Cleopa Cristian

Avortul

 Copiii sunt cel mai frumos dar pe care Îl face Dumnezeu familiei.

     Dumnezeu ştie de câtă dragoste firească au nevoie părinţii în inimile lor şi le dăruieşte atâţia copii câţi au nevoie să fie fericiţi şi să se mântuiască.

     Din păcate, mulţi părinţi refuză aceste minunate daruri ale dragostei Dumnezeieşti, şi-i omoară prin avorturi, anticoncepţionale etc.

     Anticoncepţionalele

     (Î): Cum acţionează anticoncepţionalele?

     (R):În perioada în care este  însărcinată, cu mici excepţii, o femeie nu mai are ovulaţi - ciclul menstrual.

      Anticoncepţionalele orale introduc în corp hormoni asemănători celor secretaţi natural în timpul sarcinii (care opresc ovulaţia), iar organismul femeii se comportă ca şi cum ar fi însărcinată (de aici pofta de mâncare, modificări asupra sânului, creşterea în greutate etc.).

     (Î): Care este efectul acestor hormoni?

      (R): Ovulaţia are loc mai rar. Uterul se usucă şi, în cazul în care apare o sarcină, copilul nu se mai poate implanta (lipi de corpul mamei, de unde poate lua substanţele nutritive de care are nevoie).

       Primele două efecte sunt contraceptive pentru că previn apariţia sarcinii.

      Al treilea efect este abortiv. Zămislirea are loc, noua fiinţă umană creşte aproximativ 1-2 săptămâni, apoi moare din lipsă de hrană.

     (Î): Care sunt efectele adverse?

     (R): Efectele adverse ale folosirii anticoncepţionalelor sunt:

1.creşte riscul de cancer la sân, col uterin;

2.sarcina extrauterină;

3.tumori maligne şi benigne de ficat;

4.dureri de cap, depresii, scăderea libidoului;

5.hipertensiune arterială, infarct miocardic, tromboflebită, dezlipire de retină;

6.creşte nivelul de grăsimi din sânge şi riscul mai mare de diabet zaharat;

7.infertilitate (după 5-10 ani de folosire, iar la adolescente, după 1 an).

     „Pilula de a doua zi” nu mai este contraceptivă, ci abortivă, are ca efect eliminarea noii fiinţe umane, deşi zămislirea a avut loc. Din cauza dozelor mari de hormoni, efectele adverse (expuse mai sus) sunt cu mult amplificate.

       Astfel femeia poate participa la Sfânta Liturghie şi avorta, pentru că a folosit anticoncepţionale. Folosind anticoncepţionale, femeile fac numeroase avorturi, fără să fie conştiente de aceasta. Dacă trupul fătului a fost aruncat la gunoi, sufletul lui se află în inima mamei şi strigă la către Dumnezeu pentru acest îndoit omor, trupesc şi sufletesc.

     (Î): De ce este avortul îndoit omor?

      (R): Prin avorturi, împiedicăm să vină la viaţă copiii nevinovaţi. Un îndoit omor, al trupului, pentru că nu-i lăsăm să se nască şi să se bucure de această viaţă pământească, şi al sufletului, pentru că nu sunt botezaţi şi nu pot ajunge în Împărăţia Cerurilor (Ioan 3, 5). De asemenea întrerupem până la sfârşitul lumii naşterea altor copii, fiecare cu darurile şi lucrările lor în această viaţă.

     În inima duhovnicească a mamei se află copii avortaţi care strigă ziua şi noaptea la Dumnezeu pentru acest îndoit omor.

     După anul 1990, în România s-au făcut peste 22.000.000 de avorturi , suflete care strigă la cer, pentru îndoitul omor al trupului şi al sufletului nebotezat. Pentru aceasta vine mânia lui Dumnezeu peste noi. Lăsaţi copiii să vină la viaţă, să se bucure de această viaţă pământească şi de viaţa cea veşnică, pentru că noi ne împlinim doar o poftă trupească, iar Dumnezeu le dă viaţă, îi hrăneşte şi le poartă de grijă. În special în timpul posturilor şi al sărbătorilor religioase, se fac cele mai mari păcate. Iar copiii zămisliţi în aceste zile se pot naşte bolnavi sufleteşte şi trupeşte.

