Cleopa Cristian

Botezul Domnului

Epifania – Arătarea Domnului

Evanghelia la Botezul Domnului

„Atunci a venit Iisus din Galileea la Iordan către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumne­zeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit”. (Matei 3,13-17).

Odinioară, a făgăduit Domnul că Se va arăta în slava Sa. „Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura Dom­nului a grăit” (Isaia 40, 5).

Oame­nii au auzit, apoi au uitat ce s-a spus. Dumnezeu însă nu a uitat, căci cuvintele Domnului sunt ca nişte turnuri (veșnice n.n.) de piatră ce nu pot fi nimicite. Domnul a spus că o să vină. Dar n-a venit când lumea mai putea să aştepte, ci a venit când ananghia noastră a fost cea mai mare. De câte ori a putut să trimită un proroc sau un înger în locul Lui, Dumnezeu l-a trimis pe acela. Dar când răul a crescut în lume atât de mult încât niciun înger nu-l putea domoli cu lumina sa, şi niciun profet nu-l putea micşora cu cuvântul său, atunci Dumnezeu Şi-a împlinit vechea făgăduinţă şi a venit pe pământ. Dar în ce slavă S-a arătat Dumnezeu? S-a arătat în negrăită smere­nie şi ascultare. S-a arătat în aşa fel încât îngerii păreau mai strălu­citori decât El, iar profeţii mai mari. Când prorocul şi Stăpânul S-au arătat împreună la Iordan, toţi ochii se îndreptau mai degrabă spre proroc decât spre Stăpân. Ioan Botezătorul părea mai mare şi mai puternic decât Iisus Domnul.

Hristos Îşi ascundea slava sub două groase acoperăminte: trup şi smerenie. Oamenii nici nu-L bă­gau în seamă pe Cel asupra Căruia puterile cereşti se aţinteau mai mult decât asupra întregii zidiri. În trup adevărat şi în smerenie adevărată, a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se bote­ze de către el.

Minunat este Dumnezeu întru lucrările Sale! Prin ele ne învaţă smerenia şi ascultarea. Se ascunde în lucrările Sale cum se ascunde soarele noaptea sub strălucirea stelelor, cum se ascunde în cântec privighetoarea tăinuită în frunziş.

El dă lumină soarelui, şi soarele străluceşte ca de la sine, şi ni­mănui nu-i pasă că lumina e a lui Dumnezeu.

El dă glas tunetului şi vântului şi lumea le aude; dar pe El nu-L aude.

El dă frumuseţe munţilor şi văilor şi acestea se arată în splen­doare, iar frumuseţea Lui nu o vede nimeni.

El dă mireasmă florilor şi florile încântă, iar mireasma lui Dum­nezeu trece neluată în seamă.

El dă tărie făpturilor Sale şi fiecare îşi caută întâietatea de parcă i s-ar şi cuveni, iar puterea lui Dumnezeu cea nemăsurată nu se măreşte.

El dă oamenilor înţelegere şi oamenii cugetă de parcă a lor ar fi puterea gândirii, pe când înţelepciunea lui Dumnezeu stă netulbu­rată departe de zarva lumii.

Iată ce învăţătură de smerenie ne dă Dumnezeu! Tot ce El face, face potrivit firii Sale şi întru binele omului, pentru ca omul să-şi dea seama şi să se ruşineze de nesăbuinţa mândriei sale; pentru ca omul, neavând nimic al său, să înceteze a se trufi cu sine însuşi; şi pentru ca şi el să-şi pună înainte faptele sale, iar el să vină în urma lor, aşa cum şi Dumnezeu vine în spatele lucrărilor Sale, mai mult nevăzut, mai mult neauzit, ca un păstor în urma uriaşei sale turme.

Mare e Dumnezeu când ne învaţă smerenia! Şi mare este şi când ne învaţă ascultarea. Niciodată nu va putea fi omul ascultător cum este Dumnezeu. Omul aruncă în pământ sămânţa, şi o lasă în seama lui Dumnezeu. Omul seamănă sămânţa într-o zi, iar Dum­nezeu stă de veghe asupra ei o sută de zile! O păzeşte, o încălzeşte, o scoate uşurel la lumină, o dă în spic şi spicul îl coace; atunci omul mai dă şi el o zi-două pe la câmp, ca să adune roadele şi să le ducă în hambar.

