pentru ceilalţi.

(Î): Cu ce trebuie să se ocupe preoţii şi monahii?

(Î): Interdicţia episcopului care nu este potrivită cu voia lui Dumnezeu atrage după sine pierderea Harului pentru cei pedepsiţi?

(R): Numai acea interdicţie a episcopului care este potrivită cu voia lui Dumnezeu atrage după sine pierderea Harului. Iar dacă nu se întâmplă aşa, nu numai că Harul nu se ia şi nu se depărtează de la cei pedepsiţi, ci însăşi viaţa bisericească dovedeşte că toate aceste acţiuni nu sunt acceptate de Biserică, chiar dacă ar fi săvârşite de sinoade bisericeşti sau de înşişi patriarhii şi episcopii ortodocşi.

(Î): Se cuvine să le povestim celorlalţi ceea ce am vorbit cu duhovnicul şi să le destăinuim ispitele noastre?

(R): Să nu povesteşti nimănui ceea ce ai vorbit cu stareţul tău şi ispitele tale să nu le destăinui nimănui în afara părintelui duhovnic. Iar dacă povesteşti, nu dobândeşti uşurare, iar celuilalt îi poţi face rău. Pentru că oamenii te ascultă din curiozitate, iar apoi se smintesc şi pe tine te osândesc. În monahism chilia stareţului-duhovnic trebuie să fie mormânt pentru amândoi.

(Î): Se cuvine să încredinţăm oricui tainele noastre?

(R): Procedează greşit oamenii aceia care spun tot ceea ce gândesc, care încredinţează oricui tainele lor. Înţelepciunea cere ca mai întâi să chibzuim asupra persoanei cu care ne este dat să vorbim, ca nu cumva să ne pricinuiască nouă şi celorlalţi vreun rău, ceea ce vrem să spunem.

(Î): Părinte, ce fel de canoane să dea duhovnicul la spovedanie?

(R): Scopul pe care trebuie să-l urmăreşti la spovedanie este să-l salvezi pe penitent, nu să-i dai în cap cu canoanele, să cadă în deznădejde, să nu mai vină la spovedit şi la Biserică.

La Mănăstirea Sihăstria Neamţ, protos. Varsanufie Lipan, la spovedanie dădea canon pentru păcate mari să nu te împărtăşeşti 7 ani, dar, dacă în fiecare Duminică şi sărbătoare şi participai la Sfânta Liturghie, se scădeau doi ani, dacă posteai toate posturile se scădeau încă doi ani, dacă făceai canonul de rugăciuni, metanii şi închinăciuni, se mai scădeau doi ani şi astfel puteai să te împărtăşeşti după un an de zile de canon.

Monahism

(Î): În ce constă monahismul?

(R): Monahismul nu constă în veşminte şi în mătănii, ci în smerenie, răbdare, milostenie, iertare, dragoste şi celelalte virtuţi.

(Î): Care sunt cele trei virtuţi deosebit de importante în monahism?

(R): Importantă virtute este sărăcia; mai importantă decât ea este fecioria; şi mai importantă decât acestea două este ascultarea. Căci prima are stăpânire asupra lucrurilor, a doua ─ asupra trupului, iar a treia ─ asupra duhului.

(Î): Cum poate fi monahul de folos rudelor lui?

(R): Prin viaţa sa, cu sfatul cel bun, cu cuvântul şi cu scrieri ziditoare de suflet.

(Î): Interdicţia episcopului care nu este potrivită cu voia lui Dumnezeu atrage după sine pierderea Harului pentru cei pedepsiţi?

Un ieromonah care mergea des la Ierusalim a spus:

(Î): Părinte, când merg la Ierusalim, mă simt foarte bine. I-a răspuns părintele duhovnic:

(R): Te simţi foarte bine pentru că fugi de îndatoriile şi luptele pe care le ai pentru mântuirea Sfinţiei Tale şi a credincioşilor la mănăstirea unde eşti închinoviat. La Ierusalim, la greci, eşti musafir, te scoli când vrei, mergi la Biserică când vrei, unde vrei....de aceea te simţi bine, dar nu ai răsplată ca la mănăstirea ta. Ai ieşit din Biserica Ortodoxă Română, din luptă, şi ai intrat în Biserica Ortodoxă Greacă.

Acasă, ai lupte, oboseală, dar ai şi răsplată şi în această viaţă şi în viaţa cea veşnică.

(Î): Părinte, Maica Stareţă îmi spune să cânt mai tare, dar se supăra maica A., care cântă cu mine la strană. Ce să fac?, a întrebat maica V.

(R): Când nu mai avem nicio soluţie firească, există soluţia suprafirească – Dumnezeu. Te smereşti, o vezi pe maica A. mai bună decât tine, te rogi lui Dumnezeu şi Harul Dumnezeiesc rezolvă suprafiresc toate, cum ştie Dumnezeu că este mai bine. Faci exerciţii de smerenie, iertare, răbdare cu aproapele care nu este cel din America, ci acela de lângă tine, cu care a rânduit Dumnezeu să vieţuieşti. Nu vom fi pedepsiţi pentru că am căzut, ci pentru că nu ne-am ridicat şi nu am continuat lupta. Chiar dacă se rezolvă o dată, nu se rezolvă pentru veşnicie. În viaţa aceasta suntem în luptă cu patimile sufleteşti şi trupeşti, cu oamenii păcătoşi şi cu diavolii. Am scăpat de dracul, vine tată său. Dar primim alt Har mai mare pentru a lupta.

Ai să vezi că se va smeri monahia A. sau o va smeri Dumnezeu. Uneori vei reuşi, alteori te vei smeri în faţa Stareţei. În monahism nu sunt numai victorii ci şi înfrângeri pentru smerenia noastră. Important este să ne ridicăm, să ne smerim, să iertăm şi să continuăm lupta.

Un monah a vrut să facă puţină treabă, în ascuns. Fără binecuvântare, a mai pus câteva lemne într-o remorcă fără să-l vadă nimeni. Dar când să plece remorca, s-a spart un cauciuc şi timp de două ore, doi părinţi au muncit să făcă pana.

[1] Scara, EIBMO al BOR 1992, p 380 Cuv. 27, comentariu Părintele Stăniloae Dumitru la nota 826.

Monahism

În ce context se nasc astăzi copii cu chemare la monahism

O fecioară de în vârstă de 17 ani a venit la Mănăstirea Rarău şi a spus:

– Părinte, vreau să vin la mănăstire. Aici mă simt foarte bine.

– De ce?

– Acasă, când aveam 5 ani, tata a venit beat, m-a lovit şi m-am îmbolnăvit de epilepsie. Mama face vrăji şi mă urăşte cumplit. Când vine acasă, aruncă ceva peste casă. Am un frate de 22 de ani, care doarme în aceeaşi cameră cu mine. Aduce seara când sunt acasă, fete şi desfrânează cu ele. Mă ispiteşte şi pe mine să desfrânez cu el. Mama mi-a spus să dorm în pat cu el. Într-o noapte, fiind obosită şi dormind profund, a vrut să mă stârnească în somn să păcătuiască cu mine, dar m-a trezit îngerul păzitor.