     De aceea foarte multe femei sunt chinuite şi acest lucru se poate vedea pe feţele lor (faţa reflectă starea inimii duhovniceşti), pentru că prin folosirea anticoncepţionalelor fac foarte multe avorturi, fără să fie conştiente de aceasta.

     Prin Isaia prorocul, Cuvântul se tânguie: „Piere dreptul şi nimeni nu ia aminte; se duc oamenii cinstiţi şi nimănui nu-i pasă că din pricina răutăţii a pierit cel drept” (Isaia 57, 1).

     (Î): Cum pier drepţii şi nimeni nu ia aminte?

    (R): Nu se mai nasc! Şi de vină e omul. Trebuie să se întrebe tot omul de ce nu se mai nasc drepţii.

     Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi arată că darul lui Dumnezeu pentru cei căsătoriţi sunt copiii (Facerea 20, 17-18; 25, 21; 29; 30, 6; Luca 1, 13), iar naşterea de prunci este o binecuvântare şi o rânduială dată de către Dumnezeu oamenilor încă din Rai prin porunca: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi…” (Facerea 1, 28). Prin naşterea de copii se înnoieşte neamul omenesc şi se menţine viaţa pe pământ. Naşterea de prunci consolidează şi desăvârşeşte căsnicia şi este izvor de sănătate. Copiii sunt cea mai mare bucurie şi o adevărată temelie a familiei.

     „Copiii nu sunt numai un obiect de griji şi de nelinişti, ci ei dau familiei un nou sens existenţei, apărând ca un adevărat izvor de bucurie şi forţe noi. Iubirea faţă de copii dă putere părinţilor să îndure toate vitregiile vieţii. Dacă nu ar fi apropierea sexuală, nu ar mai fi naştere de copii şi nici sfinţenia acestei naşteri. Bucuria nemăsurată şi nespusă, ce rezultă de pe urma copiilor, luminează la rândul ei într-un mod cu totul nou, rostul sexului.

     Când apar semnele zămislirii copilului, atunci raporturile dintre soţ şi soţie se întăresc şi mai mult şi se adâncesc în iubirea faţă de pruncul zămislit, traducându-se prin fiorul pios în faţa tainei apariţiei unui om pe lume, urmare a apropierii dintre soţ şi soţie.

     Fiecare copil este o rază din frumuseţea lui Dumnezeu. El intensifică şi înnobilează viaţa soţilor.

     Iată un fragment dintr-o scrisoare a unui părinte pentru fetiţa lui, edificator în această privinţă: „Fata tatii, bine ai venit în căsuţa care aşteaptă de mult un oaspete care să-i dea sens. Uite, toate zidurile acestea albe, curate, strânse în braţe de piatră nu ne grăiesc nimic. Ce mult s-au schimbat toate în casa noastră. Un singur adaos, mic, şi ai zice neînsemnat, o vietate prizărită, mişcă toate resorturile existenţei noastre. La lucru mă simt mai însemnat parcă. Cine îmi dă zor oare? Despre tine, fata mea, am eu multe de spus Domnului. Dar El mi te-a dăruit ca un rod al rugăciunii, Un surâs de copil răsfrânge tot surâsul cerului în casă, în suflet şi desigur că surâsul acesta neprihănit, de sus trebuie să fi venit. Aşa de des ne oglindeşti şi în somn, înseninarea aceasta: o boare de lumină trecând peste chipul tău. Este o revelaţie a bucuriei tale curate, că vezi faţa îngerilor. Noi, oamenii, cu ochii întinaţi de viaţă, nu-l zăream pe îngerul tău păzitor, dar tu ni-l închipuiai din zâmbet şi lumină ca atunci când zboară hulubii în soare… şi ai început să creşti… ai prins a râde. Râsul tău este atât de binefăcător pentru urechile noastre vălmăşite. Noi, când râdem, băgăm de seamă că s-a amestecat ceva în metalul cel dintru început, aşa ca o strecurare străină, impură… Ce soare se revarsă în sufletul nostru când tu râzi întru neprihănire…”