Corbul îşi scoate din ou puişorii şi-apoi îi lasă. Dumnezeu îi ia şi le poartă de grijă zi şi noapte (Psalm 146,9). Peştele îşi pune icrele la fundul apei şi pleacă; rămâne Dumnezeu să scoată peştişorii şi să vadă de ei mai departe. Ce orfan ar scăpa cu viaţă, dacă nu i-ar purta Dumne­zeu de grijă! Aşa păzeşte Dumnezeu neîncetat zidirea Sa, îşi plea­că urechea la nevoile tuturor şi le împlineşte.

Dumnezeu aude plângerea şi ruga fiecăruia şi o împlineşte; as­cultă plângerea, dacă ruga e fără păcat sau smerită. Dar când omul caută să-L amestece pe Dumnezeu în păcatele sale şi să-L facă pe Dumnezeu părtaş la răutăţile sale, Dumnezeu nu ascultă. De la astfel de rugăciuni îşi întoarce faţa.

Iar dintre toate rugăciunile, cel mai mult ascultă Dumnezeu rugăciunea celui ce se căieşte şi plânge pentru ierta­rea păcatelor sale şi pentru ca să se izbăvească de ele. În chipul acesta omul ajunge să fie o făptură nouă, începe o viaţă nouă: viaţă de fiu în loc de viaţă de sclav. De aceea au cerut mereu profeţii, din timpuri imemoriale, pocăinţă. De aceea Sfântul Ioan Înaintemergătorul nu numai că propovăduieşte pocăinţa, dar şi botează cu botezul pocăinţei (Marcu 1,4), ca o pecete văzută a căinţei. Cu cât mai mare îi este po­căinţa, cu atât se dezleagă omul de lume şi se umple de râvnă pentru Dumnezeu. Şi cu atât mai mult îi ascultă Dumnezeu rugăciunea.

Aşadar omul nu-L poate ajunge pe Dumnezeu în smerenie, nici în ascultare. Cu întrega Sa zidire, în cer şi pe pământ, Dumnezeu îl povăţuieşte pe om la smerenie şi la ascultare. Şi o face aceasta din dragoste, din dorinţa arzătoare ca toţi oamenii să se mântuiască şi niciunul să nu se piardă.

Însă Dumnezeu a dat mai înainte această învăţătură doar prin mijlocirea naturii sau prin proroci şi aleşi ai Săi, sau prin îngeri. Numai în Domnul nostru Iisus Hristos dă Dumnezeu învăţătura de smerenie şi ascultare în chip nemijlocit, prin Sine Însuşi Întru­pat. Cu fiecare clipă a vieţii Sale pe pământ, de la naşterea în peşte­ră şi până la moartea pe cruce, Mântuitorul i-a învăţat pe oameni smerenia şi ascultarea. I-a învăţat şi prin botezul în Iordan.

Ioan era eroul zilei. Pe Hristos nu-L ştia nimeni, şi chiar dacă-L ştia cineva, Îl socotea mai prejos ca Ioan. Oamenii alergau la Ioan din toate părţile, oamenii de rând şi cărturarii, bogaţii şi săracii. Ioan îţi lua ochii, atât prin înfăţişare cât şi prin viaţa sa ascetică în pustie şi prin neobişnuita-i propovăduire. Cei mai mulţi se îmbul­zeau să-l vadă nu pentru că şi-ar fi simţit într-adevăr păcătoşenia şi s-ar fi grăbit la pocăinţă, ci pentru că erau curioşi. Nu auzi şi nu vezi pe toate drumurile un om neobişnuit. Deşartă curiozitate! Cum ne fură nepreţuitul timp al vieţii noastre, fără să ne dea nimic în schimb decât o bolnavă mulţumire trecătoare, degrab preschim­bată în amărăciune! Cum ne prinde în plasa-i înşelătoare, cum ne abate de la căinţa fără de care nu este mântuire!