Nu mai pot sta acasă. M-am hotărât să vin la mănăstire.

– Dumnezeu să te binecuvânteze şi să-ţi ajute să vii la mănăstire.

Mai amintim aici influenţa negativă a televiziunii, internetului, mass-media, şcoala, anturajul...

Ultima generaţie

Un gheronda din Sfântul Munte Athos, spunea, în anul 2012, unui părinte în vârstă de 43 de ani:

– Voi sunteţi ultima generaţie de monahi datorită secularizării, a libertăţii păcatelor, desfrânării, gomoriei, homosexualităţii şi pentru că înclinațiile bune dar și cele rele părinţilor vin asupra copiilor.[1] Generaţiile umane sunt solidare între ele, fiecare om răspunde, întru-un fel, şi pentru faptele celorlalţi.

Diavolul cunoaşte din copilărie pe cel care are chemare la monahism şi la preoţiei şi urmăreşte să-l strice de mic cu păcatele desfrânării pentru a nu-i face probleme când creşte mare. Generalul (monahul, preotul, episcopul) grav rănit, nu mai poate conduce lupta monahilor şi a creştinilor pe calea mântuirii. Când generaţia aceasta de copii care au acum 10-12 ani ajung la putere în politică, finanţe, biserică, tehnică, vine sfârşitul lumii. Cu trupul şi sufletul hămesite de păcate nu se vor mai gândi decât la bani, păcate, distracţii, hoţii...

Însă Dumnezeu va avea aleşii Săi ca în toate vremurile.

Astăzi, dacă vrei să faci ordine în monahism, rişti să rămâi singur, cu ordinea.

Am alungat toţi dracii

Părintele Stareţ V. B. mi-a relatat următoarele: „Eram monah şi noaptea aveam ascultarea de paznic la Mănăstirea Slatina-Fălticeni, unde a fost trimis părintele Cleopa Ilie Stareţ, cu douăzeci de ucenici, ca să redeschidă mănăstirea, care, în timpul vechiului regim, a fost transformată în azil de bătrâni. De la ora unu noaptea l-am văzut pe părintele Cleopa mergând prin mănăstire şi rugându-se (ştia Psaltirea pe de rost). Mă întrebam în mintea mea ce face. Părintele Cleopa mi-a cunoscut gândurile şi, la ora cinci dimineaţa, a venit la mine şi mi-a spus:

– Trezeşte obştea! Am alungat toţi dracii.

Stână cu trei miei şi brânză fără cheag

După evenimentele din decembrie 1989 au fost înfiinţate şi redeschise numeroase schituri şi mănăstiri. Însă lucrurile nu mergeau peste tot bine. La un Sinod Mitropolitan a fost chemat şi Părintele Cleopa Ilie. După ce au vorbit Ierarhii şi Stareţii, l-au invitat şi pe părintele Cleopa Ilie să vorbească. Sfinţia Sa s-a smerit şi a spus:

– Eu sunt om fără carte şi am fost baci la stână. Însă niciodată n-am făcut stână cu trei miei (mănăstire cu trei surori) şi nici brânză fără cheag. În Mănăstirea fără duhovnic, care are Duhul Sfânt, nu faci nicio brânză. Unul vine altul pleacă.

La o mănăstire recent înfiinţată, reporterul văzând impresionantele clădiri a întrebat pe maica Stareţă:

(Î): Ce veţi face în aceste clădiri?

Stareţa a răspuns:

(R): Academie duhovnicească.

Rămâne de văzut de unde vor veni viitorii academicieni duhovniceşti. Deocamdată erau trei surori.

Un monah fără facultate

Un monah fără studii superioare a spus părintelui Stareţ:

(Î): Părinte Stareţ, aş vrea să-mi completez studiile.

(R): Nu este necesar, pentru că la facultate este duh lumesc, sminteli. În simplitate, curăţia şi bunătatea inimii te apropii de Dumnezeu. În mănăstire este altă școală. Calificare la locul de muncă prin ascultare desăvârșită în mănăstire.

(Î): Dar vreau să studiez Teologia!

(R): Sfântul Ioan Scărarul spune: „Teolog cu adevărat este cel care se roagă cu adevărat”. În inima curată se vede Dumnezeu: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8)

(Î): Dar ce să fac? Sunt cam prost.

(R): La mănăstire, carte multă nu se cere, să fii smerit (prost-cuvântul arhaic) şi să ai putere. Cei mai buni călugări şi sfinţi au fost călugării ţărani, care au provenit de la ţară, din părinţi credincioşi şi gospodari: Sfântul Ioan Iacob, Ierosch. Dionisie Ignat, Ierosch. Paisie, Olaru, Arhim. Cleopa Ilie, Arhim. Arsenie Papacioc, Arhim. Iustin Pârvu, Arhim. Sofian Boghiu, Ierom. Adrian Făgeţean...

(Î): Părinte Stareţ, sufăr pentru că părinţii mei sunt necredincioşi.

(R): Poți să-i ajuţi prin rugăciune și ascultare binecuvântată în mănăstire . „Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Matei 15,14), ne spune Domnul nostru Iisus Hristos. Roagă-te pentru ei şi ai răbdare.

(Î): De ce nu am pace în inima mea ca în urmă cu zece ani.

(R): Dacă afară este război, din cauza păcatelor, cum să fie în inima noastră duhovnicească pace. Trebuie să ne rugăm mai mult, mai multă smerenie, ascultare, până va mângâia Harul Dumnezeiesc inimile noastre.

Un ieromonah, (preot şi monah) a zis:

(Î): Părinte vreau să mă duc în pustie, să am mai mult timp pentru despătimire, să mă rog, să priveghez şi să postesc. Părintele i-a răspuns:

(R): Monahul care a fost hirotonit preot trebuie să slujească lui Dumnezeu şi aproapelui prin săvârşirea Sfintelor Taine: Sfânta Liturghie, Taina mărturisirii, Sfânta Împărtăşanie, Sfântul Maslu şi celelalte rugăciuni şi ierurgii. Preotul este iconom al Harului lui Dumnezeu pe care trebuie să-l împărtăşească credincioşilor. Pustnicia este pentru monahi, dacă au acest dar - chemare de la Dumnezeu. Cei mai mari pustnici au fost monahi: Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Arsenie cel Mare, Sfântul Teodosie cel Mare. Cuviosul Paisie Aghioritul spune: „Dacă nu ai linişte în nelinişte nu ai linişte nici în linişte”. Problema liniştii este lăuntrică, în adâncul inimii duhovniceşti.

Muţenia

Un smerit monah român locuia la o chilie din Sfântul Munte Athos cu un gheronda grec. Deşi locuiau împreună de zece ani, nu a învăţat limba greacă. L-am întrebat:

(Î): De ce nu aţi învăţat limba română? Mi-a răspuns:

(R): Nu am vrut. Şi-mi este de mare folos. Când apare o ispită, o ceartă, gheronda mă ocărăşte, dar nu înţeleg, nu mă tulbur şi am pace.

A întrebat un creştin ortodox pe un părinte:

(Î): De ce nu înţeleg ce se petrece uneori în mănăstire.