     „Copiii sunt rodul iubirii creatoare extatice (care iese din sine), după modelul divin. Soţii devin împreună creatori cu Dumnezeu, înalţă şi înmulţesc viaţa. Orice iubire este jertfelnică, se dăruieşte şi se revarsă la infinit, vrând să depăşească efemerul. În orice iubire care se împărtăşeşte de iubirea lui Dumnezeu, sălăşluieşte o năzuinţă spre veşnicie. Prin copii, iubirea îşi asigură intrarea în „Împărăţia lui Dumnezeu”. Numai când apare a treia dimensiune în iubire, cei doi, bărbat şi femeie, descoperă în viaţa lor întreaga Preasfântă Treime. Iubirea triumfă şi, fiind energie creatoare, cheamă la viaţă, ca multiplicare”.

     Iubirea este creaţie continuă. Este taina lui Dumnezeu şi a omului adus din nefiinţă la fiinţă pentru a se împărtăşi veşnic de iubirea lui Dumnezeu. Unul în trei persoane, libere, responsabile, iubindu-se reciproc. „Aceeaşi iubire, ieşind de la Dumnezeu, se întoarce la El, nu singură, ci cu spor de viaţă nouă, sfinţită de o altă taină: copilul”.

     Astfel, izvorând din puterea divină, procreaţia nu mai aparţine speciei în sensul naturii decăzute, pentru că asumându-şi responsabilitatea de a da viaţă şi de a o întreţine, soţul şi soţia depăşesc limita celor două egoisme îngemănate prin „contractul” matrimonial, depăşesc biologicul şi legile instinctului întunecat.

     Aşadar, orice mijloc de împiedicare a naşterii este condamnat, pentru că dă frâu liber concupiscenţei. „Căsătoriile se transformă în desfrâu legiferat, decădere în animalitate”.

     (Î): Cât de grav este păcatul avortului?

    (R): Ştiind toate cele afirmate mai sus, rezultă foarte clar că „omorârea embrionului (copilului), chiar dacă are doar câteva zile sau două trei luni, duce pe om la nivelurile cele mai josnice ale vredniciei sale”.

      Avortul este cel mai mare păcat pentru că este o crimă, o ucidere premeditată, cu atât mai vinovată cu cât ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşti, înainte de a se bucura de ea şi de a se învrednici de Sfântul Botez. Este un genocid, pentru că odată cu viaţa nimicită se distrug şi vieţile urmaşilor posibili ai persoanei ce se cuvine a se bucura de viaţă. Este deicid pentru că odată cu sângele copilului, se varsă şi sângele lui Hristos. E vorba de identitate mistică între sângele copilului şi sângele lui Hristos, pe care o aflăm în Evanghelia de la Matei 25, 40: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. Este o dublă crimă: omorâre trupească dar şi sufletească, pentru că nefiind nebotezat, copilul nu poate intra în Împărăţia Cerurilor (Ioan 3,5).

     Sunt cazuri în care femeia a făcut primul avort și Dumnezeu nu i-a mai dăruit alţi copii.

     (Î): Cei care fac avorturi susţin că embrionul nu este om.

    (R): Încă de la concepţie, copilul este om în miniatură, cu suflet viu. Primeşte trup din trupul părinţilor şi suflet de la Dumnezeu, în momentul zămislirii. „Din momentul întâlnirii celor două celule vitale, fătul este zămislit, ca un principiu de viaţă de sine stătător, de esenţă spirituală, o persoană distinctă de cea a mamei. În sânul mamei este o adevărată viaţă omenească, cu însuşirile unei persoane omeneşti, cu toate drepturile ce revin unei fiinţe spirituale, cu toate privilegiile pe care nimeni, nicăieri nu le poate viola fără a viola totodată legea morală. Viaţa copilului începe încă de când este conceput. În acel moment, Dumnezeu îi creează sufletul nemuritor. O viaţă omenească întreagă începe atunci şi porunca lui Dumnezeu: „Să nu ucizi!”(Marcu 10,19) se întinde până acolo. Avortul, ca o suprimare ilicită a unei vieţi omeneşti, constituie pentru orice conştiinţă dreaptă un păcat greu, comparabil cu masacrul făcut de Irod”.