Hristos nu stârnea curiozitate. El îşi făcea drum încet prin mulţi­me înaintând spre Iordan, nebăgat în seamă de nimeni. Nu era ni­mic care să-ţi sară în ochi, nici în înfăţişarea Lui, nici în felul cum era îmbrăcat, nici în viaţa Lui, care nu strălucea prin asprimea ascezei ca a lui Ioan. Era una cu mulţimea care mergea împreună cu El din Galileea la Iordan, bând şi mâncând împreună cu El, vorbind cu El ca şi cu unul de-al lor, un oarecare. Marele Isaia a văzut mai înainte lu­crul acesta şi I-a prorocit, zicând: „... nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag” (Isaia 53, 2).

În toată acea mulţime de la Iordan se afla totuşi cineva care L-a cunoscut. Un om, unul singur: Ioan Botezătorul. Glasul de tunet al marelui ascet a amuţit pentru o clipă şi, uitând de toţi ceilalţi adu­naţi la apa Iordanului, a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29).

„Mielul lui Dumnezeu!” Cu aceste puţine cuvinte a înfăţişat Ioan toată smerenia şi ascultarea Domnului nostru. E blând ca un miel, cuminte ca un miel, iar smerenia şi ascultarea sunt totdeauna în­dreptate spre Dumnezeu, de aceea zice Înaintemergătorul „Mielul lui Dumnezeu". Ca un miel merge El, şi aşa cum mielul încrezător în păstorul său se duce cu el şi la păşune şi la tăiere, aşa şi Hristos merge ori încotro Îl călăuzeşte Cerescul Său Tată: la naşterea într-o peşteră, la Botezul în Iordan, la moartea pe Cruce.

Dar Ioan n-a spus doar: „Mielul lui Dumnezeu”. A adăugat: „Care ia asupra Sa păcatul lumii”. Cum anume ia Hristos asupra Sa păcatul lumii? Prin dragoste şi prin jertfă, cele de nedespărţit. Nu este dra­goste adevărată fără jertfă, nici jertfă adevărată fără dragoste. Din dragoste a coborât Hristos în lumea trupească, a luat asupra-I plă­pândul trup omenesc. Lumea aceasta nu-i lumea curată, frumoasă, încântătoare, de dinaintea căderii lui Adam. În urma păcatului s-a mohorât, s-a îngroşat, şi aşa a rămas până astăzi. Lumea de lumină s-a făcut lume groasă, întunecată; lumea curată s-a făcut necurată; lumea frumoasă s-a făcut urâtă; lumea încântătoare s-a făcut în­spăimântătoare, în lumea aceasta a venit Cel Prealuminat, Cel Preacurat, Preafrumos, şi El chiar prin această venire a luat asupra Lui păcatul lumii — de cum a apărut în lume, în trupul gros al lu­mii, în trupul hrănit cu hrana greoaie a lumii.

A făcut acest lucru mai întâi luând trupul omenesc de după pă­catul lui Adam; apoi, venind în lume din iubire, spre a împlini toate legile puse asupra omului după păcatul lui Adam. El nu avea ne­voie să Se supună legilor, dar S-a supus: şi legilor date firii şi legilor date omului. A îndurat foame şi sete, osteneală şi durere, ca orice muritor; a crescut încetul cu încetul, ca orice nou-născut, până la cei treizeci de ani, când a ieşit la lucrarea pe faţă, între oameni. A fost tăiat-împrejur şi botezat. A mers la sinagogă pentru rugăciune şi a plătit bir cezarului. A luat asupra Lui şi a împlinit toate legile date omului de la cădere încoace.

De aceea spunem că a luat asupra Sa păcatele lumii. Adică: a luat asupra Sa împlinirea legilor şi a făcut acest lucru de bunăvoie, cu inima uşoară, pe când oamenii împli­nesc legile în silă, cu greutate. Şi, în sfârşit, prin jertfa Sa pentru păcatele lumii: prin răstignirea de bunăvoie, prin uciderea Sa precum a unui Miel, prin vărsarea neprihănitului Său Sânge. Toată viaţa Lui a fost jertfă, după cum a fost şi iubire. Jertfă a fost să ia trup de om; jertfă a fost să Se supună legii. Dar, pe Cruce, Şi-a pecetluit jerfa cu sânge şi a rupt zapisul tuturor păcatelor noastre. Pe Cruce, ne-a ară­tat toată grozăvia păcatului omenesc şi toată plinătatea iubirii lui Dumnezeu, care nu Se dă în lături de la jertfa de Sine.