(R): Nu cerceta aceste „legi duhovniceşti”, că înnebuneşti fără să înţelegi.

N-am ajuns la capăt

Un ierodiacon în vârstă a fost întrebat:

(Î): De ce nu accepţi preoţia. A răspuns:

(R): Nu am ajuns la capătul de sus al diaconiei. Monahul ca să se mântuiască, trebuie să fie despătimit. Ierodiaconul iluminat şi ieromonahul îndumnezeit, pentru că slujeşte şi se jertfeşte Hristos prin mâinile sale. Pe pământ poate sluji pentru că preotul invocă Duhul Sfânt să-l curăţească de păcate, să poată săvârşi Sfânta Jertfă. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cine vrea preoţie trebuie să fie curat ca Sfântul Ioan Botezătorul şi sfânt ca Îngerul.

Însă Harul Sfintelor Taine lucrează indiferent de vrednicia preotului. Altfel, nu am şti dacă suntem botezaţi, cununaţi, spovediţi, împărtăşiţi...

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: fântâna are pereţii cu muşchi, dar apa este curată. Este foarte bine şi ziditor dacă are şi pereţii curaţi, exemplul marilor noştri duhovnici. Dar la vremurile din urmă greu vei mai afla astfel de părinţi.

Monahul nu este un bolovan

Părintele Stareţ de la altă mănăstire a întrebat pe un părinte:

(Î): Părinte, nu vrei să te muţi la noi în mănăstire? Părintele a răspuns:

(R): Monahul nu este un bolovan pe care să-l muţi de ici, colo. Când primeşte taina călugăriei, se stabileşte o legătură între el şi Sfinţii, Cuvioşii şi Părinţii care s-au mutat la fericirea cea veşnică din acea mănăstire, cu părinţii care vieţuiesc în mănăstire şi cu credincioşii. El are o anumită lucrare. Trebuie să se despătimească cu ajutorul Harului Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine şi ascultare. Astfel, în timp, va prinde rădăcini şi nu-l va smulge vânturile ispitelor. Dacă în timpul ispitelor va pleca, crezând că în altă mănăstire este mai bine, tot cu el se va întâlni, cu neputinţele şi problemele sale nerezolvate.

(Î): Sfinţia Voastră aveţi rădăcini?

(R): Nu prea am, dar nădăjduiesc în ajutorul lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului să crească ca să rezist la vânturile ispitelor.

Înainte de vreme

Un frate, fiind grav bolnav, a fost făcut la vârsta de 22 ani schimonah, şi la vârsta de 23 de ani, preot, pentru că voia să facă misiune. A primit, deşi nu stătea mai mult de 2-3 zile în mănăstire, cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii monahale. Schimonahul primeşte şapte îngeri care-l ajută la mântuire, dar şi şapte draci vin să-l ispitească. Când se mântuieşte, ajunge în ceata heruvimilor şi a serafimilor. El trebuie să aibă arme duhovniceşti cu care să poată lupta în acest război: smerenie, pocăinţă, rugăciunea inimii, priveghere de toată noaptea, post, să nu plece din mănăstire...

Dar, pentru că nu avea creşterea duhovnicească şi fiind luptat de diavoli, a început să facă mai multă misiune, umblând cu o icoană care spunea că izvorăşte mir, doi litri pe zi. La scurt timp, a părăsit Biserica Ortodoxă şi a trecut la Biserica paralelă. Aici a fost făcut episcop de către un preot caterisit, care s-a declarat singur episcop. A fost caterisit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Prea mic, pentru un război aşa de mare.

Spunea un Avva că la sfârşitul veacurilor, faptele monahilor vor fi asemenea cu faptele creştinilor din primele veacuri, iar ale mirenilor vor fi ca ale dracilor.

Darurile monahilor

Mănăstirea putem să o comparăm cu o maşină. Nu toţi vieţuitorii au aceleaşi daruri. Unul este direcţia, altul motorul, altul frânele, altul luminile, altul ţeava de eşapament. Este nevoie de toţi. Dar este greşit să ceri de la fiecare vieţuitor să fie motor.

Monahii se adună fără să se cunoască (Duhul Sfânt îi cheamă din diversele colţuri ale ţării), vieţuiesc fără să se iubească lumeşte, ci suprafiresc şi mor, fără să se bocească (există această întristare şi cugetare că vor pleca şi ei la Înfricoşata Judecată şi se roagă să fie iertat părintele decedat).

Cine este cel mai mare aici?

În vremea vechiului regim ateu a venit la mănăstirea o persoană importantă de la SECU (Bucureşti) şi a întrebat:

– Cine este cel mai mare aici?

Un părinte i-a răspuns:

– Cel mai mic.

– ?

– Cel mai smerit, golit de sine şi de răutăţi, cel curat şi nevinovat precum pruncii (Matei 18,3).

Un preot de mir, care vroia să vină la mănăstire

(Î): Părinte, este aşa de frumos şi linişte aici, pot să rămân la mănăstire?

(R): Ai luat această cruce a preoţiei, având preoteasă şi doi copii, trebuie s-o duci până la capăt.

Femeia este de 2-3 ori mai sensibilă decât bărbatul. Dacă i-ai spus fie şi în glumă că pleci la mănăstire sau că o părăseşti, o va lupta acest gând toată viaţa. Cine va avea grijă de ea, de copii?

Femeia este diferită de bărbat, mai sensibilă, mai fricoasă, mai neputincioasă, se descurcă mai greu în special pentru că are şi grija copiilor. Ea, de mică, caută un bărbat pe care să-l iubească, s-o primească în inima lui duhovnicească, şi este gata să se jertfească şi să moară pentru bărbatul care o iubeşte. Bărbatul nu.

(Î): Nu mă înţeleg cu preoteasa.

(R): Când poate înţelege bărbatul femeia? Când va înţelege dragostea. Femeia este energie – dragoste, cu care intră în inima duhovnicească a bărbatului. Deci femeia nu se înţelege, ci se simte.

Iar dacă nu duci crucea căsătoriei, cum ai să duci şi crucea călugăriei. Ieromonahul, preotul călugăr, ca să se mântuiască, trebuie să ajungă în treapta îndumnezeirii. „Dacă voieşti să fi desăvârşit..”. (Matei19,21).

Dacă preoteasă cade în păcate pentru că ai părăsit-o, nu te mântuieşti, oricât de sporit ai fi la mănăstire şi te duci în adâncul iadului.

Iar dacă o ţii în această tensiune, că pleci la mănăstire o poţi îmbolnăvi psihic.

Întotdeauna, când apar probleme, lupte în familie, trebuie să avem răbdare. Atunci pare mai uşor şi mai frumos în altă parte, dar nu este aşa. Aşa-i la început, apoi încep lupte mai grele.

(Î): De ce apar ispite mari între preot şi preoteasă?

(R): Preotul, când se roagă, vine Harul Dumnezeiesc, indiferent de vrednicia sa. Dacă preoteasa nu are o vieţuire creştină, o vor lupta dracii.