     (Î): Ce se întâmplă când natalitatea unui popor scade?

    (R): „Bătăliile mari se dau în jurul leagănelor şi când într-o ţară sau familie aversiunea faţă de un copil creşte, când leagănele devin pustii, despre acel popor sau casă se poate spune ceea ce Apostolul Petru a rostit către Safira: „Iată, picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor scoate afară şi pe tine”  (Faptele Ap. 5, 9).

     Aşa a apus gloria Babilonului, a Spartei şi chiar a Romei. În lupta cu Hanibal, Roma a pierdut 70.000 de ostaşi, dar nu s-a clătinat, pe când mai târziu, când matroanele romane divorţau din cel mai neînsemnat motiv, şi nu mai doreau să poarte prunci în braţe, 15.000 de goţi au înfrânt cohortele romane, atât de glorioase în trecut”.

     (Î): Ce se întâmplă cu femeile care fac avort?

      (R): Despre gravitatea şi consecinţele nefaste ale avortului, părintele Epifanie Teoduropulos afirmă: „Femeile ce recurg la avorturi devin nişte ruine sufleteşti şi nu-şi mai revin niciodată. Experienţele duhovnicilor (dar şi a multor psihiatri) întăresc adevărul cuvântului”.

     Acelaşi părinte citează cuvintele profesorului său de pedagogie şi psihologie, Spiridon Kaliafa: „Aceşti copii, care nu sunt lăsaţi să se nască, devin strigoi înfricoşători. Umblă prin subconştientul mamelor lor şi nu le lasă nicicând să se odihnească. Nu vor întârzia să apară simptome de nevroză gravă, care le va chinui pe toată perioada vieţii. Respingerea glasului conştiinţei morale nu rămâne nepedepsită”.

      Fericitul Epifanie consideră că această deprimare sufletească, chiar şi a femeilor cu desăvârşire „libere” şi „emancipate”, dovedeşte şi altceva: cât de neîntemeiat este argumentul celor care susţin  că distrugerea embrionului nu este gravă pentru că el nu este om şi astfel nu avem ucidere.

     (Î): Sunt doctori care afirmă că embrionul este om după trei luni de la zămislire.

     (R): Se spune că embrionul nu este om la concepţie, ci devine om abia la 12 săptămâni de la zămislire, adică în a 85-a zi, când îi sunt constituite organele. Dar se întreabă părintele Epifanie: „Care este clipa magică în care pasta cărnoasă se schimbă în om? În ce ceas al acestei zile (a 85-a)? De dimineaţă? De amiază? De seara? La miezul nopţii? Dar de ce nu este în a 84-a zi sau în a 83-a? Ce lucru mare şi important se întâmplă de la o clipă la alta, de la o oră la alta sau de la un miez de noapte la celălalt?”

      Dacă am lua ca adevărată afirmaţia că trupul nu se uneşte cu sufletul decât la naşterea organelor sau mai bine-zis de desăvârşire a organelor în pântecele mamei, ar trebui să ne întrebăm când anume embrionul primeşte suflet, căci naşterea organelor nu se săvârşeşte în salt, nu se întâmplă de la o clipă la alta, ci se realizează continuu, foarte încet, cu paşi mici. Chiar dacă pereţii pântecelui matern ar fi fost transparenţi ca o sticlă şi am fi observat în fiecare zi evoluţia embrionului, de la zămislirea până la naşterea lui, ar fi fost cu neputinţă să reperăm vreo schimbare determinantă. Embrionul ar fi ajuns la vremea naşterii lui şi noi am fi rămas cu nedumerirea: când a crescut aşa de mult? Oare nu şi continua creştere a copilului ce s-a născut, trece cu totul neobservată de casnicii lui? La început îl vedem nou născut, apoi prunc, copil, băieţandru, adolescent, bărbat şi nu întrebăm când a crescut. Nu e cu putinţă să stabilim etapa de schimbare a lui de la un stadiu de vârstă la altul. Aceasta se întâmplă şi cu evoluţia embrionului. Este cu neputinţă să stabilim  etape ale ei.