Aşadar Hristos ia asupra Sa păcatele lumii în chip întreit:

• întâi, Întrupându-se;
• apoi, supunându-Se legii;
• şi în sfârşit, jertfindu-Se.

Când Domnul, S-a ivit în lume Întrupându-Se, s-au întâmplat lucruri nemaipomenite: steaua răsărind, îngerii coborând, păstorii şi înţelepţii închinare aducând dumnezeiescului Prunc. Apoi a urmat măcelul poruncit de Irod asupra copiilor, şi fuga Mântuito­rului în întunecimea Egiptului, spre a scăpa de o şi mai mare întu­necime: întunecimea Ierusalimului.

Când Domnul S-a supus pe faţă legilor omeneşti, iarăşi au fost lucruri minunate; căci, spune Sfânta Tradiţie, apele Iordanului au stat în loc, au dat înapoi. „Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi” (Psalm 113, 3). După aceea s-au deschis cerurile şi s-a auzit glasul Tatălui şi S-a arătat Duhul Sfânt în chip de porumbel. În nu­mele întregii omeniri, Ioan Botezătorul a văzut şi a pătruns totul. Dar apoi a urmat postirea cea de patruzeci de zile a Domnului în întunericul şi grozăvia ispitei satanice. Pe urmă au apărut îngerii şi Îi slujeau Lui.

Când Domnul Şi-a pecetluit toată durerea de pe pământ cu sân­gele vărsat pe Cruce, natura L-a însoţit cu semne înfricoşate: pă­mântul s-a cutremurat, soarele s-a întunecat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis. Şi vii şi morţii au simţit cutremurătoarea înălţime a jertfei dumnezeieşti de pe Golgota; tâlharii şi păgânii au crezut în Fiul lui Dumnezeu, iar cei morţi s-au arătat pe străzile Ierusalimului. Aici iarăşi s-a lăsat întuneric: întuneric şi înlăuntrul şi în afara mormântului. Apoi au venit zorii cei din urmă, biruinţa, Învierea. Şi iarăşi erau de faţă îngerii!

Şi astfel, cele trei evenimente ne dau cea mai desluşită învăţătu­ră despre dumnezeiasca smerenie şi ascultare. Bucuria cerească şi sublimul se întreţes cu grozăvia crimei făptuite de om şi cu strică­ciunea satanică.

Însă peste tot Hristos S-a ridicat ca un Biruitor:

• deaupra lui Irod la naşterea Sa;
• deasupra lui Satan la Botezul Său şi
• deasupra alianţei dintre om şi Satana la moartea Sa.

Iată cum istoriseşte dumnezeiescul Matei botezul în Iordan: „Atunci a venit Iisus din Galileea la Iordan către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” Ioan Îl recunoaşte pe Hristos, dar nu cunoaşte planul Lui de mântuire.

Şi acum se desfăşoară o privelişte nemaiîntâlnită în istorie: Dumnezeu Se întrece în smerenie cu omul!

Ioan boteza păcătoşi întru pocăinţă. Iar Cel fără de păcat, singurul care nu avea pentru ce să Se pocăiască, a venit să fie botezat de Ioan. Ioan, mai tare în duh decât mulţimea de păcătoşi ce-l împresura, L-a cunoscut numaidecât pe Cel mai tare decât el însuşi. Mai înainte să-L vadă, Ioan strigase că Mesia a şi venit pe pământ, că Se află printre oameni: „În mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi” (Ioan 1, 26). Iar când a fost faţă către faţă cu El, L-a şi cunoscut şi a spus, arătându-L lumii: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” Văzându-L acum, Ioan poate s-ar fi gândit că slujirea lui de Înaintemergător a luat sfârşit. Ar fi putut să spună, ca Simeon altădată: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne” (Luca 2, 29), sau cum el însuşi, Ioan, a spus mai târziu: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 30). Dar nu! Nu a fost aşa!