Spunea părintele arhimandrit Ilarion Argatu că atunci când citea Moliftele Sfântului Vasile cel Mare în Biserică, urla copilul în braţele preotesei. Când se ducea să citească la preoteasă, urla demonizatul în Biserică. De aceea trebuie multă smerenie, dragoste, iertare, răbdare şi blândeţe în familia preotului.

Chiar dacă unii stareţi sau stareţe, din lipsă de preoţi, nu-ţi vor spune aceste lucruri, canoanele Sfinţilor Părinţi şi legislaţia civilă nu permit să părăseşti preoteasa şi copiii.

La Mitropolie

Un monah râvnitor, care a stat câteva zile la Mitropolie a întrebat:

(Î): De ce nu reuşesc să mă scol la miezul nopţii să citesc Utrenia cum fac la Mănăstirea S. N.?

(R): Aici, aşa este duhul. Dacă doarme Mitropolitul, Exarhul, Vicarul... este mai greu să te trezeşti la miezul nopţii, la rugăciune.

Durează prea mult

(Î): Durează prea mult privegherea aceasta!

(R): Nu privegherea durează mult, ci lenea ta.

Râvna

Cât va mai fi râvnă (jertfă pentru aproapele, rugăciune, post, metanii, muncă) va mai fi şi Ortodoxia. Când se vor folosi maşini, utilaje, tot felul de conforturi, este aproape sfârşitul.

Tulburăria şi zgomotăria

Cuviosul Paisie Aghioritul spunea că acum sihăstriile sunt dotate cu generatoare de curent, tractoare şi utilaje care duduie ziua şi noaptea.

De aceea ar trebui să li se spună zgomotării şi tulburării nu sihăstrii.

Monahul bucătar

Părintele bucătar a întrebat:

(Î): Ce să fac, părinte, pentru că se întâmplă ca mâncarea să nu ajungă, pelerinii se supără şi îşi descarcă nervii pe mine?

(R): În primul rând să ai binecuvântarea Stareţului pentru gătit, apoi să te rogi lui Dumnezeu, Maicii Domnului, Sfântului al cărui nume îl porţi, sfinţilor hramului mănăstirii: „Doamne, tu ştii cel mai bine câţi pelerini vin şi să pui darul Tău ca mâncarea să iasă bună, să ajungă, şi satură-i pe toţi cu darul Tău”. Iar când mâncarea nu ajunge, să te smereşti în faţa celor supăraţi.

(Î): Mulţi spun:

– Părinte: borş ca acesta nu am mâncat în viaţa mea.

(R): Este darul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, pentru că ai făcut mâncarea cu ascultare, rugăciune, cu dragoste. Iar pentru mulţumirea credincioşilor, a monahilor, Dumnezeu te va binecuvânta şi îţi va răsplăti.

La masă, pe lângă mâncare, monahii şi mirenii primesc binecuvântarea Harului, dacă mulţumesc lui Dumnezeu. Când cârtesc, sunt nemulţumiţi, un părinte a văzut că se hrănesc cu rahat (de la toaletă).

(Î): Câteodată îmi este foarte greu la bucătărie.

(R): La Sfântul Altar şi la bucătărie este cea mai grea ascultare, dar este şi cea mai mare răsplată.

Pelerinaje la mănăstiri

(Î): De ce merg creştinii ortodocşi la mănăstiri?

(R): La mănăstiri este mai multă rugăciune, Ieromonahii au harisma călugăriei şi pot ajunge la sfinţenie (Matei 16,24), dar şi Taina Preoţiei, Harul Duhului Sfânt, prin hirotonie. De asemenea sunt mai mulţi vieţuitori, fiecare cu darurile lui, mai multă muncă, asceză, alt duh. În general creştinii ortodocşi, care merg în pelerinaje la Sfintele Mănăstiri, se întorc la parohie mai credincioşi, fiind mai activi la Biserică. Însă este foarte important să lucrăm lăuntric la curăţirea inimii duhovniceşti pentru a spori duhovniceşte. Altfel alergăm de ici-colo fără prea mult folos cum se zice: „este lung pământul, ba este lat, zicea Costică când era beat” şi „cine umblă prin vecini, nu prea prinde rădăcini”.

Un credincios care a venit de departe a spus:

(Î): Părinte, am auzit de Sfinţia Voastră. Vrem să facem o fotografie cu Sfinţia Voastră să avem amintire. Părintele a răspuns:

(R): Este un bou în grajd, îl fotografiaţi şi scrieţi numele meu pe el. Boul este mai bun şi mai curat decât mine. Însă cel mai bine ar fi să cumpăraţi o carte cu Mănăstirea Rarău, să citiţi din ea, şi o Icoană cu Maica Domnului - Izvorâtoare de Mir şi să vă închinaţi şi să vă rugaţi Maicii Domnului.

Banii primiţi prin sponsorizări

(Î): Care bani sunt cu cel mai mare spor în construcţia de Biserici şi Mănăstiri?

(R): Banii au duhul lucrului din care au fost obţinuţi. Dacă provin din activităţi curate, binecuvântate de Dumnezeu, ei sunt binecuvântaţi pentru construirea de Biserici şi Mănăstiri Ortodoxe şi pentru activităţile care se desfăşoară în acestea. Dacă, însă, sunt speculaţi prin afaceri imobiliare, bursiere etc., aduc mulţime de păcate şi doboară duhovniceşte clerul şi monahismul ortodox. Astfel, dacă construim mereu şi alergăm după bani, neinteresându-ne de duhul pe care îl au, vom face clădiri, dar păcatele pe care le vom aduce prin aceşti bani în biserici şi mănăstiri vor distruge viaţa duhovnicească.

Cadourile primite de monahi

A venit la mănăstire o monahie spunând:

(Î): Părinte, de o bucată de vreme nu mă simt bine cu inima, nu am pace, visez urât, mintea îmi este învăluită de duhuri necurate. De ce? Părintele, fiind inspirat de Dumnezeu, a privit la autoturismul WV, cu care venise maica, şi a întrebat:

(R): A cui este maşina?

(Î): Mi-au donat-o nişte credincioşi din Germania.

(R): Dacă maşina ar fi fost donată mănăstirii, toate păcatele le-ar fi ridicat mănăstirea, aşa, au venit asupra ta.

Aveţi un post pentru mine?

La părintele I. P. a venit un tânăr să rămână în mănăstire. A întrebat:

(Î): Părinte, aveţi un post pentru mine? Am studii superioare. Părintele i-a răspuns:

(R): Aici avem toate posturile. Postul Mare, Postul Sfinţilor Apostoli, Postul Sfintei Marii, Postul Crăciunului, lunea, miercurea şi vinerea…

La Mănăstirea S.N. a venit un frate şi l-a întrebat pe părintele Stareţ V.O.:

(Î): Părinte Stareţ, mă primiţi să rămân în mănăstire? Părintele Stareţ s-a uitat în inima lui, a văzut că are răutate şi i-a răspuns:

(R): Nu, pentru că eşti negru în cerul gurii.

Câţi monahi sunt?