     Aşadar, care este clipa minunată a însufleţirii embrionului? Care este ziua, ceasul, minutul? Care este secunda perioadei de timp în care se întregeşte naşterea organelor? Ce fapt concret, în drumul evolutiv şi lent al embrionului, pricinuieşte „cutremurul cel mare” şi coboară îngerul ce rostogoleşte „piatra de la uşa mormântului şi instalează sufletul în materia trupului atunci când se transformă în om? La această întrebare nu este cu putinţă să se dea răspuns”.

     Împotriva acestui babilon, cât de clară şi de înţeleaptă este poziţia Bisericii noastre: „avem om din clipa zămislirii şi prin urmare avem ucidere de om oricând s-ar face avortul”.

     (Î): Care sunt argumentele Scripturistice?

     (R): Pentru a convinge că omul este întreg cu trup şi suflet de la zămislire, Fericitul Epifanie încheie articolul despre însufleţirea embrionului cu următorul argument: „Când Pururea Fecioara a vizitat-o pe ruda sa, Elisabeta, imediat după Bunavestire, adică după puţine zile după zămislire, ce purta în pântecele ei? Purta materie organică neînsufleţită, de mărime de circa un milimetru? Desigur că nu! Ci purta înlăuntrul ei pe Cel Care a luat firea omenească, adică trup cu suflet raţional, pe Dumnezeu Cuvântul. De aceea când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul (Ioan Botezătorul) a săltat în pântecele ei şi s-a umplut de Duh Sfânt, înălţând laudă embrionului celui de numai câteva zile „Binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1, 42) şi numindu-o pe Preasfânta Fecioara Maria, Maica Domnului meu (Luca 1, 43)”.

       Biserica noastră are sărbători de zămislire a pruncilor în pântecele mamei lor cum este cea a Maicii Domnului şi a cinstitului Înainte-mergător, şi aceasta tocmai din pricină că îl consideră pe om ca existând din clipa zămislirii lui.

     (Î): Ce trebuie să facă femeile care au avortat?

     (R): După ce vor fi conştientizat gravitatea crimei, atât femeile care au comis avorturi, cât şi cele care le-au ajutat să săvârşească avort, se cuvine să li se aducă la cunoştinţă leacul sau pedeapsa pentru aceasta. Iar dacă vrei să scapi tu şi ceilalţi copii, (căci sângele cere răzbunare şi nu vei avea binecuvântare nici cu ceilalţi, ci numai plâns şi jale, ori ţi-i ia Dumnezeu pe ceilalţi copii, ori vor cere însuşi capul mamei) pe care i-ai născut, trebuie să pui în loc tot atâţia copii ai altor femei sărace şi să îi botezi, iar dacă sunt botezaţi să te îngrijeşti de dânşii ca şi de copiii tăi, cu îmbrăcăminte, alimente, bani de şcoală, educaţie creştin-ortodoxă, până când sunt în stare să-şi câştige singuri existenţa. Şi ce scoţi din copiii tăi să scoţi şi din aceia. Iar toate necazurile pe care le vei avea în vremea aceasta, fie pentru ei, fie de la ei, să le rabzi pe toate ca şi canon nădăjduind în mila lui Dumnezeu, că ţi se va ierta păcatul, căci prin răbdare îţi ispăşeşti păcatul, iar milostenia cu osteneala biruie înaintea Judecăţii.