Împotriva tuturor aşteptărilor, Hristos îi dă lui Ioan o sarcină nouă. Cuprinzându-Se între toţi păcătoşii, Hristos îi cere lui Ioan să-L boteze în râu, ca pe toţi ceilalţi. Împo­trivirea lui Ioan e cu totul de înţeles pentru noi, muritorii. Ah, fra­ţilor, înfricoşat lucru este să cufunzi în apă pe Cel mai curat decât apa! Încă şi mai înfricoşat lucru este pentru făptură să-şi pună mâ­na sa pe creştetul Făcătorului! Cum să-şi aşeze omul mâna lui de praf şi cenuşă pe capul Celui Căruia heruvimii îi sunt aşternut pi­cioarelor Sale!

 Hristos însă încheie spunând cuvântul hotărâtor: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea”. Şi atunci Ioan se supu­ne. E ca şi când ar spune Domnul: Lasă deoparte orice vorbire de­spre vrednicia mea sau a ta, despre care dintre noi e mai mare. N-a bătut încă ceasul acela, altceva trebuie acum. Are să vină vremea când ceea ce spui acum se va dezvălui tuturor. Nu-i putem învăţa pe oameni ce n-am făptuit noi înşine. Dacă nu împlinim totul, cine va crede nouă? Cum altfel să ne deosebim de cărturarii şi fariseii Ierusalimului care învaţă ceea ce înşişi nu fac? Ca să-i putem da legii înţelesul ei înalt, în duh, trebuie întâi să o împlinim toată. Tre­buie să fiu întâi botezat cu apă, spre a putea boteza Eu mai departe cu Duh şi cu foc. Mântuirea se dezvăluie împlinindu-se. Ce este acum nedesluşit se va arăta mai târziu limpede. Cerurile se vor deschide, îndreptăţind cererea ce ţi-o fac Eu ţie acum.

Precum în prima clipă a şovăit Ioan şi S-a temut a-L boteza pe Hristos, aşa se grăbeşte acum să împlinească porunca lui Mesia. Şi, într-adevăr! Cerurile s-au deschis, îndreptăţind şi binecuvântând lucrarea Înainte-mergătorului.

Ieronim spune: întreită este pricina pentru care Mântuitorul Se botează de Ioan.

1. Mai întâi, pentru că, născut om, are a împlini ca orice om dreptatea şi smerenia cerute de lege.
2. Apoi, pentru ca botezându-Se, să confirme botezul lui Ioan. Şi, în sfârşit, pentru ca,
3. sfinţind apa Iordanului, să arate prin coborârea porumbelului, co­borârea Duhului Sfânt asupra credincioşilor, la Botez.

Hristos a coborât în apă nu ca să Se curăţe pe Sine, ci ca să înece în chip simbolic pe omul cel vechi. Scufundându-Se, El a reactuali­zat în chip simbolic potopul care a înecat lumea pe vremea lui Noe, precum şi înecarea lui Faraon şi a oştirii egiptene în Marea Roşie. În potopul care a acoperit odinioară lumea s-a înecat toată omenirea cea păcătoasă. În Marea Roşie s-a înecat Faraon, duşmanul Dumnezeului Celui Viu.

Hristos a luat asupra Sa păcatele lu­mii. A primit de bunăvoie înecarea în locul păcătoasei omeniri. A luat de bunăvoie asupra Sa soarta lui Faraon, duşmanul lui Dumnezeu, care şi el a fost înecat. A îngăduit apelor să-I împresoare trupul ca şi când l-ar fi pus în mormânt. A îngăduit apelor să-L în­ghită o clipă, apoi S-a ridicat, ieşind din apă. Cu aceasta a dat iarăşi oamenilor aspra învăţătură pe care le-o mai dăduse înainte Dum­nezeu prin pieirea în ape a păcătoşilor pe vremea lui Noe şi a lui Faraon în Marea Roşie. În chipul acesta, limpede dar pe tăcute, a spus ceea ce-i va spune mai târziu prin grai învăţatului Nicodim: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dum­nezeu” (Ioan 3, 3). „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”(Ioan 3,5). 