La Mănăstirea Sihăstria Neamţ, a venit un pelerin şi a întrebat pe părintele Cleopa Ilie:

(Î): Părinte, câţi monahi sunt aici? Părintele a răspuns:

(R): O sută douăzeci. Dar numai Dumnezeu ştie câţi sunt monahi.

La o renumită mănăstire de lângă Bucureşti, un părinte, aflat în pelerinaj, l-a întrebat pe Părintele Stareţ:

(Î): Părinte Stareţ, câţi monahi sunt aici? Părintele Stareţ a răspuns:

(R): O sută. Părintele care se afla la masă a observat că sunt prezenţi numai douăzeci de monahi. A întrebat:

(Î): Unde sunt ceilalţi?

(R): La cimitir.

Decretul 410

Prin Decretul 410, din anul 1959, autorităţile comuniste au scos monahii şi monahiile, până în vârsta pensionării, din mânăstiri şi schituri:

Au venit părinţi la Părintele Ieroschim. Paisie Olarul şi l-au întrebat:

(Î): Ce să facem, părinte? Părintele s-a rugat şi a răspuns:

(R): Când vine o furtună mare, ne adăpostim şi aşteptăm să treacă. Apoi, când iese soarele, revenim la mănăstire.

Reprezentantul cultelor, care a venit şi la Mănăstirea Sihăstria Neamţ să scoată monahii din mănăstire, a intrat şi în chilia Părintelui Paisie Olaru. A văzut aici o chilie simplă, cu o masă pe care se aflau un Molitfelnic, un Ceaslov şi o Psaltire, un scaun şi un pat foarte îngust, de scândură, peste care se afla o pătură, un cuier cu un epitrahil, o rasă, un fes, şi o camilafcă. S-a aşezat pe pat şi a întrebat:

(Î): Părinte, cum puteţi dormi pe acest pat? Părintele, în simplitatea şi smerenia lui, a răspuns:

(R): Dorm pe o parte, apoi mă întorc şi mă odihnesc pe cealaltă parte. Nu dorm pe amândouă părţi în acelaşi timp. Impresionat de simplitatea şi smerenia Părintelui, i-a permis să rămână în mănăstire.

Părintele Petroniu Tănase, care era Stareţ la Mănăstirea Slatina Fălticeni, când au fost daţi părinţii afară din mănăstire, cu Decretul 410, din 1959, a luat cuvântul şi a spus:

– De acum, mântuirea este pe cont propriu!

[1]Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele (Ieşirea 20, 5-6). Părinţii noştri au greşit şi nu mai sunt, dar noi purtăm fărădelegile lor (Plângerile 5, 7).

Ascultarea

Ce este ascultarea

(Î): Ce este ascultarea?

(R): Ascultarea constituie temelia vieţii morale creştine. Ea ocupă un loc central în conduita noastră, de creştini ortodocşi, încât de ea depind, în mare măsură, toate celelalte virtuţi, toată viaţa noastră duhovnicească. Ascultarea stă la temelia tuturor celorlalte virtuţi, care sunt, în bună parte, acte statornice de ascultare şi constituie singura cale pentru mântuire.

Cuviosul Iosif Sihastrul spunea că: „Ascultarea nu este ca celelalte virtuţi, dintre care cele mai multe depind de alegerea omului sau, alteori, rezultă din nevoia înfruntării unui rău corespunzător. Ascultarea este prima cerinţă a Ziditorului Dumnezeu de la creaţiile Sale şi, în special, de la cele raţionale. Fiind supuşi poruncii Domnului, suntem apăraţi de rătăcire şi păcat, care nu sunt altceva decât cugetarea unui suflet slăbit, fapta unei voinţe corupte, ce nu recunoaşte nici un stăpân şi nu ascultă decât de sine.

Ascultarea este recunoaşterea dependenţei de Dumnezeu, şi mijlocul de a dobândi viaţa veşnică a fiinţelor raţionale”.

Despre fericita şi pururea pomenita ascultare, Sfântul Ioan Scărarul ne spune: „Ascultarea stă în a-şi tăgădui cineva cu desăvârşire sufletul său, fapt arătat în chip vădit prin trup. Sau, invers, ascultarea este omorârea mădularelor trupeşti printr-o cugetare vie”.[1] Dar ce înseamnă tăgăduirea sufletului? Prin aceasta înţelegem faptul de a-şi lăsa cineva voile sale naturale, după cuvântul Domnului: „De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine” (Matei 16,24). Căci cel ce lasă voile sale naturale şi urmează poruncii Domnului se tăgăduieşte pe sine însuşi. Ascultarea, însă, nu înseamnă desfiinţarea sufletului, ci o punere a lui în mâna lui Dumnezeu. Ea este moarte a morţii veşnice şi afirmarea vieţii veşnice, afirmarea spiritului faţă de trup, pentru a salva trupul de la moartea veşnică. Nu înseamnă o renunţare numai la voile rele, ci o predare a voii noastre celei bune în mâna lui Dumnezeu. Este o predare raţională pentru eliberarea de patimă, o renunţare la existenţa egoistă (în izolare) prin acordul ei cu voinţa lui Dumnezeu. Această predare întru totul lui Dumnezeu se poate arăta prin faptele manifestate în trup, împlinind prin trup numai acele fapte care sunt plăcute lui Dumnezeu.

(Î): Care este măreţia ascultării?

(R): Mântuitorul Iisus Hristos ne-a arătat, prin faptele Sale, măreţia sfintei ascultări: „Şi, deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit” (Evrei 5, 8). El S-a jertfit pe Sine de dragul ascultării faţă de Părintele Său: „Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 9). Cel ce are desăvârşita ascultare se va învrednici să primească nume mare în ceruri, un nume de fiu al lui Dumnezeu după Har (Ioan 1,12), care va fi admirat şi de îngeri.

Taina ascultării

(Î): Care este taina ascultării?

(R): Prin supunerea lui Dumnezeu Cuvântul faţă de Dumnezeu Tatăl Cel asemenea cu El, ni se arată că ascultarea este o taină.

Căci într-adevăr, mare este taina ascultării. Sihastrul Iosif-Athonitul considera ascultarea ca taină, „datorită însuşirilor ei mai presus de fire, pe care le pricinuieşte luptătorilor şi nevoitorilor acestui continuu şi fără de sânge martiriu pentru porunca celorlalţi”. „Dacă dulcele nostru Iisus Hristos a brăzdat mai întâi drumul şi S-a făcut model de urmat pentru noi, cu atât mai mult suntem noi datori să-L urmăm pe El”.

Ascultarea, spune Sfântul Ioan Scărarul, este „mişcare de neînţeles, moarte de bunăvoie, viaţă neiscoditoare, primirea primejdiei fără grijă, răspuns necăutat înaintea lui Dumnezeu, netemere de moarte, neprimejdioasa plutire pe marea vieţii”.[2] Pentru cel ce se încredinţează cu totul ascultării, toate răspunsurile sunt aruncate povăţuitorului sufletesc rânduit de Dumnezeu. Cel ce ascultă are o singură răspundere: să asculte de cel căruia s-a încredinţat. Prin el ascultă de Dumnezeu, a Cărui voie i se face cunoscută şi i se tălmăceşte prin povăţuitor. Astfel, ascultătorul nu are grijă ce va răspunde lui Dumnezeu la Judecată, şi pluteşte pe marea vieţii fără primejduirea sufletului, iar de primejdia trupului şi chiar de moarte nu se teme. Călătoreşte ca un copil care doarme, în vreme ce e purtat în braţe de tatăl său. La baza tuturor acestor fapte de non-voire proprie, e însă o mare şi continuă voire sau hotărâre, de a învinge cu tărie orice greutate, de a înfrunta chiar şi moartea pentru a împlini de bună voie voile lui Dumnezeu, concretizate în voile întâistătătorului.