     Mamele necredincioase şi uşuratice care îşi ucid copiii fără milă, (cu ajutorul taţilor leneşi care nu vor să îşi asume odată cu trăirea plăcerii ce rezultă din actul sexual şi răspunderea pruncilor ce se vor zămisli în mod natural prin rânduiala înscrisă în fire de Dumnezeu - Creatorul vieţii), trebuie să ştie că faţă de Dumnezeu nu te poţi plăti cu minciuni. Că îţi va spune diavolul că ai dat destul, numai aşa ca să te scoată dator, ca să îi fii şi lui datornic şi să nu îţi plăteşti faţă de Dumnezeu datoria. Să le înveţi pe femeile tinere să nu facă aşa cum ai făcut tu, pentru că tu ştii cu câtă înfrigurare pătimeşti în sufletul tău! Vrei copii puţini, nu-l lăsa pe bărbatul tău să se atingă de tine! Însă, ca să poţi face lucrul acesta, trebuie să vă înfrânaţi cu postul, ba mai mult cu foamea, căci trupului nostru nu-i pasă dacă ne bagă în focul iadului. De aceea ar trebui ca nici nouă să nu ne pese de poftele lui şi să le ucidem cu postul.

     (Î): Sunt femei „emancipate” care consideră că poate dispune de făt cum vor.

      (R): Pentru mamele fără inimă, comode, emancipate, care consideră că fătul nu este decât o parte a corpului omenesc, cum sunt părul şi unghiile, de care poţi dispune cum vrei, şi a-ţi ucide copilul este totuna cu a-ţi schimba freza sau manichiura, sunt bine venite rândurile scrise într-o carte apărută în anii trecuţi şi intitulată Mama, în care se înfierează astfel avortul: „În jurul tău, viaţa cântă belşugul ei nestingherit. Ciripesc păsărele, cântă puişorii rândunicii, şi mii de insecte se desfătează în razele blânde ale soarelui, de parcă îţi zic: unde îţi sunt puişorii tăi, mamă a oamenilor? Ieşi pe pajişte în grădină. Pare că fiecare fir de iarbă şi fiecare floare îţi aruncă în faţă: Femeie de ce îţi este leagănul gol? În fundul dumbrăvii este o tufă, pe ea se tânguie jalnic o păsărică, cuibul ei este fără puişori. Un şarpe s-a strecurat până acolo şi i-a înghiţit… Şi păsărica jeleşte amar de te prinde mila…, iar tu, tu, mamă, străjuieşti lângă leagănul gol. Ce şarpe a trecut pe acolo şi ţi-a luat copilul? Şi cine ţi l-a ucis înainte de a ajunge la leagăn? Tu nu plângi? Tu nu cânţi cu lacrimi? Spune-mi, femeie fără milă, ce şarpe ţi-a furat din leagăn micile frânturi din Rai cu surâsul de serafimi, în jurul icoanei lui Dumnezeu?

      Şarpele este voia ta proprie, care nu a voit să aibă copii, iar plânsul păsărelei te dojeneşte, te înfruntă. Viaţa trebuie să răsară şi din tine, iar tu o îneci în sânul tău cu aceleaşi mâini albe pe care ţi le-a dat Creatorul ca să mângâi pe frunte îngerească de copil sau ca să orânduieşti buclele aurii căzute pe fruntea lui”.

     (Î): Sunt femei care „botează” copiii pe care i-a avortat!

    (R): Deşi Biserica interzice botezul şi împărtăşirea persoanelor decedate prin canonul 18 de la Sinodul din Cartagina (419) , există obiceiul necanonic să se boteze, în special în ziua de 7 ianuarie (Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul), copii avortaţi în acel an.

      (Î): Cum procedează?!

     (R): Femeia care a săvârşit unul sau mai multe avorturi în acel an, se prezintă în ziua de 7 ianuarie la biserică, având la ea un număr de lumânări şi de hăinuţe pentru prunci, egal cu cel de avorturi săvârşit. Fiecare din aceste femei, după slujba naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, merge împreună cu preotul la unul din mormintele din preajma bisericii, acolo unde preotul, după o ectenie pentru cei adormiţi, toarnă de trei ori apă dintr-un vas pe mormânt, rostind formula: „Se botează robul lui Dumnezeu Ioan sau Ioana, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

     (Î): Care sunt consecinţele „botezului” pruncilor avortaţi?

    (R): Efectul negativ cel mai important al acestui ritual „magic” este acela că se încurajează indirect practicarea pruncuciderilor, în ideea că, printr-un mic efort financiar (lumânări, hăinuţe, bani etc.) însoţit de un ritual, împacă conştiinţa şi şterge efectele cumplite ale acestui groaznic păcat.