 Dar nimeni nu se poate naşte din nou în această viaţă, dacă nu a murit întâi omului celui vechi – fiara din noi (Efeseni 4,22); cu alte cuvinte, ni­meni în care omul cel vechi nu a murit. Cine coboară în apă împre­ună cu păcatele sale iese afară fără ele. (Astfel a binecuvântat Domnul Iisus curățirea de păcate, prin scufundarea în apă a celui care este botezat. n. N.)

Cine îşi scufundă trupul se ridică în Duh, om duhovnicesc. Cine se îngroapă împreună cu Hristos prin botez în apă ca în mormânt, se scoală împreună cu Hristos întru Învierea Lui (Coloseni 2, 12).

Cine îşi îneacă mân­dria, neascultarea, iubirea de sine şi toată necurăţia omului celui vechi, omului păcătos, iese afară din apă cu smerenie, cu blândeţe, cu ascultare, cu dragoste.

Cine moare sieşi vieţuieşte lui Dumne­zeu (Romani 6, 3-8). Într-un cuvânt, cine se îngroapă păcătos şi se naşte din nou om drept îşi însuşeşte pilda pe care a dat-o Hris­tos prin Botezul Său în Iordan. Zice Sfântul Vasile cel Mare: „Ca să înceapă o viaţă nouă, trebuie mai întâi să se termine cea veche". O, ce înţeles adânc, ce învăţătură se cuprinde în Botezul lui Hristos, în scufundarea Sfântului Său trup în apă! Numai înţelepciunea cea fără de margini a lui Dumnezeu putea iconomisi spre atâta folos şi învăţătură omului botezul în Iordan!

Numai acea negrăită înţelepciune care vede deopotrivă prezen­tul, trecutul şi viitorul, putea lega începutul istoriei de sfârşitul ei, putea împreuna potopul care a înecat păcătoasa omenire cu scu­fundarea lui Hristos în ape. Numai acea înţelepciune poate să spu­nă doar cu un chip, doar cu un semn, mai mult decât toate limbile pământului! Pentru că în Botezul lui Hristos în Iordan se arată ca­lea mântuirii noastre, întreagă.

„Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi ve­nind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iu­bit întru Care am binevoit". Duhul nu S-a pogorât asupra lui Hristos, când era în apă, ci când a ieşit. Cu aceasta ne arată nouă înţelepciu­nea lui Dumnezeu că Duhul nu se pogoară asupra omului celui vechi, care trăieşte păcatului, iar lui Dumnezeu este mort, ci numai asupra omului născut din nou duhovniceşte, care a murit păcatu­lui şi înviază în Dumnezeu.

(Omul cel vechi moare însă rămâne înclinația spre păcat. Cu aceasta trebuie să luptăm cu ajutorul Harului Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine, rugăciune și faptele bune creștine n.n.).

Duhul Sfânt s-a pogorât asupra lui Hristos în chip de porumbel, nu în trup de porumbel, nu ca Hristos în trup de Om. Doar în chip de porumbel; ca un porumbel. (Ieronim zice: „Porumbelul s-a po­gorât asupra creştetului lui Iisus ca nu cumva să creadă cineva că glasul Părintelui îl numea pe Ioan, iar nu pe Domnul). Închipuirea de porumbel înseamnă că Duhul poate lua orice înfăţişare. Şi într-a­devăr, a şi apărut mai târziu apostolilor în chip de limbi de foc şi suflare de vânt ce vine repede (Faptele Ap. 2, 2).

În Cartea Facerii se spune: „Şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2). Aşa­dar Duhul lui Dumnezeu se arată în chip felurit, după lucrările pe care le sfinţeşte. Dar, oricum s-ar înfăţişa, chipul ce-l ia Îl arată în lucrare, întemeiat şi curat, răspândind căldură şi neprihănire. La botezul în Iordan s-a arătat în chip de porumbel, la botezul apostolilor cu Duh Sfânt şi cu foc, s-a arătat în chip de vânt şi de foc. Cu aceasta s-a limpezit şi deosebirea dintre botezul lui Ioan şi Botezul lui Hristos.

 Botezul lui Ioan, cu apă, îl face pe om blând şi curat ca porumbeii, dar Botezul lui Hristos, sau Botezul Duhului, îl face pe om puternic şi înflăcărat.