De aceea împlineşte tot ceea ce îţi porunceşte acela care are răspunderea pentru tine, pentru a nu fi tu răspunzător pentru faptele tale. Cel care porunceşte va da socoteală, în faţa lui Dumnezeu, dacă a făcut bine sau rău, iar tu vei da socoteală dacă ai ascultat sau nu ai ascultat.

Mare este taina ascultării într-o împreună lucrare cu smerenia, căci nici un drum nu duce mai repede pe culmea desăvârşirii ca acestea.

(Î): Cum poate să înceapă creştinul ortodox o viaţă nouă în Hristos?

(R): A începe o viaţă nouă în Hristos implică o serie de renunţări din partea creştinului ortodox. Astfel, prima dintre ele este lepădarea de sine, adică lepădarea de egoismul sau eul propriu, numit şi iubirea de sine. „Maica tuturor patimilor”, cum numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul. „Iubirea de sine” (nelepădarea de sine) – este greu de vindecat şi de cunoscut cu mintea noastră, deoarece ne stăpâneşte pe noi prin tot felul de patimi, care izvorăsc din ea.

Mântuirea nu este cum vrea omul ci precum vrea Domnul. Iar voia Domnului este „sfinţirea voastră” (II Tesaloniceni 2,3).

(Î): Ce patimi izvorăsc din iubirea de sine?

(R): Din iubirea de sine izvorăsc alte patimi precum sunt: „mila de sine, cruţarea de sine, îndreptarea de sine, mulţumirea de sine, lauda de sine, închipuirea de sine, preţuirea de sine, încântarea de sine, semeţia de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, a cărei temelie putredă este mândria şi care face a ne rezema pe temelia de umbră a isprăvilor noastre. Dacă nu ne vom îndrepta viaţa noastră prin cunoaşterea de sine şi prin smerenie, vom ajunge la cădere şi la depărtarea de ajutorul lui Dumnezeu”, ne spune părintele arhimandrit Ilie Cleopa.

Cum se ajunge la ascultare

(Î): Cum ajunge creştinul ortodox la ascultare?

(R): Dându-se în grija unui duhovnic, creştinul ortodox poate să-şi biruiască voia sa care, după Avva Pimen, este „zid de aramă între el şi Dumnezeu şi piatră care bate împotrivă”.[3] Tot astfel va dobândi cel ascultător şi smerenia. Sfântul Ioan din Gaza scrie, în acest sens: „Cel care cugetă să facă ceva bun după mintea sa, fără a-i întreba pe Părinţii cei duhovniceşti, se află în afară de Lege şi nu face cele după dreptate. Dimpotrivă, cel care pe toate le face cu întrebare, acela împlineşte Legea şi Prorocii, căci e semn de smerenie să întrebi (ce se cuvine să faci ca să te mântuieşti). Şi se face acesta următor al lui Hristos, Care S-a smerit, chipul robului luând. Căci după adevăr se spune că omul fără povăţuitor îşi este sieşi duşman”.[4]

Sfântul Ioan Casian zice: „Dacă vrem în fapt să ajungem la o adevărată desăvârşire a virtuţilor, trebuie să-i urmăm pe acei dascăli şi îndrumători care au dobândit-o şi au încercat-o în mod real, nu imaginându-şi-o în discuţii fără miez; ei vor putea să ne înveţe şi să ne călăuzească spre această desăvârşire, indicându-ne drumul cel mai sigur pe care să ajungem acolo”.[5]

(Î): Care este cea mai importantă renunţare care se cere de la monah?

(R): Dintre toate renunţările ce se cer monahului, renunţarea la voia sa este cea mai mare. Trebuie să aibă o deosebită hotărâre ca să zică: «Mă lepăd de voia şi de cugetul meu. Mă îndatoresc să mă supun pravilelor şi regulilor călugăreşti, stareţului şi tuturor fraţilor în Hristos». În ascultare stă toată viaţa monahală. Temelia şi desăvârşirea vieţii călugăreşti este ascultarea. Dar o ascultare desăvârşită, adică să nu te crezi mai vrednic decât altul, să nu te încrezi în mintea şi în faptele tale. Călugărul trebuie să se socotească mort înainte de moarte, ne spun Sfântul Varsanufie şi Ioan: „Zi gândurilor tale: eu mort sunt şi zac în mormânt”.[6]

Aşadar, un lucru esenţial pentru monah în sfânta sa luptă este acela de-a avea un părinte duhovnicesc care să-l călăuzească în călătoria sa duhovnicească. Căci atâta timp cât patimile mai stăruie în om, cugetarea sa e strâmbă, iar puterea de a deosebi cele bune de cele rele este cu totul slabă şi stricată. De aceea are nevoie de o călăuză pricepută care să împlinească lipsa de deplinătate a puterii sale de discernământ.

(Î): De ce este nevoie de îndrumare duhovnicească?

(R): Nevoia de îndrumare duhovnicească ţine, mai întâi de toate, de neputinţa omului de-a se cunoaşte pe sine, şi de a-şi săvârşi după dreptate faptele cele bune, pentru că e bântuit încă de patimi şi judecata lui este greşită. Nevoia unui părinte duhovnicesc este cu atât mai mare cu cât omul se află în primejdie de-a umbla după voia sa păcătoasă şi, astfel, să se împotrivească voii celei sfinte a lui Dumnezeu.

Votul sau făgăduinţa ascultării reprezintă nu numai o virtute absolut necesară în viaţa monahului, căci fără ea, monahul nu poate fi monah, ci şi o culme peste care nevoinţele călugăreşti n-au mai putut trece, căci prin acest vot se desăvârşeşte lepădarea de sine.[7] Pentru că, atâta vreme cât monahul mai are voinţă proprie, nu poate atinge ţelul desăvârşirii. Un părinte arată că „a fi monah înseamnă să te constrângi pe tine însuţi în toate”, căci într-adevăr, dacă ascultarea se face spontan, ea nici nu mai trebuie impusă prin porunca superiorilor.