     În loc să săvârşească astfel de practici păgâne sau vrăjitoreşti, preoţii trebuie să trezească şi să sensibilizeze conştiinţele pentru a înţelege gravitatea avorturilor şi a le evita.

      Crezi oare, femeie, că un simplu ritual magic după ce ţi-ai omorât copilaşii este de ajuns să îţi împace conştiinţa şi să te mântuieşti?

      (Î): Cum amăgeşte diavolul pe femeile care au rămas gravide?

      (R): Diavolul, fiind legat de Harului Duhul Sfânt, prin rugăciunile lui Avva Ilarion, a mărturisit acestea: „Pe fecioarele care au desfrânat şi au rămas gravide le lupt şoptindu-le: „Ce or să spună părinţii tăi când te vor vedea? Or să te certe şi or să te alunge de acasă şi ai să ajungi de ocara lumii. Mai bine să avortezi”. Iar dacă reuşesc să le conving să avorteze, mă străduiesc să le determin să se sinucidă. Astfel îmi îndeplinesc mai repede misiunea încredinţată de Satana şi le duc sufletul în iad.

      Femeilor căsătorite, care sunt însărcinate, le spun: „Avortează-l pe acesta, pentru că nu eşti pregătită să creşti un copil, nu ai bani, locuinţă, situaţie ş.a. Dacă nu reuşesc astfel, acţionează asupra bărbatului şi îi spun să o ameninţe cu bătaia şi că o dă afară din casă dacă nu avortează. Iar unele femei poate mai au şi alţi copii şi le este greu să-i crească. Le mai dau curaj, spunându-le că avortul nu este păcat, că fătul care este în pântece nu este om şi, deci, nu fac crimă. Iar dacă nici aşa nu reuşesc, mă îngrijesc ca nu cumva să-şi educe copiii creştineşte, ci să devină fii ai lumii şi ai diavolului".

       O femeilor, nu vă înşelaţi, în clipa zămislirii Dumnezeu trimite sufletul pruncului. Priveşte femeie la un nou născut, la ochii lui îngereşti, gânguritul şi zâmbetul lui, faţa lui luminată şi nevinovăţia lui. Oare nu vezi darul lui Dumnezeu? Nu simţi dragostea lui? De ce vrei să distrugi creaţia lui Dumnezeu? Uită-te bine la un prunc! Îndrăzneşti să-l omori? Tu ţi-ai împlinit o plăcere trupească de moment, iar Dumnezeu i-a dat suflet şi viaţă, Uită-te bine la această minune dumnezeiască şi nu asculta şoapta diavolului. Dacă şi mama ta ar fi gândit la fel, te-ar fi omorât şi pe tine înainte de naştere! Oare nu vei fi mai fericită cu un copil care îţi va fi de ajutor şi-ţi va umple inima şi sufletul cu dragostea sa, decât omorând să-ţi împlineşti alte pofte trupeşti? Pe cine iubeşti tu? Pe Dumnezeu ori pe satana?

     (Î): Cum se pot întări femeile însărcinate ca să nu facă avort?

    (R): Când necazurile le împresoară, să meargă la Sfânta Biserică şi să se roage, să le ajute Dumnezeu cu puterea Sa dumnezeiască. Dumnezeu, care are grijă de un fir de iarbă şi de o vrabie în mijlocul iernii geroase, se va îngriji şi de pruncul ei. Dacă va educa copilul creştineşte, va avea răsplată atât pe pământ, cât şi în Cer, iar copilul ei se va ruga pentru ea după ce va pleca din această lume. Să ştie că până in ziua Judecăţi sale, pruncii avortaţi, împreună cu îngerii, strigă la Dumnezeu pentru îndoitul omor al trupului şi al sufletului. Iar dacă a făcut aceste păcate, Mântuitorul Iisus Hristos aşteaptă să se mărturisească, să facă canonul, ca să se mântuiască.