Zice Sfântul Chiril al Ierusalimului: „După îndoita alcătuire a omului din trup şi din su­flet, este şi o îndoită curăţire — netrupească, pentru ceea ce nu ţine de trup, şi trupească, pentru trup.

Apa curăţă trupul, Duhul curăţă şi pecetluieşte sufletul".

După Sfinţii Părinţi, pogorârea Duhului în chip de porumbel ne aminteşte porumbelul pe care l-a trimis Noe a treia oară din arcă, să vadă dacă s-au scurs apele de pe faţa pământului. Porumbelul s-a întors cu o rămurică de măslin în cioc. Ramura de măslin e semn de pace: pace între Dumnezeu şi om. Şi acum, după ieşirea lui Hristos din apă, după simbolica înecare a omului celui vechi în apă, Duhul a apărut deasupra creştetului lui Hristos în chip de porumbel ca să arate că potopul a încetat şi că între Dumnezeu şi omul cel nou s-a înstăpânit pacea.

Dar pentru ce aduce acest porumbel o rămurică de măslin în cioc, în semn de pace? Pentru că aici, în loc de frunză de măslin, Îl avem pe Hris­tos, pe Domnul Însuşi, desăvârşit semn al păcii între Dumnezeu şi om, între cer şi pământ. El este ramura de măslin a zidirii celei noi.

Aşa că porumbelul, pogorându-se asupra lui Hristos, nu are nevoe să aducă în cioc altă ramură de măslin drept semn al păcii, pen­tru că Hristos Însuşi este sfârşitul potopului şi începutul păcii.

Şi iată glas din ceruri! Cerurile deschise, Duhul în chip de po­rumb şi glas din ceruri! Acum nu apar doar îngeri, ci Preasfânta Treime Însăşi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl în glas din cer, Duhul în chip de porumb şi Fiul în omul cel nou, în omul desăvârşit, în Dumnezeu-Omul.

„Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit”. Cu acest cu­vânt, Dumnezeu Tatăl Îl adevereşte pe Iisus Fiul Său, cu acest cu­vânt şi cu Însuşi glasul Său, ca mai înainte prin cuvântul rostit de îngerul Gavriil Preasfintei Fecioare Măria: „Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1, 32). Şi iarăşi: „Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35).

Dumnezeu Tatăl Îl numeşte acum Fiul Său, Fiul Său preaiubit.

Pentru că Hristos este singurul lui Dumnezeu Fiu, născut din veci, şi singurul lui Dumnezeu Fiu, născut sub vreme.

Dumnezeu Tatăl nu-i numeşte pe toţi oamenii fii ai Săi, ci numai pe Hristos. Pentru că toţi ceilalţi oameni se pot numi fii ai lui Dumnezeu numai prin înfiere, numai prin Hristos, numai în Numele Lui (I Ioan 3,2). Când Hristos a spus noroadelor: „Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Matei 23,9), n-a vrut să spună altceva decât că oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu prin înfiere. Dra­gostea cea mare a lui Dumnezeu îi numeşte pe toţi fii. Însă singu­rul Fiu adevărat al lui Dumnezeu, şi după dragoste şi după fiinţă, este Hristos.

De aceea spune: „Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”. În aceste cuvinte se dezvăluie dragostea părintească, bunăvoirea părinteas­că faţă de Hristos. Legătura cea veşnică pe care Tatăl o are cu Fiul nu a slăbit, nici dragostea dintre Ei nu s-a răcit prin venirea Fiului în plăpândul trup omenesc, în lumea cea păcătoasă.

Astfel, Botezul lui Hristos în Iordan e legat de arătarea Preasfintei Treimi. Descoperire mai mare decât aceasta nu există: prin ea ni se dezvăluie tainica fiinţă treimică a lui Dumnezeu. La apa Iordanului Mântuitorul a pecetluit taina cea mai înaltă din cer şi de pe pământ. Am spus anume, „şi de pe pământ", pentru că firea treimică a lui Dumnezeu explică şi taina adâncă a omului, întreita lui fire; pentru că se spune chiar de la început în Sfânta Scriptură că Dumnezeu „a făcut pe om după chipul Său” (Facere 1, 26). De aceea se mai numeşte praznicul Botezului lui Hristos: Epifania, Descoperirea lui Dumnezeu — pentru că Dumnezeu S-a arătat la Iordan, pe cât se putea omului în trup, aşa cum este El;