Cel ce face ascultare cu dragoste, acela cu siguranţă va îndeplini votul fecioriei şi al sărăciei, urmând pilda Preabunului Hristos, întemeietorul monahismului, Celui ce a sărăcit pentru noi (II Corinteni 8, 9) şi a ascultat desăvârşit de Tatăl ceresc (Filipeni 2,8). Asemenea chip al ascultării avându-l neîncetat în minte monahul, îmbrăcându-se în smerenie, pe care Sfântul Isaac Sirul o numeşte „haina dumnezeirii”, el va petrece în ascultare de Părintele duhovnicesc şi de Stareţ, după chipul ascultării Domnului nostru Iisus Hristos de Părintele Său ceresc. Şi astfel îşi dobândeşte monahul şi orice creştin adevărat „dreapta judecată, despre care a zis Domnul: „judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 5, 30). Garanţia dreptei judecăţi constă în a nu căuta voia mea egoistă, a nu face din mine şi pentru nimeni judecătorul absolut al hotărârilor mele. Pentru că se ştie că în egoism este rădăcina răului, a păcatului şi a morţii. Dar ascultarea ne scoate din această suferinţă tragică şi ne readuce în comuniunea harică a iubirii”.[8]

(Î): Ce ispite are cel care vrea să asculte?

(R): Din păcate, uneori, această mare taină a ascultării a fost văzută ca o supunere faţă de om şi, astfel, s-au răscolit întrebări: „Oare duhovnicul nu poate greşi? Sau ceea ce mi-a spus este cu totul iraţional (…)” – aruncându-l pe creştin în nelinişte şi zbucium. Dar comuniunea şi dialogul dintre creştin şi duhovnic stă sub pecetea Preasfintei Treimi. Între creştinul ortodox şi duhovnicul său se află Dumnezeu şi porunca duhovnicului poartă pecetea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, instanţa fundamentală de care ascultă creştinul este Voinţa lui Dumnezeu, iar în Voinţa lui Dumnezeu stă şi obârşia întregii zidiri şi mântuirea. Şi tot în ea stau punctul fundamental de sprijin şi pacea lăuntrică.[9] „Tăierea voii noastre lumeşti şi păcătoase, duce la capătul odihnei”, spun mulţi Sfinţi Părinţi.

(Î): Deşi vreau să ascult, uneori în inima mea mă împotrivesc.

(R): Ascultare nu înseamnă să împlineşti o poruncă sau alta, dar în inima ta duhovnicească să te împotriveşti. Ascultare înseamnă a-ţi supune cugetul, pentru a fi scutit de răutatea din tine. Ascultare înseamnă să devii rob, pentru a deveni liber. Cumpără-ţi cu preţ mic libertatea, pentru a fi fără vinovăţie şi bucuros.

Creştinii sporiţi duhovniceşte ascultă nu numai exterior, ci şi interior, având duhul ascultării.

Astfel, prima treaptă a ascultării, care constă din săvârşirea celor prescrise, e supunerea supunerea actelor. Dar aceasta este o ascultare pur materială, care nu este încă virtute.

A doua treaptă a ascultării, a voi ceea ce vrea superiorul, este supunerea voinţei. Aceasta este supunerea formală.

A treia treaptă şi cel mai înalt grad de ascultare, constă din a simţi ceea ce simte superiorul. Aceasta este ascultarea desăvârşită.

(Î): Ascultarea se împotriveşte raţiunii?

(R): Deşi, pentru unii, ascultarea pare contrară raţiunii (mişcare de neînţeles), o încălcare a demnităţii şi libertăţii personale, nu este deloc aşa ceva. Deoarece ascultarea este supunere de bună voie faţă de poruncile Domnului şi de mai marii noştri, care sunt rânduiţi de Dumnezeu pentru a ne povăţui pe calea cea bună a mântuirii.

„Această ascultare nu este impusă, ci liber consimţită. Duhovnicul ne ia voinţa în voinţa sa numai dacă i-o oferim în toată libertatea voinţei noastre. El nu ne distruge voinţa, ci o primeşte de la noi ca un dar. O supunere din constrângere şi fără voinţa noastră liberă nu are, evident, nici o valoare morală. Duhovnicul cere fiecăruia să-şi ofere inima lui Dumnezeu prin faptele sale exterioare”.[10]

Dar această ofrandă voluntară a libertăţii noastre nu poate fi făcută odată pentru totdeauna printr-un singur şi unic gest. Dăruirea trebuie să fie permanentă şi să dureze întreaga viaţă. Iar creşterea în Hristos va fi pe măsura dăruirii de noi înşine. Aceasta înseamnă că relaţia dintre duhovnic şi ucenic nu este statică, ci dinamică.

Această ascultare este liber consimţită şi nu există putinţă de tăgadă. Pentru a ajunge la împlinirea scopului alegerii ei, mântuirea sufletului, trebuie multă trudă şi renunţare, încredinţare cu totul în mâinile lui Dumnezeu şi ale duhovnicului.

Pildă strălucită de ascultare ne-a dat Mântuitorul Hristos, „şi deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, şi desăvârşindu-se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mântuire veşnică” (Evrei 5, 8-9). El s-a supus Tatălui până la moarte pe Cruce (Filipeni 2, 8), S-a supus şi Maicii Sale după trup, Preasfintei Fecioarei Maria, ca şi dreptului Iosif (Luca 2, 51). Apoi, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, ca şi ceilalţi Apostoli se numesc slugi şi robi ai lui Hristos, socotind aceasta ca fiind cea mai mare cinste (Romani 1, 1).

(Î): Ce rol are părintele duhovnicesc în ascultarea ucenicului?

(R): Pentru ucenicul care vrea să se mântuiască un rol deosebit îl are ascultarea necondiţionată de părintele duhovnic. „Cel care urcă pentru prima dată un munte trebuie să urmeze un traseu marcat, are nevoie de o călăuză, de un însoţitor, de cineva care a urcat această culme şi cunoaşte drumul. Acesta este rolul Avvei sau al Părintelui duhovnicesc”,[11] atât în viaţa credinciosului cât şi a monahului. Încă de la începutul monahismului s-a subliniat, în Răsăritul creştin, importanţa ascultării faţă de un bătrân. Cum spunea Sfântul Antonie Egipteanul: „Ştiu călugări care, după multe osteneli, au căzut şi întru ieşire din minţi au venit, pentru că s-au nădăjduit în lucrul lor (…)”.[12] Părinţii pustiei insistă mereu asupra acestui punct: „Bătrânii spuneau: dacă vei vedea un frate tânăr urcându-se la cer prin propria voie, trage-l de picioare şi-l trânteşte de pământ, că de nici un folos nu-i este (…)”.[13]

Adevăratul ascultător îşi pune toată nădejdea în Dumnezeu şi, de aceea, sufletul său este pururea în Dumnezeu. Iar Domnul îi dă Harul Său şi acest Har învaţă sufletul tot ceea ce este bun şi-i dă puterea de a rămâne în bine. „Harul Duhului Sfânt intră cu uşurinţă în sufletul celui ce ascultă şi-i dă bucurie şi odihnă”.[14]

Mare este taina ascultării şi, totuşi, rari sunt cei ce o cunosc: „Ea este mormânt al voinţei şi înviere a smereniei. Nu se împotriveşte mortul şi nu alege între cele bune şi între cele părute rele”,[15] căci pentru toate va răspunde cel care, cu bună credinţă, i-a tăiat voia.

Foloasele ascultării

(Î): Care sunt foloasele ascultării?