     Dacă cunoaşte femei care au aceste gânduri, să le ajute cu o vorbă bună, cu o rugăciune, cu un ajutor material. În România, între anii 1989-2012 s-au înregistrat peste 22 milioane de avorturi, prunci care strigă la cer.

     Femeile care au făcut avorturi să se spovedească cu pocăinţă să facă canonul dat de duhovnic, ca să nu ne pedepsească Dumnezeu pentru aceste îngrozitoare crime. Nu ucideţi copiii pentru mâncare şi bani, căci ei sunt ca îngerii şi cele mai nevinovate fiinţe omeneşti. Pe aceştia i-a iubit Hristos, i-a chemat la Sine şi i-a luat în braţe, poruncindu-le: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu" (Marcu 10,14). Lăsaţi copiii să vină la viaţă, să se bucure de această viaţă pământească, precum şi de cea veşnică, pentru că nu noi, ci Dumnezeu i-a creat, Ie dă viaţă, îi hrăneşte şi poartă grijă de ei.

     (Î): Ce se întâmplă cu femeia care moare la naşterea copilului?

     (R): Dacă femeia moare în timpul naşterii copilului, se mântuieşte şi ajunge muceniţă. De aceea femeile care trebuie să nască, trebuie să se spovedească curat, iar preotul le va împărtăşi.

     (Î): Ce se întâmplă în timpul unui avort?

     (R): Medicul american Bernard Nathanson a folosit filmarea cu ultrasunete a avortului unui făt de 12 săptămâni (filmul documentar se numeşte „Strigătul mut”). Astfel, fătul presimte ameninţarea instrumentului ucigaş, care se apropie ca să-i zdrobească capul şi se manifestă prin: mişcări violente şi agitate; cresc bătăile inimii de la 140 la 200; deschide gura larg, ca într-un strigăt mut.

     Medicina nucleară a arătat că la 18 zile se fac simţite bătăile inimii fătului, iar la 7 săptămâni are toate organele interne şi externe definitiv conturate.

      (Î): Ce ne spune Biserica prin Sfinţii Părinţi despre acest păcat?

     (R): Când învăţăturile Bisericii vin în contradicţie cu concluziile ştiinţei, atunci ştiinţa devine înţelepciune pământească, demnă de tot dispreţul.

     Sfântul Apostol Pavel ne spune: Dumnezeu Se vădeşte întru adevărul Său, pe când tot omul, întru minciună, precum este scris: «Drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu» (Romani 3,4). Sfinţii Grigore Teologul, Anastasie Sinaitul şi Maxim Mărturisitorul arată: „cea care leapădă fătul cu voie este supusă judecăţii pentru ucidere” (Sfântul Vasile cel Mare, Canonul 2).

     Cei care dau medicamente abortive, sunt ucigaşi, la fel ca aceea care avortează (Sfântul Vasile cel Mare, Canonul 8).      Complicitatea Ia avort este complicitate la ucidere. Sfântul Ioan Hrisostomul consideră vinovat de păcatul uciderii şi pe bărbatul femeii. „De ce săvârşeşti ucidere înainte de naştere? Căci nici pe desfrânată nu o laşi să rămână desfrânată, ci o faci ucigaşă de om! Vezi cum se ajunge deci de la beţie la desfrânare, de la desfrânare la adulter, de la adulter la ucidere sau chiar mai rău decât uciderea. Şi darul lui Dumnezeu îl batjocoreşti şi legilor Lui te împotriveşti? Şi ceea ce este blestem tu iei drept binecuvântare? Şi sălaşul naşterii îl faci sălaş al uciderii”.  Avortul este considerat ucidere cu premeditare, pentru că ia dreptul la viaţă al unei fiinţe omeneşti înainte de a veni pe lume şi înainte de a se învrednici de Sfântul Botez. În cartea folositoare de suflet „Mântuirea păcătoşilor" se spune (cap. 5): „să nu ucizi", referindu-se la uciderea trupească şi sufletească. Să nu sfătuieşti, să nu ajuţi, să nu fii complice la ucidere. În jurământul lui Hipocrat medicul mărturiseşte: „nu voi da femeii substanţe abortive...".