Praznic Lu­minat, pentru că omul se luminează cu cunoştinţa adâncilor taine dumnezeieşti, pentru că Botezul lui Hristos ne luminează mintea, ne curăţă inima şi ne înalţă sufletul prin cunoştinţa căii mântuirii noastre, care este îngroparea omului vechi şi naşterea omului nou, moartea fiinţei celei păcătoase şi aducerea la viaţă a celei neprihă­nite, nemuritoare.

Tot ceea ce s-a petrecut la Botezul lui Hristos s-a petrecut şi la botezul fiecăruia dintre noi.

Sfântul Vasile cel Mare, scriind despre Botez, zice: „Domnul, Care cârmuieşte viaţa noastră, a întemeiat pentru noi Botezul, Care are înlăuntrul său chipul morţii şi al vie­ţii... Apa este chipul morţii, al luării trupului întru îngropare, iar Duhul insuflă putere de viaţă dătătoare, care înnoieşte viaţa sufle­tului nostru, ducându-l de la moartea păcatului la viaţa dintâi. Co­borând în apă, murim împreună cu Hristos; ieşim din apă una cu Hristos Cel viu. Dulcele Duh al lui Dumnezeu Se pogoară asupra noastră ca un porumbel, insuflându-ne Harul Său cel Atotputernic. Iar Tatăl, întru dragostea lui Iisus Hristos, ne înfiază şi pe noi, ade­verind cu Însuşi glasul Său înfierea. Cine poate pătrunde şi citi ce se petrece în inima unui prunc ce se botează? (Când i se citesc molitfele de lepădare, pruncul este agitat și plânge. După ce este botezat, este liniștit, cu surâs și ochi îngerești).

Întunecaţi şi mânjiţi de păcatele noastre, uităm acea preaînaltă taină ce ni se descoperă la Botez. Pentru că botezându-ne, ne curăţăm de orice păcat; iar după Botez ne întâmpină deîndată Satana, căruia Hristos nu i S-a plecat aşa cum ne plecăm noi. Aceia însă care cugetă la mântuire zi şi noapte, cu desăvârşită smerenie şi ascultare de Dumnezeu, se în­vrednicesc de arătarea tainelor dumnezeieşti descoperite la Ior­dan,aşa cum s-au învrednicit mulţi sfinţi şi mucenici ai lui Hristos.

Martiriul pentru Hristos e socotit chiar un al treilea fel de botez, pri­mul fiind botezul lui Ioan cu apă, al doilea Botezul lui Hristos cu Duh Sfânt şi cu foc, iar al treilea botezul mucenicesc, botezul cu sân­ge.

 Mucenicii lui Hristos care se botezau în sângele lor vărsat pentru Hristos, vedeau adesea multe taine aşa cum s-au descoperit la Ior­dan, la Botezul lui Hristos.

Cel mai cunoscut exemplu de botez vi­zionar cu sânge mucenicesc este moartea întâiului martir al lui Hris­tos, Arhidiaconul Ştefan, înfăţişat astfel: „Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. Şi aici se arată Duhul, Fiul şi Tatăl, iar Ştefan strigă: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. Şi a fost omorât cu pietre de evrei (Faptele Ap. 7, 55-59).

Să ne străduim deci, cu credinţă tare, cu fapte bune, cu dragoste frăţească ce se bucură şi se întristează cu cei de aproape ai săi, cu smerenie şi ascultare de Dumnezeu, să ne întoarcem la curăţia fără de păcat în care ne-am îmbrăcat la botez. Aşa ne vom învrednici şi noi de slava, bucuria şi veşnica frumuseţe a sfinţilor şi martirilor lui Hristos. Aşa ne vom lumina şi noi, cerul ni se va deschide şi nouă şi ni se va dezvălui Dumnezeu — Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Lui Dumnezeu i se cuvine slava, cinstea și închinăciunea și Sfântului Nicolae Velimirovici de la care v-am scris aceste învățături, în veci. Amin.