(R): Oricine pune în practică tot ceea ce îl sfătuieşte părintele său duhovnicesc are binecuvântarea sa şi oricine nu face ceea ce este sfătuit, nu are binecuvântarea duhovnicului său nici aici, nici în viaţa cea veşnică. Şi oricine nu ia în considerare tot ceea ce i se porunceşte şi nu consideră literă de lege lucrurile la care este sfătuit şi nu se luptă pentru a le pune în aplicare trebuie să înţeleagă faptul că osânda va cădea asupra sa. Şi, dimpotrivă, cel ascultător, care conştientizează că părintele duhovnicesc doreşte mântuirea lui, se va bucura de odihnă şi fericire veşnică pentru puţina osteneală din partea lui în viaţa aceasta.

Sfântul Diadoh al Foticeii, cunoscând, din experienţa personală, ce înseamnă ascultarea, ne spune: „Ascultarea este bunul cel dintâi în toate virtuţile începătoare, fiindcă nimiceşte părerea de sine şi naşte în noi smerita cugetare. De aceea, celor ce stăruiesc în ea cu bucurie li se face intrare şi uşă spre dragostea lui Hristos. Pe aceasta nesocotind-o Adam, s-a rostogolit în adâncul iadului şi pe aceasta iubind-o Domnul nostru Iisus Hristos, în scopul mântuirii, a ascultat până la Cruce şi moarte pe Părintele Său. (…) Căci, stingând vina neascultării omeneşti prin ascultarea Sa, a adus iarăşi la viaţa fericită şi veşnică pe cei ce vieţuiesc în ascultare. Prin urmare, aceasta trebuie să se îngrijească să o aibă, în primul rând, cei ce pornesc lupta cu părerea de sine, adusă de diavol. Căci mergând aceasta înainte, ne va arăta fără rătăcire toate cărările virtuţilor”.

Ascultarea – spune Sfântul Grigorie cel Mare – este mai bună şi mai plăcută înaintea lui Dumnezeu decât jertfa, deoarece în jertfă se junghie un trup străin, dar în ascultare se pune pe altarul jertfei însăşi voinţa noastră. De aceea, şi Psalmistul spune: „Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalm 50, 18).

Prin ascultare aducem Stăpânului suprem cea mai scumpă jertfă pe care o poate oferi omul lui Dumnezeu, pe altarul inimii sale. E o jertfă superioară sacrificiilor de animale, pentru că se jertfeşte propria noastră voinţă. Deci, prin ascultare nu oferim un bun străin, ci ne oferim, ca sacrificiu, chiar pe noi înşine, în tot ce avem mai propriu şi mai scump.

Ascultătorului îi rânduieşte Dumnezeu cele de trebuinţă. Avva Dorotei spune că nu a avut mai multă linişte şi pace sufletească decât făcând ascultare. Iar Avva Sisoe zice: „Fii ca un nimic, leapădă-ţi voinţa, fii liber de griji şi vei avea odihnă”. Lepădarea voinţei proprii este una din cele trei arme ale sufletului, pe lângă înjosirea în faţa lui Dumnezeu şi dispreţul de sine, ne spune Avva Pimen.

Prin ascultare ne unim cu ceilalţi oameni, contribuind la armonia obştească. Căci fără ascultare, viaţa socială ar fi imposibilă. Ascultarea nu este numai foarte folositoare pentru viaţa obştească, ci este strict necesară. Dacă ar fi în lume numai doi oameni, unul din ei tot ar fi ascultător, pentru că nu se poate altfel, decât cu bună rânduială întru toate şi supunere.

Atunci când părintele arhim. Cleopa Ilie se referea la smerenie şi ascultare, îl cita pe Sfântul Ioan Scărarul, zicând: „Împlinind ascultarea în supunere şi dragoste, vom dobândi smerenia, căci ascultarea este maica gândului smerit: discernământul se naşte din smerenie, care este regina faptelor bune, deci a nepătimirii”.

Toate virtuţile sunt sădite în suflet prin ascultare, pentru că virtuţile sunt acte de ascultare faţă de Dumnezeu. De exemplu, iubirea constă şi în ascultare. De aceea, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune: „Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află” (I Ioan 2, 4) sau „De Mă iubiţi, păziţi-Mi poruncile!” (Ioan 14, 15), spune Mântuitorul nostru.

Dar mai presus de toate, ascultarea ne atrage Harul Divin. Cel ce se sileşte a rupe legătura de supunere ce-l atârnă de mai marele său, acela rupe şi legătura de dar ce-l uneşte cu Dumnezeu. „Ascultarea este pentru adevăraţii ascultători acoperământ şi scăpare de feluritele ispite întâmplate în războiul vrăjmaşului şi, mai ales, celor ascultători, ea le trimite Harul Dumnezeiesc”.[16]

Altă cale de mântuire, depărtată de orice înşelare şi lucrare a vrăjmaşului, nu există, în afară de ascultare.

Concluzii

Fericita ascultare izbăveşte pe cel supus ei şi de la moarte, ne spune Avva Dorotei.

De aceea fericit şi de trei ori fericit, aici şi în veacul nesfârşit, este cel ce se învredniceşte pentru rugăciunile părintelui său duhovnicesc, de aceste două prea minunate virtuţi (taine), ascultarea şi smerenia, care ne călăuzesc necontenit spre Împărăţia Cerurilor.

[1] Sf. Ioan Scărarul, op. cit., p. 78.

[2] Ibidem, pp. 78-79.

[3] Patericul, Pentru Avva Pimen, 54, Tipărit de Episcopia Ortodoxă Română din Alba Iulia, 1990, p. 173.

[4] Sf. Ioan din Gaza, Apoftegme, N 111; apud. Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 389.

[5] Sf. Ioan Casian, Aşezăminte mănăstireşti, II, 15; apud. J.-C. Larchet, op. cit., p. 391.

[6] Sf. Varsanufie şi Ioan; apud. Î.P.S. Antonie Plămădeală, în Tradiţie şi libertate în Spiritualitatea Ortodoxă, Editura Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1983, p. 190.

[7] Karl Heussi, Originea monahismului, Tübingen, 1936; apud. Pr. Prof. Liviu Stan, în „Ortodoxia”, anul VII (1955), nr. 2, p. 280.

[8] Pr. Prof. Dr. C-tin Galeriu, Semnificaţia „tunderii” şi a voturilor după ritul ortodox, în „Ortodoxia”, anul XLI (1989), nr. 4, p. 74.

[9] Ibidem, p. 75.

[10] Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, traducere din limba franceză de Sora Eugenia Vlad, Bucureşti, 1996, p. 72.

[11] Ibidem, p. 61.

[12] Sf. Antonie Egipteanul; la Kallistos Ware, op. cit., p. 61.

[13] Abba. dis-moi une parole, apoftegma 134, Solesmes, 1984, p.20; la Kallistos Ware, op. cit., p. 61.

[14] Ibidem, p. 182.

[15] Sf. Ioan Scărarul, op. cit., p. 79.

[16] Preot Prof. Ioan G. Coman, Importanţa şi sensul desăvârşirii în monahism, în „Studii Teologice”, anul VII (1955), nr. 3-4, p. 218.

Cleopa Cristian

Preoție, monahism